Încercăm, în cele ce urmează, să răspundem la această întrebare, sprijinindu-ne pe o experiență concretă de elaborare a unei astfel de istorii, întreprindere încă în desfășurare.

În octombrie 2018, când a demarat proiectul O istorie a traducerilor în limba română secolele XVI-XX – ITLR, în mai multe țări din Europa și din lume se publicaseră istorii ale traducerilor; ne gândim la Franța, Germania, Marea Britanie, Spania. În alte țări astfel de istorii erau în curs de redactare sau în stadiul de proiect: Italia, Polonia, Brazilia; desigur, alte culturi au demarat, între timp, uriașul șantier, pe care o istorie a traducerilor îl presupune. În ultimii ani se vorbește și de o istorie a traducerilor în Europa, pentru a construi o viziune continentală asupra unui fenomen ce se dovedește de o importanță culturală majoră.

Primul argument în favoarea elaborării unei istorii a traducerilor este simplu și de bun simț: istoria traducerilor există, ea trebuie doar transcrisă, „tradusă” într-un text coerent, într-o cuprinzătoare carte. La datele și informațiile stricte, ce alcătuiesc doar un repertoriu de traduceri, o osatură, trebuie adăugate carnea și sângele pentru a le transforma într-un organism, pentru că traducerile și istoria lor constituie fenomene complexe, care se bucură de ceea ce numim „vigoare vitală”.

Printre etapele de parcurs pentru transpunerea, traducerea istoriei într-o carte ar fi reconstituirea, chiar și numai în linii mari, a contextului de producere a unei traduceri. De asemenea, vor fi scoși din umbră „actorii” acestei producții (traducători, editori, redactori, critici și istorici literari, cititori avizați, public larg etc.). Pe alocuri, se va putea accede chiar la experiența traductivă, prin marturii de traducători, prin scrieri meta-traductive, convorbiri și dialoguri. Nu în ultimul rând, va fi prezentat cadrul receptării și diseminării traducerilor, mai clasic – biblioteci, librării, saloane, târguri de carte, mai modern – festivaluri de literatură și traducere, ateliere on line de traducere, dezbateri pe social media etc.

La istoricii și criticii literari, care adeseori luminează pe cititor cu studii introductive, prefețe, postfețe ce însoțesc textele publicate, ar merita adăugați istorici și critici ai traducerilor, care au, de regulă, o inițiere în traductologie și, cel mai adesea, o practică activă sau pasivă de traducător.

Pentru că termenul „istorie” presupune o desfășurare de fapte, o povestire, o narațiune și niște personaje (actorii deja semnalați), ITLR va propune, în limita anumitor constrângeri, o istorisire, o poveste despre cum un text, scris în limba țării sale, va ajunge prin traducere într-o altă limbă și cultură, pentru a intra in dialog cu acestea, fasonându-le într-o oarecare măsura, fiind, la rându-i, modelat de ele.

Trebuie reamintit faptul că o istorie a traducerilor (literare și non-literare) instaurează un raport de complementaritate cu istoria literaturii, istoria artei, a religiilor, a filosofiei, a științelor, a tehnicii etc., fără a le concura însă. Ea contribuie cu o viziune aparte, venind de pe poziția unui fenomen, prin esență, dialogic, la istoria culturii umaniste, științifice, tehnice etc. Am putea spune că o istorie a traducerilor se desfășoară și se dezvoltă, în limba și cultura de primire, având ca fundament relația mutuală între autohton și străin, între național și internațional.

Istoria traducerilor în limba română, ITLR., care ne preocupă aici, își ia ca obiect traducerile literare și non-literare în strânsă legătură cu apariția unor lucrări românești în aceste mari domenii și în fiecare dintre subdomenii: poezie, proză, teatru, artă, arhitectură, filozofie, religii, traductologie etc. ITLR studiază cum anumite lucrări românești au creat un bun orizont de așteptare și un context favorabil de receptare pentru unele traduceri. Și, reciproc, unele traduceri au impulsionat practicarea unor genuri în limba română (poemul în proză ar fi un exemplu printre altele), sau au stârnit interesul pentru anumite teorii și domenii (psihanaliza, psihologia analitică, de exemplu). Această relație mutuală ne reamintește faptul, demult acceptat, că traducerile singure nu fac o literatură, dar nici operele naționale singure nu o fac…

La ce bun o istorie a traducerilor? Pentru că, în ciuda titlului, o astfel de istorie nu se limitează la traduceri, ci redescoperă traducători, prefațatori, postfațatori, redactori de carte, ca și ediții și edituri, uitate sau socotite obscure, dar care au avut contribuția lor în introducerea și cunoașterea unui autor, gen, a unei științe, a unei terminologii, în cultura română, fie ea umanistă, științifică, medicală, tehnică etc.

