Entropie

Acel iunie, când soarele stinge gazoane

pe Odra, iar podurile se sfărâmă, am spus

că nu mai avem patrie, s-a pierdut la transport

sau poate a fost împrăștiată pe coamele armatelor de cavalerie

iar poeții i-au încurcat numele, fonturile ziarelor

au preschimbat-o. De aceea, fiecare a ridicat sub pleoape

ce a putut, pământ, nisip, cărămizi, straturi întregi

ale cerului și mirosul de iarbă, iar acum nimeni nu știe

ce să facă cu toate astea, cum să închidă ochii, cum să doarmă,

cum să plângă. E iunie și e tot mai greu s-o duci.

Întreb, de ce nu au ars Lvovul, de ce n-au prefăcut

toate astea în cenușă, într-un fum ușor,

nimeni n-ar trebui să suporte greul acesta toată

viața, nici în somn să cadă de mii de ori.

*

Epilog

Adormim la umbră cu geamul deschis, în timpul acesta

muzica face munci mărunte, pune în mișcare obiecte moarte,

dă drumul la balii întregi de aer. Vrăbiile de pe acoperiș privesc

această poveste, paginile se întorc singure, momentele zilei, sezoanele, epocile

se schimbă de câteva ori. Se iau decizii de neiertat. Culorile se înmulțesc

pe peretele apropiat, împrăștiindu-se pe mobilă. Când deschid ochii,

totul încremenește în așteptarea primei mișcări.

*

Un milion

Un milion de refugiați la granițe,

al doilea în corturi pe fundalul mării.

Pe un milion au căzut bombe și dizenteria,

pe un milion l-a devorat foamea. Un milion nu are apă.

Tu pui cărămizile, una după alta,

clădești un zid. De cealaltă parte e război.

De cealaltă parte guvernează diavolul, aici Dumnezeu.

Acolo e haosul – aici ordinea și sistemul,

de cealaltă parte e mizeria, aici e curat,

funcționează canalizarea, colectarea gunoiului

peste zid, în groapa de gunoi, copii în straie

populare, cianură în sertarul cu lenjerie.

*

Coada

Abia întredeschizi fereastra și înăuntru

imediat își bagă coada sfârșitul iernii

atât de neagră, ca și cum un câine înghețat

ar cufunda-o în mai multe hornuri

în căutarea iadului. Funingine, miros de arsură.

Abia aici simte că e aproape.

În soba încălzită mai tare decât sângele lui Mao,

așezată doar câțiva centimetri

deasupra blatului de masă

memoria arde rând pe rând

amintiri vechi și ruginite: straturi de funingine

acoperind Pompeii, vers după vers.

*

Paradox

Ce să luăm în cosmos? Periuța de dinți,

cu răsuflarea rea să nu ratăm 

viitoarele raporturi interplanetare.

În ceea ce privește raporturile: putem lua o fotografie,

sau sub pleoapele închise

să păcătuim cu umbra, răsărind din abis,

săraca, plângându-se la forma sa lichidă,

pe care corpul, chiar dacă s-ar strădui

pentru doi, nu o va umple cu corpul său.

Va rămâne un gol. De paradoxul acesta

să nu uiți zburând în cosmos. Că greutatea lui

sub influența timpului se mărește drastic.

*

Din funingine și cenușă

De la decretul guvernatorului din Oraș,

când fusese izgonită Maria, femeia însărcinată,

vântul a dus generație după generație

tot mai spre Vest, în direcția umbrei,

care împarte lumea în părți inegale:

cea vizibilă, cea invizibilă și cea dintre.

Tocmai de acolo acum scrie fiul lui Iosif.

Locul neclar, proveniența tulbure,

fața undeva în beznă, și brațul în penumbră,

în întunericul nedeslușit, iar mâna

vizibilă pune vers negru pe vers,

din cenușă înălțând din nou etaj după etaj.

*

Pe masă

Decât ceea ce vei lua cu tine în cosmos, căpitane,

mult mai important este ceea ce va rămâne pe masă –

rupte în versuri separate

resturile unui poem: foi rupte,

stiloul înfundat, bilete de avion

vechi și nevalabile, ghemotoc de puf de plop,

un caiet deschis întâmplător pe pagina

unde peste cerneală proaspătă cădeau picături,

toate cuvintele transformându-se în pete.

Oare era o ploaie, căpitane? Nu e important.

Pete negre, complet indiscifrabile.

*

Întrebare

Întrebarea din seria celor surde, căpitane:

dacă ai știut că zborul e către niciunde,

de ce ai luat cu tine toate astea?

Obiecte: o piatră gri, scoasă de pe fundal,

două fotografii și trei cărți? Cui ai vrut

să i le dai, să i le arăți? Pentru ce ai reținut

două sute de poeme, zeci de cântece –

cui ai vrut să i le cânți? Ce gaură neagră

să încălzești cu astea? Să dobori o stea,

s-o aprinzi? Pe Supernova s-o pui să tremure?

Piticele albe să le faci să râdă? În galactică

să găsești corpul, dornic să te audă?

*

Pământul

Planeta noastră se numește Pământ.

În manuale scriu că avem mereu

patru anotimpuri: vara, toamna, iarna

și primăvara, dar e complicat.

Totuși gravitația, temperatura,

presiunea, și balonul, o sferă de aer

în care suntem, ne permite să supraviețuim.

