Introducere

Traducerile în limba română ale celebrei și deja clasicei cărți din epoca victoriană a lui Charles Lutwidge Dodgson, cu pseudonimul bine-cunoscut Lewis Carroll, sunt numeroase și oferă cititorului român o plajă largă de „microuniversuri” carrolliene adaptate limbii și culturii române. Uneori acesta se poate bucura de delicii textuale și surprize care-i zguduie universul liniștit și convențional, iar alteori cititorului i se pune în față o sărăcire imaginativă și a soluțiilor de redare. Este adevărat că a traduce o astfel de carte – în care primează umorul, parodia, nonsensul și jocurile de cuvinte – este o provocare în sine, lucru care nu este la îndemâna oricui.

Peter Hunt sintetizează complexitatea nivelurilor de lectură care se pot aplica și care fac din ambele Alice… capodopere cu o infinitate de interpretări:

„Poate ca urmare a acestui proces, cărțile prezintă mai multe straturi complexe. Există un strat al conștiinței, personal, care folosește întâmplări, personaje și locuri familiare lui Alice Liddell și cercului apropiat al lui Dodgson. Apoi, există startul filosofic, matematic și lingvistic – cu jocuri serioase atât pentru cititorii copii, cât și pentru cei adulți. Apoi există un cerc mai larg al trimiterilor la Oxford și la personalități engleze și politica vremii – referințe ce oglindesc preocuparea minții sale unice, dar și pe aceea reprezentată de gentlemanul victorian erudit, cu educație aleasă. În cele din urmă, stratul cel mai complex, cuprinde pasaje care par (în special în Alice în Țara Oglinzii) a fi foarte personale – care sunt manifestări conștiente sau inconștiente ale psihicului lui Dodgson.” (Carroll 2009: xxxvi)

Un factor care influențează calitatea traducerilor este cititorul-țintă căruia i se adresează, pentru că, deși este cunoscută drept o carte pentru copii, interesul pentru ea e imens și nu se va stinge prea curând, demonstrând că adulții o gustă la fel de mult: s-a tradus în peste 174 de limbi, s-a publicat în peste 9 000 de ediții, a inspirat o mulțime de adaptări cinematografice, seriale de televiziune, benzi desenate, cântece și piese de teatru, inclusiv radiofonice (Bakke, 2018: 5). Alice în Țara Minunilor și urmarea ei, Alice în Țara Oglinzii, au fost interpretate și analizate într-o multitudine de chei, iar traducerile în română, care nu sunt altceva decât o posibilă „cheie de lectură” ingenioasă sau ternă, nu exclud lectorul adult. Pe de o parte, într-o concepție tradițional-romantică a copilăriei, copilul este văzut ca proaspăt, inocent, deschis la joc, cu o candoare care permite legături imposibile, entuziasm și uimire față de lucruri mărunte ori banale, ca și cum totul se descoperă din nou și din nou, pentru prima oară. După Oittinen (2000), cititorul copil ideal căruia i se adresează astfel de cărți este un „copil înțelept și capabil, cu o cultură carnavalescă proprie”. Pe de altă parte, adultul poate avea sau nu calitățile copilului, dar în plus are experiența, cunoștințele, „greutatea” conferită de  reflexivitate și deschiderea spre polifonie, multistratificare și ambiguitate. După cum vom vedea, imaginea cititorului, așa cum transpare din traducerile din Alice…, pendulează între inocență și experiență, între curajul de a șoca și convențiile bine înrădăcinate.

Alice… în românește – patru variante și, în mod excepțional, a cincea

În eseul de față ne propunem să reflectăm asupra patru variante de traducere în română din Alice în Țara Minunilor, unele extrem de reușite, altele decente sau mediocre, pentru a urmări ceea ce în literatura de specialitate s-a numit limbaj expresiv în legătură cu traducerile de literatură pentru copii, acel limbaj prin care traducătorul are ocazia să exceleze, să seducă cititorul, să devină deosebit de inventiv într-un mod care să lărgească sfera lumii ficționale originale, textul-sursă devenind un text parțial transformat, rescris, readaptat, reinterpretat. Echilibrul dintre echivalență și funcție (denumite și domestication și foreignization) (Venuti 2000: 5) se înclină spre cel de-al doilea termen. Acuratețea sau fidelitatea sunt depășite, importantă este obținerea unor efecte asupra receptorului, dacă nu sociale, economice sau politice, la o lectură de adâncime, cel puțin pedagogice, estetice sau ludice, la o lectură de suprafață. Rolul inovațiilor lingvistice este crucial în cadrul literaturii discutate: el poate fi și unul de descoperire (a alcătuirii limbajului, de pildă), și de stimulare a plăcerii estetice, și de educare a gustului sau de antrenare a minții.

