Amintiri cu cenacluri – Liviu Ioan Stoiciu și Radu Țuculescu

Liviu Ioan STOICIU

stoiciu

N-am nici azi un critic literar care să mă susțină până în pânzele albe

N-o să scriu despre istoria cenaclurilor literare, nici despre ce rol au avut și au ele în evoluția literaturii noastre. Voi da doar exemplul meu (care nu trebuie urmat, firește; „singurătatea e grea”).

Aș zice că am avut cenaclu întâi cu mine însumi (în mine fiind mai multe capete de adolescent înfierbântate): la 14, 15 și 16 ani, în anii 1964-1965-1966 am debutat în „revistele” mele (scrise de mână pe file A 3, îndoite, dublate) cu poezie, proză, dramaturgie, publicistică, eseu-cronici (genuri ce pot fi puse în ghilimele, calitatea lor având un anumit nivel de naivitate). Șapte titluri de „reviste” ale mele citite de colegi de liceu și profesori, sau de cei din familia mea (aveau și preț de vânzare!). Eram la Adjud, la un liceu teoretic (terminat în 1967, la 17 ani; am fost dat la 6 ani la școală; după ce am primit diploma de bacalaureat, am părăsit locurile natale). Am dat amănunte în „Cartea zădărniciei” (Editura Pallas, 2008). În orice caz, mi-am regularizat scrisul cu aceste „reviste” ale mele, intuitiv. În liceu am forțat și apariția unei gazete de perete literare (după ce am fost exmatriculat trei zile fiindcă am afișat la „colțurile roșii” ale liceului poezii infamante; am fost obligat să stau la internatul liceului, o dată reînmatriculat, urmărit îndeaproape disciplinar, internat ce era la câteva sute de metri de casa părintească), gazetă de perete ce implica existența unui cenaclu, am uitat, sau a unor consultări între cei ce „publicau” aici, de care eu răspundeam (profesorul „de română” coordonator, Ion Croitoru, autor al unor cărți mai degrabă de „cronici rimate”, publicate după Revoluție, trăiește și azi). După terminarea liceului am intrat într-o perioadă de boemă dusă la extrem – boemă încheiată după ce mi s-a născut un copil (și după ce m-am căsătorit), în 1975, retras la Focșani. Boemă dominată de „băutură, tutun, femei”, când am schimbat mai multe locuri de muncă (trebuind să supraviețuiesc) și meserii, în întreaga țară, de la miner la ziarist; plus ratare pe plan „profesional” (abandonare cursuri), cenacluri literare, tentative de sinucidere… Dar să mă refer la partea de cenaclu. În 1971, în redacția Informația Harghitei din Miercurea Ciuc (unde eram corector și șef al secției scrisori, ziar în care publicam articole incomode; în noiembrie 1971 redactorul-șef, un activist PCR cu care intrasem în conflict deschis, m-a trimis la București la facultatea de ziaristică „Ștefan Gheorghiu” să mă învăț minte; bineînțeles, nu am trecut pragul aceste facultăți), exista un nucleu creator „cenaclier”, el având să mă încurajeze să scriu (au confirmat în timp, cu multe cărți publicate ale lor, prozatorul Ioan Nete și poetul Calistrat Costin, azi președintele Filialei USR Bacău). În 1972 am venit la București (unde am avut locuri de muncă și am mers la cursuri de filologie) – am frecventat cenacluri de care habar nu am cum aflasem, ținute în sedii diferite și de scriitori de toată mâna, de tip „George Bacovia”, „Tudor Vianu” sau „Sburătorul”, „Ienăchiță Văcărescu” sau ”Tudor Arghezi” și „Salonul literar” (al sectorului 4), de care eram profund nemulțumit. Așa se face că în noiembrie 1972 am devenit fondatorul unui alt tip de cenaclu decât cele obișnuite, inițial intitulat „Grup 7”, apoi „Grup 13” – apoi „Cenaclul Pi, 3,14”, în Casa de cultură din Str. Mântuleasa, coordonat oficial la început de un prozator, Corneliu Omescu (el asigura invitații, scriitori de primă mână). Spunem că era un alt tip de cenaclu: la ședințele lui săptămânale toți membrii lui erau obligați să citească texte ale lor originale. Așa se face că ședințele durau multe ore la rând, atunci când s-a înmulțit numărul membrilor lui (am condus acest cenaclu studențesc doi-trei ani; cât l-am condus, am împrospătat rândul membrilor, aducând cenacliști de la alte cenacluri; în paranteză fie zis, pe prozatoarea Doina Popa, cea ce avea să-mi devină soție, am adus-o de la cenaclul „Luceafărul”, în 1974). Ideea era că așa ne regularizam scrisul fiecare, în particular. Obligația de a citi săptămânal la „Cenaclul 3,14” îi ținea pe toți membrii lui în priză – și cum nu făceau toți față „sfâșierilor” critice, mulți se retrăgeau. Să nu uit, la finalul anului 1972 eu am primit, prin concurs, un premiul pentru proză de la revista Vatra (din vremea lui Romulus Guga, Dan Culcer și Mihai Sin), care a fost un sprijin moral nesperat. Dar în 1973 am tras o linie și am considerat că am eșuat pe toate planurile (inclusiv în cel social și literar) – așa că am avut șapte tentative de sinucidere (și șapte salvatori). În 1974 (la 24 de ani), recules mai degrabă decât regăsit în propria-mi piele, am definitivat (și dactilografiat) primul meu volum de versuri – apăruseră concursurile de debut editorial. Inutil, juriile acestora mi-au ignorat volumele de versuri. A trebuit să aștept șase ani (să definitivez alte și alte volume de versuri în manuscris) să debutez cu „La fanion”, prin concurs, în 1979, la Editura Albatros (mergând pe mâna lui Laurențiu Ulici; „La fanion” a apărut în 1980). După ce am apărut în două Caiete ale debutanților la Editura Albatros, pe anii 1977 și 1978 (apărute în 1978 și 1979) cu două cicluri de versuri… Am debutat editorial când deja renunțasem la boemă, eram „om serios” cu familie, retras la Focșani! Să mă întorc însă la anul 1974, când m-a prezentat original, în revista Familia, Ștefan Aug. Doinaș și eu m-am luat în serios. În toamna anului 1974 am plecat din București la Cluj Napoca (în speranța că-mi găsesc un loc de muncă și-mi reiau studiile la filozofie; speranță deșartă) însoțit de Doina Popa – locuiam la gazdă în cartierul Dâmbul Rotund, cel ce avea să dea numele unui cenaclu… familial (chiar așa se numea: Cenaclu familial „Dâmbul Rotund”), la care aveam obligația să citim texte originale la fiecare ședință, adică aveam aceeași obsesie a regularizării scrisului, mergând pe propria mână… Ce s-o mai lungesc, după ce m-am căsătorit (cu copil născut în anul căsătoriei) și stabilit la Focșani, la 25 de ani, în 1975, nici un gen de cenaclu literar nu m-a mai interesat. Erau cenacluri și în Focșani, în principal „de amatori”, nu le-am frecventat (ba chiar a apărut unul politizat al „profesioniștilor”, membri ai USR, intitulat Cenaclul Uniunii Scriitorilor Vrancea, la Focșani; o formă de ținere sub observație a tuturor celor ce scriau și publicau în reviste sau la edituri; vă reamintesc, eu n-am fost primit în USR până la Revoluție, având dosar de urmărire informativă operativă la Securitate și nefiind membru PCR; deși până la Revoluție eu am publicat patru volume de versuri; acest cenaclu al USR organiza șezători literare, la care eu citeam de regulă, dacă eram invitat, poeme… „provocatoare”, de pe urma cărora cenacliștii-șefi, membri ai USR, trebuiau să dea rapoarte). Pe de altă parte, până să debutez editorial am venit la București, invitat de la Focșani, și am citit la cenaclurile ”Amfiteatru” și „Nicolae Labiș” (se înțelege că nu le-am frecventat). Am evitat Cenaclul de Luni, pe care îl consideram exclusivist… Ceea ce am înțeles tot timpul a fost că trebuie să mă perfecționez și să-mi regularizez scrisul în particular, nu la cenacluri, să nu ascult de nici o părere critică și să-mi văd singur de drum. Important e să scriu și atât, să mă dezvolt sau să involuez de la sine, să dau la o parte ceea ce e scris neinspirat, prost și să încerc să promovez ceea ce mi se pare a fi valabil în ceea ce scriu. Nu contează că mă tot înșel. Am marele păcat că nu dau doi bani pe destinul meu și că am mari îndoieli la masa de scris (că are valoare ceea ce scriu) – dar această nemulțumire permanentă e și un motor care nu mă lasă să mă opresc și, mai ales, să mă repet. De când mă știu scriu numai pentru sertar, motiv să mă simt liber la masa de scris, fără nici o presiune, nu-s obsedat de faptul că alții scriu numai capodopere, că au succes de public (și eu nu am) – efectiv nu mă interesează reacția în bine sau în rău a celor ce mă citesc (sau, rar, mă ascultă recitând), consider că n-am nici o obligație față de nimeni și că-mi fac datoria numai față de mine scriind (având sentimentul că așa, scriind, nu trăiesc degeaba; sigur, mă aștept să-mi fie aruncate la gunoi după ce mor toate cele ce-mi aparțin, din sertar). Cred resemnat că „atât mi s-a dat de la Dumnezeu”, natural, dacă nu ating nu știu ce culmi. Nu-mi plac nici laudele tip cenaclu, nici lingușelile. Discutabil, colegii de cenaclu n-au avut nici o influență la masa mea de scris (în afară că mă făceau să mă simt bine între ei la un pahar, în perioada mea de boemă), exercițiile lor critice m-au lăsat rece. N-am avut un model pe care să-l urmez în viața literară și în general m-am tot temut să aprofundez ce am citit poezie (lăsând pe seama criticilor și teoreticienilor această aprofundare), să fiu sigur că nu-mi joacă feste subconștientul la masa de scris, m-am ținut departe de tot ce mi-a plăcut.

Azi, „după o viață de om”, nu încurajez grupurile de „scriere creatoare”, crezând că un scriitor adevărat trebuie să fie ghidat de propriile intuiții. Cenaclurile au scos mii de creatori, pe bandă și i-au îngropat de vii (nici măcar n-au devenit cititori mai buni). Au fost și excepții, firește, optzeciștii au fost în marea lor majoritate produse ale unor cenacluri studențești (Echinox, Cenaclul de Luni sau Junimea), având mentori extraordinari ­– eu n-am avut acest noroc, nici să ies „la grămadă”, să fiu promovat de grup. N-am nici azi un critic literar care să mă susțină până în pânzele albe (din contră).

