Cu un discurs al ornamentelor stridente, debutul lui alexandru adam din stilizări, ap. n-are cum să fie unul comod și nici nu vrea asta, ba dimpotrivă. E aici o poezie lipsită de eleganță și belicoasă în toată regula, care se construiește gradual, de la particular – ce înseamnă să fii gay, iar experiența personală a lui alexandru adam recuperează, în sensul ăsta, în detalii clare, un „tablou” extrem de expresiv –, la general, sau, mai bine, zis, teoretic, într-un final al plachetei de o maturitate neașteptată pentru un debutant.

Un volum care clarifică, aș zice, suficient de clar, problematica queer, cu toate limitele și provocările ei, și dincolo de ea, se poziționează foarte precis și ca artă poetică, prin felul în care alexandru adam își gândește arhitectura (progresivă, care funcționează prin acumularea tensiunii) plachetei. Primul grupaj, „beauty routines, zealous”, e o bulă colorată cu efecte tari, mizează pe un soi de introducere dură și explicită în „subiect”; operativ e aici un soi de expozeu care tatonează, până la urmă, o problemă a locuirii, atât propriu-zisă, prin survolarea spațiului fizic (domesticul marginal al orașului de provincie), cât și prin deconstrucția dinamicii personale în toată schema asta. Sunt texte care vorbesc despre relații queer în tot ce au ele mai definitoriu + o suită de daily minutiae aferente, care dinamitează versurile (și eventuala pudibonderie a cititorului). Fizionomia manieristă e aici, inevitabilă și de neratat, dar aș zice că ea ține mai degrabă de intenție & „programare” artistică, decât de o stângăcie de creație.

Altfel spus, ceea ce cred că e definitoriu, în general pentru stilizări, ap., dar cu atât mai mult pentru prima parte, e un soi de privire kitsch, în care se citește, dincolo de o radicalizare a poziției personale, și-o critică stângistă din ce în ce mai devoalată spre final (până spre explozie), un glam al periferiei pe care alexandru adam îl punctează cu multă ironie fină (vezi poemul despre spațiul autogării, ori cel dedicat vecinei moarte) și cu o conștiință teoretică mereu activă. Exercițiile astea ale defilării ostentative sunt, până la urmă, o formă de talent, chiar și cu stridențele de rigoare. Atunci când se mai temperează, lucrul ăsta devine și mai clar, și îi ies niște texte în care se vede clar că problema identitară e strâns legată de cea a scrisului, și nu doar de gen, așa cum se întâmplă în exemplul de mai jos, unde luciditatea față de propria poezie, prin felul în care înțelege să o scrie, vine dintr-un amestec de tensiune erotică și culturală definitoriu pentru debutul ăsta: „zâmbești, aprinzi televizorul/ te întinzi peste mine/ camera e plină în meridianul unde îmi sunt urechile de zgomotul/ fundamental al televizorului/ și știu că nu mă mai excită nimic/ stau întins/ tu stai întins peste mine ca o plapumă/ deja am nevoie să găsesc în mine punctele de pornire ale fluidei/ eu nespațiu/ tu îmi spui că îți e frică/ mă zgudui/ eu mă rușinez, poate nu este adevărat ce simt/ dar nu mă pot mișca, deci este adevărat/ crunt pentru mine ca absoluta confirmare să fie de natură fizică/ uite în sfârșit un vers sincer/ poate că am reușit în sfârșit să scriu/ un vers sincer/ pe când va curge fluida în mine/ televizorului va bâzâi fundamental altfel/ și mă voi plesni spre tine/ și te voi săruta.” (p. 38) Dacă lucrurile sunt, până aici, ușor previzibile, deja cu a doua secțiune a volumului, „queer aeterna”, programul lui alexandru adam capătă noi sensuri.

„aici poetul își permite o clasică ieșire din firea normală a/ apartamentului și se aventurează pe aripile unei călătorii, precum/ Dante, Faust sau Anton/ conține mai multe cânturi și reprezintă o încercare de răspuns la ce/ înseamnă să fiu queer. căci oricum totul a devenit vădit politic de la/ început/ se scrie și se citește în stil bel canto, cu solemnitate. grand metafora/ este aici o metodă de combatere a metaforei./ este o schiță a unui proiect care nu poate fi decât unul de grup.” (p. 41) – un intro care nu poate fi decât explicit pentru ardența în creștere a acestei poezii, pentru modul în care construcția textelor din stilizări, ap. dezvoltă noi volute. Miza e evidentă, iar poemele vin să o susțină printr-o ținută fastuos-galantă, bine calculată – o poziție favorabilă, prin care reclamă toate stereotipiile societății contemporane, dar și pe cele proprii, în orice caz, de unde atacă centrul și mentalitățile lui călduțe. De la „scenetele” glamoroase construite cu multă abilitate, de mai sus, se merge acum spre un soi de reality check virulent, „de pe meterezele marginii”; textele funcționează aici prin schimbări repetate de macaz, prin rupturi de ritm și imagini punk-manifeste, a căror valoare politică e de necontestat. Dar mai e ceva, dincolo de ea, și anume felul în care alexandru adam jonglează la nivel discursiv în discuțiile despre heteronormativitate (foarte asumate, până la autoculpabilizare, și care prefațează foarte grafic lupta interioară – „[…] în fiecare zi sabia se ascute/ în fiecare zi heteronormativitatea/ din mine vine să îi tai capul./ queer e privilegiu în măsura/ în care pot vedea heteronormativitatea/ din mine – și zilnic să o tai.”, pp. 47-48) și toate pledoariile anti- care urmează (o listă a propriilor prejudecăți pe care și-o impută cerebral, cu multă sinceritate).

