
O zi obișnuită
Iliuță doarme cu fața în sus și cu pătura trasă peste cap.
Doctorul stă turcește în mijlocul salonului și repară mătura îngrijitoarei Zizi. Zizi se simte jenată. Pacient, e-adevărat, dar e doctor.
— Dom’ doctor, lăsați-o, dom’ doctor, că n-aveți ce-i face! Dați-o la mine că o repar eu.
— Lasă dragă, ce atâtea mofturi, ți-o fac ca nouă. Bă – îi zice Puștiului –, puștiule, adu-mi ochelarii, vezi că sunt la capătul patului pe pernă.
Puștiul trece pe lângă el fără să-l privească. Are ochii împăienjeniți. Se grăbește cu pași mărunți, puțin cocoșat, învârtit cu o cheiță, ca o jucărie chinezească. Mâinile i s-au alungit și îi flencăne pe lângă corp.
— Nu pot, sunt la test, aștept să fiu testat, vreau să fiu testat, aștept de mult să fiu testat. Nu pot, sunt așteptat, trebuie să mă duc, ies bine la test și plec acasă.
— Adu-mi, bă, ochelarii, că nu văd, ridică vocea doctorul, sunt la capătul patului, sub pernă sau pe noptieră, ăsta-i testul, nu știai? Află că ăsta-i testul!
Doctorul râde. Gros și sacadat. O piftie roșie care râde. O piftie simpatică în mijlocul căreia doi ochi albaștri te privesc complice, dar echivoc.
Zizi se pune pe râs și ea. Puștiul se întoarce cu ochelarii doctorului, întinde spre el o mână tremurândă, fără să-l privească. Vede ce vrea și aude ce vrea. Pare că nu vede și nu aude nimic.
— Zizi, iubito, eu am făcut gargară cu borș, aici în gât (își arată gâtul scurt și gros), apoi i-am dat drumul la subsol, în pivniță (își bate burdihanul ca pe o tobă spartă), știe toată lumea, mare lucru că știe, dar te rog pe dumneata, știu care mi-e păcatul, dă-mi drumul o zi, sau un ceas, gata m-am făcut bine. Alcoolici suntem cu toții. Ăștilalți fac pe deștepții. Toți beau, fata mea. Sorb cu pompa aia care scoate apa din fântână. Ce, eu nu știu?! Am treburi, mă așteaptă lumea la cabinet, ce să știe ăia acolo fără mine!
— Păi de-abia v-a adus, dom’ doctor! Eu v-aș da drumu’, dar nu depinde de mine! Ce, nu știți? Da’ vă tremură mâna rău, cum să mai puteți opera? Trebuie să nu mai tremure mâna și apoi vă dă drumu’ – că știți asta!
— Zizilico, iubito, tu ești destupată la cap, uite așa te despic cu mâna pe unde vrei!
Zizi se pune pe râs nechezat, înțelege aluzia.
— Ăăăh, dom’ doctor, mă faceți să mă râd rău! Ăăăăh-hă! N-am mai râs de mult ca acuma. Cu ce să mă despicați, că bisturiu’ nu mai taie? Ăăăăh-hă-hă! Zău că sunteți simpatic. Eu n-am putere pe-aci. Vorbiți cu dom’ doctor Chihaia, dânsu’ stabilește. Hai, dați-mi mătura, c-o stricați de tot și nu mai am cu ce mătura sectoru’. Vine dom’ doctor Chihaia și mă beștelește ca toți dracii, dumneavoastră ce vă pasă!
Zizi iese pe hol la sector. Puștiul, care dispăruse între timp, intră. Jucăria chinezească intră. Doctorul se trântește în pat și-l privește filosofic.
— Ce te tot învârți, bă?
