Între publicaţiile lui Ioan Zoba din Vinţ, legate cu predilecţie de practica liturgică şi pastorală a acestui prelat ortodox transilvănean, pe nedrept considerat (încă) de unii autori drept calvin¹ – semnificativ de altfel, ca probă a conştiinţei lui identitare, e faptul că nu semnează niciodată altfel decât „popa Ioan din Vinţ” – se află, remarcată ca o excepţie de toţi cercetătorii, şi o operă cu conţinut „laic”. E vorba de Cărare pre scurt spre fapte bune îndreptătoare, ce nu trimite la activitatea propriu-zis preoţească ci la misiunea morală pe care protopopul vinţean, mare notar al Soborului Mitropoliei din Alba-Iulia, şi-o asuma faţă de păstoriţii lui. Într-adevăr, în predoslovia cărţii, autorul declară, despre „această cărţulie”: „o am întors pre limba rumânească, pre folosul şi întrămarea neamului nostru rumânesc”.

Cărarea… lui Ioan din Vinţ reprezintă traducerea în română a cărţii Kegyes cselekedetek rövid ösvenykeje… (Scurta cale a faptelor milostive…) de Matkó István (1625-1693), apărută la Sibiu în 1666, ce avea ca sursă un îndreptar moral scris în mediul puritan englez². Este o dovadă vie a circulaţiei interconfesionale a temelor pe care le vehiculează acest gen sapienţial orientat spre edificarea morală, care proliferează, în secolul XVII, în toate confesiunile de pe teritoriul Europei, inclusiv pe teren ortodox: „textul are tan­genţe cu florilegiile de înţelepciune de tipul Florii darurilor şi a Pildelor filosofeşti, cu o largă circulaţie în spaţiul sud-est european”, „având ca model culegeri precum Melissa lui Antonios şi Di­optra lui Filip Solitarul”, remarcă Eugen Pavel³.

Un fapt care nu a atras atenţia niciunui cercetător până acum este închinarea dedicatorie a Cărării pre scurt, carte reputată a fi fost publicată la Alba Iulia în 1685. Singura indicaţie a acestei datări provine de la Vasile Popp, care în a sa Disertatie despre tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele ţări de la începutul lor până la vremile noastre (Sibiu 1838, în caractere chirilice, p. 24-25) declară: „Află-să  această cărticică în biblioteca cuviosului părinte Bonifatie Pitiş, paroh la biserica S. Troiţă în Bolgarseghiu Braşovului” (adică în Şchei, denumirea venind din magh. Bolgárszeg). Polihistorul bibliofil a avut deci sub ochi un exemplar, pare-se, complet, de vreme ce a putut citi un titlu, o localitate şi un an de apariţie: „Cărare pe scurt spre fapte bune îndreptătoare. În Bălgrad 1685”, şi a putut reproduce titlul primei prefeţe: „Predoslovie cătră Măriia sa Craiul (iară din Craiu) a Ţării Ardealului, Domn. Domn. Apafi Mihai Tinărului din mila lui Dumnezeu Craiu ales a Ţării Ardealului, Domnului Părţilor Ţării ungureşti şi Şpanului Săcuilor, iproci”⁴.

