Din oferta destul de săracă a aparițiilor editoriale de la noi, merită să ne îndreptăm atenția asupra hitului din 2009 al blogger-ului și criticului cultural Mark Fisher, Realism Capitalist. Revizitând textul, remarcăm de la început distanța ce ne separă de iluziile din acea perioadă a resurecției stângii, cu proteste la tot pasul și primăveri pe toate meridianele. Din aproape toate punctele de vedere trăim în continuare în universul descris de mica lucrare a lui Fisher. Totuși, ceva s-a schimbat iremediabil. Între timp, răspunsul la întrebarea „Ne există nici o alternativă?” a fost dat de realitatea însăși – o astfel de alternativă este, sau va putea fi construită doar în afara vestului capitalist, nu are rost să ne pierdem vremea imaginând căi de a reforma un sistem nereformabil.

Ce rezistă la peste un deceniu de la apariție? O frază precum aceasta: „Împotriva suspiciunii postmoderniste față de (meta)narațiuni, trebuie să reafirmăm că, departe de a fi niște probleme izolate, contingente, toate acestea sunt efectele unei singure cauze sistemice: Capitalul”. Fisher privește capitalismul ca totalitate inteligibilă prin efectele sale sistemice, o idee care iese puțin în decor față de orientarea generală, mai degrabă post-marxistă a lucrării. Sau, de ce nu, tratarea unor fenomene precum maladiile mentale în spiritul acestei idei, ca patologii sociale produse de capital, iar nu individuale – Fisher afirmă nevoia de repolitizare a maladiilor mentale, pentru a le scoate din sfera privată în care le înghesuie realismul capitalist care nu vede în spatele lor decât un tip de cauzalitate naturală (tulburările mentale ca dezechilibre chimice) – transferând astfel asupra individului responsabilitatea pentru suferințele sale. De asemenea, contaminarea sistemului public de educație britanic de logica antreprenorială (o dimensiune  esențială a realismului capitalist) îi dă prilejul lui Fisher să vorbească ca un insider. Combinate cu efectul rețelelor de socializare asupra psyche-ului studenților, marketizarea și managerializarea învățământului au efecte devastatoare și durabile, între care îndatorarea studenților deveniți clienți.

Conceptul de „realism capitalist” este o manieră de a privi din altă perspectivă postmodernismul teoretizat de Jameson ca stare (sau stadiu) a culturii, motivația acestei reconceptualizări fiind acutizarea fenomenelor observate de criticul american în deceniile trecute. Ne putem gândi la realismul capitalist ca la dominanta ideologică a epocii noastre care, deși invizibilă și inconștientă, definește și  circumscrie limitele posibilului. Este tipul de hegemonie culturală asociat cu dominația aproape universală a capitalismului transnațional neoliberal, cel puțin în occident.

E poate cazul să facem un pas înapoi, către sursele și premisele teoretice ale ideilor lui Fisher – o perspectivă îndatorată lui Fredric Jameson, lui Žižek (și prin acesta lui Lacan), dar și unor filosofi poststructuraliști ca Deleuze sau Foucault. Inevitabil, acestea fiind sursele cele mai radicale ale lui Fisher, el preia, necritic, anumite teze poststructuraliste care la vremea lor au contribuit decisiv la tranziția de la marxism la postmarxism prin erodarea nucleului teoretic al celui dintâi: trecerea în capitalismul târziu de la de la societatea disciplinară la societatea de control, sau ideea inserării sociale a subiectului la un nivel prereflexiv, al dorinței. Aceste teze și presupoziții sunt discutabile, iar limitele lor se transferă atît asupra analizei simptomatologiei, altfel spus al „diagnosticului”, cît și la nivelul „prescripțiilor”, acolo unde imaginația lui Fisher își pierde cu totul vivacitatea.

Așadar, înapoi la surse. În primul rând Jameson, probabil figura cea mai importantă, poziționat mereu ambiguu, la intersecția dintre marxism, postmarxism și postmodernism. Deja Adorno & co. remarcaseră efectele devastatoare ale fetișismului consumerist la nivelul subiectivității. Din perspectiva lor, vechile analize ale capitalismului ce aveau drept obiect procesul de producție sau lupta de clasă erau perimate și au fost practic abandonate cu totul, pentru că lupta decisivă se dusese (și fusese de fapt deja pierdută) pe frontul consumului cultural. Victoria „industriei culturale” a restricționat în mare parte teoria critică la analiza culturii și a producției artistice. Iar Jameson, ultimul reprezentant de marcă a marxismului occidental (conform lui Perry Anderson), avea să continue această direcție.