— Azi-noapte, zice Puștiul, toată noaptea, am pândit un mastodont, a venit la mine, s-a sucit de optzeci de ori în jurul capului meu, i-am zis: ce cauți tu aici în jurul capului meu? Mi-a zis: pe tine te caut, zgârciule! Ha-ha! i-am răspuns: stai să vezi ce face un zgârci! Și i-am tras două peste bot cu pulanul milițianului ăla care m-a adus aici cu dobitoaca aia de mama. Acuma nu mai e, nu știu unde s-o fi ascuns. Mă pândește, al dracului. L-ai văzut tu?
Iliuță aruncă pătura de pe el și se ridică în coate. Ochii îi strălucesc intens.
— Nu vorbi de necuratul! Eu l-am visat azi-noapte chiar pe dracu’ în persoană, se făcea că era chiar dracu’.
Ochii de filosof ai doctorului Masala devin brusc luminoși și candizi.
— Avea coarne și toate celelalte, cum să n-aivă, ai văzut tu drac fără coarne? Domnule Drace, de ce nu sunt eu bun de îmi zic ăștia nebun? „E o poreclă, fiul meu!” Îh! Fir-ai al dracu’ de drac, îmi zici mie „fiul meu!”? Păi ce, tu oi fi Dumnezeu? Sau între Dumnezeu și tine nu e nicio diferență? Dă-mi o țigare, doctore!
— Ce țigare, mă? N-ai voie să fumezi în salon, ieși afară să fumezi, na, ia una!
— Domnule drac, eu de ce o să mor? continuă Iliuță și-și puse mecanic țigarea în buzunarul de la piept. De nebuneală sau de dășteptăciune? Eu sunt un om dăștept, numai ăștia înnebunesc, proștii n-au timp să înnebunească. Nu se lipește de ei, că sunt prea proști… „Tu n-ai să mori, fiule, tu o să cotcodăcești de cinci ori mâine în zori și o să te faci înger.”
Masala îl privește înmărmurit și nu se poate abține:
— Înger, îngerașul meu…
— Tacă-ți fleanca, doctorilă-operilă! Măcelarule! Tu ce știi? Tu nu știi nimic, tai carne de om, asta știi! Ești un bețivan ca ală care a tăiat porcu’ pe holul mare de la intrare. Eu am înnebunit de dășteptăciune, da’ tu de băutură. Habar nu ai ce e pe lumea asta! Bă, eu am suflet! Tu ești doctor de carne tăiată. În carne e suflet? Nu e!
Puștiul se leagănă în fața ferestrei asigurate cu plasă și cu drugi mari de metal. Îl cheamă Ninel. Mușat Ninel. Doar asistentul care îi aduce medicamentele îl strigă pe numele lui și doctorița Kalapod, șefa spitalului. Doctorul Chihaia îi zice Puștiul, că are doar 18 ani. Iar ceilalți bolnavi, tot așa.
— Vreau să fiu testat, vreau să fiu testat, aștept de mult să fiu testat. Ies bine la test și plec acasă.
— Nu vezi cum tremuri, bă, cum o să ieși bine la test?
— Am emoție, Iliuță, dacă nu ies bine la test? De-aia tremur.
— Cine te testează, Ninele? Doctorul Chihaia de la Strehaia?
— Nu, psihologu’, că ăla face teste. Mi-a zis dom’ doctor Chihaia că mă trimite la psiholog și că dacă ies bine, îmi dă drumu’ acasă. Trebuie să mă cheme.
De la saloanele de femei se aude cineva urlând: „Taci, taaaaci!”
— Ia uite-o și pe-asta, zise Iliuță, asta e șchioapa! Fuge ca nebuna peste tot, pe holuri la femei, la bărbați, pe hol la șefa a mare, prin curte. N-au ce-i face. Doar Bebe Kent o potolește, noaptea, ce, n-am văzut eu! „Taci, taaaaaaci!” Cine să tacă? De ce atâta tăcere? Tăcerea nu e bună pentru nimeni. Te naști și, gata, spargi tăcerea! Ieșiți dracu’ afară, nu discut cu dăștepții proști!