6 februarie 2015. București

 

***

Radu ȚUCULESCU

tuculescu

Amintiri cenacliste, vesele și triste…

Nu am fost un om al cenaclurilor, nici pe vremea cînd ele erau în vogă. Nu mă atrăgea ideea de a „teoretiza” în grup, de a scrie într-o anumită formă, de a adera la vreunul dintre ismele ajunse și la noi la modă, după ce păliseră prin alte țări. Am crescut într-un orășel de provincie, la o margine de pădure. Pe strada noastră, seara se întorceau vacile de la pășunat. Apoi m-am trezit în marele oraș Cluj, înregimentat într-un internat al unei foste mănăstiri franciscane. Curtea interioara de aici semăna afurisit de tare cu un loc pentru plimbarea deținuților. Pătrată, cenușie, înconjurată de groase ziduri mînjite de igrasie. Apoi a urmat conservatorul (actualmente academie…) de muzică unde am înființat prima (și singura) revistă a facultății numită Intermezzo. Adunările redacționale le-aș putea asemănă, oarecum, cu un cenaclu. Muzică și literatură. În paralel, am înființat și condus o trupă de teatru și pantomimă extrem de activă cîțiva ani, pînă am fost interziși. Tot un soi de cenaclu…În astfel de „ansambluri” mă simțeam mult mai bine. Echinoxiștii, cei dintîi, (mieii primi, îmi vine să-i numesc…), îmi vizionau spectacolele, oarecum contrariați că un  individ care nu este filolog își montează propriile piese de teatru și nu trece întîi…prin cenaclul lor. Am fost invitat, m-am dus doar de două ori apoi am renunțat. Aveam mult de studiat la vioară plus repetițiile pe scenă dar, mai ales, eram cuprins de-un sentiment de stînjeneală, datorită faptul că, nefiind filolog, nu aveam dexteritatea aplicării unui limbaj elevat. Dar revista s-a ocupat de piesele mele de teatru, mi-a publicat proză, comentarii, interviuri așa că, în cele din urmă, Marian Papahagi mi-a pus „ pecetea ” de echinoxist, ceea ce, desigur, mi-a umflat pieptul de mîndrie. Apoi, optzeciștii au complotat între ei și m-au cooptat în rîndurile lor. Doar nu erau să mă lase așa, de unul singur, de capul meu! Mi-am făcut cîțiva prieteni, dar mi-am urmat drumul propriu într-ale scrisului. Și totuși, am fost cenaclist. De aceea am răspuns solicitării revistei Vatra, nu doar să profit de ocazie și să mai strecor oarece date din cv-ul personal.

Cînd am absolvit conservatorul, am predat un volum de portrete literaro-muzicale scrise într-o formă care încerca, prin cuvinte, să pună-n practică ideile esteticii lui Stravinsky. Am fost frumușel refuzat, de la bun început. Lucrurile arată prea complicate,  mi s-a spus, mai bine adu-ne tu un volum de povestiri. Credeau că scapă de mine dar…aveam și un volum de povestiri gata terminat! L-am predat și…am început să aștept. Ani. Mereu amînat, din varii motive. Nu făceam parte din nici o grupare, trebuia să aștept. Și atunci am simțit nevoie să ies oarecum în public, să citesc undeva pe-un podium, să audă și să vadă lumea că scriu proză. Așa am ajuns la cenaclul Saeculum din Dej unde m-am simțit excelent, din prima clipă și unde am rămas pînă la desființarea lui de către organele vigilente ale vremii. Un cenaclu condus de temperamentalul critic Radu Săplăcan (plecat prea devreme în neființă) unde participanții erau de toate vîrstele, consacrați ori mai puțin consacrați, dar toți convinși că pun umărul la construirea viitorului luminos al literaturii române. Înțepături, schimb de replici alerte, mai dure ori mai ponderate, aprecieri sincere, ironii amicale, polemici nu doar de dragul polemicii, desigur, cîte o ceartă mai abruptă, mai cîte o înjurătură duioasă. Un cenaclu plin de viață, dinamic, fără persoane „crispate” într-o atitudine de imbecilă superioritate. Pentru mine, momentul de vîrf al perioadei dejene a fost cînd Nicu Steinhardt mi-a înmînat premiul Saeculum pentru romanul Vînzătorul de aripi, un premiu care-i purta numele dar care nu a mai apucat să-l primească și altcineva. Cenaclul a fost nevoit să se mute la Beclean.  Lanțul devenea tot mai strîns iar „ băieții ” angajați să raporteze (tot dintre noi, desigur) comentariile asupra vremurilor și glumele rostite, din ce în ce mai exigenți. La ultima ședință a cenaclului, am citit un fragment din romanul Degetele lui Marsias. Lîngă mine, culcat cu capul pe masă, se afla Virgil Mazilescu. Eram convins că dormea. Dar imediat cum am terminat de citit, a țîșnit în picioare și a început să comenteze cele auzite, cu o limpezime și precizie suprinzătoare, apreciindu-mi fragmentul fără rețineri. Apoi s-a așezat la loc, și-a pus capul pe masă, reluîndu-și poziția din care sprintase. Sala era arhiplină, ca niciodată. Toți parcă presimțeau că participau la ultima întîlnire. Cenacliștii mă rugară să cînt ceva la vioară, în încheierea ședinței. Am ales un Adagio de Bach. Suna ca o rugăciune ( ca un prohod, asta am priceput-o mai tîrziu…), fără cuvinte. În timp ce cîntam, am sesizat respirația profundă a poetului culcat pe masă. În sfîrșit, reușisem să-l adorm…

Peste cîteva zile, la Cluj, am fost chemat la sediul securității de pe strada Traian unde tov. maior Tatu m-a supus unui blînd interogatoriu în forma ostinato. Ca-n Boleroul lui Ravel!! Dar fără strălucirea și explozia de bucurie ale acestuia. A ținut să-mi precizeze că este absolvent de filologie și că răspunde, atenție!, și de filarmonica clujeană! să-mi intre-n cap chestia asta! Adică acolo unde fusesem nevoit să ocup un scaun, după ce am fost dat afară de la Radio Cluj. Deci, e constant cu ochii (și urechile ) pe mine… Tovarășe Țuculescu, nu-i chiar așa cum scrii dumneata, cam vezi realitatea din unghiuri sucite, îmi repeta maiorul din cînd în cînd iar eu nu reacționam în nici un fel. Nu mă interesa deloc să aud vreo explicație la afirmațiile sale. Le lăsam să rămînă suspendate în aer,  în încăperea dominată de portretul conducătorului suprem. Apoi am avut și o percheziție acasă dar acesta e un alt subiect.

Acum există o mulțime de rețele literare pe internet, scrie oricine cînd simte nevoia (ba chiar și cînd n-o simte…), discuțiile se poartă pe ecran, dacă te deranjează și nu ai argumente contra, treci în bucătărie să bei apă ori închizi ori te faci că plouă. Dialogurile au o cu totul altă formă, cu întrebări fără răspuns, cu afirmații fără susținere, se trece rapid de la exaltare la înjurătură, comunicarea e rece, distantă, „ecranată”, pulsînd lumina palidă, ca un quasar. Toată lumea scrie, toată lumea știe, dă like-uri în mod automat, și tot mai puțină lume citește. Mai sunt și cenacluri în vechiul sens al cuvîntului, au un număr redus de participanți, am auzit, dar e bine, totuși, că mai există. Așa cred. E plăcut să te mai întîlnești și personal, să ai curajul de a dezbate nu doar pe calea internetului. Să simți emoția, s-o transmiți, s-o propui, s-o amplifici. Să dibui sinceritatea ori fariseismul. După tonalitățile vocii, după grimasele chipului… Să descoperi „pe viu” emoția artistică. Emoția actului creator. Și să mai speri că în literatură, încă nu este totul pierdut…

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Alte perspective critice asupra cenaclurilor literare: Andreea Mironescu, Adrian Jicu, Felix Nicolau, Adrian Mureșan și Irina Petraș

Andreea MIRONESCU

 

mironescu2

 

Zone ale complicității colective

 

Comunitățile literare (cenacluri, confrerii și societăți culturale, cluburi sau „generații”, grupuri on-line) reprezintă fără-ndoială un capitol fascinant din istoria în desfășurare a scrisului autohton. Ele au fost, de-a lungul timpului, nu numai spații ale adeziunii la un program cultural sau literar, ci și zone ale unei complicități colective care degaja – îmi pot imagina, fiindcă nu am frecventat niciodată un cenaclu – o stranie intimitate, căci auto-impusă, între membrii lor. O întreagă colecție de excentricități cenacliere poate fi găsită în istoriile literaturii sau în mărturiile „victimelor”. Sobrii bărbați de la Junimea fac haz – e drept, un haz cu morgă academică – de previzibila dinamică a membrilor societății, care, încă dinainte de începerea lecturii, se împart spontan în clase intelectuale, ironizându-i în special pe „cei opt care nu pricepeau și nu înțelegeau niciodată nimic”. Aceeași Junime are stabilită, anual, o lectură de texte umoristice și vag pornografice, cum șade bine unei cultivate și elitiste societăți masculine de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În strada Dorobanților, Macedonski oficiază de la înălțimea tronului său pictat, cu trei trepte, oferind asistenței – și aceasta, parțial travestită în veșminte ciudate – inele cu rubine false. Despre mitologia de cenaclu de la Sburătorul  a scris în câteva rânduri Ligia Tudurachi, dar instructive sunt și medalioanele pe care amfitrionul le dedică ritmic oaspeților săi, literați de ambe sexe. Aceste grupuri sunt dominate de figura unui pater cenaculi care domină spațiul întâlnirilor (care au loc, cel mai adesea, în locuința privată a mentorului, într-o odaie special amenajată) și distribuie celorlalți roluri, într-o scenografie care devine aproape ritualică. În atmosfera de intimitate ușor stingheră stabilită la întâlnirile cenacliere, un loc aparte îl joacă violența, mai mult sau mai puțin simbolică, de la ofensa literaturii grele asupra bunului simț burghez (vezi cazul lecturii Sărmanului Dionis) până la, de exemplu, tradiționala execuție a „provincialilor” la Cenaclul de Luni sau la botezul debutanților de la Euridice.

Despre un rol al acestor comunități în „evoluția” literaturii române se poate vorbi, mai cu seamă, în secolele XIX și XX, când sentimentul de asociație elitistă și comuniune burgheză începe să lase loc individualismului modern. Dar și un singuratic precum Paul Zarifopol, care susține că saloanele doamnelor din înalta societate au stricat până târziu arta franceză, poate să fi avut dreptate, cu toată malițiozitatea afirmației. Sub comunism, cenaclurile din universități reprezintă o anticameră pentru exersarea subversiunii, adesea în corelație cu revistele studențești, cum a fost cazul Dialogului ieșean. Vorbim aici de un alt fel de solidaritate a grupului, în care încrederea reciprocă se stabilește nu o dată pe baza unor afinități livrești din Fondul secret al literaturii.

