Julia stătea lângă patul de spital al bunicii de aproape două săptămâni, timp care îi părea deja o veşnicie. Venea dimineaţa pe la ora 10 cu supa de pui caldă şi strecurată în termos, cu laptele sau ceaiul în sticle, ca s-o poată hrăni cu seringa. La prânz se reîntorcea în apartamentul ei închiriat, mânca ceva, se învârtea fără rost prin cameră sau se întindea pe pat citind vreo carte din care nu înţelegea nimic, iar după-amiaza revenea în spital, de fiecare dată cu speranţa că a intervenit o schimbare în starea bolnavei. Târziu, când pleca acasă, se simţea atât de sleită de puteri, încât abia găsea energia să-şi tragă picioarele pe străduţa plină de câini.

Termina repede treburile de infirmieră – golea plosca la closet, o hrănea pe Ilse, îi ştergea faţa cu prosopul ud –, după care nu-i rămânea decât să stea ore şi ore alături. Îi mângâia mecanic părul alb ieşind de sub broboada cu capetele desfăcute ca două aripi pe pernă. Îi privea faţa imobilă, cu nasul puternic şi ascuţit la vârf. Ca un copil, deşi ştia că e în comă, tot aştepta să vorbească sau măcar să-şi întoarcă spre ea ochii fixând mereu acelaşi punct imprecis în tavan. Dar bunica nu se mişca, nu vorbea, nu funcţiona nicicum: meca­nis­mele ei se bloca­seră. Hălăduia deja pe coclaurile morţii, cum spusese o asistentă? Sau doar se închisese cu desă­vârşire în sine, într-o lume în care Julia nu ştia: e întuneric sau lumină? O fi existând acolo durere? Mai demult, Ilse i-a spus că s-a rugat la Dumnezeu să nu aibă dureri mari cînd va fi să moară. Că apoi, gândindu-se ce suferinţă cumplită a îndurat Fiul Lui, s-a ruşinat de rugăciunea ei: noi totuşi murim în pătuţul nostru, deci să nu ne plângem… Acum Julia se întreba dacă bunica simte durere. A aflat răspunsul într-o dimineaţă, când a văzut că nu mai ţinea pleoapele încreţite şi moi între­deschise: genele îi erau lipite. De lacri­mi! Atunci s-a dumirit: dacă existau lacrimi, înseamnă că existau şi durere, şi nelinişte, şi teamă, deci viaţă! Şi tot aştepta prosteşte, în ciuda celor aflate de la doctoriţă, să vorbească. Dar nu auzea decât vocile celorlalte femei, care în a doua săptămînă cuceriseră pas cu pas salonul cu opt paturi. Bolnavele liniştite se externaseră, veniseră altele. Trei dintre ele, pe la treizeci-patruzeci de ani, se adunau pe câte un pat, sporovăind întruna: despre familiile lor, despre obice­iurile lor, despre bolile lor – migrene, furnicături, avorturi, insomnii, scurgeri şi câte altele –, despre medicamente şi medici… (Doamne, de unde ştiau atîtea despre medici? Adică despre vieţile lor, despre aven­turile lor, nu doar despre tariful fiecăruia, lucru care se transmitea nesmintit printre internate.) Mâncau, vorbeau şi râdeau, zdravene ca nişte animale de povară, fără să ţină cont de nimeni. Provocate parcă la sânge de vecinătatea morţii, excitantă ca prezenţa unui bărbat iubăreţ, sevele vitale curgeau în ele sfidător: gurile sfâşiau cu poftă copanele fripte de pui, sugeau roşiile, crănţăneau merele şi râdeau din te miri ce. Râdeau sănătos femeile astea, cu siguranţa şi tupeul celor care ştiu că aia cu coasa nu venise pentru ele, nu le atingea pe ele. O fentaseră şi numai prin asta erau superioare, mai presus de bătrânica din patul de la fereastră, cu care aia se juca cum se joacă mâţa cu un şoarece: îl apucă uşurel de după cap, strânge puţin din dinţi şi animăluţul paralizează de frică… Ele nu, ele mai aveau în faţa lor câteva bune hectare de viaţă. Pentru muncit şi mâncat, pentru iubit şi făcut copii, pentru împuşcat în inima ăleia cu vitalitatea, râsul şi copiii lor! S-o ia naiba şi pe aia, şi pe baba de la fereastră care nu mai murea odată: stătea cu ochii beliţi numai în tavan, iar dacă o întorceai pe partea dreaptă şi se întâmpla să te afli în calea privirilor ei, se uita numai la tine, Doamne, iartă-mă! Mai bine s-o întoarcă pe partea stângă când nu era nepoată-sa, ca să se holbeze cât o pofti la perete. Eee, nu-i creştineşte, da’ asta-i viaţa: morţii cu morţii, viii cu viii! Când le-o veni şi lor rândul, o vor trage şi ele – acum însă, concubinajul ăsta al vieţii cu moartea le scotea din minţi!

