Microantologie poetică feminină (continuare)

Paula Erizanu

Poem despre inocență

Băiatul acela tânăr

mă cheamă să ne uităm la

stele,

       într-o parte,

departe de

foc.

Eu zic nu, el

                mă cheamă din nou,

Cu ochii lui mari, strălucitori,

Care văd atâta cer

Și-atâta nisip,

Dar n-au ajuns în orașele

din care venim noi.

El n-a învățat să construiască

ziduri

       încă, între el și ceilalți,

N-a învățat să ascundă.

Curiozitatea și emoția lui de copil

Mă țintesc drept în inimă

Dar

inima lui curată

A crescut între bărbați în care nu

am încredere,

între femei pe care nu le văd,

care nu sunt aici.

Inima lui curată ar putea crede

că ce fac ei e ok.

Mi-e frică de ei,

stau la foc

și mă duc la culcare

chiar dacă nu mi-e somn,

chiar dacă m-aș uita la stele.

**

Acrobații

Sunt la vârsta primelor compromisuri.

Nici nu am nevoie să caut justificări,

le găsesc ușor, ca pe sticla de lapte

din frigider —

Un om e mai cald decât o idee,

îmi spun.

Cum îți vei așterne, așa

vei cădea

                de pe frânghia

pe care încerci să-ți menții echilibrul

sau chiar să faci acrobații.

Dar știi: artiștii de circ

au dureri cronice.

Adevărul nu va fi niciodată

                                             doar

de partea ta.

Frumusețea se va ivi

în ochii celor care privesc.

De binele tău o să le fie altora

greață.

Orice ai zice,

opusul e valabil și el

dar nu întru totul

nu în orice caz

ala bala portocala

hai în joc, nu te feri

**

din coconul meu cald

aud mașinile vuind pe stradă

și ușile care se-nchid.

îmi realiniez oasele care pocnesc

îmi imaginez celelalte corpuri din casă

întinse sau înghemuite

acuș, acuș ne trezim

**

toate începuturile

când ți-e frică

și crezi că tot ce-i mai bun

e-n urmă,

adu-ți aminte

de toate începuturile

viața bate filmul

din capul tău

eu, de pildă,

nu mi-aș fi putut imagina

nemărginita căldură a

câinilor pe care îi iubesc acum,

boțuri de afecțiune.

unul sensibil,

celălalt pasionat de libertate.

nu mi-aș fi putut imagina

câtă liniște va putea să-mi aducă

prietenia celui de care altădată

aș fi râs

nu aș fi putut ghici că

pentru a mă simți acasă-n

metropolă

cel mai mult

voi avea nevoie de

surori

nu mi-aș fi putut închipui

povestea aceea de dragoste

perfectă

din care mi-au rămas

alte gusturi, cărțile poștale, plimbările prin pădure,

câteva restaurante la care să mă duc la ocazii

dar și fuga de nehotărâre

și dacă toate astea au început, vor începe și altele

și când se vor sfârși unele, vor începe altele.

acum scrie tu.

nu mi-aș fi putut imagina …

nu aș fi putut ghici…

nu mi-aș fi putut închipui…

**

tot mai multe mențiuni

despre sănătate mintală

pe facebook

diagnoze împărtășite cu alții

dar într-un mic oraș

e o femeie

care-și adună oameni în jur

și-mpreună bolborosesc —

nu puneți etichete pe oameni

dacă au probleme cu plata

ipotecară, dați-le un consultant

pe ipoteci,

dacă nu-și pot achita facturile,

dați-le locuri de muncă,

dacă au relații complicate cu cei de alături,

ajutați-i să se găsească unii pe alții

sau să se pună pe fugă

mă gândesc la băiatul de 18 ani care

a decapitat în plină stradă proful francez

care-a râs de Mohammed.

mă gândesc la foste iubiri,

cum construiau și prăbușeau

castele de nisip și-aveau nevoie de cineva

care să-ți țină de mână sau să-i aștepte

în camera de-alături, unde se arătau

doar când aveau chef și spaime,

pumnii și fricile lor care

continuă, undeva departe,

alături de-un om care

dă etichete doar altora

iar pe ei îi pupă,

lor le spun povești frumoase

așa continuă,

așa continuăm,

altfel…

**

***

Andra Rotaru

Cel mai frumos gest

la lumina zilei am văzut o pereche de picioare mici, nu păreau ale mele, se iveau din pământul pe care stăteam.

