XXX.

Centrul de gerontologie își ducea ultimele zile. Era în lichidare, cum s-ar zice. Bolnavii de covid fuseseră preluați de alte spitale, iar o parte din vîrstnici erau deja la Poieni. Aici se mai aflau cîțiva handicapați și o mînă de nehotărîți. Handicapații nu puteau fi transportați cu autocarul, iar bătrînii, dintr-un motiv sau altul, nu erau deciși dacă plecau acasă sau acceptau să fie transferați dincolo. În orice caz, se făceau ultimele formalități înainte de predarea clădirilor deținute cu titlu gratuit.

  Domnul Gogu se baricadase în cabinet și transmitea ordine prin Jana. Fusese anunțat că prin preajma clădirii pîndeau ziariști. N-avea chef să dea declarații, se simțea deprimat. De obicei, schimba glume și amabilități cu jurnaliștii, însă acum nu putea să se concentreze și nici să sufere pe careva în jur. Oricît le-ar fi cumpărat el bunăvoința, vrînd-nevrînd, tot s-ar fi ajuns la întrebări legate de fuga lui Volodea, despre iubitul care-l însoțea și de citarea lui la parchet. Multe ar fi fost ca mingile ridicate la fileu, însă acum nu se simțea în stare să se prefacă inocent, uimit, poate chiar cuprins brusc de veselie în fața enormității acuzațiilor. Se simțea obosit, începuse din senin să-l doară piciorul drept și sfaturile pe care le dădea de obicei altora se dovedeau lipsite de eficiență.

Toate mișcările din Centrul de gerontologie fuseseră precedate de decizii ale consiliului de administrație, deci el se afla pe post de executant. Se simțea acoperit în această zonă, nu exista nici un risc. Însă organele statului se aflau probabil pe alte urme, pe care nu le putea șterge nici diavolul. Nu exista un pericol real nici din această parte, pentru că parchetul nu avea „sînge-n instalație”, cum s-a obișnuit să spună, uzînd de o sintagma pe care inițial o detestase, să dezvăluie și să se atingă de încrengătura transfrontalieră la nivel înalt implicată. Însă era recomandabil să se ferească de orice indiscreții și să evite contactul prematur cu organele, ceea ce ar fi produs mult zgomot, chiar dacă soluția se știa dinainte: NUP!

Fusese citat pentru a doua zi la parchet și se întrebase cum să procedeze. Să se prezinte sau nu? După un moment de reflecție, balanța se înclina spre nu. Își procurase online bilet de avion pentru Dubai, numai dus, părînd greu de aproximat data întoarcerii. Trebuia să evite tulburările și circul din primele momente, cînd parchetul îți pune cătușele în plină stradă și toate televiziunile, din pură întîmplare, se află chiar acolo. Degeaba ești pus în libertate după cîteva ore sau zile, răul este consumat și prostimea de pe tot cuprinsul patriei află că ai făcut pușcărie. 

O trimise pe Jana să afle opțiunile celor care se mai găseau în centru. Unii depindeau de banii copiilor și așteptau decizia lor în legătură cu transferul la Poieni, alții nu reușeau să se despartă de un oraș în care au trăit toată viața. Se așeză în fotoliu, fricționîndu-și cu palma piciorul amorțit. Probabil era ceva legat de cele două vertebre din zona lombară, care îl săgetau dureros de cîteva zile. Nu avea timp de medici acum, dar cu siguranță se găseau specialiști și în Dubai, unii chiar români. „Numai de nu s-ar întîmpla nimic grav”, își repeta, nereușind să-și imagineze ceva concret.

Părea puțin probabil să apară astăzi mascații, socoti Gogu. El era chemat la parchet pentru ziua următoare, așa că n-ar fi avut rost deranjul, decît numai dacă s-ar fi dorit să se facă puțin circ. Dar asta se putea face oricînd și oriunde, șefa parchetului era specialistă în acel gen de spectacol public. Nici sursele lui din poliție și parchet nu-i dăduseră vreun semnal de alarmă, deci putea să rămînă calm și să acționeze ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Nici pe fratele său nu apucase să-l sune, de teamă să nu-i fie pus telefonul sub ascultare.