Zi de zi la fel. Ele pline de viaţă, Julia pândind mereu faţa Ilsei, mirată că nu-i simţea nici măcar respiraţia. După ce bunica a dat semne că a ieşit din comă, doamna doctor a sfătuit-o să-i vorbească, fiindcă vocea cuiva drag şi amintirile pot ajuta un pacient cu accident cerebral să-şi revină. De atunci, în drum spre spital, Julia îşi promitea de fiecare dată câte o temă de discuţie: azi o să-i spună că a făcut-o în copilărie să nu simtă absenţa părinţilor. Nu, nu merge, o să-şi aducă aminte că au murit amândoi deodată în accidentul acela îngrozitor de maşină… Mai bine să-i spună că a suplinit cu brio şi absenţa fraţilor mai mari, plecaţi deja în oraş la liceu. Nu, nici asta, fiindcă Hanna n-a venit încă s-o vadă… Azi o să-i spună că iubirea copleşitoare cu care a încon­jurat-o de la moartea bunicului n-a mai simţit-o din partea nimănui. Bine, dar gândul că soţul i s-a prăpădit la scurt timp după acciden­tul fetei şi ginerelui o s-o doară, să nu pomenească nici de el… Azi o să-i ceară iertare că în ultimii ani a trecut tot mai rar s-o vadă. Da, însă ar trebui să-i spună că nu se ducea de frica sorei: geloasă pe ea din cauza iubirii bunicii, când o prindea, Hanna o toca te miri pentru ce de nu-şi mai găsea echilibrul zile întregi… Sau poate e mai potrivit să-i vorbească despre munca de profesoară? Ori că e tot singură fiindcă n-a întâlnit pe nimeni care să aibă sinceritatea, căldura şi umorul ei? Poate despre Klaus? Ce să-i spună despre frate, că are o situaţie complicată în familie, că e veşnic pe fugă? Nu, că o iubeşte! E drept, n-a fost decât o dată la spital, deşi locuieşte la doar câteva străzi distanţă, dar el e cel care, cunos­cându-l pe Profe­sor, a obţinut ca Ilse să rămână aici, unde a făcut atacul…

Cu toate bâlbâielile şi ezitările interioare, la fiecare revenire Julia stabilea totuşi în minte o formulă cât de cât potrivită pe care să… Dar, când ajungea lângă patul bunicii, se alegea praful de planurile ei: mai mult de salut, era incapabilă să scoată vreun cuvânt în prezenţa acelor femei. Îi era ruşine să le dezvăluie lucruri atât de intime, îi era ruşine de neruşinarea lor: vocile creşteau zi de zi, sfidătoare, în intensitate – clar, zdra­hoancele voiau să le pună pe fugă! Mai ales că îl auziseră pe Profesor sfă­tuind-o pe Julia s-o mute pe bolnavă la spitalul de recuperare, lucru care, iată, nu s-a întâmplat. Iar ele sunt blestemate să le suporte pe amândouă!