le-am urmărit cu teamă, cu un țipăt pregătit în plămâni. nu trebuie să fie ale mele, nu trebuie să fie cunoscute.

prin câte morți să treci într-o viață. îmi amintesc diminețile doliului în care corpul reacționa violent, ezita între a purta mai departe membrele sau lungul său tremur. apoi primele zile, care în întunericul nopții deveneau următoarele zile; uite un deal pentru tine, uite o pădure frumoasă, uite un loc bun pentru a te lăsa. între corpul meu și corpul lor, primele amintiri doar cu mine.

bate un vânt ușor. din când în când, mirosul lor, legat de pământ. o fetiță se joacă cu găletușa, scormonind. stă în genunchi, are o căsuță de păpuși și o rochiță roz. adu-mi apă, mi-a zis, trebuie să-i fac loc păpușii, să o odihnesc. apoi o voi scoate și o voi spăla. ne vom juca strașnic astăzi.

după un timp, i se vedea capul. săpase o groapă pentru ea, și una pentru păpușă. stătea așa, nemișcată, însoțindu-și păpușa. poate că am văzut cel mai frumos gest al unui om. m-a întrebat dacă am loc, să mă strecor și eu. am început să plâng, vocea copilei mă atrăgea, nu mai vedeam păpușa, simțeam doar mâna mică, care mă ținea strâns și vocea șoptind: „ce păcat că-s adevărată și nu pot intra în căsuța mea, ca să trăiesc acolo!”¹

_____________

¹ fragment din Tribar, ed. Nemira, 2018

există o tinerețe a așteptării. riscul deziluziei nu e grav. iată că

a fost cu putință să reduc numărul nelimitat de reprezentări ale

așteptării. l-am redus la un ansamblu relativ și simplu, cu care

se confruntă toți.

astăzi, mulți experți în domeniu, evidențiază aspectele pozitive

ale sindromului așteptării și consideră că nu reprezintă neapărat

un defect, ci un alt mod de gândire.

diagnosticul acesta l-am putea pune unor figuri emblematice din

istorie: Mozart, Einstein, Benjamin Franklin, Marie Curie etc.

multe dintre trăsăturile oamenilor cu sindromul așteptării pot

apărea, de asemenea, și la copiii supradotați intelectual sau chiar

cu deficit de tulburare de atenție (ADD).

influențele de mediu pot acționa pentru a modifica sau crește

potențial gradul de severitate al defectelor genetice care stau

la bază.

dar tinerețea așteptării poate fi evitată. se pot crea breșe în prea

plinul de aer care se revarsă. stăvilarele nu ajută, doar

tensionează și mai mult. te pot privi cu expresia pierdută a celor

care pândesc orice cale de împlinire a acțiunii recent începute.

lucrurile frecvente cu care se confruntă: speră să întâlnească

noutatea adevărată care, fiind noutate o dată, va continua să

fie așa întotdeauna;

„putem regăsi continuitatea timpului numai în romanele unei

epoci în care timpul nu părea stabil, dar nici nu exploda încă,

o epocă ce a durat aproximativ o sută de ani, și cu asta basta.² “

*

somonul înoată. examinarea întrebărilor evoluționiste înseamnă

să examinezi ce înseamnă o înotătoare. reacția animală

fundamentală este senzația.