Traducerile izbutite, bogate și consistente din textele literare destinate copiilor construiesc o lume ficțională coerentă și capabilă să stabilească legături profunde 1. cu limba vie, într-un registru familiar-ludic, dar cu un joc ce trimite, pe de o parte, la oralitate, și, pe de altă parte, la limba literară și limbajul poetic, și 2. cu textele fundamentale din cultura română. Astfel, noile lumi ficționale inventate printr-o tălmăcire reușită cel mai adesea nu vor fi inovații la nivelul personajelor și al intrigii (poate cel mult la nivel de transpunere expresivă a numelor, un aspect ce variază în funcție de dorința traducătorului de a vorbi pe limba copilului limbii-țintă sau, dimpotrivă, de a-i confrunta cu originalul și sensurile lui inițiale), ci vor fi de regulă formate din elemente inovatoare la nivelul limbajului expresiv: denumiri și, după cum menționam mai sus, nume proprii, neologisme, expresii, jocuri de cuvinte și aluzii culturale (Epstein 2012, passim).

Cele patru traduceri pe care le-am ales sunt Frida Papadache (prima ediție 1976, reeditare Arthur, 2020) (TP), Antoaneta Ralian și Ioana Ieronim (Humanitas Junior, 2016) (TRI), Florin Bican (Arthur, 2019) (TB) și Irina Chiș-Dan (prin Lingua Connection) & Miruna Moraru (Rao, 2021) (TDM).

Alice… – traducerea Papadache

Una dintre cele mai faimoase și reușite traduceri, TP, prima în ordine cronologică (dar nu prima de la noi), aduce în prim-plan o Alisa concepută candid pentru copiii epocii comuniste, ruptă din imaginarul basmului românesc, cu soluții de interpretare absolut remarcabile. Următoarea cronologic, TRI, se situează într-un registru fidel sursei, neutru, totuși poeziile fiind redate în limba română de o poetă get-beget, Ioana Ieronim, astfel încât rezultatul este cel puțin inedit. TB, de departe cea mai sprințară, actuală și (auto)ironică, aduce în prezent o Alisa – și universul ei – postmoderne. Iar ultima, TDM, este prin comparație greoaie, oarecum contradictorie, deși cu dorința de a nu lăsa lucrurile nelămurite.

TP, în ediția din 2020 din colecția Arthur Retro, ne dezvăluie o fetiță curioasă pusă în context de un narator – intermediat de traducătoare – care se adresează mai degrabă copiilor, însă acelor copii cu anumite calități asertive, care depășesc viziunea clasică a copilăriei ca stare de trecere, de neîmplinire, condiționată de ereditate și mediu, în care copilul trece printr-un proces de dezvoltare către deplinătatea adultă fără să aibă o prea mare contribuție proprie, fără conștiință de sine, fără interogări. Concepția actuală, din așa-zisele childhood studies, dezvoltate în Occident (Statele Unite și Anglia) începând cu anii 1970, regândește toată perspectiva:

„Cercetările prezente ne determină de nenumărate ori să vedem copiii altfel decât am făcut-o în trecutul recent: ca ființe umane depline, în lipsa oricăror criterii pe care le-am putea folosi pentru a determina progresul lor către maturitate. A privi copiii ca pe niște ființe umane depline înseamnă a vedea umanitatea lor integrală aici și acum, nu numai într-un viitor apropiat sau îndepărtat.” (trad. Ștefania Mihalache) (Pufall & Unsworth 2004: 3)

Este limpede că Alice… este adresată, ca deschizătoare de drum, unui copil asertiv, unui copil autonom, că relația adult-copil este aici revizuită fundamental, primul lepădându-se de condescendența atotștiutorului, moralizatorului, despoticului intermediar între copil și viață, cel de-al doilea lăsându-se să se manifeste într-o diversitate de atitudini și trăiri și observații și chiar reflecții sau reacții care denotă o minte pusă la treabă și o dorință de raportare la viață cu forța autenticității.

Revenind la TP, prima traducere din cele patru alese, copilul Alisa și copilul cititor prezintă desigur asemănări structurale: așa cum menționam, pe lângă prospețimea, entuziasmul și curiozitatea inițiale, și o anumită disponibilitate pentru depășirea limitelor, pentru acceptarea nonsensului, în final pentru asertivitate, ca eliberare de absurd și maturizare. Și cum se face eliberarea de absurd la nivelul traducerii: prin jocuri subtile de limbaj echivalente, adaptate și pline de prospețime care dau haz, prin rime, prin „invenții“ care propun o perspectivă coerentă în limba română (coerența constă în combinația dintre trimiterile la universul cunoscut al copilăriei și „noutăți“ alese de dragul jocului pur), pe care le gustă acel cititor cu adâncimi de judecată și percepție (copilul definit prin voce și acțiune, copilul deplin în etape de viață succesive sau, cum s-a remarcat, copilul cu viziune carnavalescă).