Azi după prânz mergând pe jos la spital prin ninsoarea deasă – pri­ma zăpadă a iernii –, Julia s-a gândit iar că trebuie musai să-i vorbească. De data asta ştia sigur despre ce: despre faptul că ea, bunica Ilse, a fost cea care a pregătit-o pentru singu­rătate! Într-o toamnă, când nepoata era prin clasa a VII-a, a VIII-a, stăteau amândouă în bucătărie şi făceau gem de măceşe. Din senin, bunica i-a zis: O să fii singură. Şi ea s-a speriat: de ce să fie singură? Bunica a continuat, cu infinită dragoste în ochii albaştri: toţi suntem singuri. Chiar cu mine, chiar cu viitorul soţ se va întâmpla să te simţi sin­gură. Dacă avea să fie aşa, de unde ştia? s-a întrebat mult mai târziu Julia, cu o strângere de inimă. O, ba avea de unde să ştie! Ilse nu le citise, dar, chiar dacă le-ar fi citit, n-ar fi dat nici o ceapă degerată pe vorbele unui intelectual atât de încrezător în cârjele raţiunii ca Valéry: l’âme n’a pas d’esprit. Fiindcă sufletul ei avea o privire mai pătrunzătoare decât a uliului din înalturi care vede puişorul auriu de găină mișcând sub frunzele răcoroase de brustur. Şi auzul mai fin decât al bufniţei care aude şoricelul alergând prin galeriile lui de sub pământ. Iar Ilse credea numai în suflet. Mintea ne potopeşte cu gânduri negre: că totul e degeaba, că ne pasc bolile şi bătrâneţea, că vom muri. Sufletul, însă, ne dă încrederea că nu toate-s în van de vreme ce lăsăm ceva în urma noastră: o casă, un copil, o amintire frumoasă… Da, vom suferi, dar ne vor întări cei pe care-i iubim: chiar dacă sunt departe, ne vom gândi la ei şi ne vom umple de putere. Sigur, vom îmbătrâni şi vom muri, dar Dumnezeu ne va primi în poala Lui cea luminoasă şi caldă! Deşi scena din bucătăria scăldată în lumina oblică a soa­relui de toamnă i-a stăruit mult în cap, umplându-i inima de teamă şi neli­nişte, încet-încet Julia a acceptat cuvi­n­tele bunicii. Iar după un timp – plecase de ani buni din sat –, era ca şi sigură că e pregătită pentru singurătate, că, dacă ar veni peste ea, n-ar putea să o sperie prea tare sau s-o distrugă. Şi aşa s-a şi dovedit: deşi s-a simţit singură în toate relaţiile amo­roase pe care le-a avut până la vârsta asta, nu şi-a pierdut nici minţile, nici sufletul… Da, Ilse trebuie să afle măcar că ei îi făcea tare bine s-o ştie acolo în sat, că a simţit mereu că există o înţelegere, o alianţă secretă între ele împotriva singură­tăţii!

Când a ajuns la spital, după ce-a terminat ritualul de fiecare zi, Julia s-a aşezat pe scaun, decisă să le ignore pe neruşinatele din salon şi să-i vorbească bunicii. Însă cele trei femei care sporo­văiau aduna­te pe acelaşi pat izbucniră ca la comandă, din nimic, într-un râs grotesc. Asta a pus capac! Furioasă, Julia începu să le spună povestea bunicii, povestea aceea pe care Ilse, de teama comuniştilor, o ţinuse secretă mulţi ani: fiica ei şi apoi nepoţii, Klaus, Hanna şi Julia, au aflat-o abia când au crescut mari.