Deși numele ei nu anunță nimic precis în acest sens, ITLR este și o istorie care absoarbe idei și concepte din teoriile traducerii, din critica traducerilor și, în plus, ilustrează funcțiile traducerii, dar le și nuanțează, completează, ajustează.

Istoria care ia ca materie de studiu traducerile are și menirea de a le scoate nu doar din umbră și, uneori, din anonimat, dar și dintr-o gangă de clișee și idei preconcepute, care se învârt în jurul unor cuvinte ca fidelitate, trădare, copie etc. Ea dezvăluie și ceva din partea aparent secretă a unei traduceri, faptul că aceasta este în primul rând o experiență, o imersiune, mereu reluată, în potențialitățile limbii traducătoare, o întâlnire cu stranietatea și cu creativitatea, fie ea constrânsă de cadrul textului original. Și, oricât de surprinzător ar părea, o istorie a traducerilor readuce la o nouă viață atât textul de tradus cât și textul tradus și dezvăluie o traducere vie, care invită și incită la noi lecturi.

S-ar putea invoca și alte rațiuni. Daca o traducere prelungește viața textului original, o istorie a traducerilor le prelungește acestora „vigoarea vitală”.

Dar primul și ultimul argument în pledoaria pentru elaborarea unei istorii a traducerilor rămâne unul simplu și de bun simț: istoria traducerilor există, ea trebuie doar transcrisă, „tradusă”, adusă la viață.

Traducerea unui text de traductologie: în marja lui „cam același lucru”

Pentru a vedea cum o traducere contribuie la viața textului original, iar istoria ei luminează contextul în care traducerea prinde viață, aruncăm o privire asupra volumului Dire quasi la stessa cosa. Experienze di traduzione de Umberto Eco, publicată la Bompiani, Roma în 2003, cu o versiune în limba română, nuanțată și fluidă, realizată de Laszlo Alexandru,  publicată în 2008 la Polirom, Iași. Remarcăm că traducătorul a dat un titlu foarte apropiat de cel original, și anume A spune cam același lucru: experiențe de traducere, păstrând astfel tonalitatea colocvială pe care acesta o anunță, atrăgătoare pentru un public mai larg, deși volumul în sine recurge și la termeni consacrați de traductologie, poetică, retorică, semiotică.

Rămânând la aparatul paratextual, coperta a IV-a continuă operația de seducție a publicului anunțând că este vorba de o „carte care se bazează pe exemple, un mozaic de citate și confruntări.” Cum cartea lui Eco apare în  colecția „Collegium. Litere”, editorul își face datoria să reunească într-o pagină finală de publicitate și alte titluri apărute în colecție. Se vede astfel interesul pentru traducere al editurii prin volume ca Teoria și practica traducerii de Roger T. Bell, Universaliile traducerii. Studii de traductologie de Magda Jeanrenaud, dar și pentru domenii apropiate Limitele interpretării de Umberto Eco, Comparatism și teoria literaturii de Adrian Marino, Practici ale interpretării de text de Ioan Pânzaru.

Prezentarea succintă a autorului dă o idee despre complexitatea scrierilor sale care cuprind, deopotrivă, titluri de ficțiune traduse în numeroase limbi ca Numele trandafirului, Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri, studii de teorie literară și semiotică, devenite bestsell-uri ale domeniului Opera deschisă, Structura absentă, Tratat de semiotică generală etc.

Revenind la traducerea care ne preocupă aici, este interesant de observat că traducătorul român are o practică traductivă apropiată de cea a autorului italian, fiindcă amândoi au ca experiență dificilă de traducere și cartea autorului oulipian Queneau, Exerciții de stil, la care Alexandru adaugă încă două titluri queniene, Zazie în metrou și Sîntem mereu prea buni cu femeile. Traducătorul lui Eco are, de altfel, un bogat palmares de texte traduse și un bun orizont cultural. Pentru limba franceză merită evocate traducerile din Romain Gary și Catherine Sigurel. Titlurile din italiană domină, cum e și firesc pentru italienistul, care este profesorul, traducătorul și scriitorul Laszlo Alexandru. Din proiectul traducerii integrale a celor cincisprezece volume de proză scurtă de Luigi Pirandello, el a publicat deja primele opt. A tradus titluri importante din Giovanni Papini, Fabio Rosini, Patrizio Trequattrini, Renzo Allegri, Luigi Accattoli. L-au interesat și traducerile din română în italiana dintre care merită, cu siguranță, amintite volumele pe care le-a scris despre Dante împreune cu Ovidiu Pecican și care au primit premii din partea forurilor culturale italiene.