Nimeni nu a reperat de atunci şi până în zilele noastre vreun exemplar posedând pagina de titlu (cel aflat la BAR este cu totul fragmentar⁵), pentru a se putea verifica această datare, ce a fost preluată aidoma de toţi istoricii bibliografiei şi literaturii române vechi. Astfel, Timotei Cipariu în a sa Crestomaţie sau analecte literare (I, 1858, p.127-128, notă) citează titlul cărţii, locul şi anul apariţiei, şi titlul predosloviei închinătoare către Craiul Ardealului, după Vasile Popp, iar un fragment din aceeaşi predoslovie (p. 128 notă), predoslovia către cititori (p. 127-129) şi extrase din carte (p. 129-133), după un exemplar al său, incomplet. Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, în Bibliografia Românească Veche (I, 1898, p. 275-276), unde cartea e catalogată cu n° 82, fac referinţă la disertaţia lui Vasile Popp pentru reproducerea titlului şi datării, ca şi a titlului predosloviei către Craiul Ardealului, pe când predoslovia însăşi, cu lacună la început (probabil o foaie), este indicată ca fiind reprodusă după Cipariu (dar probabil din altă publicaţie, necitată, decât Crestomaţia…, căci în aceasta din urmă se află, cum am văzut, doar un fragment). Tot după Vasile Popp sunt reproduse titlul, locul şi datarea tipăriturii la 1685, ca şi titlul predosloviei către Craiul Ardealului – numitul „domn. domn Apafi Mihai Tinărului” – şi în ediţia critică a Cărării…, realizată de Alin-Mihai Gherman în 2019 (p. VII), fără a se remarca inadvertenţa. Predoslovia către domnitor, cu lacună la început (prima filă fiind [5]), este transcrisă, probabil, după exemplarul provenit de la Timotei Cipariu, căci corespunde aidoma celei reproduse în BRV, dar exemplarul însuşi, facsimilat în cuprinsul ediţiei, nu este specificat⁶.

Datarea 1685 pentru tipărirea Cărării pre scurt este însă imposibilă, chiar amendată, după unii autori, la 1686 sau 1687 (cf. Gherman 2019, ibidem) – pentru motive furnizate direct tocmai de numita predoslovie, cum vom vedea mai departe – şi se datorează fără îndoială unei erori: fie o neatenţie de lectură a lui Vasile Popp, care, poate din pricina deteriorării paginii de titlu, a putut lua un 90 (chirilic c) drept un 80 (chirilic p), fie, mai puţin probabil dar nu cu totul imposibil, unei greşeli a tipografului însuşi ce a putut confunda, la uzaj, cele două caractere. Data reală a publicării trebuie să fie, după noi, 1695, şi nu 1685.

Într-adevăr, popa Ioan din Vinţ, sub semnătura lui obişnuită, se adresează, cf. titlul predosloviei, „cătră Măriia sa Craiul (iară din Craiu) Ţării Ardealului, domn.[ului] domn Apafi Mihai Tinărului” – adică Mihai Apafi II – punându-se, cum declară apoi în cuprinsul ei, „supt arepile slăvite a Măriei tale”, şi precizând în mod apăsat continuitatea cu craiul precedent: „aşa cum, subt arepile Măriei tale încă (ca şi până acum supt arepile preveghetoare a părintelui blagoslovit a Măriei Tale, şi al craiului milostiv al nostru)” – adică Mihai Apafi I, care murise în aprilie 1690 – „am rămas pre băsăul pizmaşilor noştri” (citatele apud Gherman 2019 susmenţionat, p. 1, 7-11, cu sublinierile noastre). Cartea nu putea deci să fi apărut în 1685, când Mihai Apafi tatăl era în viaţă, ci după 1692, anul întronării ca principe, la vârsta de 15 ani, a lui Mihai Apafi fiul, ca succesor legitim al părintelui decedat cu doi ani în urmă, şi sigur înainte de 1696, când, la vârsta majoratului, tânărul domn a cedat titlul de principe al Transilvaniei împăratului Leopold I⁷. Craiul căruia Ioan din Vinţ îi închină cartea este deci, fără nici o ambiguitate posibilă, Mihai Apafi fiul, nu tatăl dispărut, „craiul milostiv al nostru”, evocat cu pietate la trecut.

Pe baza argumentelor interne ale textului însuşi, avansăm deci teza unei datări a acestei tipărituri cu un deceniu mai târziu faţă de datarea unanim adoptată conform disertaţiei lui Vasile Popp, anume, în 1695, penultimul an de viaţă al lui Ioan din Vinţ.