– Bunica mea Ilse Fischer a fost deportată în ’45, la vârsta de optsprezece ani, cu un lot masiv de saşi, şvabi şi germani din Transilvania. În Uniunea Sovie­tică, în Imperiul răului, strigă cu lacrimi în ochi. Femeile tăcură şi se uitară mirate la ea: era prima dată când domnişoara-doamna asta înaltă şi subţire, cu părul căzându-i pe obraji şi cu mâini fine, li se adresa. Una dintre bolnave, care stătea culcată cu faţa la perete într-un capot de atlas roz cu flori albastre, se întoarse încet, ridicându-se într-un cot. Trei din cei patru ani de lagăr i-a petrecut în zona Donba­ssului, unde lucra la o mină, continuă netulburată Julia. În zona Donbassului… Spre norocul ei, fiindcă era pricepută să coasă de mână şi la maşină, era căutată mereu să le facă localnicilor îmbrăcăminte şi asta a salvat-o: aveau nevoie de mâinile bunicii. În salon se făcu linişte deplină. Printre clienţii cei mai de vază, se număra şi o rusoaică tânără, văduvă de război cu doi copii. Sonia o chema pe rusoaică, trăia într-un sat din preajma lagărului şi se iubea cu unul din ofiţerii care le supraveghea pe deportate. Ofiţerului îi plăceau mult sânii mari ai Soniei şi ea a devenit conştientă că ţâţele erau cartea de vizită, averea ei, nu le putea lăsa să atârne până la brâu. Dar sutiene nu se găseau în sărăcia de-acolo, mai ales pentru asemenea mărime. Cum bunica i-a făcut câteva cu care Sonia, care alăptase doi copii, arăta ca o fată mare, a devenit persoană de încredere. Ei, şi s-a mai întâmplat că niciunul dintre copiii rusoaicei nu fusese botezat din cauza războiului sau din cine ştie ce altă pricină. Şi ea, de când se iubea cu ofiţerul, se întorsese cu faţa la Dumnezeu. Aşa că, într-un ajun de Paşti, a chemat-o pe Ilse şi a trimis-o la biserică, poruncindu-i să nu se întoarcă până nu rezolvă două treburi importante: să-i boteze mezinul, aducând drept dovadă certificatul eliberat de preot, şi să sfinţească merindele. Că fără sfinţire ea nu putea începe sărbătoarea! Dar eu sunt luterană, nu ştiu cum e tipicul la ortodocşi, cum o să mă descurc? a întrebat bunica. Fă şi tu ce fac ceilalţi şi are să fie bine! După vreo două ore de mers încet – că băieţelul voia mereu în braţe, coşul era greu iar drumul urca pieptiş –, Ilse a ajuns la bisericuţa cocoţată pe un deal. A stat la slujbă ca şi ceilalţi, a botezat copilul ca şi ceilalţi, a sfinţit coşul cu merinde ca şi ceilalţi şi s-a întors la casa Soniei. Recunoscătoare că poate să înceapă creştineşte sărbătoarea de Paşti, stăpâna i-a dăruit ouă roşii, cozonac şi friptură de pui, de s-a îndestulat şi ea, şi a dat şi vecinei de pat.  

Julia tăcu. Aşeză fără rost aripile baticului albastru pe pernă, în jurul capului Ilsei. Un mic spasm străbătu obrajii palizi – sau i s-a părut? – şi nepoata îşi ţinu respiraţia: o să vorbească!

– Ei, nu vă mai chinuiţi! îi spuse bolnava în roz, privind-o cu milă. Doar aţi auzit ce-a zis doctoriţa: că mai mult de-atât – adică să zacă încă un timp legată de aparate –, nu se mai poate aştepta de la bunica dumneavoastră. Dumnezeu s-o apere şi s-o ajute!

Julia îşi dădu palele de păr peste urechi cu mult mai multe gesturi decât era nevoie.

– O s-o ajute, că a mai ajutat-o… Eu nu ştiu ce-o fi gândit bunica în timpul cât a stat în bisericuţa aceea ortodoxă de pe deal, dar sigur s-a rugat fierbinte. Dumnezeu e unul şi acelaşi pentru toţi, zicea ea mereu, iar lui Dumnezeu i-o fi plăcut judecata asta. Dovadă că, mai pe urmă, şi-a făcut simţită prezenţa în viaţa ei de lagăr măcar de două ori… Cum v-am spus, bunica lucra cu celelalte deportate la mină. Intrarea în mină era atât de joasă, încât trebuia să te apleci. Căratul cărbunelui se făcea cu un vagonet manevrat de două femei: una, cu un ham trecut peste piept, trăgea vagonetul urcând pe brânci la suprafaţă, alta, din spate, îl împingea tot pe brânci. Muncă grea, în ture de zi şi de noapte, mâncare puţină şi proastă. Într-una din turele de noapte, bunicii îi ardea inima după lapte bătut. Doamne, ce n-ar fi dat să aibă un pahar de lapte acrişor!, gâfâia cu hamul peste piept, ştergându-şi sudoarea de pe faţă. Dimineaţa, când se întorceau în lagăr traversând un câmp, rămasă mai în urmă, ea a observat o băbuţă din faţa unei bojdeuci făcându-i semne. „Eu?”, a întrebat bunica prin gesturi, uitându-se nesigură în stânga şi în dreapta. “Da, tu, TU”, a insistat femeia, vino încoace! Şi Ilse s-a dus la băbuţa care a luat-o în casă. I s-au tăiat picioa­rele văzând pe masă o mămăligă fierbinte lângă două cas­troane cu lapte bătut! A mâncat plângând. Şi a trăit o viaţă cu ideea că bătrâna aceea era un înger trimis de Dumnezeu.

– Sigur aşa a fost! spuse însufleţită femeia în roz. Că şi eu…

– Ssst! făcură celelalte, cu ochii umezi.