___________

¹ Siri Hustvedt, O vară fără bărbați, Polirom, 2021

² Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător

***

Ioana Nicolaie

Umbra ajunge mereu prima

Un magnet pentru durere

asta sunt

am scris cândva într-un carnet

veneam cu tramvaiul

și se pornise ninsoarea

oamenii se opreau brusc în stații

străvezindu-se în filmul pus pe rapid

cu pumnii încleștați pe foile galbene

ce păreau că nu se desprind

ca tot ce-ți dă sens sau libertate,

poate și-un dram de liber arbitru

nu înțelegeam cum a devenit suportabil

cum toți până la urmă

vom fi

un pământ numai bun pentru pomi

nu înțeleg de ce încontinuu

coasem un fel de palton

cu materialul prea gros

ca ața să-l țină

sperând că autobuzul

își va prelungi călătoria

că-n miezul de noapte nu va porni din depou

pentru noi

nu va avea picioroange ca de lăcustă

nu va sări peste blocuri

și bulevarde

chiar peste casa poporului

iar de la așa greutate

ușile pe rând n-o să-i crape

nu înțeleg cum a devenit suportabil

că umbra trage atât la cântar

dimineața, autobuzul e gol,

dar se va umple curând,

zilnic se umple.

*

Trec fețele

Au trecut

în album înoată pești împăiați

pulberea se așază

scuturi cearceaful

te sufoci

acarienii, părul pisicilor, vârsta

încă ții totul sub control

nu iei prea multe medicamente

claritina-ți face terci ficatul

antihistaminicele sunt un pansament cu gură

se umflă, ar putea să și crape

într-o zi n-o să-ți mai poți reveni

blocajele deocamdată sunt blânde

și nu te gândești

la cum zburătoarele

se preschimbă-n lampioane

trăiești într-un pește din Oblio

filmul acela vechi în care

muzica lui Nilson

e ca apăsatul tălpii-n zăpadă

pandemia ne ține în case

ecranele au piepturi umflate.

*

Așa

Șase, șase, putrușase,

camionul ce nu cară nimic

a trecut

cu guma-i de mestecat

învelind grămezi de deșeuri

tocmai am făcut programare

doctor de ochi, de șold, de creier

de corp calos

de urechi

de față plată

pentru nou-născutul cu Down,

numai doctor

ce cu-n vârf de deget

cu-o umbră

sau nici măcar cu atâta

nu am aflat

sunt la pământ

benzina din baltă

a mâncat curcubeul

ninge frumos

șase, șase, patrușase,

noaptea visez că mor.

*

Ploaia

A lovit streașina

în câteva clipe a rupt-o

a atins bârnele

a mușcat pilonii

asfaltul s-a topit

de parcă ar fi fost plastic

pe care-l apeși cu fierul de călcat

grinzile n-au avut cum să reziste

prima a căzut la nici douăzeci

când visam continuu

că sunt gâtuită

a doua a trosnit în spitalul

cu iod radioactiv

și-o fată, în scaunul ei pe rotile,

cârpea cu propria-i piele

un coridor galben-maro

a treia m-a doborât la nici

treizeci și cinci

ca să vină a patra și-a cincea,

iar după un timp pandemia

la tv vii și morți

sunt puși laolaltă

nimeni nu scapă

ridici brațele

e degeaba

nimeni nu e pregătit

pentru asta.

*

Sala

De ziua asta se lipește o alta

post-it peste post-it până când

pe scenă

reflectorul ia golul

în primire

poate va apărea cineva

pe fotoliul verde din centru

poate își va duce degetul la tâmplă

ca-n pozele cu oameni

care știu, și dacă știu,

au găsit deja rostul

cine-și ia viața în mâini?

avem oare mâini?

între ziduri se poate trăi

smulgem șine de metrou

ca să proptim ușa cu ele

din cerul-tavan

sateliții împroașcă imagini

amorțim pe scaunele

despre care se spune

că sunt o iluzie

nu sună mesageria

aplauzele nu rup spătarele

deși pe rândul din față

oricine ajunge

ieșirea sare mereu

din balamale.

(Din volumul în manuscris „Noctiluca”)

***

Teodora Coman

falsa empatie

schimbă comportamente:

uite urși obișnuiți cu sendvișuri 

cum dau târcoale tomberoanelor 

ca niște oameni fără adăpost

și nu așa îmi imaginam

apropierea dintre specii 

nici dragostea parentală 

care obligă copilul să mănânce tot din farfurie

până se deformează – mai multe morți se înregistrează la nivel global 

din cauza supraalimentării 

decât a subnutriției.

