Toni Chira

1) Trecerea de la hârtie la laptop nu e saltul de la încrustarea în piatră la pergament. Nu știu în ce măsură noul mediu schimbă textul și fizionomia acestuia. Nu știu pentru că nu știu nici alt mediu de ființare, nu prea scriu de mână, așadar nu pot face comparații, nu mă pot gândi la plusuri. E reconfortantă însă apropierea imediată a oamenilor pe care internetul o conferă. Reconfortantă și intimidantă.

2) Literatura este, desigur, una singură. Îmi displace sintagma „literatură internautică”. Mă face să mă gândesc la personajele din InazumaEleven izbite spontan de fiorul scrisului. Nu e tocmai cea mai simpatică imagine. Nu pot judeca astfel: literatură publicată în reviste și literatură publicată pe internet. A publica un text într-o revistă online îmi e aproape egal cu a publica într-o revistă print. Mi se pare atât de ciudat cum unii oameni reușesc fără niciun ban să facă reviste online extraordinare, iar alții au fonduri peste fonduri și… Literomania, Poeticstand sau O mie de semne sunt mai prietenoase cu literatura decât România Literară. Desigur, există și câteva reviste print excepționale.

3) O atitudine diferită de? Nu simt că am vreo restricție.

4) Creațiile literare au parte de public imediat pe internet. Până și articolele publicate în presa culturală tradițională sunt, în mare, postate pe social media. Nu poate să fie decât un motiv de optimism faptul că totul se digitalizează.

5) Încă încerc să îmi asum ceea ce scriu la modul general. Încă sunt nemulțumit de ceea ce scriu. Cred că, peste ceva timp, voi putea răspunde onest la această întrebare. Am aproape 19 ani. Probabil aș putea să ard tot și să îmi regândesc de mâine poezia. Cred că asta am să și fac.

6) Acum toți scriitorii își publică textele pe internet, de la șaptezeciști, precum Angela Marinescu, până la cei de vârsta mea. Ideea de generație are aceeași relevanță sau lipsă de relevanță pe care o avea și înainte de internet.

7) Reconfortantă și intimidantă – așa văd relația cu cititorul în mediul online. Mă bucur că pot să îmi șterg textele de pe Facebook și Instagram. Asta mă scutește de o și mai mare rușine. Feedback? Da, internetul e o modalitate bună de a obține feedback. Important e să ai discernământ după.

8) Există niște grupuri de Facebook unde fiecare poate posta textele sale și să primească feedback, așa cum este Jurnal Poetic. Nu pot să spun că există și o critică literară specifică internetului.

9) Cred că deja mediul online contribuie din plin la promovarea literaturii române contemporane. Maratonul de Poezie Online din 2020 a avut mulți spectatori din afara cercurilor literare. Prefer să îl dau drept exemplu pentru că îl cunosc din interior, fiind printre organizatorii lui.

*

Valentin Covaciu

1) Mă întreb dacă „fizionomia” creației este cea care a suferit modificări sau dacă, deocamdată, modificările, „mutațiile”, substanțiale au avut loc doar la nivelul relațiilor – al interacțiunii și al suportului de lectură & contact cu literatura. În același timp, deși o voi face, nu îmi e ușor să vorbesc în termeni generali, pentru că… întâi, nu împărtășesc afirmația formulată în introducerea întrebării – mi-e imposibil să-mi imaginez „o literatură”, cu atât mai puțin să concep că e „una singură”, apoi, situațiile sunt foarte diferite de la un scriitor la altul.

Pentru mine, acum, relația dintre creație și online tinde spre zero. Concret, singurul lucru pe care îl folosesc în perioada aceasta e cloud-ul, pentru că prefer aspectul Google docs în detrimentul Microsoft Word, dar și datorită funcționalității pe care o oferă cloud-ul – îmi pot accesa și edita documentele de pe oricare dintre gadgeturi (laptop, tabletă, telefon). Asta înseamnă că în contextul procesului creativ folosesc online-ul exclusiv ca un fel de intranet pentru gadgeturile mele. Totuși, aici posibilitățile sunt mult mai mari, și cloud-ul poate facilita și transforma creația colectivă.