Doctorul Masala nu se sinchisește. Stă tolănit în pat într-o rână și se uită când la Iliuță, când la Ninel. Ca la spectacol. Ninel țâșnește brusc spre ușă mormăind la nesfârșit: „Mastodontul, mastodontul, mastodontul, mastodontul…” Iese urlând pe hol și se împiedică în măturoiul lui Zizi. Zizi se sperie, se trage într-o parte și îl strigă pe asistentul Firuță de la „Tratamente”.
Pe numele mic îl cheamă Colea, ca pe actorul ăla Colea Răutu, dar ce nume e ăsta Colea? În școala de asistenți medicali avea un coleg care făcea mereu mișto de el cu „să ți-o trag colea”, și de-aia Colea îl enervează. El vrea să i se spună Firuță sau Gimy, cu un m, cum îi spuneau colegii de liceu de la Topoloveni, din cauză că vara se tundea la zero și capul îi strălucea câteva săptămâni ca o bilă de popice. De câte ori îl punea taică-su să se tundă la zero, crezând că astfel nu o să chelească niciodată așa cum chelise el, Colea gemea caraghios când colegii făceau bășcălie de el. La început i-au zis Gemi, apoi Gemy, iar din clasa a X-a Gimy. Porecla de la școală a fost preluată și în familie și chiar și lui a început să îi placă să i se spună Gimy.
— Dom’ Firuță, Puștiu’ face ca toți dracii, urlă pe hol, nu știu ce dracu’ zice. E agitat. S-a agitat. Și ieri după-amiază a fost la fel. A trebuit să-l legăm. Îi agită pe toți. Să nu spargă vreun geam. Ne surpă ăsta.
Firuță, apărut cât ai clipi din ochi, că sala de „Tratamente” e la capătul holului, o liniștește:
— Coano Zizilache, mami, fata mea, când Firuță e de serviciu, e o mie de ani pace, eu sunt tăticul acestor pruncișori.
— Hai, dom’ Gimy, nu mai glumi, domn’e, zău așa, ăla a luat-o razna rău, e plin de bale.
Gimy Firuță a lucrat ca asistent la psihiatrie vreo 15 ani la Spitalul Metofu, la vreo 30 de kilometri de Pitești, unde și acum sunt două pavilioane, Metofu 1 și Metofu 2. În primul sunt internați bolnavii recuperabili, dar mai săraci și cu aparținători care abia au după ce bea apă, iar în al doilea, vai de sufletul lor, sunt internați cu anii irecuperabilii, cei mai mulți abandonați de familii și fără alt adăpost. A căpătat multă experiență, solidă, pe care i-o recunosc toți, de la doctorița Kalapod la ultima îngrijitoare. A dat de vreo 10 ori la medicină și „a intrat” de fiecare dată „fără loc”, adică a obținut peste media minimă de trecere care e 5, dar nu și peste media ultimă de admitere …, așa se spune ca să nu înțeleagă cineva că ai dat chix. Tot dând la medicină a învățat mulți termeni pe care îi utilizează ca un medic adevărat. Cunoaște foarte bine medicamentele pe care le administrează bolnavilor medicii curanți în Foaia de tratament. Le-ar putea prescrie și el, dar nu vrea să-și depășească atribuțiunile. Doar medicii pot prescrie medicamente. Mulți aparținători ai bolnavilor, auzindu-l cât de priceput vorbește pe păsăreasca medicală, îi zic „domnu’ doctor”! El se face că n-aude și, nereacționând, confirmă indirect. Are un halat scurt, ca medicii și psihologul, frumos apretat, mereu alb, pe care îl aduce de acasă pe umeraș, ca să nu se mototolească și pe care nevastă-sa i-l pregătește minuțios la fiecare început de săptămână. Dar cel mai mult impresionează prin părul complet albit la cei 40 de ani ai lui. Vine întotdeauna îmbrăcat la trei ace și nu e zi să nu-și ia cu el umbrela, ca în caz de ploaie sau zăpadă să-și protejeze pantalonii evazați de la costumul lui impecabil bleumarin. Chiar și vara, pe soarele ăla torid, cu cerul stors de nori ca pămătuful de spălat balele bolnavilor. A rămas blocat în moda pantalonilor evazați, deși evazații nu se mai poartă de vreo 15 ani. Dacă își comandă o pereche nouă de pantaloni, musai trebuie să aibă cracii evazați.