Ajunge doar o mică schimbare și dispărem,

dar cineva a setat parametrii atât de precis

încât miracolul durează. Regula lui este timpul,

pe el se ridică edificiul. Pe un bob micuț

cu ora gravată a morții tale.

*

Timpul

Timpul – a patra dimensiune, care este răsucită

ca un corn de berbec. Dacă de la început

îl tratăm ca pe o coordonată spațială,

atunci universul nu are margini, deși are formă de sferă.

Se extinde pierzându-și masa și energia.

De aici fuga stelelor, faptul că se răcește

fiecare corp singuratic, atât în întuneric,

cât și în timp scufundat. Gravitația

îl poate încetini, dar nu-l va da înapoi,

nu-l va opri. Viața fiind mai degrabă

mișcarea lui înainte, fuga pe curbă

de la punctul zero, cu un singur rezervor de combustibil.

*

Omul

Dintre toate ființele de pe pământ

excepțional este omul. Doar el

e în putere să facă ca de pe planetă să dispară

viața. Cine știe, dacă ceea ce vom descoperi,

căutând în cel mai mare laborator,

cea mai mică particulă din întregul acest univers

nu va fi minutul exterminării noastre

Va cădea eprubeta și în lume se va vărsa

imperceptibil puțintică moarte,

deasupra fierului vechi, deasupra cimitirului roșu

al sarcinilor nenumite, al viselor, al umbrelor de pe perete,

aruncate înainte să evaporeze corpuri.

* 

Plastisfera

Insula de deșeuri din plastic,

care plutește în Pacific, are suprafața

mult mai mare decât patria mea,

dar în mod asemănător își schimbă coordonatele,

și asemănările nu se termină aici:

pentru ființele vii e mai degrabă otrăvitoare

cu excepția plastisferei, organismelor

care s-au adaptat. Și probabil

împărăția noastră astfel va lua sfârșit:

Deșeurile vor acoperi zona apelor și toate

pământurile și bolta cerească,

fiindcă mai sunt multe de aruncat.

*

Dumnezeu

Dumnezeu – cel mai ambițios proiect, desfășurat

într-o sută de variante pe toate continentele.

O dată cea mai mare, altă dată cea mai mică

particulă a universului – este tocmai ceea ce

întotdeauna lipsește, când ai nevoie de el.

Principiul abisului. În toate versiunile

se repetă același lucru:moartea noastră

fiind sensul existenței sale. El însuși nu a murit,

contrar zvonurilor, și este mereu nemuritor.

Se zicem: programul, care, cu ajutorul variabilelor,

proiectează metoda cum să te ucidă,

lăsând cât mai multe urme.

*

Dragoste

Dragostea, război chimic în organism.

Hipotalamus, o parte a diencefalului

introduce cohortă după cohortă a

hormonilor într-o misiune mare și sinucigașă

de a-l face pe cezar să râdă. De aici sângele e mai viu,

transpirația, tremuratul mâinilor etcetera, etcetera.

De aici mirosul de arsură când nu te mai vrea, când pleacă.

Corpul conștiincios adunând așchii,

lemne din uși trântite, ca să așeze din ele

un rug de doliu pe care va arde.

De aici încâlcirea. Că acolo departe

tu îndepărtezi părul, eu fiind mâna.

*

După-amiaza crește

Seara, de oboseală, se înmoaie lumina.

Ziua se dezbracă la ușă, dând jos cu zdrăngăneală

aceste table aurii, broderii, panglici

și epoleți ale sale, suspicios de ușor

ți se bagă în pat. Tot mai bine

îți merg în pat cu timpul astfel de lucruri.

Îți aduci aminte? Cândva o după-amiază

creștea atât de mult încât era de ajuns

pentru piele și unghii, păr și corp,

cu care face atâta dragoste încât e murdar.

Murdar de dragoste. Dar astăzi e altfel.

Azi te descurci mult mai bine cu timpul.

*

Incarnare

Pentru consolare atât, căpitane:

poezia acestei lumi nu trece,

iar tu, poate, pe orbită îl vei întrece

pe cel care și-a scris numele pe apă

sau pe cel care s-a înecat, și căruia apoi corpul

i-a fost ars. Pe Scările Spaniole

chiar și acum îi întreci, unul într-o mulțime

de mii de duhuri. Poezia nu piere,

noaptea scârțâie salteaua, iar mașina de gunoi

golește zgomotos coșuri de deșeuri.

În corpul culcat în cearșafuri pe spate,

încearcă să se incarneze cu geamăt o stea.

*

Cădere

Priviți, zeilor! Lumina atât de frumoasă –

se vede prin piele, cât întuneric

au băut corpurile noastre astă-iarnă.

Dacă tot trebuie să-ți preschimbi viața,

stai drept la soare. Să bea din tine

ca dintr-o sticlă. Să sugă din tine acest întuneric,

vasul gol azvârlindu-l în tufiș,

și împleticindu-se triumfător să cadă

peste fabrica de ciment, peste orizontul negru,

ca un avion cu reacție, arzând în zbor,

din care se tot desprinde câte un obiect

fără formă: o aripă, o pană, omul.

Traducere din limba polonă de Matylda Sokol

[Vatra, nr. 5-6/2022, pp. 114-116]