În viitor, probabil chiar în viitorul apropiat, e posibil să dezvolt o relație, să zicem, mai complexă cu online-ul, pentru că am ceva în minte și vreau să încerc câteva lucruri, dar nu voi dezvolta acum pentru că „proiectul” e încă într-un stadiu prea vag.

Dincolo de posibilitățile de promovare, marketing și comunicare, văd online-ul, fie că vorbim de blog-uri, fie că vorbim de social media, în primul rând, ca un excelent poligon de teste.

2) Voi răspunde la această întrebare întâi din perspectiva consumatorului. De câțiva ani, mai ales în ultimii 2-3 ani, de când folosesc/am folosit mai multe platforme/aplicații de conținut on demand, simt o oarecare frustrare când vine vorba de cărți. Am început să le percep ca pe un „produs” incomplet. Practic, aș vrea ca atunci când cumpăr o carte să primesc tot „pachetul” nu doar o treime. Cel puțin deocamdată, pot cumpăra sau cartea fizică sau cartea în format electronic sau cartea în format audio. Și, uneori, chiar nu înțeleg de ce trebuie să plătesc de 3 ori pentru același lucru și de ce nu pot avea acces la tot „produsul” în urma unei singure achiziții și, bineînțeles, să pot face tranziție foarte lejeră de la un mediu de „consum” la altul. (Acesta ar fi un minus. Există câteva soluții la problema aceasta, dar sunt ușor rudimentare și extrem de limitate pentru moment.)

Pentru creatori și pentru literatură, în general, există riscul ca, dintr-un facilitator extraordinar al democratizării spațiului de manifestare literară, tehnologia să devină o barieră și să își altereze propriul rol. Totuși, nu sunt foarte îngrijorat.

3) Nu știu. Nu cred. Evident e necesară o adaptare la context, dar mai mult decât mediul, cred că trebuie avute în vedere valorile comunităților care se formează în mediile respective.

4) Depinde. Puține dintre publicații nu sunt online, iar web-ul e cât se poate de eterogen. Sunt „zone” cu niveluri diferite de prestigiu, la fel sunt „zone” cu diferite standarde și cu diferite niveluri de „filtrare”.

În general, fie că mă gândesc la anii 2000-2010, când era o explozie de bloguri și era încă o epocă a forumurilor (vezi poezie.ro), fie că mă gândesc la perioada mai recentă, când toate comunitățile au fost aspirate de Facebook, în esență dinamica mi se pare similară, pentru că scopul scriitorilor a rămas același. În marea majoritate a cazurilor, internetul (mă refer la formele de publicare individuală/nefiltrată) e doar o etapă în drumul spre zona „tradițională”, reviste, edituri – indiferent dacă vorbim de instituții cu tradiție sau de start-up-uri. 

Într-un fel sau altul toate drumurile încă duc spre structuri cu format „tradițional”, unele mai noi, altele mai vechi.

5) Diferențele cred că sunt doar individuale, dacă nu ne referim la proiecte colaborative. Cred că ține mai mult de personalitatea și temperamentul scriitorilor și scriitoarelor, de tipul proiectului și cam atât.

6) Nu văd nicio problemă cu ideea de generație, depinde ce vrei să faci cu conceptul și câtă greutate îi acorzi. Din punct de vedere istoric, poate fi interesant și util, altfel, eu nu văd de ce ar avea un rol central indiferent despre literatura/literaturile căror epoci vorbim.

7) Mediul e volatil, mai ales în ultimii ani, și cred că o să fie și mai volatil și turbulent în următorii ani, pe măsură ce se va fragmenta și mai tare piața social media, dar și pe măsură ce adoptarea tehnologiei blockchain și dezvoltarea web 3-ului vor tokeniza o parte dintre interacțiuni. Totuși, oamenii nu sunt chiar atât de volatili și e posibil ca urmărirea lor în toate app-urile și prin toate valurile de migrație să devină mult mai obositoare și mai costisitoare decât organizarea unei simple seri de lectură într-o cafenea oarecare, într-un spațiu cât se poate de offline 🙂

Pe de altă parte, nu degeaba migrează oamenii și caută alte spații de socializare online. Nici forumurile, nici „blogosfera”, nici Facebook-ul nu sunt suficient de utile când vine vorba de feedback-ul de care are nevoie un scriitor. Nu sunt complet lipsite de utilitate, dar nevoia e de mult mai mult, iar platforme ca Zoom, Clubhouse sau Discord sunt mult mai ok. Cred că posibilitatea de a auzi măcar respirația și oftatul oamenilor cu care vorbești aduce valoare reală unei conversații. Chiar și o discuție în timpul unui joc video cred că poate fi mai bună decât un schimb de replici pe Facebook. 