Puștiul nu mai urlă. S-a pus pe cântat. Cântă cât îl ține gura cam așa: „Vine dom’ Gimy Firuță/ Și ne dă o pastiluță,/ Pastiluță nu găsea/ Și pe dată ne lega!”
Pavilionul bărbaților e ca un vagon cu vreo 20 de compartimente. Din fiecare compartiment bolnavii ies pe culoar unul câte unul, atrași de urletele lui Ninel. Parcă trenul s-ar fi oprit.
— Ninel, băiatule, vino la tăticul tău, ia spune, cine te-a supărat?
— Mastodontul, mastodontul, mastodontul…
— E nebun, dom’ Firuță, se bagă Iliuță care ieșise și el din salon împreună cu Masala. E nebun de legat! Leagă-l, domn’e, aici sunt bolnavi, nu nebuni! Ce caută ăsta aici? Ia-l și pe tâmpitul ăsta de măcelar, și ăsta mă enervează. Nu mai pot trăi de nebuni. Un schizofren și un bețiv. Ăsta nu e spital de persoane bolnave, ăsta e balamuc! La Metofu, la Metofu cu ei!
Iese afară în curtea spitalului și începe să cânte tare pe o binecunoscută melodie de-a lui Dolănescu:
Foaie verde, foi de nuc,
Nu mai vreau la balamuc, măăăi,
Ce pățesc eu de doi an
Nu doresc nici la dușmani, măăăi,
Că m-am săturat de toți
Futu-vă în cur de hoți! măăăi,
Viața toată mi-ați mâncat
De când m-ați internat
Nu mai vreau să mă jupoaie
Ceaușescu Nicolae, măăăi…
În aceeași curte ies la plimbare și bolnavii de la oftalmologie și de la neurologie. E duminică și accesul familiei, al aparținătorilor cum se zice, e permis. Ăia de la spitalul de psihiatrie – și bolnavii, și aparținătorii – râd, ăilalți, de la oftalmologie și neurologie, se trag într-o parte și se fac că nu aud nimic.
— Gimy, a ieșit în curte Iliuță și cântă de se aude până în centru de-alea cu to’a’șu! vine asistenta Sorina într-un suflet din față de la „Primiri”.
— Lasă-l dracului de diliman să cânte, e nebun, dar nu omoară pe nimeni, așa face mereu când nu ia tratament, ce nu-l știi, abia l-a adus mă-sa vineri. Vezi mai bine ce face prin curte dilimanul ălălalt de Iliuță, să nu se dea la careva.
Se întoarce spre Ninel Mușat:
— Ninele, ai dreptate! Mastodonții ăia trebuie alungați. Tu ești băiat deștept și înțelegi, ia de la mine o țigare și vino aici lângă tăticul tău.
Firuță prinde de braț jucăria chinezească și o împinge ușurel spre rezerva de terapie intensivă. Puștiul nu se opune, dar în schimb scâncește:
— Nu vreau la Zidul Plângerii! Nu vreaaau! Dom’ asistent, nu mă lega! Îți spun totul. Mastodontul mi-a mai spus că azi la 4 după-amiază va zbura un om de pe acoperișul hotelului „Muntenia”, își va pune aripi și va zbura. Eu trebuie să fiu acela care va zbura. Vreau să plec acolo, acuma vreau. Nu mă lega!
— Nineluș, copilașul meu, aici te afli printre persoane de inimă, toți te iubesc. Noi toți te iubim. Eu te-am mințit vreodată pe tine? Nu! Uite, mergem la pătuțul tău, facem puțin nani și apoi o întinzi la hotelul „Muntenia” odihnit și vesel ca un boboc, mastodontul, îți spun un secret, e prietenul meu și mi-a spus că vrei să zbori.