În cartea dedicată lui Adorno, Jameson identificase două teze ce nu pot lipsi din bagajul unui filosof marxist. Prima ar fi „legea valorii sau cel puțin o anumită concepție marxiană a dinamicii capitalismului și a legilor tendențiale ale istoriei și dezvoltării sale”. A doua este „un instrument conceptual omniprezent numit «totalitate»”. Abandonarea celor două teze marchează trecerea de la marxism la postmarxism (am văzut că Fisher nu a renunțat la cea din urmă, dar ea are o influență slabă asupra ansamblului ideilor sale). Ceea ce schițează aici Jameson este de fapt un grad zero al marxismului, un sine qua non, mult slăbit în raport cu tezele inițiale ale acestuia, în măsura în care omite ideea contradicției principale (și antagoniste) dintre muncă și capital.

Jameson a definit postmodernismul ca „logica culturală” a capitalismului târziu, rezultat al mutațiilor capitalului din a doua jumătate a secolului XX – financiarizarea, delocalizarea producției etc. Înțelegem că această logică culturală este relativ autonomă față de logica acumulării și produce efecte într-un alt plan, „suprastructural”. Totuși, această sferă culturală postmodernă este determinată în ultimă instanță de procesele economice. Jameson descrie efectele acestor procese, dar nu explicitează modul în care capitalul, înțeles ca un tip de cauzalitate structurală (concept preluat de Jameson de la Althusser), produce aceste efecte. Sau, atunci când o face, eforturile sale par a fi neizbutite, fantasmagorice. Mike Davis a persiflat analiza hotelului Bonaventure din L.A., descris de Jameson ca „spațiu total” postmodern, „orașul în miniatură” etc., arătând că, dimpotrivă, hotelul, ca iterație postmodernă a fortăreței medievale, reflecta mai degrabă noua segregare și excludere rezultată în urma dereglementării reaganite a capitalului. În cele din urmă, capitalul ca totalitate rămâne la Jameson (și prin extensie la Fisher) o idee oarecum abstractă. Nu întâmplător, Fisher tratează exclusiv efectele acestei cauze structurale asupra subiectivității, dar structura acționează și la nivel socio-conomic și politic, provocând crize și mutări „forțate” pe care criticul englez nu le ia în considerare.

Ce ne spune Fisher despre mecanismele dominației? Nimic nou. Avem o primă pârghie a dominației prin intermediul ideologiei, înțeleasă ca „iluzie” ce maschează realitatea (falsa conștiință, am spune din reflex) de care capitalismul actual se dispensează bucuros, eliminând astfel însuși obiectul criticii și devenind cu atât mai invulnerabil. Dar un mecanism mai subtil de dominație acționează direct asupra structurii subiectivității (ca urmare a influenței lui Lacan și a emancipării sexuale din deceniul VII, acest plan subiectiv a apărut în textele poststructuraliste mai ales ca un plan libidinal, al „dorinței”). Există desigur mai multe probleme cu această esențializare a dorinței ca mobil fundamental, dacă nu chiar  unic, al acțiunii umane. Una din ele este desigur reducționismul. Ideea că guvernanța neoliberală funcționează în principal prin stimularea și manipularea dorinței consumeriste este o descriere incompletă și inexactă a capitalismului actual, întrucât omite violența omniprezentă, represiunea, contradicțiile „secundare” intercapitaliste cu debușee în războaie potențial distructive…

Sunt subiecții umani inserați în sistem exclusiv sau predominant la nivelul dorinței? Suntem, altfel spus, aproape toți victime ale seducției inconștiente exercitate de societatea de consum? Conceptul de dorință impune respect, dar este cât se poate de metafizic. Ca și cum am spune că sistemul supraviețuiește pentru că motorul său este această aspirație infatigabilă; că hegemonia se manifestă la un nivel inconștient la care, exploatați sau exploatatori, ne unește intensitatea fanteziei care capătă o neelucidată forță colectivă, etc., etc. – putem continua la nesfârșit aceste speculații care se apropie de intensitatea delirului din Economia libidinală. În realitate, cu toții suntem inserați, dar nu neapărat la nivelul dorinței. Foamea este un mobil al acțiunii umane cel puțin la fel de fundamental, pe care Fisher nu îl abordează. Și chiar dacă am admite importanța pe care o au mecanismele seducției inconștiente în funcționarea capitalismului, atunci când sistemul se gripează asistăm la revenirea în forță a violenței și a ideologiei manifeste și demodate (niciodată nu am fost mai bombardați ideologic decât azi) care, pace Fisher, continuă să fie eficientă fără a avea nevoie să fie deloc subtilă.