În orice caz, abilitatea asta stilistică a volumului de a jongla cameleonic cu temele pe care și le propune e vizibilă mai ales în partea de final, în secțiunea „vorbim unul cu celălalt doar când unul dintre noi doarme” și, mai ales, în „outro”, unde alexandu adam duce toată lupta politică până în sferă teoretică; o sferă de unde atacă pertitent miezul problemei, care devine una a filosofiei limbajului – felul în care el trebuie să se adapteze pentru a-și comunica mesajul. Scurt, de ce stilizări, ap. e un debut important: pentru că definește și mai nuanțat spațiul literar queer, altfel tot mai vizibil în ultima vreme (vezi poezia Ileanei Negrea sau a Nórei Ugron, dar și deja clasicul roman al Sașei Zare, Dezrădăcinare), în punctele lui cele mai sensibile; pentru că o face cu subtilitate și directețe, în același timp, prin apelul la strategeme discursive diferite, care merg de la parodia manifestă asumată, la o zonă a notației ceva mai sobre, un palier, deci, destul de generos și servit mereu cu o luciditate activă; pentru că „râcâie” probleme sociale de actualitate și o face și prin asumare de sine, și nu printr-un elitism al perspectivei; în fine, pentru că toate astea sunt, până la urmă, un exercițiu reflectiv bun pentru fiecare.

_______________

* alexandru adam, stilizări, ap., Editura FrACTalia, București, 2022

*

Călin Crăciun

Un poet care spune ce știe și știe ce spune

Greu de găsit într-un volum de debut în poezie o atât de evident conturată și de coerent exercitată poetică cum se află în cel semnat de Alexandru Adam și publicat de „frACTalia”, intitulat stilizări, ap.¹

Desigur, faptul că volumul este editat de „frACTalia” este grăitor în sine, creând imediat expectanța plasării lui în câmp ideologic stângist. Cât de adecvată sau – poate, mai bine spus – de congruentă este asocierea unei arte ce include în temelia ei ideologică homofilia, chiar prin versuri care nu se sfiesc să înfățișeze explicit gomoria și să o promoveze ca deliciu, și stângismul e o treabă de lăsat în seama filosofiei, politologiei și a timpului. Privind în urmă practica, am putea fi destul de suspicioși. Deocamdată, ceea ce se poate susține pornind de la volumul de față este că, tocmai prin curajul de a publica versuri anevoie de citat fără riscuri, de a forța limbajul poetic până la a-l plasa în zonele hard și, pe alocuri, trash ale pornograficului, Alexandru Adam lovește cu toate puterile canonul în moalele capului. Pornografia și literatura s-au împerecheat demult, astfel încât, în acest sens, nu se poate vorbi acum de insolitare, ci în cel al luptei fățișe cu inerțiile homofobe incluse în cultura majorității zdrobitoare. Iată, pentru edificare, și o secvență mai cuminte, a cărei citare nu e atât de riscantă sau de șocantă încât să fiu nevoit să pun bip-uri (sper ca toți cei care se simt lezați de citare să fie îngăduitori – nu persuasiunea în favoarea ideologiei care le jignește convingerile e acum scopul, ci înțelegerea fenomenului artistic/poetic autohton, care, acum ca întotdeauna, inevitabil, e în pas cu evoluția societății): „chestii, dar chestia nu se făcea erectă. era din cauză că eram urât sau pentru că aveam părul meu superb Maria Dragomiroiu./ mi s-a spus că trebuie să renunț la el dacă vreau să fiu futut des și cu înverșunare/ altfel acești bărbați au dubii dacă sunt fată sau băiat./ masturba violent, întoarcerea pe burtă./ nici până în ziua de azi nu știu dacă m-a penetrat și dacă m-a penetrat a fost foarte lame./ cred că pe lângă faptul că eram urât a mai contat că am spus că e prima dată./ după asta i-au căzut fața și puța.”