Tonalitatea colocvială a cărții lui Eco, anunțată prin acel „quasi”, inspirat echivalat prin „cam” de către Alexandru, în bun echilibru cu rigoarea stilului științific, se explică prin faptul că la baza volumului stau o serie de conferințe și de seminarii ale autorului susținute în diverse universități din lume.

În introducerea la tomul său, Eco susține o idee de bun simț, întâlnită și la alți traductologi (ne gândim măcar la Jean-René Ladmiral și la Irina Mavrodin, care au formulat-o în mod explicit): „pentru a face observații teoretice despre traducere, nu e inutil să fi avut experiența activă sau pasivă a traducerii.” (Eco, 2008: 13).

Un alt argument, deloc neglijabil, în scrierea acestui volum a fost nemulțumirea autorului provocată de texte de traductologie în care teoretizarea era copleșitoare, fără a mai lăsa loc citatului ilustrator, care ar fi echilibrat prin concretețe, abstractizarea presupusă de teorie: „bogăția argumentelor teoretice nu era însoțită de panoplia suficient de amplă a exemplelor” (Eco, 2008: 12). Cu alte cuvinte, Eco scrie împotriva unui astfel de model și valorificând un tezaur extrem de prețios, propriile experiențe de traducere.

Dacă experiența activă înseamnă traducerea de cărți, în cazul lui Eco, de mare complexitate și care i-au cerut ani buni de muncă, Exercices de style de Queneau și Sylvie de Gérard de Nerval, experiența pasivă, dar tot foarte concretă, înseamnă verificarea unor traduceri ca redactor de carte sau dialogul cu traducătorii, în situația de autor tradus. Această din urmă experiență conduce la o constatarea gratifiantă: „simțeam că, în contactul cu o altă limbă, textul își dezvăluie posibilități de interpretare, care îmi rămăseseră ascunse chiar mie însumi […] (Eco, 2008: 15).”

Problema negocierii în traducere este cu siguranță un lucru bun și de bun simț, însă până unde poate merge negocierea este stabilit de un principiu tacit, și anume că traducătorul este obligat la „respectarea juridică a expresiilor specifice ale autorului” și, prin urmare, nu va putea da, de exemplu, o tentă proustiană lui Queneau sau lui Allais.

Experiențele active și pasive de traducere îi dau posibilitatea autorului italian să abordeze o multitudine de aspecte ale traducerii, care interesează pe cititorul avizat dar și pe cel curios să afle câte ceva din acest domeniu: echivalența, sinonimele și capcanele lor, ritmul, aspectul fonic al textului tradus, negocierea, obsedantele pierderi și binevenitele compensații dintr-o traducere. La acestea se adaugă familiarizarea și înstrăinarea, modernizarea și arhaizarea, intertextul, traducerea dintr-o cultură în alta, dintr-un sistem semiotic în altul, reformularea, recrearea radicală. Sunt abordate și transpunerea, adaptarea dar și adaptarea ca operă nouă, atitudini riscante ca indicarea celor neexprimate și, dimpotrivă, neindicarea celor exprimate, din nou negocierea. Iar aceasta din urmă se face între traducător, cititor și autor (sau textul pe el care l-a lăsat ca unică mărturie pentru intențiile sale).

Corpusul de studiu este variat și ca autori (francezi, englezi, americani, italieni, irlandezi) și ca genuri (poezie, proză, poem, texte sacre, literatură pentru copii) și oferă un parcurs foarte atrăgător: Baudelaire, Camus, Cendrars, Collodi, Conrad, Dante, De Amicis, Joyce, Eliot, Leopardi, Manzoni, Melville, Montale, Nerval, Poe, Rostand, Queneau, Biblia și, bineînțeles, Eco.

Prin numeroasele exemple în mai multe limbi, prin principiile de bun simț formulate, prin împărtășirea unor experiențe concrete, cartea lui Eco reconfortează pe traducătorul activ și pe cel pasiv și îl lasă pe gânduri pe cititorul care socotea, până nu demult, că o traducere înseamnă precizie și exactitate.

Traducerea unor texte de arhitectură: sub semnul „riguroasei exactității”

Câteva secvențe din istoria traducerilor de arhitectură arată cum prin apariția unor reviste de arhitectură și artă, prin articole publicate de arhitecți români se creează un context favorabil traducerii unor texte clasice de arhitectură datorate lui Vitruviu, Paladio, Ruskin pentru a ajunge, ulterior, pană la autori moderni ca Erwin Panofsky, Le Corbusier, Zevi Bruno și alții.