Un caz aparte al acestei perioade, în care instituția cenaclului pătrunde odată cu abonamentul la Scânteia și în comunitățile rurale, este Cenaclul Flacăra, al cărui animator devine treptat un om-orchestră. Nu știu în ce măsură putem considera Flacăra un cenaclu (unul flotant și alternativ, poate?), însă un studiu de caz dedicat acestei manifestări de canto-poezie din anii 70-80, cu aer de mare sărbătoare în aer liber, s-ar putea dovedi interesant nu numai din punct de vedere sociologic. E posibil ca epoca de aur să ne fi lăsat moștenire, printre alte relicve, un cenaclu popular și democratic, care își ținea „ședințele” pe stadioane fiindcă sălile caselor de cultură deveniseră neîncăpătoare și unde participarea se traduce prin simpla prezență în atmosfera electrizantă a freneziei colective.

După 1990, spiritului cenaclier se redefinește, în special în spațiile de tradiție ale Facultăților de Litere din București, Iași, Cluj, dar nu numai. Nouăzeciștii și douămiiștii primului val sunt probabil ultima generație care provine, în marea ei majoritate, din cenacluri „tradiționale”, deși la Outopos-ul ieșean (și, probabil, nu numai aici) domnește deja egalitatea între mentorul, mai degrabă onorific, și membrii ordinari. Unii dintre reprezentanții acestor generații, astăzi coordonatori ai colecțiilor de literatură tânără, susțin încă necesitatea unui cenaclu, unde scriitorii aspiranți de astăzi să-și însușească o pedagogie a scrisului. Cu siguranță că într-un astfel de cadru, care să îmbine tradiția cenaclieră studențească și elemente de creative writing, se pot deprinde nu doar bunele maniere literare, ci și comportamentul de scriitor (există, se pare, și în această zonă, comportamente dezirabile și indezirabile). Douămiiștii tineri și cei care au venit după au parte, cred, de o altă dinamică a vieții literare organizate. Ei frecventează cenacluri virtuale, dintre care cel mai cunoscut rămâne fostul Club Literar, unde adeziunea se vota, dacă nu mă înșel, democratic. Prin 2004, se anunțase chiar transformarea cenaclului Euridice al USR în cenaclu on-line, însă ideea a fost abandonată. Substituirea mentorului de un simplu administrator nu este un fenomen care să țină de specificitatea noilor media, de vreme ce au existat critici literari care să țină cenaclu (sau seminarii de literatură?) pe pagina personală de Facebook, spre delectarea (dar și învățătura) prietenilor internauți. Oricum, comunitățile literare on-line sunt acum numeroase și proeminente, nu o dată constituite spontan pe forumurile revistelor, unde se practică postmoderne jocuri de identitate și tăioase exerciții de admirație sau dispreț. De cele mai multe ori se judecă, inversând vorba lui Kogălniceanu, și cartea, și persoana. În sfârșit, în mediul universitar de astăzi, cenaclurile, în special cele de literatură, funcționează, îndrăznesc să afirm, în virtutea inerției (Zona noua de la Sibiu este mult mai mult decât un cenaclu). Nu este cu totul exclus ca nostalgia vechilor generații de cenacliști universitari să-și fi găsit debușeul în noile forme de viață academică, printre tinere echipe & workshop-uri exploratorii.

 

***

Adrian JICU

jicu

 

De la Casa Pogor la cenaclul virtual. Formatori, deformatori și manipulatori

Voi începe răspunsul la această anchetă printr-o scurtă evocare. Sunt în privința cenaclurilor inițiat până la genunchiul broaștei în această problemă. Experiența mea se reduce la o singură participare la o întrunire (de lucru?) organizată, prin 2005, de Asociația „Octavian Voicu”, arondată Filierei Bacău a Uniunii Scriitorilor, la care n-am putut rezista mai mult de jumătate de ceas… Ar mai fi de amintit aici „Junimea studențească băcăuană”, cenaclu cu o denumire de un mimetism înfiorător, înființat în 2004 de muzeograful Constantin Parascan. L-am secondat cu plăcere fiindcă aici atmosfera era respirabilă. Făceam concurență târgului de mașini și bisericilor, întrucât ne întâlneam duminică dimineața, pe la 10, iar tinerii care participau chiar erau deschiși la minte. Rezultatele au fost însă pe măsura coordonatorilor, adică spre zero. Doi sau trei dintre participanți au publicat în „Ateneu” sau „Convorbiri literare”, iar unul a scos chiar un volum, dar nimeni nu a rupt gura târgului, căci ea era deja ruptă, interesul pentru poezie fiind, după cum se știe, sublim…

„Junimea studențească băcăuană” a ajuns pe culmile gloriei în 2006 când l-a avut ca invitat pe Floooorin Piersic. A fost o întâlnire de pomină, crepuscular-clorotică. În sala unde urma să descindă marele actor, am găsit câțiva muncitori care se căzneau să taie, cu un aparat de sudură rudimentar, caloriferele vechi. Plutea un abur fantastic, iar atmosfera era irespirabilă. Când le-am explicat cine urmează să vină și-au strâns aparatura plini de respect și s-au mutat în sala vecină, continuându-și treaba. La ora anunțată (17.00) și-a făcut apariția Florin Piersic, în aplauzele unei săli arhipline, cum n-am mai văzut. Era un amurg violet (Bacovia dixit), iar maestrul abia se încălzise dând drumul poveștilor sale nesfârșite. Entuziasmul publicului îl stimula căci se săturase de „turneul” din timpul zilei, când fusese purtat, ca sfintele moaște, pe la Primărie, Prefectură, Consiliul Județean, rectorat etc. Când vorbea mai cu foc, străduindu-se să acopere zgomotele produse de aparatul de sudură din sala alăturată, inevitabilul s-a produs: siguranțele din panoul electric al clădirii au cedat (cel mai deștept cedează primul, nu-i așa?) și în amfiteatru a venit întunericul (Bacovia dixit again). Din fericire, un neon minuscul, cu alimentare pe baterii, plantat deasupra tablei, s-a încăpățânat să reziste, emanând o lumină violacee, de tip disco. Piersic a continuat să povestească unui public avid, care l-a ascultat vrăjit. Aș fi spus că l-a sorbit din priviri, dar adevărul e că umbra lui Piersic la… Bacău abia se profila pe fundalul neonic. Cert e că au fost aproape patru ore memorabile, actorul încăpățânându-se să rămână înșurubat pe scaun, deși i se tot amintea că era așteptat la o cină festivă, cu notabilitățile orașului, încă de la ora 19.00. Când a declarat, emfatic, faptul că se simte foarte bine în mijlocul tinerilor și, mai ales, al tinerelor (pe care doar le intuia în sală), a câștigat definitiv inimile publicului. A plecat, într-un târziu, lăsând în urmă o poveste cu miros greu de carbid…

Revenind acum la întrebările anchetei, trebuie să spun că nu prea cred în puterea cenaclurilor de a crea scriitori. În schimb au avut meritul (horribile dictu) de a fi stimulat manifestarea unor energii creatoare sau, uneori, de a-i fi impus. Rolul cenaclurilor în evoluția literaturii române este totuși greu de cuantificat căci lucrurile diferă de la o epocă la alta, cerându-se contextualizate. De la soarelele găzduite de Pogor și Maiorescu la grupurile și blogurile de astăzi, e-o cale-atât de lungă…

Într-un fel stau lucrurile în secolul al XIX-lea, când „Junimea” exercită o influență covârșitoare asupra culturii române și altfel astăzi, când cenaclurile sunt lipsite de puterea de a mai influența ceva. Să nu uităm însă că junimiștii nu erau doar scriitori, ci și oameni politici, societatea ieșeană acționând ca un grup de presiune, cu legături în rândul lojilor masonice, fapt ce le-a permis să câștige „prima bătălie canonică”. Numai așa îmi explic de ce un gazetar ca Radu Ionescu (autor al unor articole de teorie literară consistente) rămâne astăzi un cvasinecunoscut în vreme ce contemporanul său Maiorescu a acaparat poziția de îndrumător (după unii de critic) oficial pentru epoca respectivă. Nu altfel stau lucrurile cu Eminescu și Macedonski, poeți talentați, cu evoluții diferite, influențate de afilierea la anumite cenacluri/grupări. Așa încât înclin să cred că articolul lui Caragiale „Gâște și gaște literare” își păstrează actualitatea.

Deși sub alte auspicii și cu alte forme de manifestare, la fel de importante s-au dovedit grupări și cenacluri precum „Literatorul” sau „Sburătorul”, ca amintim doar două dintre cele mai cunoscute exemple. Interesant este cazul cenaclurilor din perioada comunistă, în care aș vedea un soi de supape intelectuale, cu voie de la partid, care au putut da iluzia unei oarecare libertăți. Numai așa se poate înțelege (fie și parțial) succesul cenaclului „Flacăra”, fenomen de masă unic în felul său, dar și greutatea unor cenacluri cum ar cel de luni, de marți, „Universitas” sau cele din Iași, Cluj-Napoca, Timișoara etc. unde s-au afirmat autori importanți. De altminteri, numărul lor trebuie să fi fost de ordinul sutelor în toată țara. Cenaclul a reprezentat una dintre principalele forme de manifestare a literaturii române în perioada comunist-ceaușistă.

Cât privește prezentul acestor cenacluri, lucrurile sunt mai complicate. „Spiritul de cenaclu” mai există, dar se manifestă orgolios, individualist, refractar la ideea de autoritate și de (auto)control. Numai așa îmi explic abundența blogurilor și a siturilor cu tematică literară/culturală, majoritatea lipsite de autoritate și chiar de credibilitate. În condițiile amestecului valorilor și al scăderii dramatice a autorității criticii s-a ajuns la o babilonie în care e foarte greu de distins talentul unui autor și valoarea textelor sale.

Cât privește „tipologia formatorilor”, am senzația că s-ar putea mai degrabă vorbi despre o „tipologie a deformatorilor” și despre una „a manipulatorilor”, căci, atât cât îmi pot da seama urmărind sporadic o mică parte a acestui meta- și mega-cenaclu numit Internet (și cu precădere secția Facebook), postacii nu fac altceva decât să-și descarce acolo frustrările, neputințele, amărăciunile, să-și afișeze (ostentativ sau nu) orgoliile și să-și promoveze marfa culturală. Sunt, e adevărat, și opinii credibile, verticale, dar ele riscă să fie acoperite de multitudinea „vocilor critice”. Habar nu am dacă își propune așa ceva, dar una dintre ele este aceea a lui Radu Vancu, în care eu văd unul dintre foarte puținii formatori autentici, de tip cenaclu virtual.