Din acest punct de vedere, poezia lui e în mod evident în măsură să se plaseze într-un punct de cotitură a ansamblului poetic românesc, căci trece dincolo de limita atinsă de Lucian Brad, de pildă. Apoi, merită spus că stilizări, ap. transcende drama persecuției sau oprobiului. Mișcarea feministă, cu care se află în relație de sintonie o astfel de poezie, denunță vehement misoginismul și se află încă în plină ofensivă cu imputarea și revendicarea pe post de arme foarte zgomotoase chiar și la ani buni de la celebrul manifest al Medeei Iancu, care a stârnit scandalul de la Botoșani. E drept, încă sunt multe stereotipii de depășit în privința relației dintre sexe în societate și, din păcate, în lumea literară, astfel că un comportament revendicativ strident își poate afirma temeiul. Dar poemele lui Alexandru Adam luptă cu homofobia și, prin extensie, cu toate formele de discriminare nu doar printr-o înșiruire de imputări (care nici nu-i sunt vehemente) adresate celor care-și proclamă normalitatea și-l transformă pe minoritar într-o victimă, ci, cum vom vedea, și cu o proclamare simetrică a altei normalități induse cu subtilitate de nonșalanța cu care vocea din text își expune intimitatea homosexuală ori queer tocmai în versurile cele mai explicite în sens pornografic. Cum foarte inspirat e spus chiar în primul vers, e vorba de „vernisarea identității și a sexualității”. Iar „vernisării” i se aplică în același timp ambele sensuri. E vorba de cel de expunere în fața publicului, care trimite la autenticism și biografism. Dar și de cel al amplificării intensității ori strălucirii culorilor, care sugerează o formă de celebrare, sesizată judicios de Alina Purcaru². Celebrarea indică și împăcarea cu sinele, autoacceptarea, chiar dacă în volum sunt prezente și versuri ca „sunt homofob pentru că mă urăsc/ și cred că mă urăsc pentru că sunt homosexual// adoptarea responsabilității”. Acestea din urmă reflectă nu neapărat încrâncenarea dintre conștiința etică și sexualitate, ci mai degrabă conștientizarea, relevarea unor inerții absconse. Ceea ce se vede din direcția homofobă dezgustător, act diabolic sau o înjosire nepermisă a speciei, e privit din partea cealaltă ca un privilegiu, căci oferă oportunitatea ieșirii din închisoarea preconcepțiilor. O închisoare din care nici măcar cel care se simte privilegiat nu e cu totul evadat, astfel că el poate spune doar ceea ce știe: „queer e un privilegiu în măsura în care pot vedea heteronormativitatea din mine – și zilnic să o tai”.

S-ar putea atunci susține că denunțul lui Alexandru Adam pare că și scuză, nu doar acuză. Dacă până și cel care-și recunoaște și expune privirilor homosexualitatea, un minoritar care trăiește intens toate sentimentele negative date de oprobriu, se autodenunță ca homofob, misogin, rasist sau antisemit, cu atât mai greu i-ar fi să înțeleagă – și cu atât mai anevoie să accepte – ceva din toate acestea unuia care trăiește în confortul normalității proclamate de majoritate, în heteronormativitatea transformată de o îndelungată tradiție în element ubicuu, dominând limbajul, cultura sau civilizația în toate interstițiile ei. Închisoarea modernilor – limitele cunoașterii – iat-o aici sub forma inerțiilor ce bântuie în gesturile, gândurile și comportamentele chiar și ale celor mai desprinși de conservatorism dintre contemporani. O soluție de eliberare e așadar dificil de găsit. Aș spune însă că stilizări, ap. e un volum ingenios tocmai în această privință, întrucât el atacă abil soclul heteronormativității și prin extinderea atribuției mai vechi a poeziei de a detabuiza și depornografia. Intimitatea cea mai profundă a cuplului homosexual – actul sexual în sine, în detaliile care exprimă apoteoza desfătării actanților și ultragiază cel mai intens conștiințele homofobe – este dezvăluită cu atâta nonșalanță, încât homopornografia pare diluată până la anulare, transformată în convenție desuetă, întocmai cum s-a petrecut cândva cu cea din Povestea poveștilor.

Și dacă tot veni vorba de povestea lui Creangă, ca un reper al licențiozității, se impune precizarea că o analiză contrastivă ar fi cât se poate de binevenită, căci prima „desacralizează sacrul” (Bogdan Crețu³) și – aș adăuga – detabuizează și depornografiază heteropornografia, a doua depornografiază homopornografia. Cele trei poeme-eseu din finalul volumului, în care miza e expunerea concepției artistice, întăresc, la fel ca pasajele autometatextuale, chiar și în prezența punctele atacabile, ideea că Alexandru Adam nu doar spune ce știe, ci și știe ce spune.

^__________

¹ Alexandru Adam, stilizări, ap., București: frACTalia, 2022.

²  În „eu nespațiul”, în „Observator cultural, nr. 1136/ 25.11.2022, https://www.observatorcultural.ro/articol/eu-nespatiul/.

³ În Povestea poveștilor sau desacralizarea sacrului, în revista „Transilvania”, serie nouă, anul XLVII (CLI), nr. 1/2019, https://revistatransilvania.ro/wp-content/uploads/2019/03/2019-1-Bogdan-Cret%CC%A6u.pdf.

[Vatra, nr. 1-2/2023, pp. 39-41]