Trei reviste de arhitectură au marcat sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea.

Analele architecturii şi ale artelor cu care se leagă, prima publicație „specială” de arhitectură, avându-l ca director pe arhitectul inginer I.N. Socolescu (1856-1927), ia ființă în 1890. Sub mai multe aspecte, apariția și existența, chiar dacă scurtă (1890-1893) a acestei reviste se dovedește a fi un moment fast pentru impunerea și recunoașterea arhitecturii românești și conectarea ei la Occident.

Revista „Analele arhitecturii…”, în ciuda eterogeneității sale, exprimă bine procesul complicat de formare a unei limbi de specialitate, precise și nuanțate, pentru domeniul arhitecturii. După cum știm, traducerea este, un „obiect istoric”, „datat”, iar aparența de stângăcie sau desuetudine a unor soluții propuse de autorii care au realizat prima publicație de arhitectură din țară, sunt vizibile doar pentru privirea contemporană. La vremea lor, aceste soluții erau inovatoare, temerare, adecvate, nu o dată, creative, și, lucrul cel mai important, răspundeau unei nevoi reale de terminologie arhitecturală, tot mai evidentă la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Arhitecții care au avut curajul de a lansa prima publicație de arhitectură, de a propune un dicționar de termeni specifici arhitecturii, de a face cunoscute, prin citări și traduceri, lucrări despre arhitectură și arte din alte culturi, s-au raliat și prin aceasta celor care „doresc progresul”, fie ei „oameni speciali sau amatori” (Socolescu,1980, I, 1:1).

Revista „Arhitectura”, apare în 1906 cu subtitlul „Revista română de artă”, sub direcțiunea lui George Sterian, cel care se remarcase deja în Anale ca un bun cunoscător al istoriei arhitecturii și artelor. Cu intermitențe revista apare până în 1944, având ca preocupare majoră definirea unui stil arhitectural național, fără a ignora curentele de artă străină.

Dacă în revista „Arhitectura”, ediția antecomunistă, preocuparea pentru un stil național este dominantă, iar elementele de teorie sunt sporadice, în revista Simetria, fondată în 1939 de George Matei Cantacuzino împreună cu cei trei co-redactori O. Doicescu, Matylo Ghika și P.E. Miclescu, preocuparea pentru un just echilibru între tradiție și modernitate, evitarea extremelor unui „naţionalism obtuz” și a unui „internaţionalism dus până la anonim” (Cantacuzino, Doicescu, 1939: 11-13) pare a fi precumpănitoare în cele opt numere cât cunoaște publicația până în 1947, când a fost desființată de regimul comunist.

Articolele din Dicționar definesc și dezvoltă noțiuni ca admirație, arhitectură, armonie, axă, baroc, bizantin, clasicism, coloană, compoziție, cupolă, desen, detalii, formă, plastică, profil, progres, proporție, ritm, simetrie, stil, tehnică, temă, util și simbol. Se fac trimiteri la civilizații de referință, din Antichitate până în modernitatea contemporană, cuprinzând ariile geografice cele mai diverse.

Specialiștii acordă revistei un loc aparte, socotind-o „unica revistă de critică şi teorie de arhitectură, apărută în perioada antecomunistă” (Tabacu, 2012: 128).

Cum regimul comunist nu vedea cu ochi buni referirile la arta și arhitectura din Occident, pentru câteva decenii traducerile de arhitectură și-au găsit refugiul în autori clasici. Astfel în 1957 apare la Editura tehnică lucrarea Cele patru cărți de arhitectură a lui Andrea Palladio, iar în 1964 se publica la Editura Academiei traducere celor zece cărți de arhitectură a lui Vitruviu, Despre arhitectură, realizată într-o primă versiune de arhitectul George Matei Cantacuzino (1899-1960). Mai multe mărturii și scrieri, rămase de la traducător, de la cei apropiați sau redactate de către editor, recompun traseul acestei traduceri de excepție, traseu în care contextul dat de regimul comunist își lasă amprenta. Astfel în 1948, când arhitectul este arestat din cauza originii sale „nesănătoase”, în declarațiile aflate în dosarul nr. 705, f.76, fond penal, se află și una despre traducerea tratatului vitruvian: „Tot de la război încoace am tradus din latinește, adnotat și ilustrat, cele 10 cărți despre arhitectură ale lui Vitruviu. Această lucrare terminată recent a fost depusă la Biblioteca academiei române (sic) spre cercetarea publicului.” (Cantacuzino în Mitric-Ciupe, 2013: 119).