 

***

Felix NICOLAU

nicolau

Maşinării de atac-apărare

Cenaclurile literare întotdeauna au avut rol de coagulare şi de trasare a unor direcţii. Membrii cenaclurilor literare au rămas adesea în contact şi post-cenaclu, indiferent de locurile unde s-au stabilit ulterior. Pe plan social, aşadar, cenaclurile acumulează un capital de forţă prin promovarea cenacliştilor respectivi. Ideatic şi stilistic, cenaclurile propun abordări, maniere şi reţete nu de puţine ori mai „de succes” decât cele propuse de literaţii izolaţi. Iată că cenaclul are posibilitatea de a valida şi de a impune, funcţionând de multe ori ca un dispozitiv de propagandă. Beneficiile pot fi numeroase, dar nici riscurile nu sunt de ici de colo: imitaţie, manierism şi chiar sufocarea unui talent non-conformist şi non-gregar.

Dacă ne uităm în istoria îndepărtată şi în cea recentă, vedem că cenaclurile au funcţionat ca maşinării de atac ori de apărare, dar şi ca medii de conturare a identităţii. Junimea a contestat franţuzismul anterior, Sburătorul a cocincis cu revoluţia industrială în România, iar cenaclurile optzeciste au susţinut o abordare şi o falangă specifice lor. Această susţinere funcţionează chiar şi la decenii după suspendarea activităţii cenacliere respective. Probabil că această coeziune cenaclieră este stimulată de momente ale modificării arcelor stilistice, precum şi de totalitarismul unor epoci, când comunicarea este sabotată. În prima categorie s-ar integra cenaclurile din perioada 1990-2005, care au fost mult mai numeroase decât se bănuieşte. Un atlas al cenaclurilor post-Revoluţionare ar fi captivant şi util.

După cum s-a constatat în numeroase cazuri, şeful de cenaclu nu este neapărat cel mai valoros literat din acea grupare, însă are anvergură intelectuală mai mare. E adevărat că au existat şi lideri carismatici, cu toate caracteristicile acestei formule: gesticulaţie, energie şi simţ al necesităţilor momentului. În alte cazuri, „formatorul” este cel care vine cu un manifest şi îi stimulează pe adepţi să elaboreze un program.

„Spiritul de cenaclu” funcţionează încă, dovadă cenaclurile existente acum în România. Rezonanţa lor este însă mult redusă. Cenaclurile au cedat teren în faţa grupurilor de pe Facebook. Ce ar fi de remarcat este că nu mai există mari cenacluri ca acum 10-20 de ani, cele care îi interesau atât pe literaţi, cât şi pe amatori, fără ca prin acest public eterogen să se piardă ceva din valoare. Din contră, atmosfera cenaclieră era mult mai vie pe atunci (a se vedea Euridice de la USR şi Agonia, de la Teatrul Naţional). Acum, cenaclurile sunt fie elitiste, restrânse şi rigide ca acceptare a abordării literare, fie mamuţi cu peste 100 de participanţi, unde atracţia sunt folkiştii, iar nivelul estetic este cam pe la nivelul paradigmei şaizeciste, în cel mai bun caz.

 

***

Adrian MUREŞAN

adrian

 

„Câtă exigenţă, atâta prietenie”

Cum era firesc, cele mai vizibile tipuri de discurs, care abordează soarta cenaclurilor în peisajul contemporan, sunt acelea care o şi pecetluiesc. În radicalitatea lor, îşi măsoară forţele doi versanţi.

Primul lansează scurt, de pe poziţiile unui iconoclasm comod, inevitabilul mesaj-săgeată: Cenaclurile au murit – ideea că formula a obosit şi s-a învechit, că publicul caută un model restructurant (pragmatism şi viteză) şi nu unul ritualic – repetitiv, iar a mai întreţine flacăra vetustă a cenaclurilor de altădată echivalează cu a face un test driver pentru un motor 4×4 într-un templu budist.

Celălalt versant întrevede, dimpotrivă, un reviriment al cenaclului în anii care vin, pariind pe renaşterea acestui proiect cultural, sub o formulă „novatoare”: lecturile cu public, băile de mulţime ale scriitorilor, paşi bine controlaţi, soluţii eficiente de marketing.

Privite îndeaproape, cele două ipoteze par anume construite pentru a fi uşor sancţionate şi facil deconstruite: dacă prima teorie se limitează la o mai veche constatare de manual nouăzecist, cea de-a doua pare fantezistă, deoarece, deşi îşi freacă mâinile că ar fi dat lovitura, în fapt, confundă termenii: un cenaclu literar nu va echivala niciodată cu lectura publică a unui scriitor, fie el Cărtărescu ori un simplu debutant. Este adevărat, însă, că formele de subzistenţă ale cenaclurilor autohtone (mă refer strict la cele autentice aici) sunt cât se poate de diverse, ele supravieţuind amestecate, adesea camuflate, împreună cu alte tipuri de discurs cultural, de pildă, la pachet cu cel didactic, din universităţi şi până în şcoli de cartier. Fireşte că de aici şi până la mecanismul complex al funcţionării unui cenaclu autentic şi productiv, aşa cum au fost cândva „Sburătorul”, „Cercul Literar de la Sibiu”, „Cenaclul de Luni” sau „Saeculum”-ul, mai este, totuşi, cale lungă.

Sunt destul de îndreptăţit să cred că în peisajul contemporan, mult mai degrabă şi mult prea adesea, cenaclurile literare pier pre limba lor: se auto-subminează şi se auto-compromit cu conştiinciozitate şi perseverenţă. Programul acestei disoluţii seamănă cu sumarul unui spectacol de varietăţi, după cum vom vedea mai jos.

Dăinuie, într-o primă categorie, fel de fel de forme „cenacliere” (dacă e să-mi fie îngăduită licenţa) lovite năprasnic şi iremediabil de tarele unui provincialism senil. Victime ale surâsului serafic, cădelniţând în neştire sub ploile călduţe, ele nu fac decât să numere la nesfârşit ciupercile periferiei literare, reluând mereu numărătoarea de la zero.

Din a doua urnă fac parte formele de pseudo-cenaclu ale ambiţioşilor ridicoli şi semidocţi. Se remarcă uşor prin exotismul, îndrăzneala sau falsa „priză la realitate” a denumirilor pe care le îmbracă. (Stau şi mă întreb, dacă tot există un cenaclu „Artur Silvestri”, de ce nu s-ar face şi unul „C.V. Tudor”?). Limbajul de lemn, autosuficienţa vorbitorilor, delirul encomiastic, polemica agresivă, răbufnirea gălăgioasă a complexelor sub draparea unor ideologii de cameră – toate configurează portretul – robot al acestei aripe „extremiste”. Nu i-aş aborda niciodată pe membrii unui astfel de grup întrebându-i ce merite au în cultura română, cum poate mulţi se gândesc să o facă. Ar însemna să ni se suprapună discursurile. Mai nimerit ar fi să aruncăm o privire asupra tematicii abordate de aceşti retori înnăscuţi. Este suficient să citez la întâmplare, dintr-o destul de recentă „plenară” online a unei astfel de organizaţii („În şedinţa viitoare, se va dezbate tema: ‹‹Elogiul crimei prin prisma imanenţei tragicului din literatura populară – o eroare morală şi estetică?››”), ca să-mi aduc aminte de remarca lui Paleologu din Epistolar, cu privire la „noicolatria” persistentă şi astăzi: „Există în ţară, la această oră, în cele mai variate medii şi cu osebire la euforicii verbali, o iconodulie noiciană îngrozitoare, alarmant de propice şi încurajatoare pentru semidoctismul proliferant.”. Paleologu oferă, de fapt, exemplul unui articol apărut pe atunci într-o revistă de provincie şi aparţinând unui „filozof noicolatru” care, deşi complet ignorant, îşi etala cu mândrie produsul scriitoricesc cu titlul: Eminescu sau o sopho-poieză românească… .

Ca să pătrundem cum se cuvine în universul celei de-a treia categorii din acest peisaj al auto-disoluţiei, trebuie să schimbăm decorurile şi media de vârstă a participanţilor. Din regie, vor face parte acum: alcoolul, fustele scurte, picioarele sexy, rujurile intense. Studenţi ori simpli adolescenţi, capabili să-şi deseneze cu carioca bărbi improvizate, tranşează problema valorii, între două fumuri de ţigară, într-un decor cu veleităţi de artă rupestră, peste care mai cad, din când în când, binecuvântările invectivei.

Dincolo de pastişe şi dincolo de ironii, aceste forme de cenaclu contemporan trebuie să se străduiască a aduce la viaţă cel puţin un inventar sumar, care să asigure o minimală funcţionare în parametri normali ai acestui organism complex: fără creaţie inedită, fără polemică de calitate, fără dezbatere, fără aluzie şi fără o subversiune culturală care să nu fie mimată de dragul frondei gratuite, nu există cenaclu.

Şansele acestei renaşteri – improbabile – a cenaclului românesc le întrevăd, totuşi, prin apelul la două strategii:

  1. Prin aplecarea cu bunăvoinţă şi cu tact, asupra celei de a treia categorii mai sus menţionate, în vederea structurării, eficientizării şi responsabilizării ei. Fără ca proiectata confruntare cu opiniile celorlalţi să se facă în termenii bunului simţ şi în lipsa unor organizatori / mentori, această categorie ar semnifica un faliment în plus, pe lângă celelalte.

  2. Prin coborârea „în cetate” a artistului, a universitarului, a didacticului.

Polemicile de calitate sunt, după cum spuneam, esenţiale: ele atrag publicul, îl incită, îl dezbină şi îl reconciliază, constituind astfel, în mod practic, o formă elementară de igienă publică.  Didacticul poate consolida şcoala gândirii critice, a discernământului, universitarul aduce rafinamentul, problematizarea, nuanţele, etalonul. Underground-ul şi subversiunea culturală le văd ca trebuind a fi păstrate cu sfinţenie. De acolo poate răsări oricând noul „Saeculum”. Cu bun simţ şi cu realism, cu organizatori precum era cândva Radu Săplăcan, al cărui dicton i l-am citat în titlul acestei intervenţii, şi cu o momeală bună, nu se ştie când îi putem pescui de acolo pe noul Groşan, pe noul Ion Mureşan sau chiar pe noul Cărtărescu. Material există, prietenia e cheia.

 

***

Irina PETRAŞ

petras

Despre cenacluri

Cred că nevoia de cenaclu şi rolul acestuia în societatea nu doar scriitoricească depind de timpul istoric, de contexte şi aşteptări.