8) Nu știu să existe. În schimb, cred că există un gen diferit de critică a literaturii „clasice” care s-a dezvoltat pe net/pentru net.

9) Uh. Cumva înțeleg, dar nu văd utilitatea dihotomiei acesteia dintre offline și online. Mi se pare indiferent dacă creația e „din” offline sau „din” online. Oricum va ajunge să existe într-un fel sau altul în ambele medii. Chiar ar trebui să depui un efort colosal dacă ai vrea să te asiguri că o „creație” nu va ajunge online.

În ce privește promovarea, sunt lucruri care nu au cum să nu se întâmple și acesta e unul dintre ele, iar gradul de succes mi se pare o problemă care ține mai mult de antreprenoriat decât de literatură.

*

Daniel Cristea-Enache

1) Fie că e mutată pe internet de pe suportul tradițional (cazul revistelor care au și variantă tipărită, și variantă online, adică un site pe care apare întreg conținutul fiecărui număr), fie că e creată exclusiv pe internet (cazul blogurilor literare, în mare vogă în România acum câțiva ani, ori al publicațiilor online, cum e și „Literatura de azi”), plusurile aduse de „transfer” sunt în viziunea mea: diseminarea și dispersia textelor, neîngrădite de rețelele de difuzare a presei culturale tipărite. Pe suport online, literatura „bate” mult mai departe decât în versiunea tipărită.

2) Minusurile sunt date de rărirea sau chiar dispariția filtrelor redacționale: pe internet poate apărea absolut orice, ceea ce nu se întâmplă în cazul unei reviste culturale sau al unei edituri unde există un redactor, un responsabil, un garant al veridicității informației, un responsabil de acuratețea editării.

3) Eu sunt un cititor și un autor de tip „vechi”. Chiar dacă utilizez internetul și rețelele sociale, nu îmi schimb discursul și limbajul în funcție de suport. Sunt și alții din generația mea care procedează așa: de exemplu, Vasile Ernu, care postează pe Facebook texte lungi, neobișnuit de mari pentru așteptările celor care, pe Facebook, vor să citească puțin și rapid. Or, dacă una și aceeași rețea socială permite și postări kilometrice ale unor autori de texte de tip „vechi”, și postări scurtissime ale unora de tip „nou”, rezultă că nu există o regulă generală. Fiecare procedează după propria alegere.

4) Dinamica diferă, într-adevăr, dar eu nu am sesizat până acum să fi apărut capodopere literare în mediul internautic într-un circuit complet paralel cu cel al publicațiilor tipărite. Adică un text extraordinar, care să nu fi fost semnalat și valorizat de una sau alta dintre publicațiile noastre „clasice”. Cele două circuite par încă nedesprinse unul de altul, ne-autonomizate.

5) Dacă vorbim despre „procesul clasic de scriere”, asta presupune să scriem cu creionul? Cu pixul? La mașina de scris? La computer? Pe laptop? Pe smartphone? Am înșirat modurile în care am scris eu de-a lungul vremii. Se vede cu ochiul liber cum se schimbă instrumentele și, destul de rapid, și suporturile. Dar, încă o dată, eu fiind un autor de tip „vechi”, asumarea este aceeași indiferent de instrumentul cu care am scris și de suportul pe care am făcut-o.

6) Nu cred. O generație presupune o unitate de timp, de loc și de acțiune, ca în teatrul clasic; un program și un proiect trans-individual. Nu e suficient ca mai mulți scriitori să-și publice textele în „Literatura de azi” pentru ca ei să formeze împreună o generație. „Optzecistul” Călin Vlasie e din altă generație decât Marcel Vișa, iar Ioan Es. Pop din altă generație decât Gabriela Feceoru.