— Nu știai, mă minți, de unde să știi? Mastodontul e secretul meu. Numai eu știu secretu’, tu habar n-ai cum arată!
— Nineluș, te înșeli, puiule, toată lumea bună știe! Tu ești băiat cuminte și ascultător, nu-i așa? La ce ora ziceai că trebuie să ajungi la hotel?
— La 4 după-amiaza!
— Aaaa, păi e timp berechet! Abia e 11. Bun, nicio problemă! Acuma te urci în pat, închizi ochișorii și dormi. E clar? Executarea! Mai întâi deschide gurița și ia bombonica asta. Fiule, te afli pe mâini bune. N-ai avut niciodată un prieten mai bun ca mine.
Ninel se urcă temător în patul de la terapie intensivă, deschide gura pe jumătate, își pune pastila pe limbă și înghite o cană cu apă. O bună parte o varsă pe piept. Deschide din nou gura, mare, cât poate de mare și scoate limba. Firuță e mulțumit. Puștiul e băiat cuminte. N-a pitit pastila sub limbă.
— Așa, scumpișorule, îmi place de tine. Și acum, hai, poponeața la tavan, ai febră, copile, îți face Gimy un polidin și-ți trece și febra.
— Nu vreau să fiu injectat, se dezlănțuie Puștiul, urlând cât îl ține pieptul. Mă păcălești, ăla nu e polidin, știu eu ce e, nu vreau să mai fiu amețit!
Firuță îl apasă pe șold cu atâta putere încât trupul firav al lui Ninel abia mai poate mișca.
— Nu vrei tu un polidin de la tăticul tău? Nu se poate așa ceva, începi să mă enervezi. Poponeața la tavan! Executarea!
— Îl fac, dar să mi-l facă doamna asistentă Sorina. Altfel nu-l fac, nu-l fac! Poți să mă omori, dar nu-l fac!
— Bine, copilaș frumos și bălos, vine măicuța Sorina și-ți face polidinul. Zizilache, strigă Firuță, coană Zizilache, cheam-o înapoi pe maica Sorina să-i facă o porție dublă de polidin copilașului Ninel.
Călătorii din compartimente s-au strâns aproape cu toții în fața salonului de terapie intensivă. Privesc cu teamă când la asistentul Firuță, sigur pe el și imposibil de fentat, când la Ninel, care nu are cum să scape. Doctorul Masala e în mijlocul lor și, ca de obicei, privește scena în bășcălie.
— Dom’ doctor, azi ești cam vesel. Nu cumva mătăluță ai luat vreo gură de aghiazmă și i-ai întărâtat pe micuții ăștia?
— Nu, monșer, ai cuvântul meu, asta-mi lipsea mie, să afle Șefa ceva nepotrivit, că nu mă văd ieșind curând de aici. Apropo, ai aflat ceva la împărăție, ce au de gând cu mine? Am și eu socotelile mele. Mă așteaptă pacienții la operații, i-am programat și eu îmi pierd timpul pe aici în cârciuma asta cu marfă prohibită! Ce părere o să-și facă despre mine? O să creadă că sunt neserios…
Doctorul graseiază ușor și la fiecare două-trei cuvinte râde zgomotos.
— Poftim, poftim, doamna Sorina, îi face loc Masala, amorezul te așteaptă cu pantalonii în vine, nu vrea decât cu dumneata, hi hi hi! Fesele mari și rotunde ale Sorinei se apropie de patul lui Ninel, dar mai întâi se șterg de ochii doctorului.
— Ei, dom’ doctor, Ninel e iubitul meu, nu știați? Spune, Nineluș, mă iubești sau nu?
— Da, geme Puștiul, cu fața azvârlită într-o parte în pernă și coapsa imobilizată de genunchiul lui Gimy.
— M-am dus la naiba dacă mă iubesc toți! Gata, Nineluș, îți fac polidinul și apoi te mângâi și-ți trece febra.
— Daaaa…
— Porție dublă, Gimy?