Junimea, Literatorul, Sburătorul au fost, pentru cultura română, centre de coagulare şi propagare de energii culturale. Ele au funcţionat ca miez al lucrurilor, puncte de fugă şi de reper pentru o societate în care spaţiile de enunţare (cenacluri, reviste, cercuri de lectură) erau încă puţine şi restrânse ca influenţă. Reuniuni, şezători, cercuri, soaréle – ele exersau spiritul critic prin intermediul unui conducător (Maiorescu, Macedonski, Lovinescu etc.) cu clare şi neascunse aptitudini didactice, ajustau expresia şi canalizau talentele cu gândul la consistenţa literaturii naţionale, dar şi cu acela, mai ambiţios, al alinierii ei la standarde europene. Anvergura lor devenea „naţională” în modul cel mai firesc, iar ecoul în viaţa social-politică era nemijlocit. Se iveau direcţii, curente, mişcări, perspective, norme.

În Ardeal, cercurile de lectură aveau, în plus, substratul rezistenţei la efectele asupririi străine. ASTRA, pe de-o parte, Asociaţia Tinerilor Scriitori Ardeleni (1932) şi Societatea Scriitorilor Români din Ardeal (Victor Papilian, 1936), pe de altă parte, organizează şezători literare cu un pronunţat caracter de manifest în apărarea limbii române şi a fiinţei naţionale, în linia, inevitabilă şi neevitată, a Şcolii Ardelene. Comandamentele acesteia din urmă rămân active şi actuale şi după Marea Unire, fiindcă se construieşte încă multă vreme sub ameninţare. Ba, exagerând uşor, aş spune că n-au dispărut niciodată.

După cel de-al Doilea război mondial, cenaclurile – să le numim aşa cu un termen generic – parcurg, în mare, două etape: prima, sub stindard politic direct şi indiscutabil, introduce propaganda pe calea şezătorilor literare organizate (în sensul cel mai autoritar) până la nivel de cartier şi de stradă/uliţă. Proiectul alfabetizării şi al ridicării prin cultură era strâns secondat de educaţia partinică, dar cu o vigilenţă întotdeauna fragilă ori parţial ignorată/ignorabilă. Descinderea în rândul maselor populare cu texte literare de propagandă este însoţită de lecturi (alese, desigur) din clasici. Scriitorii nu se întâlnesc încă din impuls propriu pentru a confrunta idei şi formule (sau o fac foarte discret, din motive evidente), ci îndeplinesc un rol scris până la virgulă de alţii. Derogările de la litera oficială, nu încape îndoială, s-au manifestat neîntrerupt. Asta şi fiindcă un cititor e deja un om mai greu de îngenuncheat – adevăr scăpat din vedere de autorităţi. Doar la Şcoala de literatură, din câte ştiu, se puteau încinge, sporadic, dezbateri aproape de ideea de cenaclu. A doua etapă e cea a conştiinţei de sine a scriitorului român care frecventează structuri discret subversive şi cultivă diferenţa prin lectură. Cenaclul „Nicolae Labiş“ este deja „un cenaclu de foarte bună calitate” (Ion Pop), căci condus de un mare scriitor, Eugen Barbu, talentul său punând în umbră adeziunile politice zgomotoase. La Cluj, Cenaclul Tribuna adună lume multă şi stârneşte confruntări iuţi. Dar mai ales Echinoxul clujean dublează şcolile de literatură şi cultivă libertatea spiritului critic. Spun mai ales Echinox fiindcă acesta a reuşit performanţa unică, la noi, de a forma o şcoală durabilă în jurul revistei omonime şi un spirit al „prieteniei exigente”, cum s-a spus, de o nobleţe/eficienţă de nimeni contestată. Ioan Groşan spune pe bună dreptate că „sângele cultural” al Echinoxului „apă nu se face.”

Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, are şi el o biografie consistentă, deşi mai scurtă. Cenaclul Universitas (Mircea Martin), Cenaclul de critică, condus de Eugen Simion, cel de Marţi (condus de Marin Mincu, care conduce şi Cenaclul Euridice) marchează deja noul trend, acela al constituirii unei puzderii de centre care să satisfacă orgolii ale vreunui conducător în divorţ declarat cu ceilalţi. După o aparentă acalmie (dată şi de forfota haotică a anilor 90, cu alte, neclare, dar imperioase priorităţi), cenaclurile se înmulţesc, din nou, ca ciupercile după ploaie. Atomizarea indusă de o detensionare bruscă şi adesea nesăbuită a normelor are urmări previzibile. Cenacluri efemere apar/dispar peste tot, cu manifeste fragile şi repede eclipsate de o nouă platformă, grăbită şi fără disciplina unei întreprinderi lucide. Greu de găsit un orăşel care să nu aibă un cenaclu. Cei care scriu se adună periodic pentru a primi certificate de bună purtare scripturală. De multe ori, cei care dau verdicte abia de au absolvit ei înşişi clasele primare ale scrisului. Dar se asigură astfel zumzetul de fundal al interesului pentru literatură, se perfuzează importanţă unui organism considerat de toată lumea în suferinţă. În mod ciudat, deşi feed-back-ul poate fi obţinut instantaneu printr-un like pe net, rămâne ori revine nevoia de a citi faţă în faţă şi de a-l auzi pe celălalt vorbind despre ce ai scris. Blogurile şi conturile facebook sunt „cenacluri” atât de frivol universale, atât de primejdios deschise, încât contabilizarea entuziastă a like-urilor nu ascunde nesiguranţa, insatisfacţia, teama de a vorbi, în cele din urmă, în pustiu. Chiar asta este împrejurarea care a dus la resuscitarea cenaclurilor „pe viu”: o audienţă uriaşă, dar fără chip şi de o generozitate nemăsurată nu poate înlocui nevoia de a fi cântărit şi apreciat de unul care ştie mai bine.

Cenaclul e, totuşi, pentru începători, el lucrează în paralel cu şcoala şi cu instanţa critică a zilei. Astăzi, nu mai suntem începători. Literatura română s-a maturizat de mult. Timiditatea, reticenţa, tatonarea, ascultarea vocii vreunui „înţelept” nu intră în fişa de comportament a tânărului scriitor. El ştie deja mai bine cum stau lucrurile. Uneori chiar ştie, căci numărul tinerilor tobă de carte nu e în scădere, iar dezinvoltura nu le strică defel. Alţii, mulţi şi ei, şi-au constituit mici haite internetice care furnizează aplauzele necesare. Condiţia de începător a fost înlocuită azi de cea de ameninţat. Cenaclul e din nou la modă. Dar el nu mai e chemat să instruiască, ci să apere. Nu face excepţie nici tânărul Cenaclu UBB condus de Ion Mureşan.

Un adaos confesiv: nu cred în cenacluri. Nu confrunt nici un text al meu cu vreun judecător înainte de a-l publica. El, textul, trebuie să rămână întreg al meu. M-au uimit mereu listele de „mulţumiri” care însoţesc multe dintre cărţi (mă gândesc la cele pe bune, nu la prefăcutele mulţumiri către familia care a suportat cu stoicism „dedicaţiunea” egoistă a autorului pentru opera sa), abia de mai rămâne ceva care să nu fi fost dus la bun sfârşit prin colaborare şi trudă umăr la umăr. Nu e vorba de o încredere nemăsurată în ceea ce scriu, nici vorbă, ci, poate, de o exagerată înţelegere a originalităţii. Citesc în singurătate cărţile din bibliotecă, mă consult cu ele şi cu experienţa mea de viaţă, pe urmă scriu. Singură. Fără galerie. Oricât ar fi ea de competentă şi de săritoare.

Din experienţa mea cenaclieră, pot evoca doar o participare la Cenaclul Tribuna, prin 1966-67. Lume multă, fum să-l tai cu cuţitul, vânzoleală, zgomot. Vreo doi se iau la harţă, se întretaie vocile, nu se mai înţelege nimic. Se ridică atunci Eugen Uricaru şi întreabă bubuitor: „Cui prodest?” Nu ştiu la ce se referea, nu mai ţin minte care era tema de luptă, dar întrebarea mi s-a părut că mă vizează. Cui foloseşte?! Mi-am răspuns şoptit: „mie nu!” Şi n-am mai călcat niciodată prin vreun cenaclu. Vorba lui Robert Şerban, „cred că cel mai bun cenaclu este biblioteca mea”.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Cenaclurile literare, din perspectiva lui Dan Țăranu, Gabriela Gheorghișor și Robert Șerban

Dan ŢĂRANU

taranu

Maximalisme care mă lasă rece

Nu am avut onoarea de a participa la un cenaclu literar decât o singură dată, prin 2000 și nu cred că am regretat vreodată că nu am fost mai des. La Brașov, după ce Andrei Bodiu nu a mai organizat cenaclul despre care ziceam mai sus, au funcționat și funcționează încă cursurile și seminarele de creative writing, cu o structură și finalități distincte, teoretic, de cele specifice unui cenaclu. Despre ce cred în legătură cu de scrierea creatoare ca materie de studiu am scris în revista Steaua și, fiind lucruri de bun-simț, nu simt că e necesar să le repet aici. Am rămas totuși, după această scurtă experiență, cu ideea că un cenaclu  ar trebui să fie un forum al gândirii libere, exercitate pe și plecând de la texte vii, (temporal și, în mod ideal, stilistic) fresh, indiferent de calitatea lor. Dincolo de rama didactică și de presiunile ei normative, cred că asta reușea să facă Alexandru Mușina cu seminarele de creative writing și asta încerc și eu să fac în cenaclul Corpul T, pe care îl organizez împreună cu colegul meu, Virgil Borcan, la Facultatea de Litere. Orice depășește dorința de a aduna împreună oameni inteligenți, tineri și cu chef de literatură sau de cultură, în general, mi se pare a merge înspre un maximalism care mă lasă rece. Asta nu înseamnă că pledez pentru renunțarea la tradiția de cenaclu sau, mai exact, la tradiția unui alt tip de cenaclu, centrat pe charisma unui scriitor sau construit în jurul unor mitologii de grup, tradiție care, de la Macedonski încoace, a avut rezultate de excepție în cadrul literaturii și se poate argumenta (cu destule dificultăți, e drept) că, uneori, a fost una dintre pârghiile renovării etice a câmpului literar, măcar ca grup de contra-presiune și de ofertă culturală alternativă. Prefer însă o formulă exoterică, orientată nu doar către lecturile nesigure ale foarte tinerilor scriitori, ci și, alternativ, către popularizarea altor tineri deja publicați, pe care îi analizăm și decorticăm pe loc, tineri scriitori care, nu cred că trebuie să mai adaug, nu sunt citiți de către studenții de la Litere. De aceea, cenaclul este deschis, normal, și pentru studenții de la alte facultăți sau pentru elevii de liceu. Mai importantă decât fasonarea viitoarelor vedete ale literaturii autohtone, mi se pare crearea unei atmosfere în care literatura contemporană să fie percepută ca semnificativă cu adevărat. Dacă formula este hibridă și nu respectă definiția cenaclului, e ok, mă mulțumesc cu hibriditatea.