Frida Papadache realizează un lucru remarcabil prin subtile presărări de indicii, și anume legătura cu lumea mitică a basmului, o lume fermecată, la care accesul se face de către cei inițiați: copiii o vor recunoaște și vor reuși o conectare cu lumea de Dincolo, cu alte legi și alte reguli. Iepurașul Alb care în original are „pink eyes”¹ în traducerea românească este „cu ochi de mărgean”. Măsuța pe care se află cheița, „a little three-legged table all made of solid glass”, în tălmăcirea Fridei Papadache este „o măsuță cu trei picioare, toată din cleștar”. În sfârșit, când Alice plânge, Carroll spune cum „the poor little thing sat down and cried”, iar Frida Papadache admirabil trimite din nou la lumea basmului, zicând: „biata neghiniță se așeză la picioarele mesei și începu să plângă”. Procedeul este observat de Florin Bican și, într-un registru amuzant-ironic (parodic), îl preia cu succes după patruzeci și trei de ani („ten soldiers carrying clubs” – „zece soldați înarmați cu ghioage” – TB: 73). Același traducător posta pe o rețea de social media o evocare a Fridei Papadache așa cum o percepe ca emul. Nu credem în totalitate afirmația sa că nu există la ea preocuparea de a se raporta la universul familiar românesc (poate că ar fi adevărat că nu există preocuparea sistematică, dar ea nu lipsește cu desăvârșire), căci exemplele de sus sunt dovada unei încercări de „îmblânzire“ a straniului, de domestication, în termenii lui Venuti, cuvintele originate în basm transmițând tandrețea, căldura și liniștea (doar aparentă) a lumii fermecate și atât de fascinante:

„Studiile de traductologie menționează necesitatea actualizării traducerilor literare pentru a le racorda la metamorfozele limbii țintă. Intervalul dintre «actualizări» scade văzând cu ochii. Prin anii ’60 Eugene Nida estima durata de erodare a unei traduceri la treizeci de ani. Ulterior, perioada a scăzut la douăzeci, pentru ca astăzi să se vorbească de zece ani, deși există traduceri reactualizate chiar mai des. Alisele... lui Lewis Carroll se numără printre ele. Dar în traducerea Fridei Papadache (1905–1989), cărțile cu Alisa par a nu mai avea nevoie de «actualizare». Republicarea lor, în 2018, la Editura Litera și, în 2020, la Editura Arthur confirmă perenitatea versiunii Papadache.

Despre această misterioasă traducătoare, căreia îi datorăm și primele traduceri din Joyce, nu am reușit să aflu mare lucru. Doar că «nu are studii, cu excepția a șase clase la o școală evanghelică din Pitești» și că «debutează în 1945». (Și că, atunci când se retrăgea la casele de creație ale Uniunii Scriitorilor să lucreze, îi muștruluia aprig pe cei care tulburau liniștea.)

Traducerile ei din Lewis Carroll, după ce le-am recitit, alături de original, de nenumărate ori, mi se par perfecte. Frida Papadache transmută originalul într-o română grațioasă și suculentă, reproducând inventiv atmosfera stranie a unei lumi care evoluează pe bizare coordonate transtemporale și transfrontaliere, fără a înceta să se raporteze sistematic la un univers cunoscut cititorului. Traducerea română sună la fel de autentic-exotic ca originalul englez, reușind să păstreze același ton paradoxal-firesc.

Traducerea versurilor, de o fluență cuceritoare, se imprimă spontan pe creierul cititorului. După prima lectură, fără să-mi dau seama, m-am trezit că știam pe de rost «Trăncăniciada», dar și ample fragmente în proză. Iar insectele din Oglindă sunt și astăzi cu mine, în varianta românească a Fridei Papadache: Musca-de-Cal-Balansoar, Musca-Țac-din-Cozonac, Molia-Molâie-din-Cremă-de-Lămâie…

Când am avut de tradus eu însămi Alisele, cel mai greu mi-a fost «să uit» traducerea Fridei Papadache, pe care originalul mi-o evocă cu fiecare cuvânt. Sper ca în reeditările viitoare numele traducătoarei să fie semnalat pe copertă, așa cum s-ar cădea.”²

Contrazicându-l pe Bican, o altă dovadă de plăcută raportare la identitatea românească este povestea în versuri a Șoarecelui din capitolul trei, care în tălmăcirea Fridei Papadache nu este decât trimiterea parodică la tipul de poezie reprezentat de fabula românească. Numele câinelui este Azor, reconstruindu-se textul ca „rezonanță”, ca „oglindire” a poeziilor lui Grigore Alexandrescu (din fabule sau Câinele soldatului), unde, dacă Azor era câinele exemplar și credincios stăpânului, în tălmăcirea după Carroll este pe dos – un ticălos.

Iar cele trei surori din capitolul VII, care rămân netraduse în unele variante mai slabe (cum e TDM, dar și în decenta TRI, și anume Elsie, Lacie și Tillie³), la Frida Papadache sunt, cel puțin primele două, redate jucăuș-familiar în aceeași tendință de „înmuiere” a bizareriilor: Lizica (amintind de sadoveniana Lizuca), Lucica și Tilica (TP, 45). În ideea de diferențiere de TP, TB păstrează doar rima amuzantă: Eliza, Laciza, Tilliza (TB, 67), nume care nu mai rezonează cu nimic românesc, dar în 2019 acest lucru nu mai e neapărat la modă, tendința de anglicizare triumfând.

Cu exemplele de fericite rime-puns (de cele mai multe ori e preferată – fidel – rima, dar și alte glisări de sens, deci tehnica adaptării), în care abundă TP, și a căror idee e reluată peste decenii de TB, însă, cum vom vedea, în registru amplificat, cititorul român se amuză și în același timp are ocazia să-și extindă limitele lumii proprii.

1. „I had not! cried the Mouse, sharply and very angrily.