— Da, mami, două zile e asigurat, îi trece definitiv fierbințeala. Ca la carte. Hei, drăgălașilor, se întoarce Firuță spre curioși, vă cam pierdeți timpul pe aici, circoteca s-a închis, ia treceți voi în saloane. Să vă găsesc diseară la 6 cu cana plină cu apă că vă aduc năsturei colorați.
Ușile compartimentelor se închid una câte una. Trenul pare pus în mișcare. Se face liniște.
La „Tratamente”, Firuță își aprinde o țigare privind spre fesele Sorinei, bine conturate în costumul alb de asistentă, cu veston și pantaloni aproape mulați pe corp.
— Sorino, a pus ochii pe bucile tale dilimanul ăla, chiar și bețivul de chirurg e gogă pe ele, dar de dat numai mie o să mi le dai, așa un pic.
Sorina pune seringa de sticlă cu care l-a injectat pe Ninel în cutia de inox cu seringi folosite, care vor fi duse a doua zi la sterilizare.
— Du-te, mă, cu boii tăi cu toți! Tu nu vezi nicio bucă de la mine, n-ai tu muian de bucile mele! Mai slăbește-mă cu asta. Ce, n-ai ce fute? Ai nevastă acasă. Dacă nu-i făceam eu plegomazinul lu’ dilimandrache, îl alergai până mâine dimineață când veneau fetele de la tura următoare. Trebuie să știi cum să-l iei. Acuma să fi fost mă-sa să vadă. Ultima dată când i-a adus schimburi urla la mine că nu ne ocupăm de el, fi-i-ar tâmpitu’ al dracu’! Parcă numai eu sunt aici și eu îi prescriu medicația! Să fi mers la Chihaia și să-l fi întrebat pe el, nu pe mine, dar nu îndrăznește, că Modi o repede de nu se vede. Ăla îi prescrie 3-4 pastile pe foaia de tratament, îi ia kenturile și ce îi mai aduce aia și greul cade pe noi, nouă nu ne aduce nici măcar un gram de cafea. Așa că mai slăbește-mă și tu cu prostiile tale!
(Fragment de roman în lucru)
[Vatra, nr. 1-2/2023, pp. 26-29]
Probabilitatea ca moartea și conștiința să fie două câmpuri complementare de energie. Și-atunci viul să fie, de fapt, trofeul neomologat al lumii naturale. Așadar, niște aminoacizi, prin combinări quasi-fractalice generând diversitatea vegetală, animală, umană. Plus lumea spectaculoasă a virusurilor, făcând joncțiunea organicului neviu cu organicul pe bază de ADN și ARN. Oricum, când a circulat zilele trecute știrea cu gramele extrase de sonde trimise special pe un asteroid, descoperindu-se compuși anteriori formării soarelui nostru a fost ceva emoție. Misterul e, totuși, altul. Liberul arbitru. Care, evident, nu se suprapune conștiinței. E ca lecția aceea din ciclul primar, cu mulțimile care se intersectează, existând un teritoriu comun, în care liberul arbitru și conștiința se întâlnesc. Neviul, vegetalul, animalul nu au liber arbitru. Doar omul. Aporii sau ipoteze falacioase pot genera, totuși, persoanele cu discernământ limitat, din cauza unor dizabilități. Dar problema subzistă. Ce este cu liberul arbitru? Restul, adică materia, energia, viața, conștiința, moartea sunt lucruri inteligibile. Dar liberul arbitru? Secunda când decizi așa sau altfel, dincolo de posibile explicații, determinisme reale ori imaginare. Ce moleculă ar avea îndrăzneala să asume o decizie sau alta, ca ilustrare a liberului arbitru? Endorfinele, serotonina, adrenalina? Mister. Neuroștiința ezită, iar când schițează un răspuns, nici ea nu e convinsă de viabilitatea acestuia. Nicăieri mai mult decât în cazul liberului arbitru nu e mai frumoasă știința, mai precis smerenia științei.