Căută în dulăpiorul biroului și scoase o sticlă cu whisky Chivas Regal. O ridică pe lîngă piciorul amorțit, încercînd să facă o glumă în sinea lui. Renunță înfiorîndu-se din pricina unui gînd ivit din senin cu privire la deteriorarea stării de sănătate a deținuților „de lux”. Își turnă într-un pahar și privi lichidul arămiu. Se putea să fie supravegheat, admise Gogu, întrebîndu-se dacă nu cumva aveau vreo cîrtiță infiltrată printre oamenii lui. E greu să-i depistezi. Ar fi putut fi oricine, de obicei acela la care te aștepți mai puțin. Gustă băutura și se strîmbă puțin, gîndindu-se: „Jana? Poate. Alex, de ce nu? Sau Americanu. Deși…”

Astupă sticla și o așeza la loc în dulăpior, amintindu-și de valiza pregătită în fișet. Avea în buzunar pașaportul și ceva bani, totul era sub control. Trebuia să aibă cît mai puține lucruri asupra lui, pentru a nu atrage atenția. Nici nu avea nevoie de mult bagaj, important era să coboare în aeroportul din Dubai, unde putea să spună cu voce tare: „Casă, dulce casă!” Avea un apartament de lux acolo și bani să trăiască tot restul zilelor, însă mai deținea acțiuni în afaceri cu petrol și medicamente. De dragul riscului, investise și în criptomonede, considerîndu-le plasamente la capitolul risc maxim.

Numai că pînă în Dubai urma să treacă printr-un aeroport al groazei, după cum îl categorisise el. În care multe curse întîrziau, iar altele erau anulate, cu bagaje rătăcite, rînduri interminabile la ghișeele de îmbarcare și alte necazuri. Se gîndi să dea un telefon comandantului aeroportului, însă renunță imediat, asigurîndu-se că ar fi fost ca și cum ar fi strigat în gura mare că intenționează să plece din țară. Iar în momentele dificile nu poți avea încredere în nimeni, fiecare își vede de interesul propriu.

Însuși Volodea, propriul lui nepot, a șters-o din țară fără să dea măcar un semn. Ar fi putut să-l anunțe de intențiile sale și să-și coordoneze acțiunile. Nu avea îndoieli că fuga lui Volodea fusese ca un cartuș de semnalizare tras peste potlogăriile din sănătate și mulți stăteau acum cu ochii ațintiți asupra lui.

Termină băutura din pahar, se ridică și merse în baia de alături. Spălă paharul, ca să nu miroase în cabinet, apoi se privi lung în oglindă. Era îmbrăcat comod într-un sacou maro, flanelă, pantalon negru din stofă și pantofi tip sport, din piele moale. Nimic deosebit. Un simplu călător pentru Dubai. Își privi fața trasă, palidă, semnul grijilor din ultimul timp. Însă arăta excelent pentru vîrsta lui și, exceptînd amorțeala din piciorul drept, nu avea probleme deosebite de sănătate. 

„Așa arată un om norocos”, își spuse. Se simțea confortabil cu atîția bani investiți și cu o situație materială pe care n-o aveau mulți în țară. Uneori își amintea că a plecat de jos, dintr-un sat sărac de cîmpie și, treptat, a înțeles că viața e o luptă și că poate fi  învingător. Ambiția lui a fost sprijinită și de noroc, astfel că după facultate a luat post în comerțul exterior. Acolo și-a făcut prieteni oameni de afaceri occidentali și a prins cheag imediat după evenimentele din decembrie 1989, cînd țara se afla în vid legislativ și de autoritate, iar el s-a trezit dintr-odată în fața șansei de a trage cîteva tunuri. 

Ce s-ar fi făcut dacă nu-și lua inima în dinți și rămînea cinstit și fraier? Nici nu voia să se gîndească. Ar fi fost probabil în clasa de mijloc, la fel ca mulți alți colegi de facultate. Și criza care acum îl îmbogățește în fiecare zi, l-ar fi sărăcit rapid și pe el, topindu-i resursele bănești și investițiile neînsemnate. Se examină iar în oglindă, întrebînd-o în glumă: „Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai avut din țară?”