A knot! said Alice, always ready to make herself useful, and looking anxiously about her. Oh, do let me help to undo it!” (Carroll 2009: 29)

„– Ce cot! țipă șoarecele mânios. Dacă n-asculți! Iar s-o-nnod? (subl. mea) (completare făcută de traducătoare)

– Un nod? zise Alisa privind îngrijorată spre codița Șoarecelui. Și cum era totdeauna gata să sară în ajutor, adăugă: Să v-ajut să-l deznodați; vă rog arătați-mi unde e!” (TP 20)

2. „You see the earth takes twenty four hours to turn round on its axes –

Talking of axes, said the Dutchess, chop off her head!” (Carroll 2009: 54)

„Fiindcă, nu-i așa, îi trebuie pământului douăzeci și patru de ore ca să se sucească în jurul axei sale.

– Fiindcă veni vorba de sucit – zise Ducesa –, sucește-i gâtul!” (subl. mea) (TP 37)

3. „Did you say pig or fig, said the Cat.” (Carroll 2009: 59)

„– Ai zis purcel sau cercel? spuse Pisica.” (subl. mea) (TP 40)

4. „Of course not, said the Mock Turtle. Why, if a fish came to me, and told me he was going a journey, I should say: «With what porpoise?»

Don’t you mean «purpose»?” (Carroll 2009: 92)

„– Păi cum! zise Falsa Broască Țestoasă. Dacă ar veni la mine un pește și mi-ar spune că pleacă în călătorie, întâi și întâi l-aș întreba: «Cu ce purcel?»

– Poate vrei să zici: cu ce țel? stărui cu seninătate Alisa.” (subl. mea) (TP 63)

Alice… – traducerea Ralian–Ieronim

Despre TRI se poate spune că e simțitor mai „cuminte”, cu o alt fel de ingeniozitate în privința jocurilor de limbaj. Pentru exemplul 1 de mai sus, în TRI avem:

„– Fals! a strigat Șoarecele cu asprime și mânie. Mi se pune un nod în gât. (subl. mea) (completare a traducătoarei)

– Un nod! a sărit Alice, care era întotdeauna gata să-i ajute pe ceilalți. O, lasă-mă pe mine să ți-l dezleg.” (TRI 33)

Nu se mai mizează pe rime absurde, ci pe o glumă ce ar putea intra în categoria brain teaser-urilor (absurdul la nivel de logică a realului, creație a traducătoarei).

Exemplul 2 de mai sus la TRI este astfel:

„– Știți, pământul are nevoie de douăzeci și patru de ore ca să se învârtească în jurul axei sale…

– Fiindcă veni vorba de axe, ia dă-mi o axă să i-o înfig unde trebuie, a spus Ducesa.” (TRI 63)

Preferința pentru păstrarea repetiției cuvântului axes din original, regăsită și la TDM, cum vom vedea, nu e neapărat fericită, ci oarecum forțată, dar absurdul original axes–axă vs axes–topor se păstrează, căci axa este inițial adusă în discuție ca linie imaginară, transformată apoi brusc în țepușă foarte reală (trecerea de la abstract la concret – trăsătură tipic carnavalescă).

Exemplele 3 și 4 („– Ai spus purcică sau surcică?” – TRI 72 –, respectiv „– Cu ce delfin?/–Nu cumva «spre ce destin»?” – TRI 112) sunt variațiuni pe aceeași temă din TP, doar că neologismul destin sună din nou ușor forțat, prețios, puțin probabil să fie găsit în vocabularul de bază al copiilor, chiar și foarte abili lingvistic.

Poezia introductivă din Alice…, set-up-ul din realitatea istorică transpus în versuri, cu cele trei surori plecate împreună cu Dodgson cu barca pe lac, avide de o poveste din „tărâmul minunilor”, în varianta TP, sugerează o voce sprințară, ghidușă, copilărească-naivă-simplă și apropiată de lumea basmului, așa cum ne-a obișnuit traducătoarea (termeni precum basm, tărâm, năzdrăvănii, șotii, copilăresc, meleag, jivine, călător sunt foarte familiari, din universul cunoscut și iubit de copii). În TP versurile au o lungime considerabilă, față de care originalul carrollian pare sintetic. În TRI, strofele sunt scurte, enigmatice. În varianta TRI, avem un cu totul alt registru, al poetei despre care s-a spus (Cristea-Enache 2021: 419): „Cu subtilitatea poeziei parabolice a lui Sorescu, Ioana Ieronim trece ușor, aproape insesizabil, din registrul concret și tranzitiv în cel abstract și mitologizant, găsind de fiecare dată acel punct care oferă textului mai multe chei de lectură”. Poeziile lui Carroll sunt de regulă foarte concrete, iar prima, în traducerea poetei, amestec de descriere de personaje și dorințe, cu atmosferă ce promite „magia”, are o sonoritate misterioasă, melancolic-liniștită (ce contrast față de sprințara TP!), ca și cum vocea lirică ar pluti suspendată într-un „ne-spus“ profund și atavic. „Ah! cruel Three!” este în TRI „Ah, crudă Tertia!” (mai jos se repetă, în seria Prima…, Secunda…, Tertia…, cuvinte latinești păstrate din original), nume propriu latin, știut ca făcând referire la Edith, ce-a de-a treia dintre surorile Liddell. Plăcerea traducătoarei de a apela la un termen latinesc se înscrie în dorința, pe de o parte, de a relua referința istorică exactă, pe de alta, de a evoca Antichitatea cu încărcătura ei semantică, istorică, culturală. Poeta se joacă, „poetizează”, atmosfera e precum ceața ridicată deasupra apei, dimineața, la răsărit: năvalnic, copila visului, care n-ar fi, de nu s-ar povesti, ostenit, pelerin, încercare vană, tărâm, jivine, toate dintr-un registru fermecat, dintr-o realitate secundă, iar celebrul vers „There will be nonsense in it!” din textul original (năzdrăvănii în TP) la Ieronim devine pe ne-nțelese, cum-necum, promis joc al negațiilor (sensului logic, propriu, din ordinea firească a lucrurilor).

