După ce-am îngropat-o pe maică-mea, am mai tradus vreo două săptămîni pînă am terminat cartea în lucru și pe urmă m-am oprit din muncă. Aș mai fi continuat dar editurile mi-au spus că n-au nimic deocamdată, criza a venit la fix pe doliul meu. Mai aveam niște bani pe card și de pe piept de la mama, cu ultima ei pensie am plătit facturi, așa că puteam să mai stau degeaba. Nu plăteam chirie, mi s-a mai întîmplat în ultimele două decenii, doar că numai de două ori, cîteva luni, am fost și total stăpîn pe spațiu. Mai aveam ciuperci congelate, șampon și pastă de dinți și o pungă cu fasole. Făceam ciorbă de fasole și stăteam întins în pat, la serialele începute pe cînd mai trăia mama.

Aveau acum cu totul alt efect, la orice, pînă și la muzica de la generic, mă bușea plînsul. Izmenele de pe mine miroseau a detergent cu levănțică, de folosea mama la spălat și mă bușea plînsul. Vedeam căciulița ei, de-i cădea pe ochi în ultimele zile și nu și-o putea ridica singură și boceam. Nu mai bocisem așa vreodată, adică ba da, după ce m-am despărțit de ultima fostă, parcă nu așa totuși. Trăgeam beșini de la fasole și plînsul îmi încrețise pielea de sub ochi ca pielea coaielor. Era același fel de plîns dar plîngeam cîte altceva. Plîngeam de mila bătrînei din camera de alături. Nu conta că era mama, nu despre asta era vorba. Fusese un om, un animal bătrîn, un animal suferind. Plîngeam pentru tristețea ei de dinainte să moară, mi-aminteam cum am luat-o de la biserică în noaptea de Anul Nou și am văzut-o în față, pe primul rînd. Avea o nemișcare și o înțelegere înspăimîntătoare. Și cînd a coborît treptele, mică, în haina ei neagră cu miros de blană, absentă, am presimțit iar că se întîmplă ceva groaznic. Ca un condamnat, își primise sentința definitivă. Știa că e ultima oară cînd iese din biserică. Ai venit după mine, mi-a zis, surprinsă, încîntată și cu o modestie de mi-a rupt inima, de parcă nu ar fi meritat. Plîngeam cînd mi-aminteam momentele ei de veselie și entuziasm, multe, toată viața ei. La înmormîntare absolut orice om mi-a spus asta, că n-a mai întîlnit un om așa de entuziast, nici cancerul n-o schimbase. Se ducea în fiecare lună la spital o săptămînă și le ținea permanent moralul sus la colegele de salon. Cînd era în comă, spre final, unele mi-au spus-o cu mare părere de rău. Și nu era o încurajare jucată, chinuită, ca la un speaker motivațional. Era pură, era ca o dragoste absolută pentru ceilalți. În 40 de ani cît a fost profesoară a avut aceeași atitudine față de elevi și la înmormîntare mi-au amintit unii. Predase la școli de copii săraci, mulți de la țară, obișnuiți să li se vorbească cu curu. Și mama îi făcea să se simtă oameni. Venea acasă și-mi povestea înmuiată de milă de viețile lor și-i ținea minte pe fiecare, după decenii, pe nume, cu povestea lor, a părinților, a fraților. Se întîlnea cu ei pe stradă la un milion de ani după terminarea școlii și-i aborda direct ca și cum s-ar fi văzut numai de o zi. Unii, mai ales femei, am văzut că o și disprețuiau pentru felul ei de a fi sau îi irita. La spital, anul trecut, cînd avea afazie, după o criză glicemică, o asistentă a întrebat-o răutăcioasă, ia, cum mă cheamă pe mine? Nu mai știi, nu mai ești așa vorbăreață. Și mama i-a zis, forțîndu-se să vorbească, un nume. Și asistenta, triumfătoare, ca un copil răutăcios, ha, vezi, că nu mai știi. Nu era numele ei dar era numele unei femei de care-i amintea. Așa funcționa limbajul la ea în săptămînile alea. Pe funcția poetică, înlocuia ceva cu altceva, ce-i venea la îndemînă, ce-i era mai ușor de pronunțat. Și își dădea seama, funcția metalingvistică se accentuase. Mi-a zis, du-te la caș, voia să spună, du-te la piață. Și pe urmă, rîzînd, cumva, deși nu mai putea să rîdă – am înlocuit. Își dădea seama că înlocuia. Doctorițele și asistentele credeau că e delirantă dar eu o înțelegeam și aveam cumva conversații. Se uita pe geam la vremea întunecată și zicea – place. Adică îmi place vremea așa, și știam că-i place, și mie-mi place. Îi plăcea și soarele, și mie îmi place dar și vremea urîtă, cînd simți că restul lumii a dispărut. Îi plăcea singurătatea și acum îi trăiesc viața ce-o trăise în ultimii ani și știu exact ce simțea cînd venea acasă de la cumpărături la sfîrșitul zilei. Din toate plînsurile, niciunul n-a fost pentru moartea ei. Noi nu credem în moarte și nici n-am băgat în seamă creatura din sicriu, îmbrăcată ridicol ca o babă, cu batic, n-am