Auzi pocnetul ușii și se întoarse de îndată în cabinet. Jana, zgribulită și vînătă la față, înfășurată într-un halat maroniu ponosit, aștepta lipită de caloriferul călduț.

— E cam frig, spuse Gogu, încercînd să pară dispus. Vreți un pic de whisky?

După ce gustă din pahar, Jana se hotărî brusc să-i vorbească despre citație. Chiar dacă n-ar fi fost implicat și el, Gogu era totuși șeful instituției și se cuvenea să-l informeze. Numai să se ivească prilejul, să nu pară că inițial a avut un plan și apoi s-a răzgîndit. Altminteri, nici nu avea de ce să se ferească, nimeni nu-i ceruse să păstreze discreție. 

— Ar mai fi o problemă, preluă rapid legătura Jana. M-au sunat ieri de la parchet, nici n-am apucat să vă spun. Nu știu dacă are vreo legătură cu centrul nostru sau de ce…  

Directorul general tresări și se răsuci involuntar spre femeie, însă imediat căută să se redreseze. Făcînd eforturi să pară stăpîn pe sine și lipsit de interes, întrebă:

— Serios? Și ce vor?

Jana îi relată că fusese citată la parchet pentru ziua următoare, la ora 12. Gogu își apăsă podul palmei, încercînd să se stăpînească. El fusese chemat la ora 10. Se potrivea. O auzi pe Jana spunîndu-i că nu i s-a comunicat motivul, urma să fie pusă în temă de procuror. Doamna de la parchet o asigurase amabilă că era o formalitate. Avea să i se pună cîteva întrebări, nimic deosebit, iar Gogu se gîndi că doamna procuror tocmai pregătea cătușele și anunța televiziunile să fie prezente de la prima oră în fața parchetului.

Pe cînd Jana ieșea din cabinet, Gogu se întrebă din nou, cu îngrijorare, de ce nu primise nici un semn de la oamenii lui din poliție și parchet, doar n-au fost luați la ochi  toți deodată. Învîrtind paharul gol pe masă, îl sună pe Sandu. Trăncăniră un timp despre vreme și despre ce mai era nevoie în stabilimentul din Poieni.

—Mai trimiți ceva încoace zilele astea? se interesă Sandu.

— Nu știu, vorbim, spuse Gogu. Te anunț eu. După ce aruncă o privire peste ceasul de la mînă, adăugă: E în ordine, sînt în grafic, cum se spune. Vreau să lichidez la iuțeală treburile pe-aici, n-are rost s-o lungim. Apoi, adăugă apăsat: Ahile nu ajunge niciodată broasca țestoasă!  

   În cealaltă parte se lăsă o tăcere adîncă. Directorul general se foi în scaun, spunîndu-și exasperat: „Înțelegi, frățioare? Oau, tot nu pricepi? Ce idiot! Hai, odată!” Răsuflă ușurat auzind confirmarea și se ridică imediat din fotoliu. Intrase în vigoare planul de alertă, cîrmuit de reguli care trebuiau respectate cu strictețe.

Două ore mai tîrziu, directorul general se afla în cabinetul său. Totul părea sub control, însă nu reuși să scape de senzația că un ochi străin îi supraveghează orice mișcare. Continua să-și simtă amorțit piciorul drept și încercă să se miște prin încăpere. Scoase din fișet valijoara din piele maro, în care înghesuise medicamentele pe care le lua zilnic și obiecte ce puteau fi găsite în bagajul oricărui turist obișnuit, nimic compromițător.

Thomas apăru la ora stabilită și luă valiza pe care Gogu i-o indicase printr-un semn ambiguu. Thomas avea o figură colțuroasă, întunecată, cealaltă față a lui Gogu. Pe cît semănau la înfățișare, pe atît se deosebeau. Era fiul natural, prietenul și singurul om în care avea încredere. Trecuse prin școli înalte în Viena și-l urma pe Gogu peste tot. O făcea pe-a șoferul, însă era omul bun la toate. Suferea de o boală rară numită asexualitate, fiind lipsit de interes și de dorință sexuală, ceea ce-l făcea să semene cu un cyborg.  