Alice… – traducerea Bican

De departe cea mai savuroasă și consecventă cu o anumită concepție e TB. Traducătorul s-a dedicat literaturii pentru copii, prin scrieri originale și traduceri dintre cele mai diverse. Cuvântul-cheie în legătură cu varianta de Alice… a TB este râsul. Pentru a ajunge la mintea și inima copiilor, pentru a-i seduce și a nu-i plictisi, se râde de tot, împreună cu cititorul, iar amprenta de intermediar bufon a lui Bican rămâne pregnantă. Intenția lui Carroll era și ea una parodică, deci în sfârșit există – în seria celor patru traduceri alese – o variantă care nu doar că trimite la acea stratificare de sensuri de care vorbea Hunt, în care parodia se încadrează cel mai probabil în stratul al treilea, ci care reușește să și cucerească prin inedit, complexitate și chiar rafinament, în interiorul inventivității impuse (și consacrate) de limba română și textele literaturii române clasice.

În cazul TB, trimiterile, aluziile, mimarea, răspărul, războirea cu textele anterioare se fac frecvent, consistent și explicit. Este un regal al trimiterilor intertextuale, care denotă libertatea mișcării de du-te-vino, fără de care textul carrollian nu s-ar „desface” în atât de multe sensuri și aluzii, de data asta complet noi, cu care să se delecteze cititorul român.

Repovestirea lui Tony Ross prin prescurtare a textului carrollian este tradusă de Bican într-un registru care mizează pe formarea unui macrotext de referință, o țesătură de aluzii prozodice la 1. poezii populare din folclorul pentru copii (Pisicuță psi, pis, pis; Cucule, pasăre sură), 2. Eminescu (Luceafărul, Scrisoarea a III-a), 3. Arghezi (Abece), 4. Naum (Cartea cu Apolodor), 5. Alecsandri (Peneș Curcanul).

Pentru aluzia prozodică de la 2, de pildă, cântecul de leagăn al Ducesei aduce aminte parodic de piciorul iambic (în catrene, cu 7-8 silabe), care sună familiar în tabloul poeziei românești mai ales din Luceafărul eminescian:

Speak roughly to your little boy And beat him when it sneezes: He only does it to annoy Because he knows it teases.

Fii aspră cu copilul tău Și bate-l când strănută – O face numai fiindcă-i rău Și vrea să-ți facă-n ciudă.

A fost odată ca-n povești A fost ca niciodată Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată.

Cântecul Pseudoțestoasei poate fi citit ca o parodie prozodică la Scrisoarea a III-a.

„Will you walk a little faster?” said a whiting to a snail, „There’s a porpoise close behind us, and he’s treading on my tail. See how eagerly the lobsters and the turtles all advance! They are waiting on the shingle – willl you come and join the dance?”

— Mergi, te rog, puțin mai iute, a zis către melc un pește, După noi vine o știucă ce pe coada mea pășește. Vezi țestoasele, homarii ce rapid au luat avans? Ne așteaptă toți pe plajă – vrei și tu să intri-n dans?

— De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rând, el este domnul Țării Românești. Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști, Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști.

Aluzia prozodică la Arghezi, cu Abece, transpare din versurile care în original sună și ele suficient de săltăreț.

„Fury said to a mouse, that he met in the house, «Let us both go to law: I will prosecute you».” etc.

Zise Fury-Blană-Deasă Către-un șoarece de casă: – Hai la tribunal îndată Să te dau în judecată etc.

A vrut Dumnezeu să scrie Și nici nu era hârtie. N-avea niciun fel de scule Și nici litere destule. C-un crâmpei de alfabet Mergea scrisul foarte-ncet.

Aluziile la Cartea cu Apolodor, text esențial al literaturii române pentru copii, care a fost continuat cu succes de Bican în sequel-urile proprii publicate de editura Arthur, pornesc de la însuși Fury-Blană-Deasă (oare nu sună foarte aproape de iepurele Buză-Lată, căpitanul Cyrus Smith, savantul Fergus Mac-Piggott?)