În fine, dacă ne oprim o clipă la Žižek, hegelianismul acestuia pare tot mai mult motivat de renunțarea la orice rest de radicalism. Dar, potrivit celebrei formule a lui Engels, dacă eliminăm din Hegel metoda (care a dat în fond primă schiță, chiar dacă „răsturnată”, a unei teorii a revoluției sociale), tot ce mai rămâne e sistemul reacționar. Prin urmare nu are de ce să ne surprindă metamorfoza politică a lui Žižek, cel care ne avertizează despre germenele „totalitar” conținut de orice filosofie radicală, într-o manieră nu foarte diferită de diatribele noii filosofii din Franța anilor 1970. Bufnița Minervei își ia zborul în amurgul conformist al realismului capitalist. Ar fi desigur nedrept să spunem că această involuție teoretică a lui Žižek aruncă o umbră și asupra lui Fisher. Problema pare a fi în altă parte. Utilizarea unor concepte lacaniene a dat rezultate în interpretarea sensului unor artefacte culturale (filmele lui Lynch de exemplu), dar este o metodă îndoielnică atunci când este extrapolată la analiza unor fenomene de altă natură, cum ar fi efectele structurale ale capitalului sau luptele interne din cadrul birocrației staliniste.

După această sumară digresiune prin istoria declinului teoriei critice, merită să cităm un pasaj cheie din carte: „În locul gesturilor politice spectaculoase privind cauze (nobile) cum e de pildă Palestina, este vremea ca sindicatele profesorilor să devină mult mai ancorate în concret și să profite de șansa oferită de criză pentru a debarasa serviciile publice de ontologia de business”. Ceea ce propune aici Fisher nu e doar o modificare de tactică, refuzul acelei munci administrative de auto-supraveghere prin „externalizarea” căreia sistemul aplică cu maximă eficiență controlul. Ce propune Fisher este într-un fel dezinserarea din metanarativa luptelor pentru emancipare socială si anticolonială, în numele pragmatismului. Societatea controlului trebuie combătută cu mijloace anti-control, nu cu armele tradiționale ale luptei de clasă sau narative anticoloniale – aceasta pare a fi ideea.

Dar așa-zisa societate de control este una disciplinară. Disciplinarea nu a dispărut de fapt, ci doar a fost ascunsă de privirea sensibilă a unor intelectuali care de obicei tind să extrapoleze condiția lor (auto)controlată asupra întregii societăți. Disciplinarea este vie în interstițiile periferiei, ca tratament aplicat homeless-ilor, migranților, indezirabililor și marginalilor de tot felul. În relațiile internaționale, ea a făcut permanent parte din arsenalul geopolitic american, ca măsură de ultimă instanță aplicată unor state necooperante (Cuba, Iugoslavia, Libia, Nicaragua, Irak etc.), distruse de embargouri, blocade, bombardamente și invazii. Și, în orice caz, disciplinarea unor state prin austeritate, îndatorare si reforme structurale este precondiția integrării lor în așa-numita rules-based order.

Controlul postfordist nu înlocuiește niciodată definitiv disciplinarea. De fapt, de câteva secole cele două se îmbină armonios: dintotdeauna societățile capitaliste au la bază controlul procesului de producție. Și probabil nu am risca prea mult dacă am spune că, în fond, diversele tipuri de auto-evaluare și auto-supraveghere pe care societățile de control le solicită din partea angajaților sunt forme internalizate de disciplinare. După cum, de exemplu, disciplinare sunt și măsurile de combatere a inflației prin șomaj, creșterea dobânzilor, reducerea salariilor etc. Cel puțin în Realism capitalist, acest nivel al analizei scapă cu totul radarului lui Fisher – „dispariția” disciplinarității e doar un simptom al autolimitării câmpului vizual al noii stângi. Ceea ce face capitalismul aproape invincibil nu este atât eficiența auto-controlului, cât intensitatea potențială a represiunii disciplinare, pe plan intern și internațional.

Așadar, Fisher propune renunțarea la gesturile „nobile” în numele eficienței. Dar nu prea avem exemple de situații în care fetișizarea pragmatismului și moderarea discursului pentru constituirea unei baze politice mai largi să fi dislocat mai ușor capitalismul decât „radicalismul” sincerității. În realitate, limitele eșafodajului teoretic asamblat de Fisher se translează asupra măsurilor  pe care le propune drept soluții, iar teoria critică devine ea însăși victima realismului capitalist ce îngustează tot mai mult orizontul posibilului. Ceea ce începe ca iluzie pragmatică, sfârșește întotdeauna ca acomodare. De altfel, după cum am afirmat la început, răspunsul la întrebarea esențială a fost dat: în universul realismului capitalist, nimic nu este posibil. Dacă în vremurile sale bune această lume a fost susținută de mecanismele inconștiente ale dorinței și seducției, cum susțineau odinioară unii poststructuraliști, astăzi ea stă în picioare, paradoxal, mai degrabă datorită enormelor sale rigidități structurale – economice, politice, instituționale, a faptului că este total incapabilă să producă alternative viabile în locul celor vizibil disfuncționale. Orice tentativă reală de reformă i-ar fi probabil fatală. Dar și așa termenul ei de valabilitate este nesigur – judecând după indicatorii economici și politici, fantasma consumului nelimitat e pe cale să lase din nou locul luptei oarbe pentru supraviețuire.

[Vatra, nr. 1-2/2023, pp. 45-47]