Un roman ce transcrie, în regimul stringenţei şi clarităţii etice, datele unei realităţi precare, paupere, lipsită de sens ontologic şi axiologic, recompunând totodată avatarurile propriei deveniri interioare şi ale propriei scrieri este Sertarul cu aplauze de Ana Blandiana. Incipitul romanului conturează un spaţiu de convergenţă al intenţiei narative cu realizarea epică propriu-zisă, într-o dimensiune a conjuncţiei dintre realitate şi ficţiune. Relevant este modul în care autoarea, fără precizări fastidioase, întreprinde sumar, în câteva rânduri, o concentrată poetică şi poietică a prozei, circumscriind acel punct iniţial, tensionat şi emergent, când realul în concretitudinea lui brutală, agresivă, se metamorfozează în imaginar, capătă aspectul ficţiunii: „«Am început să fug înainte de a mă întreba dacă sunt mai laş sau mai curajos decât ceilalţi, fugind».

Cred că aceasta este fraza pe care o caut de multă vreme pentru a declanşa din momentul potrivit – nici prea îndepărtat, nici prea apropiat – povestea şi, implicit, explicaţia începutului. Pentru că, oricât ar părea de incredibil, există un început, există întotdeauna o clipă în care se rupe ceva în încordarea de atâta vreme insuportabilă, încât insuportabilă devine numai nemărginita capacitate de a suporta; există întotdeauna o clipă a cărei bruscă linişte are latitudinea de a fi a sfârşitului sau a unui alt început”. Incipitul naraţiunii se regăseşte, astfel, sub semnul incertitudinii, al unor interogaţii amplificate şi nuanţate apoi. Realul se manifestă prin materialitate grea, eliminându-se din sfera epicului orice iluzie, arhitectura narativă dovedindu-şi, însă, structura poliedrală, la nivelul personajelor – expuse din perspective multiple, sau la nivelul planurilor narative, ce alternează, se suprapun sau se intersectează, oferindu-se în acest fel o imagine multiplu focalizată a lumii. În acelaşi timp, obiectele, întâmplările şi gesturile oamenilor sunt interiorizate, devenind mărturii sau indicii plauzibile ale unei memorii învestite cu disponibilităţi epice precise. În acest fel, textul şi metatextul se împletesc şi se definesc reciproc, limpezindu-şi sensurile, intenţiile, finalităţile şi conformaţi. Notaţia directă, tuşa descriptivă, prin care lumea este asumată, la nivelul expresivităţii mimetice, alternează cu inserţii autoreflexive, de liminară luciditate, prin care se produce delimitarea autorului de personaj: „Ceea ce nu trebuie să pierd din vedere este că eu nu sunt personajul, ci autorul acestei cărţi. Asta pentru că tentaţia de a trece dintr-o categorie într-alta este cu atât mai mare cu cât e infinit mai uşor să fii personaj decât autor. Chiar dacă într-o anumită privinţă autorul este şi el un personaj, mai dramatic şi mai complicat, al altcuiva. La drept vorbind, această ultimă idee – anume că eu însămi aş fi, la rândul meu, personaj al altcuiva – are darul de a mă linişti. Incoerenţele mele n-ar fi atunci decât scăpări din vedere, clipe de neatenţie ale celuilalt, contradicţiile mele, uitări şi răzgândiri ale lui, şi tot ce nu-mi reuşeşte – urmări ale nepriceperii şi lipsei lui de talent”.