– În altă seară, bolnavă fiind, bunica încerca să se îmbra­ce ca să meargă în şut. Vecina de pat, văzând-o în ce hal era, i-a propus să facă schimb de ture: în noaptea asta se duce ea la lucru, în noaptea următoare, Ilse. Şi aşa a rămas. A doua zi dimineaţă, vecina şi alte câteva deportate au fost aduse în lagăr în pături: mina se prăbuşise peste ele şi zob le făcuse.

– Bunica a avut zile, a trăit. Numai Dumnezeu ştia motivul! suspină o zdrahoancă, aprinzând lumina. Se auzeau voci afară, începea vizita. Julia ieşi pe hol. La terminarea vizitei, doctoriţa cea bălaie i-a zis blând: nu mai avem ce face, s-a încercat cu bunica tot ce s-a putut, o chinuim degeaba. E mai bine s-o duceţi acasă, în pătuţul ei. Acolo, se va linişti şi se va putea desprinde de lumea asta. Aşa se întâmplă cu toţi, când ajung în patul lor, se împacă şi pleacă…  

***

Aşezată într-o bancă în sala de clasă pustie, Julia se uita pe fereastră. Fulgi mari, liniştiţi albeau orizontul. Tresări când uşa se deschi­se: tanti Vasilica. Văzând-o pe tânăra profesoară, femeia de serviciu lăsă mătura şi făraşul lângă perete şi, cu paşi greoi, veni alături. Pleoapele căzute peste ochi în falduri moi, de sub care privirea albastră se strecura blândă, cu sfială, i-au părut Juliei foarte cunos­cute: inima îi bătu în gât, gata-gata să sară afară. Şi, de parcă atât aşteptau, când femeia i-a luat o palmă între palmele ei aspre şi zbârcite, lacrimile s-au pornit năvalnice, odată cu vorbele întretăiate despre ultimele săptămâni de viaţă ale bunicii: cu atacul cerebral la un consult de ochi (Hanna voia să fie operată de cataractă, că, uite, „masa ei e jegoasă!”), cu statul în spital, cu fraţii care o lăsaseră să care singură pe umeri boala Ilsei şi frica amândurora… că ea se rugase ba să se facă bine, ba să moară decât să mai trăiască legumă… că după un timp doctoriţa a sfătuit-o să o ducă acasă, unde sufletul i se va linişti… că Hanna, care-i zisese de mai multe ori să n-o lase să moară în spital fiindcă e complicat cu birocraţia, a zbierat la telefon, furioasă sau speriată: şi eu ce să fac cu ea?… că, parcă îngrozit de întrebarea asta, sângele care-i curgea de câteva zile s-a pornit şi mai abitir… că l-a sunat pe frate s-o ducă el cu salvarea în sat iar ea s-a fofilat să-i însoţească! Sigur ar fi găsit la şcoală înţelegere să fie lângă Ilse, dar ea a fugit, a părăsit-o! Pe Ilse, care a iubit-o nespus. Pe Ilse, care judeca cu sufletul şi în timpul vieţii căreia mereu a avut impresia că există un pact secret între ele împotriva singură­tăţii! Şi, uite, a lăsat-o sin­gură tocmai atunci când avea poate mai multă nevoie de ea! Ce ruşine că n-a avut forţa să-i fie alături în ultima clipă şi să-i roage moartea: fii blândă cu bunica!, cum îi ruga bunica în copilărie pe cei în grija cărora o lăsa câteodată. Vai, a fugit de-a mâncat pământul să n-o vadă murind, iar zâmbetul ei subţire de pe catafalc asta zicea: m-ai părăsit!

La presupunerea că zâmbetul de pe faţa îngheţată însemna „m-ai pără­sit!”, tanti Vasilica, nemişcată şi tăcută cât Julia prăvă­lise toată durerea şi tot zbuciumul peste ea, o privi lung şi cu reproş: aşa o cunoşti dumneata pe bunica? atâta încredere ai în judecata sufletului ei? Şi, dându-i matern şuviţele de păr după ureche, murmură îngân­durată, cu ochii abu­riţi de lacrimi: aşa a fost lăsat de la Dumnezeu, ca omul să fie slab… Toţi suntem slabi!  Julia o pupă pe frunte, îşi luă geanta, paltonul şi ieşi din clasă fără un cuvânt.

[Vatra, nr. 5-6/2021, pp. 13-15]