știu prea bine unde duce asta: zero stimă de sine,

satisfacerea plăcerii de moment, mai ales pofta de dulce

cu cele mai perfide consecințe.

cât și cum să (îți) dai ca să ții echilibrul în toate?

cum să dai jos kilogramele.

cine are disciplină și răbdare

pentru un nou stil de viață (bine, îi poți spune și reeducare).

frumusețea înflorește mai ușor pe scurtătură,

pe cele mai precare fundamente:

reprimare, 

abstinență, 

renunțare, 

trișare, 

mutilare.

de cele mai multe ori, ignoră sănătatea,

înșeală aparențele,

crește din adicție 

și clandestinitate:

găsește rețete și pastile minune,

lumina și unghiurile potrivite, 

își întinde singură covorul roșu 

pe care l-a dus tot timpul în spate.

//

când continuarea unei francize te irită,

când exersarea te scoate din starea de confort,

către o performanță mai mult simbolică decât plătită

tu ce-ai vrut? doar liniște, nu mersul până la capăt

am rămas singură, labilă,

mă uit la Gomora și-i văd pe mafioți în altă lumină, 

în îmbrățișarea lor fraternă

care-i spală temporar de trădare, de crimă.

mă-ntreb pentru cine mi-aș da viața, dacă m-aș putea întoarce în timp, 

ei zic c-ar face fix același lucru

și nu știu dacă-s  sinceri sau bravează; 

io mi-aș schimba identitatea, sexul

s-o pot lua pe bune de la zero.

ei sunt solizi, par să se simtă bine în pielea lor,

eu trebuie să slăbesc pentru cea mai simplă manevră,

și totuși, nimic nu se compară cu teama unui bărbat 

de-a rămâne fără păr

deși machismul ajută.

//

mi s-a părut frumoasă ploaia cu ursuleți de pluș pe patinoarul unei echipe de hockey,

ca orice risipă. noi îi spunem pomană

ca zăpezii date de la Dumnezeu, să facă lumea mai curată, mai simplă

și pașii umani mai atenți

și toți părem mai bătrâni, mai dezechilibrați

mai aproape de pinguinii din zona arctică

și speri să se topească și mizeria de sub preș

iar când se va încălzi, redevii bipedul pragmatic, arogant

pe mâzga lui tipică.

//

aș putea lua lecții de dicție, înot, 

să fac compromis între necesități și

ieșirea din zona de confort;

sigur mi-ar crește stima de sine, om bun la toate, mai ușor de adaptat la piața muncii

dar blocat în același tipar de fericire

visată ca un tsunami controlat 

venit de undeva, din paradisul comestibil (numai lapte si miere 

până la zahăr rafinat)

să acopere etanș un baton crocant,

vizibil din toate unghiurile posibile.

mă-ncântă să știu că cineva salivează după mine cu efect:

datoria mea e să fiu fericită pentru alții, să mă bucur de bucuria lor

și iată-mă aici, retușată, gata sa fiu devorată, 

fără să coste pe nimeni nimic.

//

the edge of the forest, așadar. nu pădure văd eu aici, cât marginea ei luminoasă, chiar de la intrare, unde detaliul atrage și foșnește.

tabloul ascunde și arată în doze echilibrate, marginea e mai accesibilă decât centrul, miezul, orizontul,

mereu ascuns, ca în viață

și te bucuri de pigmenții luminiscenți care îl preced

 și-n spațiu, și-n percepție. 

ploaia din duminica de sărbătoare te ține în casă, te obligă la intimitate

nu mai trebuie să fii la înălțime, acceptă tavanele false

chiar dacă se spune că sunt o blasfemie

nu mă pot decide între România, te iubesc! 

și iarmarocul de poezie

până aud costul logistic al traumei:

ceva în mine încă tresare.

e o rușine să nu fii conceptualist

experimental

si-mi ridic mingea la fileu 

din reflexul de vinovăție

ce rușine să reacționezi la cald,

dar nu într-un spațiu mic, cu punct de fierbere:

poți scrie pe oglinda aburită

fără să te mai vezi pe tine.

mesajul se vede din avion

în literele trasate pe plaja pustie:

cui îi pasă de om 

pe google maps,

who cares about copyright

în sălbăticie

[Vatra, nr. 9/2022, pp. 57-63]