În alt loc, Carroll povestește:

„It was high time to go, for the pool was getting quite crowded with the birds and animals that had fallen into it: there were a Duck and a Dodo, a Lory and an Eaglet and several other curious creatures.” (Carroll 2009: 31)

Bican trimite la Naum:

„Era și momentul să plece, pentru că lacul se umpluse de păsările și animalele care tot cădeau în el. Erau acolo un Reverățoi și un Dododront, o Papagalorină și o Vulturedită și alte asemenea creaturi ciudate. Alisa porni către mal și toată ceata o urmă încet.” (TB 24) (la Naum, neamul lui Apolodor: bunicul Apolodorin, mama Apolodorica, tata, Apolodorel, unchiul Apolodorini). De remarcat că în TP, se folosește Vultan (TP 26) – este un termen poetic, varianta lui fiind hultan, și este o formă populară a lui vultur, prezentă și la Creangă și Sadoveanu.

Iar Peneș Curcanul, poezie pe vremuri știută de toți copiii, este evocată la rândul ei prozodic și parodic.

They told me you had been to her, And mentioned me to him: She gave me a good character, But said I could not swim.

Cic-ai fi fost tu pe la ea Și i-ai zis lui de mine Ea ar fi zis că nu-s lichea Dar la-înot nu stau bine.

Plecat-am nouă din Vaslui Și cu sergentul, zece, Și nu-i era, zău, nimănui În piept inima rece.

În TB, există un joc ingenios în buna tradiție Papadache, revendicându-se ludic de la I.L. Caragiale, cu a lui Dă dămult, mai dă dămult. Hazul e pe înțelesul copiilor de acum, o anumită atitudine șmecheră-cool transpare din text, reinventând originalul într-o limbă a copilăriei deloc siropoasă, ci autoironică, care surprinde și produce mici șocuri dublu țintite – spre adultul care se delectează cu inovații, spre copilul căruia îi place ca ce citește să iasă din plictisul cotidian, să-l „întărâte”.

„What did they draw?” said Alice, quite forgetting her promise

„Treacle,” said the Dormouse, without considering at all this time.

„You can draw water out of a water-well,” said the Hatter; „so I should think you could draw treacle out of a treacle-well – eh, stupid?” (Carroll 2009: 107-108)

„— Ce țeseau? se interesă Alisa.

— Melasă, o lămuri prompt Pârșul. Alisa nu voia să-l supere pe Pârș, așa că-l întrebă mai cu fereală:

— Cum se poate țese melasă?

— Când sapi o fântână de apă, țʼese apă din ea, se băgă Pălărierul în vorbă, iar când sapi o fântână de melasă, țʼese melasă – ai priceput, prostuțo?” (TB 69)

„– Hai și noi, mamă, zicea împărăteasa.

— Unde, mamă? întreba fata împărătesei.

— La război.

— Cum, mamă?

— Cum a mers și tat-to, mamă.

— Călare?

— Nu, mamă, pe jos. Numa bărbații merg călare; hei! altfel sunt ei; noi suntem femei.

— Ce să facem acolo, mamă?

— Ce-om putea, mamă.

— Bine, mamă, tata, Barlaboi, ca Barlaboi; dar și noi?

— Și noi.

— Să ne batem și noi, mamă, la război?

— Nu, mamă: la război, țesem noi!

Se duceau și ele la război, în fuga mare, da pe jos, nu călare.” (Caragiale, O I, 1495-1496)

Cu oralitate, termeni și structuri familiare, chiar aproape de cele argotice, ritm sprinten, nimic melancolic, ca la Ieronim, totul într-un amuzament reconfortant, neplictisitor, vocea din poezia adresată lui Taica William este autentică, a unui țânc obraznic, nonșalant, sâcâitor. Spre exemplificare, prima strofă:

„You are old, Father William,” the young man said, „And your hair has become very white; And yet you incessantly stand on your head Do you think, at your age, it is right?” etc.

– Ești gaga, Taică William – a spus răspicat Fiul său –, părul tot ți-a albit. Dacă te pui numa-n cap și-așa stai neʼncetat – Pentr-un moș este, crezi, potrivit?

• gaga – termen familiar pentru ramolit
• (chica cea) colilie – termen popular pentru alb
• țâncul – termen familiar
• puștiul – sinonim din același registru familiar
• Daʼ acuʼ – element de oralitate
• neʼncetat – element de oralitate
• moș – termen familiar
• și umflat ești precum o bășică – amuzant, familiar, relaxat
• parchet – neologism, pentru a prinde la publicul tânăr
• doișpe bani – element de oralitate
• mușchi zdraveni la maxilar – semiargou („pledase” cu nevasta, deci se certaseră)
• mădulare – popular pentru membre
• forța asta – element de oralitate