— Plecăm într-un sfert de ceas, îl anunță Gogu, consultîndu-și ceasul Omega.

— Ok, spuse Thomas. Ăsta-i tot bagajul?

Copilărise în Viena și nu reușise să se dezbare de accentul nemțesc, însă pe Gogu nu-l deranja pronunția lui. Era important că nu se amesteca în discuții inutile și știa să-și țină gura. Toate activele din țară, inclusiv autoturismul Porsche Cayenne, erau trecute pe numele lui Thomas. Fusese pregătit, iar Gogu, gîndindu-se la toate astea,  era tentat să spună că fusese dresat, să se descurce în toate împrejurările, inclusiv în situația, puțin probabilă, în care el, Gogu, s-ar afla în spatele gratiilor. Imediat își alungă gîndul sumbru, reproșîndu-și că se poartă copilărește.

Răspunse distrat, ridicîndmîna, la salutul portarului, ca și cum ar fi ieșit la o plimbare cu mașina. În fața porții, Thomas îi aruncă o privire scurtă.

—La aeroport, Tommy, spuse placid.

După prima intersecție, avu senzația că sînt urmăriți. Continuă să supravegheze prin oglinda retrovizoare drumul și, după alte două intersecții, autoturismul închis la culoare, probabil Dacia Duster, se afla tot în spatele lor

— I-am văzut, spuse Thomas. Cred că ne urmăresc.

— Încearcă să scapi de ei, îi ceru Gogu. Se uită din nou la ceas, apoi adăugă: Avem tot timpul să ne jucăm, dacă asta vor. Continuă să mergi liniștit, să nu le dăm de bănuit că i-am depistat, Tommy. Așa. Și cînd ai ocazia, țîșnește pe o variantă îngustă, să ne piardă urma. Noi avem mașină de mașină, nu rablă ca ei.

Simți din nou un fior de teamă, de care încercă să scape. Poate că se afla în eroare și Dacia Duster se afla întîmplător în spate. Însă aceeași impresie o avusese și Thomas, iar acela nu suferea de depresii și nici nu era stresat. Părea curios, pentru că nimeni, nici măcar avocatul, om parșiv, dar de încredere, nu știa de plecare.

Exact în acel moment, Thomas trase brusc de volan și autoturismul se năpusti pe o stradelă aglomerată, evitînd la mustață o bicicletă. Gogu își împinse picioarele în podele și strînsemînerul ușii. Numai să nu intre careva în ei, în rest, nu-și făcea griji. Mai trecuseră prin momente din astea și de fiecare dată cu brio. La miezul nopții va fi la cîteva mii de kilometri distanță, departe de mîna lungă a DNA. În oaza în care își aflau tihnă și alți cunoscuți, feriți de urmărire și la adăpost de orice răspundere penală.

Autoturismul ieși într-un bulevard, viră pe neașteptate și pătrunse în altă stradă îngustă, cu sens unic. Gogu vru să-i atragă atenția că se află pe sens interzis, însă Thomas ridică un deget de pe volan, transmițîndu-i că știe semnele de circulație. Altcineva, cu spirit de glumă, ar fi adăugat că era o stradă scurtă și nu merita să i se dea prea mare atenție.

Într-adevăr, strada avea numai vreo două sute de metri și, exceptînd claxoanele a cîtorva șoferi căpoși care se deplasau în sens invers, nimeni nu le deranjă înaintarea. În prima intersecție Thomas reduse viteza la limita legală și se înscrise în trafic spre aeroport. Nici o Dacia Duster nu-i mai urmărea, vînătoarea luase sfîrșit.

— Lipsesc un timp din țară, Tommy, îl anunță Gogu, în apropierea aeroportului. Îți transmit cît de repede ce-i de făcut. Comunicăm numai pe WhatsApp, pe adresele și în condițiile pe care le știi.

— E-n ordine, confirmă Thomas, trăgînd autoturismul în fața aeroportului.

Gogu își puse mîna pe umărul tînărului și-l privi în ochi. Își luă apoi valijoara de alături și coborî în aglomerația agitată. Se simțea protejat prin mulțimea de oameni cu bagaje, trecînd într-o parte și-n alta. Aruncă o privire peste tabelul electronic International Departures și observă că zborul fusese deja afișat. Găsi imediat ghișeul de check-in și se așeză la rînd, încercînd să fie calm. Era important să-și păstreze cumpătul, se afla la cîțiva pași de libertate.