Traducerea, terminată încă din 1947-48, va fi publicată doar după moartea arhitectului, în 1964, prin grija lui Grigore Ionescu, fost coleg și prieten cu autorul. La fel, studiul introductiv la opera lui Vitruviu, elaborat de Cantacuzino a fost „trecute la index”, fiind socotit subversiv și a putut fi publicat ca un volum de sine stătător în 1993 la editura Meridiane.

Istoria traducerii tratatului lui Palladio este mai puțin sinuoasă. Aceasta a fost realizată de arhitectul Richard Bordenache (1905-1982), care asigură și notele și prefață ediției și a fost publicată în 1957 la Editura Tehnică. Bordenache este specializat în studiul ordinelor şi elementelor de arhitectură clasică, în Antichitatea greco-romană şi Renaştere, după cum vedem din Documentarul analitic publicat în 1957 la Editura Tehnică, împreună cu Harry Stern.

Traducerea operei sale I quattro libri dell’architettura din 1570 este un moment important în cultura română, continuând întreprinderea de „prezentare și însușire” a unor „lucrări teoretice de valoare universală”, de mare însemnătate pentru evoluția arhitecturii, după cum afirmă traducătorul în prefață (Bordenache, 1957: f.p.).

Prin lucrarea sa Palladio continuă și completează opera înaintașilor Sebastiano Serlio cu lucrarea Reguli generale de arhitectură și Giacomo da Vignola, care în 1562 publicase Reguli ale celor cinci ordine ale arhitecturii. Palladio, „clasicist erudit, devotat convins al Antichităţii, arhitect şi teoretician”, contribuie la reînvierea interesului pentru arhitectura clasică (opunându-se cu fermitate barocului în vogă în epocă), la codificarea stilurilor de arhitectură şi la analiza sintaxei arhitecturale” (Bordenache, idem). Lucrarea sa este menționată de Vasari încă înainte de a fi tipărită.

Din grija de a rămâne cât mai aproape de original, arhitectul traducător român a „urmărit transpunerea textului paladian într-o limbă clară, colorată de o notă uşor arhaizantă, dar adecuată (sic) acestui gen de publicaţie” (Bordenache : idem). Mai mult chiar, traducătorul a vizat o mare proximitate cu originalul, cu stilul paladian, asumându-și riscul de a părea greoi: „Sistemul propriu autorului în alcătuirea frazei şi factura narativă a lucrării au fost păstrate, din care cauză textul poate părea uneori greoi şi nu îndeajuns stăpânit, dacă nu se ţine seama de voita apropiere urmărită în redarea limbii şi formei de expunere a studiului” (ibidem).

Fiind vorba de un tratat de specialitate, Palladio a propus anumiți termeni care au contribuit la formarea unui lexic italian arhitectural. Însă traducerea termenilor tehnici a ridicat anumite probleme și atunci traducătorul a procedat la modernizarea lor și la echivalări aproximative, adoptând nomenclatura modernă şi universal acceptată. Cu acribie, traducătorul dă câteva exemple: „Aşa, spre exemplu, ovolo a fost tradus prin echină; vivo deliu colon prin corpul coloanei etc.” precizând însă că „pentru menţinerea unei riguroase exactităţi și conformităţi cu originalul, vechile denumiri au fost trecute între paranteze, paralel cu noii termeni.”(Bordenache,1957: f.p.)

Traducerea tratatului lui Palladio de către un arhitect, specializat în arhitectura italiană și în cea clasică, dă o imagine cuprinzătoare despre ideile lui Palladio în materie de arhitectură rațională, echilibrată, urmând reguli și principii care își au originea în arhitectura romană. Modul în care Bordenache își argumentează alegerea soluțiilor dă o idee despre ce înseamnă în acest domeniu cu o bogată terminologie „riguroasa exactitate”, la care aspiră traducătorul-arhitect, unde principiul lui „cam același lucru” își face cu greu loc.

Traducerea textelor de ecologie: un secol de luciditate

În cultura română ideile ecologiste sunt aduse și experimentate de către Grigore Antipa (1867-1944), cunoscut savant, specialist în hidrobiologie, care a studiat în Germania, la Jena, cu însuși fondatorul ecologiei Ernest Haeckel, elaborând o teza de doctorat pe teme de piscicultură. Continuând studiile în Franța și în Italia, Antipa își ia ca obiect de studiu hidrobiologia, în mod deosebit, Dunărea, zona inundabilă a Deltei și Marea Neagră. El încearcă să pună bazele unei pisciculturi raționale, corect organizate, care ține cont de ritmul sezonier, de perioada de inundații, demonstrând că zona inundabilă poate fi exploatată și poate fi productivă.