sărutat-o, am cărat-o la groapă și numai cînd vălul alb i-a acoperit fața, fluturat de viscol, am simțit o oarecare jale. Jalea mea, zilnică, uneori de ore, e ca a unui băiețel căruia-i murise bunica și tot intra în camera ei și întreba, unde-i bunica, unde-i bunica? E ca despărțirile de iubite, la fiecare mă întrista sfîrșitul jocului, sfîrșitul unei seri de vară. Deși simțeam și simt și acum o eliberare, un început pentru alte jocuri. Acum 12 ani, cînd i-au murit tatăl și fratele în aceeași perioadă, s-a rupt de bărbatul cu care trăia și a rămas total singură. Scăpase de datorie, eu cu frate-miu eram plecați, putea să fie liberă, cum își dorise mereu. Pierzîndu-ți timpul tău că dulci nimicuri, n-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată – versurile ei preferate. Cum nu crezusem că ea e cea din sicriu, nu crezusem nici că ea e bătrîna din ultima vreme. Era ca o glumă proastă, o păcăleală și vorbeam cu ea despre asta. Nu ne raportam unul la altul ca un fiu la o mamă, nici frate-miu nu făcea așa, aveam între noi o egalitate, deși ea hotăra lucrurile esențiale, cum face un copil mai mare într-o gașcă de copii. Și de cele mai multe ori o sfidam, nu pentru că ar fi fost slabă, dimpotrivă, era un tanc rusesc de voință. Nu m-am gîndit niciodată că a murit mama, noi îi ziceam de multe ori Bobi, Bobița, porecla ei din studenție. N-am simțit că am rămas orfan, părăsit, un pui pribeag. Noi nu sîntem așa în familia asta, sîntem teflon, ne zgîriem, nu ne spargem. Cînd am stat în spital cu pancreatită nici nu m-a sunat și o vreme m-am prefăcut afectat. Dar în realitate n-aveam nici o problemă, era o înțelegere subterană între noi, știa că pot să mă descurc singur, că Dumnezeu îmi dă cîtă putere îmi trebuie. Nici cînd era bolnavă, n-am tratat-o ca atare. Cînd a avut coma glicemică, n-am scos-o din comă și n-am pus-o pe picioare cu prea multă sensibilitate, mai degrabă îi aduceam aminte să fie iar ce e. Hai, mergi singură, nu te ține de mine. Și rîdea. A fost un moment cînd n-am mai putut s-o ridic din cadă și a zis – parcă-s o bucată de lut. Am chemat o vecină dar altfel, ne descurcam singuri. Ca acum 4 ani, cînd am încercat să ducem o masă mare la mine în cameră și nu trecea prin pereții holului. Fără să ne vorbim, și eu și ea am forțat-o cu o mișcare și am rupt din tencuială. Și ce dacă s-a dus varul, se poate vărui la loc, important era să trecem dincolo. Avea într-o noapte febră mare și dimineața la 5 s-a dus la Suceava la niște moaște, s-a întors cu microbuzul în cîteva ore, vindecată. Dar oricît de puternică, în ultimele zile a lovit-o anxietatea morții, respira întrerupt și nu voia să înghită nimic. După ce am dus-o la spital cu salvarea, la cîteva zile, i-am explicat foarte calm că mîncarea și aerul se duc pe canale diferite, că unul se închide cînd se deschide celălalt și nu poate să se înece. M-a ascultat cu atenție și a început să mănînce normal. A murit dar normalizarea de moment a fost o victorie. Și eu, oricît de puternic, sînt ca strivit, simt un gol, o ruptură între tot ce-a fost și ce e. Plînsul e interesant, îmi place, e ca un drog, în zilele fără, îmi lipsește. Știu că e bine c-a murit, avea metastaze și la ficat și la plămîni, diabet, ar fi trebuit, ziceau doctorii, să moară cu trei ani înainte. Ar fi fost tot mai rău și s-ar fi tîrît prin viață, ceva ce nu i se potrivea deloc, ne-ar fi împovărat și pe noi. Știu toate astea dar nici nu știu pe nimeni ca ea, cunosc oameni-personaj, niciunul nu pare venit direct de pe soare, ca ea. Așa simțea și lumea la înmormîntare, ca și cum ai vedea un copil fericit căruia i se dă o palmă peste gură, numai așa, de ciudă. Ba nu, a fost dusă ușor, a dormit și a așteptat în somn să vină frate-miu de la București și după ce i-a strîns mîna, tot prin somn, și la scurt timp după ce el a plecat, s-a dus și ea. Ca-ntr-o amintire de acu 4 ierni –

pescăria cu pereți de sticlă ca un acvariu
se umpluse de oameni și vînzătoarea
o uriașă ce părea să locuiască acolo
atît de stăpînă era pe spațiul din jur
s-a dus la ușă și-a întors cartonașul cu
ÎNCHIS spre în afară
și-a încuiat încuietoarea de trei ori
fix cînd o femeie cu față întunecată
a dat să intre și gura i s-a strîmbat după geam
uriașa a luat cu o plasă un pește din bazin
l-a pus pe tejghea și l-a izbit în cap cu maul
nu s-a zbătut deloc a scăpat fără luptă

Soundtrack: https://coteleapelor.bandcamp.com/track/ianuarie-februarie

[Vatra, nr. 5-6/2023]