Altfel, a-ți lăsa amprentele pe tinerii care vin la cenaclu îmi amintește de un copil care a mâncat Finetti și nu are chef să se spele pe mâini (cu variațiile de rigoare: care știe că nu s-a spălat și o face pentru că vrea atenție și nu știe cum să o obțină altfel sau e doar absorbit de propriul univers și de o naivitate enervant-dezarmantă etc.). Cred că e frumos să îți deconspiri de la început așteptările, modul de abordare, chiar valorile, dacă le ai sau ești conștient de ele, pentru a putea fi la rândul tău evaluat în raport cu ceva. Să oferi un feedback spontan, dar articulat, să încerci să răspunzi într-o formă flexibilă, dar coerentă căutărilor lor, de multe ori incoerente, all over the place, fără a-i încorseta, ci străduindu-te să le oferi repere, la rândul lor subiective și limitate, dar asumate și în relație organică cu textele citite, să creezi deci exerciții de gândire sensibilă, aplicată. Esențial mi se pare și să oferi, fără bruiaje și agende personale sau suprapersonale, șansa celor care citesc de a urmări live cum reacționează un cititor, dezinteresat, sau, dacă termenul este controversat, fără prejudecăți și presetări definitive, ce mecanisme se produc în descifrarea unui text produs de ele/ei sau ce capricii și idiosincrazii blochează acele mecanisme.

Sigur că un cenaclu este și o formă de agregare sub-instituțională care, uneori, aspiră să devină (sau devine pe nesimțite) o instituție în sine, lansând dinamici frustrante, competiții subterane și ierarhii paralele, alternative, la fel de rigide, poate, ca cele oficiale, proces care pare, lucid vorbind, inevitabil, fiind generat de  tot felul de autorități și capitaluri simbolice, de fascinația puterii și a controlului literar, o pasiune care nu își atinge niciodată scopul, dar nici nu se epuizează încercând să îl atingă și așa mai departe. Cu toate aceste dezvoltări, de multe ori triste, uneori fertile, generând mișcări adverse care promit că vor funcționa altfel, cenaclurile trebuie să existe și vor exista, indiferent de opinia mea sau a altcuiva, într-un mediu sau altul, sub o denumire sau alta. Apropo de asta, dacă blogurile, grupurile de pe facebook, siteurile cu acces limitat, forumurile atomizează, ele o fac reproducând și multiplicând tot structuri de regulă închise, condiționate de spațiul fizic, pe care le sparg doar pentru a se regenera molecular-virtual în capsule la fel de etanșe. Nu este desigur o regulă, doar o probabilitate statistică. Cine a avut această experiență online poate să dezvolte și să o contrazică. Există deja cazuri celebre de micro-cenacluri pe net, cu atuurile și debilitățile lor, cu elitismul și spiritul lor de coeziune necesar senzației de apartenență, și nu doar în câmpul literar. E un fenomen normal, nu știu ce ar fi de spus în plus, în afară de a urmări ce se va întâmpla cu ele, cum vor evolua, ce vor realiza (sau nu; sper că scopul unei astfel de grupări nu e primordial acela de a „produce” sau de a-și „realiza” membrii). Spectaculos mi s-ar părea dacă aceste grupuri ar comunica realmente, prin dialog cu aceiași termeni sau cu același subiect sau printr-o competiție care să stimuleze și altceva decât orgolii și instinctul de, vorba scriitorului, proprietate și posesiune a unor parcele / megabytes de prestigiu. Din punctul acesta de vedere încă nu văd schimbări profunde, suntem pe același model autarhic de funcționare, egal valid în cârciumi fumegoase, saloane cu jilț și bijuterii prețioase false, săli gălbui de curs, chat rooms sau căsuțe de comentariu.

 

***

Gabriela GHEORGHIŞOR

gherghisor

Privind înapoi, cu nostalgie

Istoria literaturii române moderne este indiscriminabil legată de existența cenaclurilor literare. În ședințele Societății Junimea, patronate de Titu Maiorescu, au citit cei care astăzi sunt etichetați de Școală drept „clasicii“ noștri: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. Din Literatorul lui Alexandru Macedonski au ieșit simboliștii români. În salonul cenaclului Sburătorul, sub privirea ascuțită a lui E. Lovinescu, a eclozat modernismul literar interbelic. Gruparea Cercului literar de la Sibiu s-a manifestat inițial în cadrul unui cenaclu și a reafirmat, în anii ʼ40, adeziunea la modernismul lovinescian. Din Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu (care a funcționat în intervalul 1977-1983), a erupt generația ʼ80 (desantul poetic, îndeosebi), asimilabilă, în genere, postmodernismului românesc. La acesta se adaugă, în epocă, cenaclul de proză Junimea al lui Ovid S. Crohmălniceanu, Cercul de critică al lui Eugen Simion, Cenaclul din Tei al revistei Viața studențească (cu Mircea Iorgulescu), Cenaclul Echinox al Literelor clujene (cu Ion Pop, Ion Vartic și Marian Papahagi), cenaclul de pe lângă Dialogul studențesc ieșean (cu Alexandru Călinescu), Cenaclul „Pavel Dan“ al Casei Studenților din Timișoara (cu Livius Ciocârlie), cenaclul revistei Ramuri (cu Marin Sorescu). Cenaclul Universitas, coordonat de Mircea Martin (și înființat în primăvara lui 1983), a crescut nouăzeciștii, aceștia pendulând încă, la nivelul discursului criticilor, între promoție și generație literară. Post ʼ89, se pot aminti Cenaclul Litere, cu magister ludi Mircea Cărtărescu (frecventat de scriitori precum Sorin Ghergut, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe, Iulian Băicuș, Cecilia Ștefănescu, Marius Ianuș, Angelo Mitchievici, Doina Ioanid), grupul literar ieșean Club 8 (antologia oZone friendly adună nume ca O. Nimigean, Dan Lungu, Radu Andriescu, Dan Lucian Teodorovici, Radu Pavel Gheo, Gabriel H. Decuble, Constantin Acosmei, Michael Astner, Șerban Alexandru), Cenaclul Euridice, sub oblăduirea lui Marin Mincu și Cenaclul Fracturi al lui Marius Ianuș, cele două din urmă fiind responsabile de formarea și afirmarea generației 2000.

Acesta ar fi, în linii mari, tabloul cenaclurilor literare cu rol fundamental în evoluția literaturii române, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până azi. Activitatea cenaclieră a creat coeziune în cadrul unor generații, a produs manifeste, programe și volume colective. Din acest punct de vedere, ea sporește vizibilitatea unei generații de creație. „Prin chiar logica dezvoltării sale, orice grup politic (partid) sau literar (cenaclu) este obligat să acţioneze ca grup de presiune (subl.n.), şi îşi menţine coeziunea, identitatea, apărându-se şi atacându-şi adversarii. Scopurile sale sunt «în mod natural» acelea de a ajunge la putere şi de a o păstra o perioadă cât mai lungă cu putinţă.“ – scria Sorin Alexandrescu, analizând Junimea (v. Privind înapoi, modernitatea). În plus, formarea și impunerea unor noi „generații de creație“, marile „bătălii canonice“ s-au produs sub magisteriul și prin autoritatea unor critici literari „de direcție“. Maiorescu a stabilit o o nouă „direcție“ prin două articole programatice (În contra direcției de astăzi în cultura română și Direcția nouă în poezia și proza română), Lovinescu a așezat literatura română interbelică pe traseul sincronizării cu Occidentul, Manolescu, fără să fie un „apostol“ al postmodernismului, a promovat o generație care se rupea de neomodernismul recuperator al șaizeciștilor (în comunism, „direcția“ lui Manolescu, precum și a altor critici literari de vază, a fost aceea a autonomiei esteticului, a promovării și apărării valorilor literare veritabile în dauna „mutanților“ ideologici). În contextul libertății post-revoluționare, rolul major al mentorului de cenaclu a fost susținut și de strategiile de marketing ale unor edituri (v. campania „Votați literatura tânără!“ a Editurii Polirom). Forța unei generații de creație se vede însă în durata lungă a timpului, prin realizările individuale ale membrilor săi.

Fără o determinare strictă, se poate spune că există o anume relație între contextele social-culturale și nevoia cenaclurilor literare. O societate abia intrată pe drumul modernizării, avea nevoie, pe plan cultural, de un „deget luminos“ care să-i indice direcția corectă, de un spiritus rector ca Maiorescu. În jurul său, s-au strâns mai ales tinerii vremii școliți prin străinătățuri. După apariția unor curente minore ca sămănătorismul și poporanismul începutului de secol, în fața rezistenței tradiționalismului, forțele creative înnoitoare au găsit în Lovinescu un combatant tenace și un îndrumător de marcă. În perioada dictaturii comuniste, cenaclurile erau și niște spații ale libertății de gândire (creatoare), ale prieteniei autentice, ale bonomiei spiritului, conform vechii devize junimiste „anecdota primează!“. Cu toate acestea, nu se puteau sustrage ochiului și urechii vigilente ale sistemului, care avea peste tot „informatori“ și privea cu suspiciune orice idee de „grup“, perceput ca un potențial pericol (conspiraționist-subversiv). Dovadă că Cenaclul de Luni a fost interzis în toamna lui 1983.

Dacă ar fi să conturăm o tipologie a „formatorilor“, vom observa că cei mai importanți au fost profesori și că au avut vocația construcției culturale sau critice. Le este comună o personalitate critică accentuată, definită sintetic prin fraza manolesciană: „Canonul se face, nu se discută“. Nu se poate stabili cu precizie în ce măsură și-au lăsat ei amprenta asupra produselor de cenaclu în genere, dar există informații și indicii că în unele cazuri acțiunea sau influența lor a contat decisiv (v. modificările pe care le-a operat Maiorescu în ediția antumă a Poesiilor lui Eminescu, trecerea scrisului Hortensiei Papadat-Bengescu de la „subiectivismul“ impresionist și liric de la început spre „obiectivare“, în sensul cerut de Lovinescu).

În „actualitatea tot mai atomizată de civilizația blogurilor și a rețelelor de socializare“, cu greu mai poate funcționa „spiritul de cenaclu“. Spiritul de cenaclu presupune nu doar mentalitate și solidaritate de grup (creativ-intelectual), ci și dezbatere de idei și examen critic nemilos (v. mărturiile despre ședințele Junimii, Sburătorului, Cenaclului de Luni sau ale Universitas-ului). Tinerii de azi, majoritar, par să aibă alergie la ideea de magistru și de instanță critică. Preferă audiența „populară“, aprecierea mono- & bisilabică („super“, „cool“, „mișto“ etc.) sau prin like-ul de pe facebook. Editurile recomandă autorilor să scrie produse vandabile, să se plieze pe gusturile publicului avid de entertainment. Criticii înșiși, unii dintre ei, au ajuns să proclame inutilitatea sau moartea criticii estetice. Când mizele sociale ori publicitare primează, cenaclurile, dacă vor mai ființa, se vor adapta acestor timpuri. Multă presiune, spirit puțin.