Nu degeaba Terry Eagleton asemuiește vorba de duh (deci și umorul conținut) cu ordinea desăvârșită și consistența ritmurilor poeziei: „O vorbă de duh este un gest verbal conștient de sine, dar care își reduce la minimum propriul mediu, compactându-și cuvintele până unde ocupă cel mai mic spațiu cu putință, în conștiința că și cel mai mărunt surplus de semnificație se poate dovedi fatal pentru succesul ei. La fel ca în poezie, fiecare unitate verbală trebuie să contribuie la efortul comun, iar cadența, ritmul și rezonanța unei vorbe de duh pot fi vitale în privința impactului ei. Cu cât organizarea este mai densă, cu atât va fi mai intens efectul unui glissando verbal, al unei ambiguități, al unei mutații conceptuale ori al unei mărunte dislocări de sintaxă.” (Eagleton 2019: 157) Vorbele de duh în TB abundă, nefiind altceva decât exacta potrivire de cuvinte care să aducă absurdul și paradoxul pe tărâmul râsului. Trebuie să observăm că din punerea lor în contrast cu alte variante de traducere, în TB avem de departe o ingeniozitate aparent spontană (uimește, ia prin surprindere), în realitate studiată, încărcată de interpretări lingvistico-literare. Dacă Epstein găsea printre funcțiile limbajului expresiv pe cea potrivit căreia se transmite ceva mai dificil într-un mod mai simplu, la TB e valabil doar în măsura în care absurdul carrollian, paradoxul abundent, parodia originală sunt acum inteligibile datorită instrumentelor proprii culturii române, care conferă sens, ajută ca poanta să fie înțeleasă (vorba de duh, spune Eagleton, conferă și o plăcere intelectuală, pe lângă descărcarea râsului). Simplitatea e doar aparentă. Ea este transformată în rețea bogată, în încrengături de aluzii, jocuri, forțări ale limbii – abaterile-inovații ale lui Coșeriu – în final rezultând ceva cel puțin la fel de complicat ca intenția originală.

Alice… – traducerea Chiș-Dan/Moraru

Ultima din cele 4 traduceri alese, TDM, șochează printr-un aspect definitoriu. Ambalată atractiv în hârtie lucioasă și grea, cu ilustrațiile de Martina Peluso, viu colorate, aducând cu Chagal, fără însă ca accentele suprarealiste să creeze vreo poveste paralelă, ci conturând un univers fantastic prin aglomerare de personaje, culori, detalii, joc al dimensiunilor, traducerea abundă de note de subsol, în total 27 (la Papadache sunt doar 9). Cu vreo două excepții firave și nereușite, toate pun-urile se mută în subsol. Notele sunt consistente, explicând detaliat „confuziile“ create de Carroll, în loc să le recreeze pe loc, în textul poveștii. Se concepe astfel un text paralel, în care sunt furnizate informații suplimentare lingvistice, de cultură generală, de context istoric. Intenția este bună, dar aparența de ediție științifică are darul de a omorî tot hazul.

Un exemplu grăitor este pun-ul cu axe – axă și topor:

„– Vedeți dumneavoastră, Pământului îi ia douăzeci și patru de ore să facă o rotație completă în jurul axei sale…

– Apropo de axe [În engleză, axe înseamnă topor (n.red.)(TDM 67)], o întrerupse Ducesa, să i se taie capul!”

Cea de-a două trăsătură definitorie, care o face cea mai slabă dintre traduceri, este alegerea unui limbaj preluat din cel al tinerilor de astăzi, din nevoia de a fi cât mai pe limba copiilor. Neocolită de o senzație de inadecvare, de incongruență, TDM utilizează limbaj uzual, colocvial, întâlnit pe internet, pe bloguri, în forumuri, în articole etc., presărat din plin cu neologisme/termeni familiari.

hot day	(lipsit de vlagă) din cauza caniculei
but at the time it all seemed quite natural	la momentul respectiv totul i se părea normal
several things of the sort	câteva chestii de genul acesta
an offended tone	ton ofticat
Youʼre enough to try the patience of an oyster.	Tu ești suficient de enervantă să scoți pe oricine din pepeni
for she felt very lonely and low-spirited	se simțea foarte singură și deprimată
in a sorrowful tone	ton plin de jale
she concluded	concluzionă
in a coaxing tone	un ton persuasiv
in a languid, sleepy voice	voce languroasă și somnoroasă
keep your temper	stai calmă
Thatʼs not right	nu e corect
Pray, how did you manage to do it?	Te-ai simțit bine după? (adăugarea traducătoarelor)
were using it as a cushion	îl foloseau pe post de pernă
I give it up	mă dau bătută
(Alice tried a little) to fancy to herself what such an extraordinary way of living would be like.	cum ar fi să ai un stil de viață atât de extraordinar

Concluzii

Tonul general al TRI, starea ei de spirit este una serioasă, corectă, nu uimește decât cu greu și rareori. Ea transmite o stare de „greutate”, de „gravitate” care se suprapune peste starea paradoxală originală. Prin comparație, TP și mai ales TB sunt „trăsnite”, euforice, amuzante și copilărești, TP orientată spre naiv, dar într-un mod inteligent, TB orientată spre parodic. În TDM abundă efectiv notele de subsol care clarifică, explicitează, informează, „omoară” uneori hazul și spontaneitatea pe care copilul l-ar deduce, intui. Rolul e evident didactic, iar contradicția de care aminteam este aceea că cititorului i se cere răbdare și capacitate de adult, ambalajul fiind al copertei și ilustrațiilor pentru copii.