Funcționara de la ghișeu, o doamnă spre cincizeci de ani, cu nas ascuțit și fața aspră, se uită un timp în pașaport și-l întoarse pe toate părțile, de parcă ar fi căutat ceva între file. Privirile domnului Gogu îi urmăreau cu uimire și strîngere de inimă frunzăreala. Deși trecuse prin multe aeroporturi, niciodată nu i se mai întîmplase una ca asta. Era ceva bizar. Se simți cuprins de neliniște și de ușoară nervozitate. „Nu înțeleg nimic. Dacă ei știu ceva și au dovezi, cum de-mi dau drumul? Sau numai mă încearcă? Poate c-ar fi mai bine să-mi recapăt pașaportul și să mă cărăbănesc de-aici, cît de repede pot. Dar cum să-mi cer înapoi pașaportul? Asta le-ar întări bănuielile…”, se gîndi.

Doamna îi aruncă o privire rea prin ochii mici, verzui și ridică un telefon fără fir. Continuînd să-l țină sub observație intermitentă, începu să converseze cu cineva care în mintea lui Gogu căpătase înfățișarea unui anchetator. Era decis să facă plîngere către comandantul aeroportului și să-i ceară s-o penalizeze pe cucoană sau chiar s-o dea afară. Un gînd, pe care nu îndrăznea să-l formuleze clar, îi săgetă prin cap. Pînă aici i-a fost? Înseamnă că l-au pierdut pe drum și au dat telefon la aeroport să-l rețină. Te pomenești că îndată apar polițiștii de frontieră și-i pun cătușele, Doamne ferește! De ce naiba nu se cărase dinainte din țara asta nenorocită? Că este o vorbă înțeleaptă: „De-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi.” Acum putea fi în Dubai sau prin Caraibe, lenevind la soare pe o plajă, iar două mulatre drăguțe îi făceau vînt cu evantaiele, nu-l alergau gaborii prin aeroport.

Însă cucoana continua să vorbească și asta îl scotea din sărite. N-au dreptate ăștia cu bancurile despre blonde? Putea să telefoneze după ce-l rezolva pe el, cum de se pot întîmpla asemenea anomalii? O doamnă din spatele lui începu să vocifereze că în ritmul acela vor pierde și următorul avion, iar el ridică din umeri și arătă spre femeia de după ghișeu, declinîndu-și vina pentru perturbarea traficului aerian. Trecu un veac pînăcînd funcționara reuși să încheie discuția și tot părea dezorientată. Îi întinse biletul și pașaportul, neconvinsă, iar Gogu răsuflă ușurat. Se simțea ca și cum ar fi pătruns pe o autostradă însorită la capătul căreia scria cu majuscule destinația finală: Dubai.

Făcu o pauză scurtă pentru a se liniști, apoi luă cîteva guri de apă plată și aruncă sticla într-un tomberon. Se așeză la rînd pentru controlul de securitate, își scoase sacoul, ceasul și cureaua și le puse într-o tavă. O fetișcană brunetă se interesă de laptop și-i ceru să-l scoată din geantă. Se simțea ușor amețit și, la semnul unui individ cu figură severă, trecu prin poarta detectoare de metale. Se opri la capătul benzii așteptîndu-și bagajele și, totuși, nu reușea să alunge din suflet un sentiment de panică. Tipul sever scotocea printr-un bagaj și domnul Gogu băgă de seamă că era valijoara lui. Controlorul întoarse lucrurile, verifică dacă geanta nu avea compartimente secrete și, cu o expresie autentică de dezamăgire, se văzu nevoit să-i dea drumul.