 

***

Robert ȘERBAN

robert

Mlădiţe

Revistele literare și cenaclurile au fost motoarele care au împins înainte literatura română, atât pe cea de la începuturile ei, cât și pe cea contemporană. Scriitorii generațiilor ‘80 și ‘90 sunt, majoritatea, formați în cenacluri mai mari ori mai mici. Când au apărut cenaclurile pe internet, dar mai ales după explozia facebook, am fost convins că lumea cenaclurilor va migra în virtual. E mai comod, mai safe, mai necruțător. Postezi un text (sau un grupaj de texte) și aștepți verdicul. Măcelul. Dacă ești o fire combativă, chiar așa, hăcuit cum vei fi, reacționezi și tu. Dacă nu, taci și înghiți. Dacă crezi în vocația ta (chiar dacă toți îți spun că n-ai brumă de talent și că virusezi spațiul virtual cu trăirile tale), nu-ți va păsa, vei scrie înainte, poate mai puțin patetic, mai rece, dar la fel de anost și plicticos. Dacă doar ai încercat marea cu degetul, conștientizezi că ai rămas fără mână și te lași naibii de scris. Din fericire, cenaclurile… clasice nu au dispărut și nu vor dispărea. Cred că dacă vrei să fii scriitor nu te poți ascunde în spatele unui nume (care nici nu e cel al tău, căci ți-ai luat… pseudonym) și în spatele ecranului unui calculator. E imposibil să nu vrei să cunoști oameni care, ca tine, scriu și citesc, care – ca tine – vor să afle dacă literatura lor place sau nu, are valoare au ba. Care ar bea o bere, ar spune un banc, ar recomanda sau împrumuta o carte, ar râde cu gura până la urechi, s-ar emoționa și ar încerca să ascundă, ca un cocoș, asta. Care sunt vii și au ochi.

Am mers la cenaclu de la 13 ani. Se chema, cum altfel, Mlădițe. Am mers apoi la cenaclu în liceu, în facultate și încă vreo doi-trei-patru ani după terminarea ei. Astăzi n-aș mai avea răbdare să fac asta. Adică, să ascult lectura unor texte, apoi a unor comentarii și, mai apoi, să comentez și eu, după putințe, cele auzite. Mi-ar fi aproape imposibil să îi spun unui om tânăr că literatura lui e suferindă. Că el n-are talent, că n-are rost să piardă, astfel, timpul. Nici măcar între patru ochi nu cred că aș putea face asta. Sunt atâția care i-o vor spune, bărbătește, în față. Nu eu.

Bucuria scrisului e una dintre cele mai inofensive. Iluzia că ești scriitor și că ești, astfel, creator, puternic, nu face rău omenirii. Dar nici nu aș lăuda texte slabe, autori fără vlagă. Prin urmare, m-aș duce degeaba la un cenaclu, n-aș fi folositor nimănui. Prefer să citesc acasă un manuscris și să-i spun autorului, pe text, ce cred eu că ar trebui făcut cu o pagină, un rând,un cuvânt. Și chiar fac asta, deseori. Iar, la răstimpuri, când am încheiat de scris o carte de poezie, rog doi-trei prieteni să citească manuscrisul și să-mi spună, detaliat, pe… text, ce cred despre el.

Chiar dacă nu mai merg la cenacluri, cred că ele sunt foarte necesare pentru tinerii care vor să facă literatură. Fie și numai pentru că acolo au șansa să vadă și să cunoască, pe viu, oameni care le seamănă. Și care, ca ei, iubesc literatura.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Cluburi de lectură vs. societăți literare

Doris MIRONESCU

mironescu

Cenaclurile fac parte din reprezentarea narativizată a istoriei literaturii române, fiind văzute de obicei ca niște grupuri eroice care au contribuit dintr-o postură dezavantajoasă la – vorba lui Maiorescu – „progresul adevărului”. Adesea, tinerii aleg această formă de asociere, cea mai puțin pretențioasă dintre toate, astfel că schimbul de generații ia forma unei lupte între forțe disproporționate: un cenaclu și o Academie, de exemplu. Contribuie la această imagine carismatică postura inspirată, mesianică, a unora dintre conducătorii de cenaclu; mă gândesc, de exemplu, la Macedonski și „Literatorul”. Mai contează și faptul că istoria literaturii este scrisă adesea de către foști membri ai unor cenacluri, că aceste grupuri creează solidarități ce durează uneori mai mult decât cenaclurile propriu-zise, că cenaclul este și o adunare de prieteni, a căror coabitare e fertilă inclusiv pentru literatura pe care o scriu, unii pentru alții.

Văd cenaclurile literare împărțindu-se, istoric, în două categorii: cluburi de lectură și societăți literare.

  1. Cluburile de lectură, compuse din scriitori ce aderă la același curent literar, au funcția de a întări încrederea tinerilor scriitori în sine înșiși, oferindu-le totodată și un cadru instituțional care îi legitimează. Ele servesc ca loc de adunare și ca anticameră literară pentru scriitori tineri ce urmează să se „lanseze” mai târziu; ca „saloane ale refuzaților”, ele par a înmagazina adevărul artei viitoare, păstrându-l pentru vremuri mai bune. De la „Literatorul” la „Cenaclul de Luni”, aceste instituții au o importanță considerabilă, profitând de pe urma aurei mesianice pe care le-o împrumută tradiția. Cred că și grupările pașoptiste, adesea neglijate, intră tot aici. Despre revoluționarii munteni a publicat acum doi ani o carte Angela Jianu în Anglia care se numește A Circle of Friends, accentuând faptul că, dincolo de comuniunea de idealuri, oamenii aceia erau chiar prieteni. Despre sociabilitatea pașoptiștilor moldoveni există numeroase mărturii: aceștia nu făceau doar proclamații și reviste împreună, ci călătoreau în munți și jucau pe scenă unii în piesele altora.

Probabil tocmai aura dată de tradiție e ceea ce i-a stânjenit pe avangardiștii noștri, care nu au creat cenacluri. Sociabilitatea avangardistă era una exigentă și bazată mai mult pe excomunicări reciproce decât pe asociere la un program comun. Pentru avangardiști, cenaclul reprezenta o instituție prea respectabilă ca să merite a fi frecventată de către niște radicali veritabili. Și tot prestigiul tradiției a făcut și ca forma aceasta de asociere să se răspândească pretutindeni, pierzându-și adesea relevanța. Astfel, cenaclurile s-au înmulțit în timpul comunismului ca ciupercile, prin orașe provinciale, case de cultură și biblioteci ale întreprinderilor. În plin totalitarism, ele nu puteau decât să maimuțărească postura eroică a cenaclurilor arhetipale, deoarece radicalismul (estetic, ca și politic) era scos din ecuație într-o lume dominată de sistemul de stat. Aceeași impotență, ornată cu veșnice lamentații cu privire la lipsa de grijă a „societății” pentru cultură, se mai poate face auzită, în multe locuri, și astăzi.

Pe de altă parte, tot clubul de lectură este și forma de asociere literară cea mai frecventă și mai promițătoare astăzi. „Institutul Blecher” sau „Nepotu lui Thoreau” sunt, din câte aud, cele mai reputate cenacluri scriitoricești. Nu sunt singurele. Zona aceasta este una vivace, gregarismul ei este fertil, și nu va dispărea cu una, cu două.

  1. A doua categorie de cenacluri este societatea literară. Ilustrată prin „Junimea” și „Sburătorul”, aceasta are un rol istoric bine consolidat, definind mai mult decât un curent sau o generație: o epocă. Societatea literară nu este doar o adunare de scriitori, ci un grup blindat cu o idee-forță și animat de critici și ideologi. Apariția scriitorilor veritabili este o condiție esențială aici, altfel vorbim de o simplă ideologie, de o conjurație de critici. Și modul de acțiune publică al acestora este unul care le definește ca niște instituții literare respectabile. Societățile literare caută să-și facă cunoscută doctrina și să câștige influență în câmpul literar: creează reviste care angajează polemici, fac conferințe, propun teorii, acționează și la alte niveluri decât prin promovarea unui nou tip de frumos artistic. Societățile literare nu își asumă minoratul și marginalitatea, socotindu-le erori momentane de percepție publică. Având un scop pozitiv de modificare a ideologiei literare, ele sunt mai tolerante și mai deschise negocierii decât exclusivistele cenacluri de scriitori. Ideologia lor este o formă de luptă democratică în republica literelor. În cazul lor se poate, într-adevăr, vorbi despre o „necesitate” social-culturală a apariției. Dar și aici prezența unor lideri carismatici poate fi esențială: Maiorescu, Lovinescu. Ei reușesc să propună nu doar o teorie, un set de concepte culturale sau literare, ci și un model de sociabilitate: olimpianismul imparțial, credința în validitatea demonstrabilă a produselor literare – în cazul lui Maiorescu, și etica neabătută a celui refuzat de Academie, care se jertfește pentru noua literatură – în cazul lui Lovinescu. Probabil că și carisma de critic a lui Negoițescu a funcționat în cazul „Cercului literar de la Sibiu”, doar că aici logica clubului de lectură și a cercului de prieteni a fost și ea implicată. Un alt caz de societate literară ar fi „Criterion”, care beneficiază de energia de lider a lui Eliade. Din păcate, grupului acestuia de ideologi i-au cam lipsit scriitorii (excepții, Eliade însuși și flotantul Sebastian), dar îi putem alipi aici și pe unii marginali de talent precum Eugen Ionescu, dacă nu chiar, după dorința lui Mihai Zamfir, și pe Blecher. Distincția nu este foarte netă, există multe fenomene de interferență.

Un caz aparte, care trebuie judecat prin condiționările sale istorice, este cel al cenaclurilor studențești din anii 70-80 din București, Iași și Cluj. Inițiate cu acordul oficialităților și funcționând printr-un sistem al rotației promoțiilor de studenți, ele dădeau un aspect mai „cuminte” grupărilor inevitabil suversive de tineri artiști adunați în ofensivă estetică. Cu toate acestea, unele dintre ele (Iașul și Bucureștiul) cotesc în anii 80 spre disidența politică, radicalizându-se și căpătând consistență ideologică.