Romanul Sertarul cu aplauze se remarcă prin densitatea simbolică a epicului, ilustrând spaţiul demonizat al totalitarismului comunist, în care existenţele erau sechestrate, individualităţile confiscate, iar conştiinţele mutilate. Descinderea securităţii în casa lui Alexandru, scriitor-personaj înzestrat cu simţul clarităţii morale într-o lume ce poartă pecetea anomiei, are darul de a distribui accente inedite asupra caracterelor prietenilor acestuia, redând fizionomii şi comportamente la scara adevăratelor lor dimensiuni. Dacă unii dintre eroi mai păstrează – în contact cu brutalitatea absurdă a torţionarilor – firave reminiscenţe de demnitate, încercând să se izoleze, să-şi conserve sau să-şi recupereze intimitatea, alţii decad, ca susţinători servili sau îşi pierd instinctul de conservare. Intruziunea securiştilor produce schimbări şi alterări de conduită, metamorfoze morale stranii, naratorul-personaj nemaiputând să îşi recunoască prietenii, alienaţi prin reculul în faţa agresiunii, prin pactizarea cu răul: „Ceea ce mă impresionă însă mai mult decât insolenţa negriciosului au fost semnele discrete şi nemulţumite pe care şi Mihai şi doctorul încercară să mi le facă pe la spatele lui, semne din care nu puteam să deduc – cu stupoare – decât că am făcut o greşeală, că nu trebuia să-i contrariez. Ceea ce mi se părea cu desăvârşire absurd. Singura explicaţie logică putea fi aceea că ei ştiau ceva ce eu nu reuşeam încă să înţeleg. Am făcut un pas înainte, încercând să-i întreb din priviri, dar – ca şi când apropierea aceea i-ar fi ameninţat, sau, poate, interpretându-mi gestul ca pe o nouă iniţiativă de protest – cu excepţia Valeriei, care privea în gol, cu o expresie de mare suferinţă asumată, ca şi cum ar fi ştiut ceea ce nu putea fi împiedicat să urmeze – toţi ceilalţi, chiar şi Florin, atât de blând de obicei, chiar şi Maria, atât de nesupusă, şi Mihai, şi doctorul, îmi făcură semne disperate şi energice, fără echivoc, să mă potolesc, să stau cuminte, să nu complic lucrurile”. În acest fel, sub spectrul ameninţării agresiunii, indivizii suferă mutaţii morale, îşi pierd – ca sub ameninţarea unui virus fatal – capacitatea de rezistenţă, posibilitatea autoconservării. Atacate de morbul brutalităţii ideologice absurde, lipsite de logică, personajele naraţiunii (cu excepţia lui Alexandru) îşi pierd parcă imunitatea, se dezintegrează sub imperiul spaimei, al unei frici elementare, animalice.

Roman articulat pe mai multe paliere narative, Sertarul cu aplauze atestă vocaţia epică a Anei Blandiana, prin transcrierea unei realităţi multiforme, dar şi o cunoaştere profundă a modalităţilor prozei moderne, valorificate în funcţie de necesităţile şi exigenţele relatării. Imagine veridică a societăţii româneşti din ultimele decenii ale comunismului, cartea Anei Blandiana valorizează, cu acuitate, raportul dintre călău şi victimă, pervertirea conştiinţelor ca o consecinţă a opresiunii, uniformizarea indivizilor, reduşi la dimensiunile spaimei lor. România întreagă era transformată, în epoca întunecată a comunismului, într-un grotesc „sertar cu aplauze”, într-un spaţiu al conformismului claustrant şi al neputinţei de a reacţiona la agresiune. Revelator pentru o astfel de anomalie colectivă, în care spectatorii – un întreg popor – sunt constrânşi la condiţia de a accepta o situaţie tragi-comică, absurdă, pierzându-şi libertatea de opţiune şi iniţiativă, trista obligaţie de a aproba elogios, prin intermediul aplauzelor: „Tot el mi-a arătat, într-o noapte în care era de gardă, în cabinetul directoarei, sertarele cu aplauze, dulapul cu benzi şi casete pe care erau acestea înregistrate, nuanţat, artistic, şi clasificate, etichetate, măsurate ca lungime şi intensitate, astfel încât folosirea lor la timpul şi locul potrivit să rămână o operaţie simplă şi lipsită de orice risc”. Scriitura, fermă, pregnantă, se individualizează prin apelul la resursele autenticităţii şi lucidităţii, prin reacţia antiretorică şi circumscrierea unor paradigme existenţiale. Obiectivitatea notaţiilor expune ritualul amplu al naraţiunii, egal cu sine, lipsit de crispări. Personajele, ficţiuni suverane într-un orizont al destinului desemnat cu exactitate şi cu forţă de sugestie, au un inanalizabil resort interior, care le domină trăirile, comportamentul. Carte a intransigenţei morale şi a dez-iluzionării, a grotescului existenţial şi a conformismului ca pecete a unui segment al istoriei contemporane a României, Sertarul cu aplauze îmbină beneficiile observaţiei şi exigenţele introspecţiei, într-un stil sobru, relativizant, ironic sau sarcastic uneori, alteori simbolic, un stil convertit în expresie alegorică şi simbolică.