7) Aici aș duce discuția înspre rețelele sociale, mai exact înspre Facebook, unde poți vedea identitatea cititoarei sau a cititorului tău. Pe bloguri și pe site-uri, sub un nickname poate fi oricine. Pe Facebook, de pildă, se vede imediat că publicul majoritar, cititorul de literatură, este feminin. Pe pagina de Facebook „Literatura de azi”, care are acum peste 379.000 de followers, 75% dintre ei sunt femei. Prin urmare, aici, prin observație directă, ca și prin statisticile oferite de Facebook, îți poți reprezenta structura publicului. Relația cu publicul e esențială și pe internet, ca și în circuitul tradițional. În definitiv, nu pentru public scriem?

8) Poate că există, dar eu nu am văzut-o în acțiune. Și aceasta fiindcă la noi nu există o literatură specifică internetului și una specifică circuitului literar tradițional. Nu există două literaturi, și deci nici două critici. Există sute de autori care se manifestă literar și colo, și dincolo; iar critici literari care să facă critică literar exclusiv pe internet eu nu am descoperit până acum în spațiul intelectual autohton.

9) Poate contribui creația din online la promovarea literaturii române contemporane/ o poate face mai vizibilă și în afara unor cercuri deja cunoscute?

Evident, da. Internetul și rețelele sociale oferă modalități de promovare de neconceput înainte. Cu costuri miniMe sau chiar gratis, informația despre ceea ce scrie un autor, despre cum gândește, despre opera și biografia lui intră într-un mediu virtual fără limitări și granițe. Un singur exemplu: eu țin acum un curs online, Istoria literaturii române în 15 lecții, pe platforma Microsoft Teams. Cursanților le ofer link-ul spre fiecare curs într-un grup de Facebook creat special pentru ei. Fiecare curs e înregistrat și apoi stochez înregistrarea pe Vimeo și pe Patreon. La cursul meu sunt cursanți din toată România, nu numai din București; și din Anglia, Franța, Israel, Canada, Statele Unite. Întreg acest „miracol” (fiindcă de un miracol e vorba, fără ghilimele) a devenit posibil prin evoluția tehnologică. Sau, și mai clar, prin revoluția tehnologică. Probabil acesta e viitorul – și el sună bine.

*

Andrei Dósa

1) Un consum mai rapid, secvenţial poate să însemne concentrarea savorii. Să fie ceva scurt, dar de impact emoţional, intelectual etc. Mici mostre de literatură ASMR. Vrei tot pachetul? Donează pe Patreon.

În cazul platformelor literare, a revistelor literare online, lucrurile stau un pic altfel. Plusurile ar fi o mobilitate mai mare a conţinutului (postăm ce vrem şi când vrem, putem să programăm postările etc.), respectiv posibilitatea unei implicări mai mari din partea consumatorului de literatură (comentarii, distribuiri).

2) Libertatea totală a artei în online, pe principiul „tot omul e artist” implică şi mult balast. Cu cât poezia Instagram e mai proastă, cu atât primeşte mai multe inimioare. Dar să fie neapărat vorba despre conştientizarea puterilor ascunse sau despre creştere spirituală, despre relaţii toxice îmbibate în sirop. Riscul e ca nimeni să nu iasă din bula lui, din fanbase-ul în care l-au „exilat” în marea lor bunăvoinţă, algoritmii. Pe scurt: Rupi Kaur vine peste noi, dar noi peste Rupi nu putem merge. 

3) Acum vorbesc doar despre Instagram, pentru că de câţiva ani încoace, o mare parte a creativităţii s-a mutat acolo. Mulţimi de voci originale care te ţin legate de platformă. Intersecţia acestor mulţimi este o mulţime vidă. Da, prezenţa în online te obligă la producţie. Dar literatura n-ar trebui să însemne şi o îndelungată  şi anevoioasă interiorizare? Bineînţeles, vorbesc în extreme acum. Există şi literatură bună. Sau mai exact, poeţi buni pe Instragram.

Pe Facebook, lucrurile stau un pic altfel. Paginile de literatură (PoeticStand, Dlite, Mafia Sonetelor, O mie de semne etc.) îşi pot gândi prezenţa în online după bunul plac. De multe ori, atitudinea este una witty, combativă, catchy sau esenţializantă (Gura Mare, de exemplu, unde se postează fragmente de poezii, uneori chiar şi câte un vers). Mi se pare că există o mare libertate, singura presiune vine din dorinţa de a câştigaşi de a menţine atenţia potenţialului cititor, de aici şi creativitatea pusă în slujba promovării.