Cu luciditate, Antipa alertează în lucrarea sa din 1910 despre regiunea inundabilă a Dunării, asupra pericolului ce l-ar constitui secarea bălților Dunării și consecințele acestei intervenții în echilibrul naturii. El consideră efectele periculoase nu doar strict local, ci și la nivel climatic și dincolo de acesta: „A seca bălţile fără a le înlocui cu alte izvoare de umiditate cel puţin egale cu ele ar fi să producem un dezechilibru în economia naturii, care ar avea efecte periculoase pentru viitorul agriculturii, cât şi în general pentru clima regiunii şi a tot ce ţine de dânsa” (Antipa, 1910: f.p., s.n.).

Întemeietor al unor discipline precum hidrobiologie ecologică, bioetica, biosociologia și bioeconomia, Antipa a fost poate primul savant român care și-a prevenit contemporanii asupra dezechilibrului naturii, provocat de către om.

Regăsim același spirit temerar de deschizător de drumuri, de întemeietor de noi domenii de cercetare, la contemporanul, colegul și prietenul său, Emil Racoviță (1868-1947). Acesta a făcut studii de drept și de antropologie în Franța. S-a specializat mai întâi în oceanologie, continuând apoi cu zoologia și, mai târziu, cu (bio)speologia. A participat în 1892 la expediția „Belgica” în Antarctica și în calitate de biolog al expediției a publicat un important dosar de observații la Anvers, în limba franceză.

Ca și Antipa, Racoviță era îngrijorat de relația om-mediu; încă din anii 1920, naturalistul român vedea în om un „mamifer năprasnic, lacom, părăduitor şi neprevăzător”, care a tulburat „forma primitivă a echilibrului biologic”și atrăgea atenția asupra abuzurile comise de om față de mediu: „Ei, tocmai aici stă miezul problemei, căci nu mai merge aşa! Evoluţia omenirii pe acest Pământ a ajuns într-un stadiu care, sub pedeapsa prăpădului, cere o schimbare. […] (1929: f.p., s.n.).

Racoviță propune ca soluție o abordare științifică a echilibrului biologic, vorbind chiar despre o „biopolitică” (1929: f.p., s.n.)

În 1938, medicul Lucian Valeriu Bologa, specialist în istoria medicinii, publică la Editura Lepage din Cluj cartea lui Paul Henry De Kruif, Vânători de microbi, cu „Câteva lămuriri” ale traducătorului. Gestul medicul-traducător este ecologic prin faptul că explică publicului larg importanță microbiologiei, a faptului de a cunoaște și a vână microbii.

Bologa aduce câteva explicații legate de traducerea volumului, deja transpus în „mai toate limbile civilizate”. El invocă un principiu interesant de adaptarea a textului american la spiritul, stilul european. Socotește că volumul trebuie completat cu subcapitolul intitulat „Doi români vestiți vânători de microbi”, în care, ca bun cunoscător al istoriei medicinii, îi prezintă pe savanții Victor Babeș și Ioan Cantacuzino. Avem aici un exemplu de traducere de popularizare a științei dar și de traducere corectoare, prin completarea pe care istoricul medicinii o face în materie specialiști români de microbiologie.

Alte câteva exemple de traduceri de texte cu mesaj ecologic confirmă ideea că de-a lungul secolului autori romani și străini (traduși în românește) au avut luciditatea de a semnala riscul tot mai mare de dereglare a echilibrului natural datorată omului.

În 1955, volumul semnat de S. Schäfler, Microorganismele şi mediul, apărut la Editura Academiei, în „Colecția de popularizare a științei” tratează problema relației dintre microorganisme și mediu, contribuind astfel la dezvoltarea ecologiei microbiană.

Alți autori, ca Wolfgang Gartner Rawald, abordează lumea plantelor în volumul, tradus în 1963, de E. Alexandrescu, intitulat Planta, mediul şi natura, apărut la Editura Ştiinţifică.

În 1965, Bogdan Stugren, (1928-1993), publică un volum de Ecologie generală: cu elemente de ocrotirea naturii în colaborare cu sociobiologul german Hansgeorg von Killyen.