Sertarul cu aplauze este, cum s-a mai spus, un roman al eului, în care tema salvării fiinţei este dominantă: „Vreau să înţeleg de ce lucrurile sunt aşa cum sunt. Curiozitate ontologică şi istorică în egală măsură, curiozitate de care simt că îmi depinde viaţa, nu numai pentru că printre lucrurile acestea mă număr şi eu, ci şi pentru că fac parte, sau mi se pare că fac parte, dintre acele fiinţe care nu pot fi strivite decât de lucrurile pe care nu le înţeleg”. Efortul de a înţelege lumea şi istoria derivă din simbolistica dedublării, prin care personajul-autor (alter-ego) este în strânsă legătură cu celelalte personaje, într-un univers multiform, în care a fi, a percepe şi a gândi sunt acţiuni şi reacţiuni corelative. Condiţia de martor cu „răspunderea limitată” presupune, dincolo de norma obiectivităţii, o implicare inevitabilă, în care se ţine cont de reguli şi principii preexistente: „Nu e nimic mai fals decât să-ţi închipui că stai şi priveşti de pe mal, când de fapt curgi o dată cu apa”. Prin lentilele unei astfel de dedublări pot fi remarcate unele alunecări semantice din care se urzeşte de fapt „desenul din covor” al naraţiunii, în armonii provizorii şi texturi în ralenti, în care tatonările şi nuanţele se întrepătrund dând naştere unei ambiguităţi relative, alcătuite din indecizii, amânări şi intermitenţe: „De altfel, orice spun, cea mai neînsemnată afirmaţie, se dovedeşte, în acelaşi timp şi în egală măsură, adevărată şi falsă, iar această dedublare, departe de a contribui la lărgirea limitelor universului meu, le anchilozează într-o indecizie ambiguă, amânătoare”.

Cadenţa muzicală a naraţiunii se întâlneşte cu tuşele metaforic-poematice, care favorizează o rezonanţă stilizată a frazei în dinamica desfăşurării epicului evocator care se întoarce mereu asupra sa: „Poţi să uiţi lipsa de rost în lumea dată inventând o altă lume, al cărei singur rost eşti tu”. Cu o structură polifonică, romanul reface accente şi contururi ale unei lumi cu limite evanescente, percepută cu lucidă intransigenţă, din unghiul unui sistem constrângător, dar şi din unghiul efortului de a înţelege acest univers malefic, cu aparenţe mincinoase. Profilul românului, cu unele rădăcini în expertizele psihologic-eseistice mai vechi sau mai noi (C. Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru, Cioran etc.) este sintetizat într-un portret credibil: „Românii sunt poporul cel mai supus, cel mai de nerăsculat, nu pentru că se lasă dominaţi de ideile celor ce-i stăpânesc, ci dimpotrivă, pentru că nici o ideologie nu-i seduce, nici chiar revolta, care e întotdeauna o ideologie […]. Românul este nu numai incapabil de fanatism, ci, mai mult, fanatismul îi repugnă şi – mai mult chiar – i se pare ridicol şi îi trezeşte hazul; pe de altă parte, pentru că teroarea, care pare, văzută din afară, insuportabilă, ricoşează în realitate pe suprafaţa alunecoasă a ironiei populare, nereuşind să pătrundă în interior, nereuşind să realizeze o presiune interioară pe măsura grozăviei ei istorice […]. Astfel se ajunge la paradoxala situaţie în care un popor care nu poate fi manipulat, poate fi totuşi guvernat cu uşurinţă”. Românii nu au predispoziţia confruntării, căci, „prin poziţia lor geografică, prin datele lor istorice, ei nu sunt făcuţi să intre în marea luptă a istoriei, pentru că de orice parte ar lupta, ar fi alături de duşmani, împotriva propriilor lor interese”. Cartea Anei Blandiana îndeamnă la un examen al istoriei şi al identitarului românesc, îndeamnă la reflecţie şi problematizare, căci în ea ni se vorbeşte despre trecut,  despre curaj şi revoltă, într-un efort de înţelegere a condiţiei umane supusă unor încercări inumane.

Referinţe critice

Iulian Boldea, Ana Blandiana, Editura Aula, Braşov, 2000; Iulian Boldea, Ana Blandiana. Revelaţiile poeziei, în revista „Limba română”, Nr. 7-8, anul XX, 2010; Iulian Boldea, Memoria ca palimpsest, în revista „Vatra”, nr. 1-2, 2015; Iulian Boldea, Modernism and Postmodernism in Romanian Poetry. A brief Outline, Lambert Academic Publishing, Saarbrücken, 2015; Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987; Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, Editura Aula, Braşov, 2001; Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008; Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Editura Polirom, Iaşi, 2019; Marian Papahagi, Cumpănă şi semn, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990; Alex. Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane, Editura Mașina de scris, București, 2005; Ion Pop, Poezia românească neomodernistă, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018; Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978.

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 154-155]