4) Diferenţa majoră e una inerentă mediului. Pe hârtie nu poţi să publici cu aceeaşi frecvenţă. (Dacă ar vrea, Mafia Sonetelor ne-ar putea lovi zilnic cu câte cinci sonete în metru antic.) Nu poţi să urmăreşti atât de precis, aşa cum o poţi face cu instrumentele de urmărire Facebook, de exemplu, cât de bine se comportă câte o postare sponsorizată.

Nu mă voi hazarda să fac o analiză privind evoluţia fenomenului, pot spune doar că acesta tinde să se amplifice, lucru fără îndoială benefic pentru literatură.

5) Nimeni nu zice că e definitivă. În sensul acesta, literatura internautică e mai aproape într-un fel de perisabilitatea actului jurnalistic.

Se consumă diferit. În pauza de masă, pe bucăţele, în metrou, pe troleul cinci, când vii de la aeroport, înainte să înceapă concertul. E literatură togo, se consumă din mers. Uneori nici nu ai pretenţii de la ea, e ceva cu care să-ţi omori timpul.

6) Da. Noi toţi vrem să fim zoomeri!

7) Reacţiile cele mai valoroase sunt tot din partea celorlalţi scriitori. Mai ales discuţiile în privat.

8) La noi încă nu prea. Dar în Occident… Întrebați-l pe Alex Ciorogar. Dânsul știe!

9) Da, e suficient să mă gândesc la platforma lyrikline.de. De ceva de genul acesta am avea nevoie și noi. Un fel de rolodex cu poeți români traduși în engleză și germană, de exemplu. Pagina Zona9 e un pic și asta. Blogul Dlite, la fel.  Dar mă aștept în următorii ani la ceva care să copieze cu exactitate conceptul lyrikline.de.  Evident, pentru asta ar fi nevoie de finanțări.

*

Gabriela Feceoru

1) Literatura transferată în mediul online este una dintre marile surprize și bucurii ale umanității. Oameni din toate mediile, indiferent de locul în care se află pot accesa online oricând articole literare la zi, poeme, eseuri, texte în proză și nu numai. Că sunt în trafic, la birou, la cumpărături, în așteptare la vreo coadă, că au un timp mort, acum și-l pot umple instant.

2) Riscul să producem strict literatură de consum, pentru că pe internet literatura se consumă rapid și e nevoie să generăm alte conținuturi.

3) Nu obligă, dar probabil că nu se poate scrie online ca în lucrările academice, pentru că se urmărește a se apropia publicul de literatură. Și probabil că cei mai mulți consumatori de divertisment au nevoie de mesaje practice și simple, nu alambicate și pretențioase.

4) Revistele tipărite au un plan editorial larg prestabilit. De obicei există un timp de așteptare a rândului la publicare, dacă ai mai multe proiecte consecutiv și nu ai timp de așteptare, probabil că alegi variante mai rapide. Trăim în era consumerismului, totul se petrece rapid. Vreau să apăs pe un buton și să am satisfacția că textul meu este citit în momentul ăsta.

5) Cred că există un proces de ardere mai rapid în cazul uploadărilor. Probabil zic asta și pentru că eu vin dintr-o educație clasică făcută prin metode clasice și cu materiale clasice, deci cărți tipărite, scris mult de mână și caiete. Dacă ar fi să privesc obiectiv problema consumului de literatură digitalizată, sau literatură scrisă, am să spun da pentru literatura digitalizată în momentele în care mă grăbesc, sau nu pot să iau cu mine biblioteca și o pun pe kindle, spun da pentru literatura tipărită a momentelor în care trebuie să cercetez și am nevoie de cărțile-obiecte fizice, ca să mă întorc la paginile subliniate, să am senzația că nu-mi scapă nimic.