În 1973 apare cartea americanului Thoreau, Walden sau viața în pădure, traducere de către Ștefan Avădanei și Alexandru Pascu, la Editura Junimea, pledoarie, bazată pe o experiență singulară de viață în inima pădurii, de refacere a relației armonioase între om și natură. Urgența ecologică este tot mai evidentă în volume ca Omul sau natura ? de Edouard Bonnefous (1907-2007), publicat în 1976 la Editura politică, în traducerea lui Adrian Costa. Autorul francez trage un semnal de alarmă asupra degradării mediului înconjurător, asupra poluării atmosferice și avertizează despre capcanele pe care le întinde progresul tehnologic. Cu gravitate și luciditate, el identifică greșelile făcute de om și paradoxurile epocii contemporane:

Dintre toate aceste greșeli, contradicții, paradoxuri ale vremii de azi, printre cele mai de neiertat se distinge această distrugere sistematică, voluntară sau involuntară, a naturii, această rupere a echilibrelor naturale, caracteristice ultimei părți a veacului nostru, al XX-lea (Bonnefous,1976: 8).

La fel de grav este mesajul luiBarry Commoner, (1917-2012) din cartea Cercul care se închide: natura, omul şi tehnica, tradus la Editura politică, în 1980 de Florin Ionescu. Profesorul de la Universitatea Washington vorbește și el despre o criză a mediului înconjurător: „[…] ecosfera se află acum sub o presiune atât de mare, încât păstrarea echilibrului ei este amenințată. Ea ne avertizează că trebuie să descoperim sursa acestei curse spre sinucidere și să o lichidăm înainte ca ea să distrugă mediul și pe noi odată cu el. (Commoner, 1980:111).

Peisajul editorial pe teme de ecologie va continua să se diversifice în secolul al XXI-lea, când apar alte numeroase traduceri dedicate acestei problematici, devenită urgentă și vitală pentru om. Se publică acum și scrieri pentru copii, apar traduceri din limbile germană, engleză, italiană, spaniolă, japoneză pe teme de dendrologie, de relație a omului cu mediul, de terapie prin natură, se reeditează cartea cult a americanului Thoreau.

Se vehiculează acum tot mai mult noțiuni ca ecologie culturală, ecocritică, ecopoetică care nuanțează mult aspectul teoretic al ecologiei, al cărui sens se extinde către noi domenii: limbi și culturi minoritare, ecotraducere, ecofilosofie, postcolonialism etc.

Secolul de luciditate privind pactul om-natură se prelungește în mileniul III. Va fi, cu siguranță, un secol lung.

Traducerea ca aducere/readucere la viață

Revenind, cu titlul de concluzie, asupra celor trei domenii survolate, găsim în ele exemple de mare concretețe, care feresc traducerea de abstractizarea aridă și îi dau a anumită vigoare vitală. Putem reține, printre altele, coincidența fericită: autorul Eco și traducătorul Alexandru au o experiență comună de traducere, cea a unei dificile cărți de literatură potențială și această experiență creează o familiaritate benefică pentru traducător și pentru tradus. De altfel, în cartea lui Eco cuvântul cheie este „experiență”, iar vocabula care „traduce” cel mai convingător filosofia sa de autor traducător și tradus este „cam”, sugerând flexibilitate, toleranță, nuanță, negociere…Prezența ei chiar în titlu, bună strategie de titrologie, anunță pentru cititor o carte prietenoasă, o „carte care se bazează pe exemple, un mozaic de citate și confruntări.”

Deși traducătorii cărților de arhitectură pledează pentru o riguroasa exactitate, pe care o și practică în traducerea terminologiei arhitecturale, istoria traducerilor de arhitectură nu se limitează la aceasta și dezvăluie, uneori, partea de entuziasm și efervescență, alteori, partea de eroism și de sacrificiu, pe care un traducător le poate cunoaște, de la o epocă la alta. Traducerea din Vitruviu și textul lui Cantacuzino despre arhitectul roman, publicate postum, cunoașterea lor de către public, spun că moștenirea culturală pe care ne-a lăsat-o arhitectul traducător și exeget, scoasă acum la lumină, adusă la o nouă viață răscumpără, cât de cât, injustiția care i s-a făcut în epoca comunistă. Locul pe care i-l acordă o istorie a traducerilor se vrea și el reparator.

După cum am putut constata, prima parte a secolului ne arată arhitecți entuziaști, care încă de la sfârșitul secolului anterior înființează reviste, luptă pentru recunoașterea meseriei lor, caută un stil național specific, rămânând conectați la curentele occidentale, arătând că aleg progresul. Dicționarul de termeni arhitecturali, inițiat în Analele architecturii și finalizat, într-o ambianță de efervescență, în Simetria, publicație din a cărei redacție Cantacuzino făcea parte, este o contribuție prețioasă pe care  acești „oameni speciali” o lasă moștenire urmașilor spre desăvârșire și rafinare. Ultimul deceniu al mileniului II se deschide, din nou cu entuziasm și efervescență, spre noi experiențe arhitecturale.