Ingeniozitatea traducătorului, ca funcție psihologică și socială, depinde de dorința lui de a îmbina în grade diferite formarea/amuzamentul/informarea prin intermediul unor mijloace uneori subtile, alteori fățișe, cele din urmă nepotrivite cu intenția originalului, atât de stratificat și complex. Mai depinde, de asemenea, de epoca în care a fost făcută. TP reflectă evadarea prin scris/traducere, rezistența prin cultură din epoca comunistă, TB aduce epoca victoriană în prezentul post-modern, cu tot arsenalul lui: parodic, de divertisment, și mai profund, prin propunerea unui joc în interiorul literaturii române, ca un rebus sau puzzle, din care transpare disperarea tandră a traducătorului care știe că marii clasici nu mai sunt citiți de copiii de acum. Soluția: înlocuirea lecturii rigide cu soluția râsului pe seama marilor clasici ca ultim mijloc de creare a unor repere literare, de asimilare chiar și în răspăr, așa cum însuși Carroll lua în răspăr poezioarele victoriene didactice ale epocii lui.

Dacă TRI, prin limbajul expresiv, amuză într-o mai mică măsură, însă pe alocuri extinde înțelegerea cititorului solicitând un efort al gândirii, o conștientizare a puterii limbajului, conferindu-i lectorului o capacitate de înțelegere care să-i lase impresia că este co-creator al textului, la TP și TB ingeniozitatea merge până la forțarea, extinderea limitelor limbajului, fie prin amuzament, fie prin parodie, încărcând textul original de energie și personalitate. Așa cum Eagleton observa, „prin eliberarea de practica imediată, umorul are ceva în comun cu arta” (Eagleton: 49). La fel ca în cazul marii arte, cititorul lui Alice… își produce plăcerea estetică din dialogul subtil al textului cu intertextul, limbajul și limitele lui, iar râsul îl face să aibă atitudinea relaxată, gratuită și senină, dar și să crească, să se dezvolte, să adauge cunoaștere și pătrundere.

Note:

 Lewis Carroll, Alice in Wonderland, ediție online disponibilă la: https://www.adobe.com/be_en/active-use/pdf/Alice_in_Wonderland.pdf

² A se vedea: https://www.facebook.com/139236789604233/posts/1322936711234229/

³ În introducerea lui Peter Hunt la ediția științifică Oxford din 2009, autorul arată că numele celor trei surori trimit  la surorile Liddle. „Elsie este un joc de cuvinte pentru inițialele Lorindei Charlotte, Lacie este o anagramă a lui Alice, iar Tillie este o prescurtare de la Matilda, numele de alint al lui Edith.“ (Carroll 2009, xxxvii).

Bibliografie

Surse:

Arghezi, Tudor. 2014. Cuvinte potrivite. Antologie. Ediție îngrijită de Florin Ioniță. București: Editura Art.

Caragiale, Ion Luca. 2011. Opere. III (Teatru. Scrieri despre teatru. Versuri). București: Fundația Națională pentru Știință și Artă.

Caragiale, O I = I.L. Caragiale. 2000. Opere, vol. I (Proză literară). București: Univers Enciclopedic.

Carroll, Lewis. 2016. Alice în Țara Minunilor, cu ilustrații de John Tenniel, în traducerea Antoanetei Ralian, traducerea versurilor de Ioana Ieronim. București: Humanitas Junior.

Carroll, Lewis. 1958. Alice în Țara Minunilor. Traducere de Elisabeta Gălățeanu și ilustrații după ediția engleză de Mabel Lucie Attwell. Bucuresti: Editura Tineretului.

Carroll, Lewis. 2009. Alice’s Adventures in Wonderland and Through the Looking-Glass and What Alice Found There, edited with an introduction and notes by Peter Hunt, with illustrations by John Tenniel. Oxford: Oxford University Press.

Carroll, Lewis. 2019. Aventurile Alisei în Țara Minunilor. Repovestire și ilustrații de Tony Ross. Traducere din engleză de Florin Bican. București: Editura Arthur.

Carroll, Lewis. 2021. Aventurile lui Alice în Țara Minunilor și în Țara Oglinzilor. Ilustrații de Martina Peluso. Traducere din limba engleză de Irina Chiș-Dan prin Lingua Connection & Miruna Moraru. București: Editura Rao.

Naum, Gellu. 2022. Cartea cu Apolodor. Ilustrații de Dan Ungureanu. București: Editura Arthur.

Bibliografie critică:

Bakke, H. E. 2018. „Aliceʼs Creation of the Carnival: A Carnivalesque Reading of Three Parodic Poems in Aliceʼs Adventures in Wonderland.” Master’s Thesis, Western Norway University of Applied Sciences.

Cristea-Enache, Daniel. 2019–2021. Linia de contur. Cronici literare, vol. II. București: Editura Spandugino.

Eagleton, Terry. 2019. Umor. Traducere din limba engleză de Mihai Moroiu. București: Baroque Books & Arts.

Epstein, B.J. [1979], 2012. Translating Expressive Language in Childrenʼs Literature, Bern: Peter Lang.

Mihalache, Ștefania. 2019. Copilăria. Reconstituiri literare după 1989. București: Editura Paralela 45.

Pufall, Peter B. & Unsworth, Richard P. 2004. Rethinking Childhood. New Brunswick, New Jersey and London: Rutgers University Press.

Venuti, Laurence. 2000. „Introduction”. The Translation Studies Reader. Edited by Laurence Venuti. London and New York: Routledge.

[Vatra, nr. 1-2/2023, pp. 130-138]