6) Nu e relevantă ideea de generație, pentru că internetul șterge granițele. Poate că atunci când am debutat eu, în 2017 să mai fi fost vorba despre douămiiști. Nu știu de ce i-am văzut mereu ca pe o grupare care se tot lua de cei care au debutat după anul lor ca să se prefacă într-un soi de înaintaș-ghid, să identifice în poezia altora versuri urmașe. Dar n-am văzut niciodată grupările cu ochi buni, sunt o lupoaică de stepă, de găsit rătăcind pe coline sub lună, poate că-s iarăși subiectivă, dar cred că un poet trebuie să hălăduiască singur ca să-și contureze sinele și să nu se asocieze cu nimeni, poate chiar acela e adevăratul artist, creator de artă orchestrându-și singur spectacolul, scriindu-și cărțile fără să își distragă atenția cu grupuri volatile care l-ar valida, sau nu, fără să-și vândă onoarea și etica scrisului. Ca să-l parafrazez pe Sf. Augustin: Scrie și fă ce vrei! Ține-ți mintea conectată doar la ceea ce te face să fii ceea ce ești.

7) Este important feedback-ul în orice situație, fie online, fie live, dar online, uneori te poate păcăli, șterge feedback-ul, îți șterge trăirea, șterge opinia și șterge până la urmă parte din momentele literare. Volatilitatea nu e fertilă, nu te ferește de efectul de creier blanc, de senzația că de fapt n-ai reușești să construiești nimic, ci mai degrabă să fii ținta sigură a unor iluzii în legătură cu literatura ta. E ca un foc care-ți mistuie tot, aprins de nicăieri deodată și care face să dispară ceea ce până mai ieri credeai stabil. Mi-au fost șterse materiale postate pe o platformă pentru care am lucrat și mi s-au adresat scriitorii că le-au dispărut recenziile. Administratorul avea nevoie, probabil de spațiu și l-a golit. Conținutul era valabil atunci și în acel moment când am colaborat, m-a plătit pentru perioada aia, e treaba lui ce face cu textele pe care le cumpără, poate și are dreptul să le radieze.

8) Există câteva bloguri și bloggerițe respectabile. Poate că literatura internetului e foarte friendly. Nu știu dacă e un plus, nu știu dacă e un minus. Mai e și platforma buymeacoffee și acolo, uite ce facem, ne cumpărăm cafele între noi online și ne citim creațiile literare, în limba engleză, adică e un fel de cafenea virtuală unde te întâlnești cu tovarășii literați din toată lumea online și citiți ziarul și comentați și mai cinstiți cu câte o cafea în semn de apreciere. Mie mi se întâmplă asta și încurajez tipul acesta de socializare și educare.

9) Da. Și o face deja de multă vreme. Am noroc să mai primesc unele reviste cu care colaborez, că altfel nu ajung la ele. Nu găsești revistele de cultură la orice magazin de ziare stradal, și nu în orașele foarte mici, așa cum e, de pildă, Târnăveni. Pentru cei alienați social, ca mine, funcționează foarte bine zona asta de online. Așa reușești să îți ții în frâu anxietatea și să te bucuri totodată de o viață literară animată, provocatoare, colaborări, dialog, dar într-o manieră în care nu ești expus fizic. Pandemia ne-a și activat, e adevărat o anumită paranoia și distanțarea socială, așa am învățat să lucrăm remote, chiar dacă înainte nu o făceam, așa am aflat că poți munci chiar dacă nu te duci într-un birou anume, un loc anume, ci faci totul de la biroul de acasă. Tot ce ține de marketing azi e online. Nici revistele, sau editurile nu cred că nu sunt trecute pe online. E și mai eficient, costuri mai mici la utilități, chirii pentru spațiile de birouri din instituții.

Citesc pe facebook uneori poeme chiar foarte bune postate de poeți și poete. Mai postează și O mie de semne, 7 Arte, Haimanale literare, NoisePoetry și nu numai. M-am plimbat și eu multă vreme prin cenaclurile literare online, a fost bine, a fost frumos, era antrenant, vedeai nivelul grupului și cumva încercai să ții pasul cu lumea de acolo, era interesant, recomand chiar tuturor celor care sunt la început, sau au nevoie de un spațiu literar și poate n-au oameni de dialog în zona geografică în care locuiesc, am fost în Qpoem, Țara cuvintelor, Jurnal poetic și chiar am avut câte ceva de învățat din fiecare cenaclu și am avut oameni de întâlnit foarte talentați și inspirați.

[Vatra, nr. 5-6/2022, pp. 48-54]