Tot o moștenire prețioasă lasă trăitorilor în mileniul III, atitudinea de luciditate și de clarviziune ecologică pe care Antipa și Racoviță au avut-o referitor la pericolul unei răvășiri climatice, a unei rupturi grave între om și natură. Cam în același sens sunt mesajele ce răzbat din traducerile de ecologie ale unor cărți apărute în Franța sau în Statele Unite. Putem vorbi de un secol lung de luciditate și de semnale de alarmă trase în acest sens, care, cu greu, încetul cu încetul au dus, în cele din urmă, și la acțiunea așteptată și adecvată.

Chiar dacă puțini sunt acei care vor urma exemplul lui Thoreau și vor trăi patru ani, singuri, în adâncul pădurii, cartea acestuia este o originală invitație de a redescoperi și a prețui copacii, pădurea, natura…

Iar lectura acestei traduceri, reeditată recent, este „cam același lucru”, adică o experiență frumoasă, incitând la reflecție ecologică, fiindcă vocația traducerii este, fără îndoială, aceea de a aduce/readuce la viață un personaj, un univers, o idee, o experiență.

Referințe:

1894, Antipa Gr., 1894. Lacul Razim. Starea actuală a pescăriilor din eleştee şi mijloacele de îndreptare. Bucureşti: Impr. Statului.

1903, Emil G. Racovitza, Cétacés. Voyage du S. Y. Belgica en 1897-1899. Résultats scientifiques. Zoologie. J. E. Buschmann, Anvers, 1903.

1935, Antipa Gr. L’organisation générale de la vie collective, des organismes et du mécanisme de la production dans la Biosphère.

1938, De Kruif, Paul Henry ,1938, Vânători de microbi, trad. Lucian Valeriu Bologa și Lia Dima, „Câteva lămuriri” de L.V. Bologa, pref. Ionescu-Mihăieşti, Constantin. Cluj:Editura Lepage.

1955, Schäfler, S. Microorganismele şi mediul, Editura Academiei Republicii Populare Române, Col. de popularizare a științei.

1957,Palladio, Andreia, Cele patru cărți de arhitectură, trad., note, pref. Richard Bordenache. București: Editura Tehnică.

1957, Bordenache, Richard, Stern, Harry, Documentar analitic. Studiul ordinelor și elementelor de arhitectură clasică, Antichitatea greco-romană și Renașterea. Arhitectura Romei Antice. Arhitectura Renașterii. București: Editura Tehnică.

1962, Author Nansen, Fridtjof (1861-1930). Prin noapte şi gheaţă. Trad. Faur, Dan  (1911-1961),  Coman, Iudith, pref. Tudoran, Radu (1910-1992). București: Editura Științifică.

1964, Vitruviu, Despre arhitectură, trad. G. M. Cantacuzino, Traian Costa, Grigore Ionescu, București: Editura: Academiei.

1976, Edouard Bonnefous, Omul sau natura?, București: Editura politică, 1976

1980, Commoner, Barry, Cercul care se închide : natura, omul şi tehnica, trad. Ionescu, Florin, București:Editura politică.

1993, Cantacuzino, G.M., Introducere în opera lui Vitruviu,ediție3, pref. bibliografie Zamfira Mihail; postf. Paul Mihail. București: Editura Meridiane.

1994, Stugren Bogdan, Ecologie teoretică, traducere și adaptare din limba germană. Cluj: Sarmis.

1999, Racoviță, Emil, 1999, Jurnal – filmul marii aventuri polare. București: Editura Compania.

1999, Panofsky, Erwin, Arhitectură gotică și gândire scolastică, trad., note Marina Vazaca, postf. Sorin Dumitrescu. București: Editura Anastasia.

2008, Tabacu, Gabriela, Revista ARHITECTURA, studiu monografic și indici 1906-1944, cuvânt înainte Ana Maria Zahariade. București: Humanitas.

2012, Tabacu, Gabriela, „Periodicele româneşti de arhitectură de până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial”, III în „Studii de ştiinţă şi cultură” Vol. VIII, Nr. 1,p. 125-129.

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Grigore_Antipa

http://www.ici.ro/romania/ro/stiinta/racovita.html

[Vatra, nr. 1-2/2023, pp. 140-145]