  1. O reverență datorez cenaclului pe care l-am frecventat în studenție: „Outopos”, Iași, la sfârșitul anilor 90. Găzduit de scriitorul Șerban Alexandru la Casa Dosoftei, clubul îi aduna, între alții, pe Florin Lăzărescu, Adrian G. Romila, Codrin Dinu Vasiliu, Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Crețu, Livia Iacob, Șerban Axinte. A fost un „club de lectură” tipic, nu foarte clar orientat doctrinar, dar care a produs câțiva scriitori adevărați. Și a fost, în orice caz, o epocă frumoasă.

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Cenaclul ca mică instituţie

Ion POP

 

sa-ne-cunoastem-scriitorii-ion-pop-18323087

Când vorbim despre cenaclurile literare românești cele mai prestigioase, gândul ne duce, desigur, în primul rând la Sburătorul lui E.Lovinescu. Mică instituţie de mare prestigiu, datorat evident eminentului mentor care a lăsat deschise ani în şir uşile casei sale unui important număr de scriitori tineri ai epocii interbelice. Ştim că se aduna acolo lume literară de toată mâna, cu nu puţini veleitari, doamne elegante şi cu pretenţii, dar și mulți dintre viitorii protagonișțti ai scrisului tomânesc al vremii, care se bucurau de o atmosferă convivială încurajatoare şi o opinie critică  avizată,  primită cu încredere.   Carnetele lui Lovinescu, editate atât de scrupulos de Gabriela Omăt în urmă cu  câțiva ani, înregistrează şi bunele şi mai puţin bunele acestei societăţi amicale, dar este cert că în acest mediu s-au format scriitori însemnaţi,-  şi poate exemplul cel mai impunător rămâne al Hortensiei Papadat-Bengescu, care a şi ţinut să recunoască în exerga romanelor sale că şi le-a citit  în cenaclu pe măsură ce au fost scrise şi au fost « lucrate » pe măsură ce au fost citite aici.   Camil Petrescu, Ion Barbu, Vladimir Streinu, Cioculescu şi atâţia alţii au frecventat cu profit notabil cercul sburătorist.  Era loc acolo şi de critică serioasă, şi de cancanuri şi de anecdote, gravitatea se întâlnea cu spiritul boem, adică era tocmai atmosfera specifică, cea mai caracteristică, pentru un asemenea « atelier » literar.

Nu trebuie uitat în niciun caz  nici « Cercul literar de la Sibiu », cu şedinţe de cenaclu găzduite, cred, în casa profesorului Henri Jacquier, unde s-au auzit vocile unor Radu Stanca, Doinaş,  Negoiţescu,  Regman, adeseori sub privirea lui Blaga…

Dintre spaţiile de lectură şi dezbatere a creaţiei tinere nu se poate omite    cenaclul « Nicolae Labiş », de sub egida revistei Luceafărul, condus în anii ’60 de Eugen Barbu, prin care au trecut texte  ale « generaţiei ‘60 », iar mai aproape de anii noştri, câteva cenacluri notorii au avut de asemenea un rol de catalizare şi formator însemnat. Cel mai  circulat exemplu este al Cenaclului de Luni, de sub direcţia critică a lui Nicolae Manolescu, din anii ’70, de atmosfera căruia e legată direct partea bucureşteană, mai ales, a ceea ce avea să fie « generaţia ‘’80 ». S-au citit şi comentat acolo texte care au intrat apoi în sumarele unor cărţi-reper, s-au purtat dezbateri aprinse şi cu ecou, a fost efectiv o şcoală a spiritului nou, decisivă pentru  o întreagă mişcare literară.

Nu numai din raţiuni de « patriotism local », voi menţiona în această enumerare cenaclul « Echinox », din care s-a închegat în 1968 viitoarea « revistă studenţească de cultură » a studenţilor clujeni. Pentru că am participat direct la coordonarea lui, pot să spun că a fost unul dintre spaţiile privilegiate ale opiniei critice educate, « experte », în care opinia francă despre calitatea celor citite se exprima aproape fără fisură. Existenţa revistei Echinox a fost determinantă în acest caz, căci adeseori ceea ce se prezenta şi discuta în cenaclu făcea parte din etapa pregătitoare pentru tipar a multora dintre producţiile participanţilor. Am avut noroc, pot să spun, de existenţa unor voci comentatoare care ştiau despre ce vorbesc, se maturizau aşa-zicând din mers, îşi organizau discursul critic conform unor exigenţe de luciditate şi francheţe pe care am încercat să le cultivăm mereu. Când în sala de la Facultatea de Filologie erau tineri ca Petru Poantă, Olimpia Radu, Eugen Uricaru, Marcel Runcanu, Adrian Popescu, Dinu Flămând sau Ion Mircea, ca să dau doar câteva nume ale primei şi celei mai active promoţii de cenaclu echinoxist, puteam fi ca şi siguri că vom asista la lecturi de  bună ţinută ; fiindcă selecţia era de la început severă, iar regula gloselor era analiza fără concesii conjuncturale, de prietenie literară prost înţeleasă, a celor citite. Avantajul nostru, mare, era că genul acest de lecturi era continuat în practica redacţională curentă, când se alegeau textele pentru paginile de poezie, cronicile literare şi toate celelalte materiale din cuprinsul numerelor. Dar aceste întâlniri de cenaclu au fost, fără îndoială, şi ocazii de  « socializare », cum se spune azi, de comunicare prietenească, destinsă, liberă de orice alte constrângeri decât acelea evocate mai sus, ale spiritului critic. Se mai lăsau, unele, şi cu descinderi boeme în « subpământa » fără ţăruş şi frânghie în centru, de la « Crama lui Mongolu’ », prietenul nostru Remus Pop, la pahare mai mult de vorbe decât de… fapte. – Ştiam că, paralel, la  Iaşi, cu Alma mater, apoi cu Dialog, sau la Timişoara, cu cenaclul « Pavel Dan », se desfăşurau evenimente similare cu ale noastre. Atmosfera de cenaclu era, oricum, foarte vie în acei ani, când cărţile se publicau mai greu şi trecerea prin aceste reuniuni de lectură putea da şi satisfacţia unei audienţe comprehensive între confraţi.

Ştiu, dar mai mult din auzite, căci am participat foarte puţin la acele întâlniri, că pentru bucureşteni, de pildă, cenacluri ca « Junimea » sau « Universitas », ghidate de profesori ca Ovid., S. Crohmălniceanu şi Mircea Martin, apoi de Mircea Cătărescu, au marcat repere de referinţă în formarea unor tineri scriitori, iar evocarea lor cu diferite prilejuri stă mărturie a impactului pe care aceste forme de dialog literar l-au avut asupra participanţilor.

Nu sunt singurele exemple. Întâlnirile în cenaclu deveniseră, într-o vreme, mai  ales sub regimul comunist, ocazii promiţătoare pentru un schimb oricum mai democratic de idei decât se putea realiza în alte locuri publice. Iar accesul mai anevoios spre edituri, despre care vorbeam, încuraja, ca pe o contrapondere, înmulţirea unor asemenea întruniri mai deschise comunicării scrisului propriu.  Fără îndoială, numărul relativ mare de cenacluri spunea ceva şi despre poziţia importantă pe care o deţinea atunci scriitorul, criticul literar, al căror statut a suferit schimbări – şi deteriorări – grave mai apoi. Contextul socio-literar a avut, aşadar, o importanţă majoră în întreţinerea acestei atmosfere cumva compensatoare.

A contat, desigur, cenaclul ca mică instituţie, şi pentru că a propus atenţiei scrisul unor debutanţi, acţiune cu atât mai eficientă cu cât respectivul grup era îndrumat de personalităţi cu autoritate critică. Fiindcă se poate observa uşor că au ieşit mai « în faţă » acele cenacluri care au avut în frunte critici literari, profesori de literatură, mai… pedagogi prin definiţie. Da, prestigiul critic al acestora a cântărit mult, cred, în formarea şi afirmarea « discipolilor » şi « ucenicilor », cum ne spun, repet, şi mărturiile de recunoştinţă ale multor foşti cenaclişti ajunşi acum la  deplina maturitate. « Firma » unor cenacluri a contribuit fără îndoială şi la conturarea şi afirmarea unor « generaţii », iar solidaritatea de grup a avut însemnăttaea ei, – o probă este adevărata «campanie de promovare » a optzeciştilor bucureşteni de la Cenaclul de Luni…

În ultimii ani, în contexte socio-cultiurale radical diferite în raport cu cele de dinainte de 1990, « instituţia » cenaclului literar apare mult diminuată ca factor formator. A scăzut mult numărul cencalurilor, resuscitarea lor se face cu o anume dificultate, audienţa e mult mai restrânsă. Aceasta, deoarece  s-a lărgit exponenţial spaţiul de comunicare electronic de tipul « face book », bloguri personale sau de asociaţie, ce permit imediata punere în circulaţie a unor texte literare şi un schimb de opinii inimaginabil mai înainte de explozia    informaţională. Sunt foarte multe locuri şi texte de calitate care le ocupă, însă – prin forţa lucrurilor – cantitatea enormă de « mesaje » aruncate în exces în eterul informaţional dăuneaza adesea grav « sănătăţii » spiritului critic. Democratizarea fără limite a acestui soi de piaţă literară lasă loc şi unor atititudini deloc  aplaudabile, reacţii triviale stridente,  impulsuri de un primitivism şocant. Din fericire, se manifestă şi multă « lume bună » în aceste noi spaţii de convivialitate, chiar dacă pretinsa   comunicare obligă adesea la conformisme şi declanşări ca şi automate de « opinii ». Se flecăreşte excesiv stând pe marginea a ceea ce am numit cândva  « şanţul electronic », se spun vrute şi nevrute în texte şi despre texte, veleitarismul, imposibil de stăvilit, e adesea aici în largul lui. Şi se prea poate ca în cenaclurile în sens rău « provnciale », ritualul laudei de circumstanţă a unor producţii de proastă calitate, ale unor incurabili grafomani, cu zeci de volume ilizibile publicate la edituri fără nume, să funcţioneze – cum se poate deduce şi din unele reviste mai marginale, cu comentatori de serviciu şi într-un limbaj diletant.

E foarte probabil ca aceste căi de comunicare să  se impună definitiv, cu efectele lor, şi bune, şi negative. Spectacolul desfăşurării lor este, evident, impresionant, copleşitor chiar, mai ales cantitativ, dar nu lipseşte nici calitatea – depinde desigur de cine ia parte la acest amplu   dialog generalizat.  Mai există şi vor mai exista, cred şi sper, cercuri ale poeţilor încă nedispăruţi,  în care apropierea de cititorii concreţi şi de ascultătorii lor devotaţi, ca  şi atenţia la valoare ori la defectele scrisului, se vor mai întâlni ca să comunice de la suflet la suflet, cu o căldură, care poate fi şi cea a întrebărilor şi respingerilor inerente, oricum  mai vie decât cea comandată de pe tastatura unui calculator.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]