Își strînse lucrurile cuprins dintr-odată de exaltare, imaginîndu-și din nou că se afla pe autostrada însorită ce duce spre Dubai. Trecuse brusc de la agonie la extaz, deși schimbările subite sînt periculoase pentru sănătate. Numai că nu-și putea opri șuvoiul de bucurie care-i creștea în inimă, după ce trecu și de controlul pașaportului. „Mama voastră de golani, ați crezut că puneți mîna pe mine, așa-i? No! Ca să vă spun drept, nu s-a născut omul care să-i pună cătușe lui Gogu Voineag, să știți asta”, își dojeni anchetatorii ipotetici. Se simțea vesel și în putere, deși piciorul drept îi era în continuare, ușor amorțit.

În avion își ocupă locul 18A și-și puse căștile pe urechi, încercînd să asculte muzică de pe telefon. Această pasăre de oțel se va ridica în zbor și cît ai clipi din ochi va fi în țările calde. „Viața e o poveste minunată, frate, numai să știi cum să te ferești de zmeii cei răi din parchet.” Își roti privirile, constatînd vesel că avionul era plin și se apropia ora plecării. Pilotul tura cîte puțin motoarele și aștepta probabil dezlegare de la turnul de control.

Închise ochii, încercînd să ațipească. Își dorea să adoarmă și, la capătul somnului, să coboare în aeroportul internațional din Dubai. Intenționa să comande un whisky după ce se ridicau în aer, pentru a-și potoli stresul prin care trecuse în ziua aceea. Mai tîrziu tresări, părîndu-i-se că se întîmplă ceva ciudat în avion. Băgă de seamă că două însoțitoare de bord se agitau în față, iar în atmosferă plutea un aer de nervozitate și nerăbdare. Privi din nou ceasul; ora plecării era depășită cu mai bine de douăzeci de minute.

Nu apucă să facă presupuneri legate de întîrziere, cînd comandantul anunță că avionul este reținut la sol din cauza unei alerte cu bombă, iar călătorii urmau să coboare pentru a se face verificări. Gogu nu înțelese nimic din comunicatul comandantului și se miră de ce nu decolează odată, scăpînd astfel de orice pericol. Tot timpul se dădeau alarme false și se închideau școli sau super-marketuri, însă la avion era nevoie să funcționeze alte reguli.

— E o alarmă falsă, spuse Gogu, zgîlțîindu-l de mînă pe pasagerul de alături. Așa-i de fiecare dată!

— Și ce vrei să fac? Au procedurile lor, se lepădă omul, un grăsun cu figură bonomă.

— Îmi cer scuze, spuse Gogu, dîndu-și seama de ridicolul situației. Nu știu de ce m-am aprins așa. Procedurile trebuie respectate, n-au încotro.

Simțea că nu poate gîndi și că nu-i stătea în puteri să decidă ceva, trebuia să se lase în voia curentului. Parcă se afla pe altă lume, totul devenise absurd. Se ridică în picioare, la fel ca ceilalți călători, așteptîndu-și rîndul la coborîre. Descumpănit, își luă valijoara din piele maro, în care nu se găsise nimic compromițător. De ce erau obligați să coboare? De ce se întîmplă asemenea accidente cosmice? La urma urmelor, verificările puteau fi făcute cu pasagerii în avion. Ar fi fost mai operativ, de ce nu-i spune careva comandantului? Pasagerii să nu coboare!   

  Luat de val, coborî scara avionului și se îndreptă spre autobuzul care urma să-i transporte la ușa aeroportului. În apropiere se aflau doi polițiști și Gogu îl descoperi, cu uimire, pe Tincu. Era omul lui. Încercă să-i capteze privirea, sperînd să afle detalii despre situația în care se găsea. 

— Vă rog să ne însoțiți la sediul poliției de frontieră pentru formalități, spuse ferm celălalt, probabil un gabor în grad înalt.

— Nu-nțeleg, se opuse, formal, domnul Gogu, dezamăgit că nu surprinsese nimic pe figura lui Tincu. Ce naiba…

— Alerta cu bombă a fost inventată de DNA, spuse polițistul. Mascații vă așteaptă în aeroport, poate și niște reporteri, dar nu cred că vreți să-i întîlniți. Stați liniștit, le-am luat-o înainte. Vă scoatem numaidecît de-aici și veți pleca din țară pe altă filieră. Salutări din partea domnului ministru.

            (Fragment din romanul Tramvaiul 13, în pregătire la Editura Limes)

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 150-153]