Prelatul scriitor moare foarte probabil în cursul anului 1696, când fidelul său secund şi continuator, Gheorghe din Daia, după ce editase la Alba Iulia Ceasloveţul în 1686⁸, sub direcţia lui Ioan din Vinţ, îl reeditează la Sibiu în 1696, de data acesta singur: un probabil al doilea tiraj îl menţionează chiar ca notareş al Soborului mare, ca succesor deci al lui Ioan din Vinţ, ce dispăruse poate doar de foarte puţin timp, căci pe un alt exemplar, provenind probabil dintr-un prim tiraj, Gheorghe din Daia e menţionat ca editor fără susnumita titulatură, semn că mentorul său era încă în funcţie şi deci, în viaţă⁹.

Cât despre caracterele tipografice utilizate la compunerea Cărării pre scurt, tipărită, cf. Vasile Popp, la Bălgrad, ele sunt cu totul similare celor utilizate pentru editarea la Sibiu a Ceasloveţului în 1696, ceea ce confirmă teza unui transfer temporar de material tipografic de la Alba Iulia la Sibiu, probabil chiar în cursul lui 1696 (pentru o pricină rămasă, însă, neelucidată). Pare stabilită de asemenea continuitatea cu materialul tipografic bălgrădean ce servise la tipăriturile lui Ioan din Vinţ în deceniul precedent, precum Rânduiala diaconstvelor în 1687, Molităvnicul din 1689 (nu am putut însă afla, pentru a ne întări în această convingere, nicio reproducere a vreunei pagini din Ceasloveţul din 1686, ne bazăm deci, în acest punct pecis, doar pe bibliografie¹⁰). În orice caz, marea similitudine a caracterelor Cărării pre scurt cu cele ale Ceasloveţului din 1696 nu se opune ipotezei noastre de datare la mijlocul ultimului deceniu al secolului, ci apare mai degrabă ca un argument suplimentar.

***

O probă materială a noii datări pe care o avansăm aici pentru tipărirea Cărării pre scurt poate fi adusă, credem noi, de prezenţa posibilă a exemplarului deţinut, la 1838, de părintele Bonifatie Pitiş de la biserica Sfânta Troiţă din Braşov – adică, exemplarul consultat, pentru disertaţia sa, de Vasile Popp – la Muzeul „Prima Şcoală românească” creat în 1957 în incinta Bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului.

Pr. Dr. Vasile Oltean – care s-a pensionat de la conducerea Muzeului în 2020 – a putut semnala, dacă nu şi înregistra acest exemplar, fără a-i identifica însă autorul nici a da vreo indicaţie de datare. Într-adevăr, în lucrarea sa Acte, documente şi scrisori din Şcheii Brașovului (Editura Minerva, București, 1981, p. 4), cercetătorul citează, dintr-un „catastif” de epocă al cărţilor existente la biserica şi şcoala românească din Şcheii Braşovului, din care reproduce extrase pentru perioada 1684-1813 (f. 85-91), menţionarea următoarei tipărituri:

Cărţulue rumânească, anume Cărăruia scurtă, tipărit în Bălgrad cu pecetea bisericei.

Ni se pare că nu poate fi vorba decât de Cărarea pre scurt a popii Ioan din Vinţ. Şi cum cartea se afla, conform catastifului datând din primele decenii ale sec. XIX, în biblioteca bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, e de presupus că ea este încă prezentă în zilele noastre, ca făcând parte din fondul de carte veche al bibliotecii Muzeului. Ar putea fi vorba chiar de exemplarul provenit de la parohul bisericii învecinate, Sfânta Troiţă, sau de un alt exemplar, în orice caz, neînregistrat ca atare în BRV şi nici de vreun cercetător ulterior.

Din păcate, în al său Catalog de carte veche din Şcheii Braşovului în patru volume, în speţă, în volumul I (Edict Production 2004), ce ar trebui să cuprindă această tipăritură dinainte de 1700 şi să ne dea mai multe indicaţii, privind în special pagina de titlu, Vasile Oltean nu include Cărarea. Fie „cărţulia” nu mai exista în biblioteca muzeului la data catalogării, fie ea a scăpat atenţiei bibliofilului, care nu a considerat-o prea importantă.

Rămâne deci de văzut la faţa locului dacă singura indicaţie privind eventuala prezenţă a Cărării pre scurt a lui Ioan din Vinţ în biblioteca bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, anume cea dată de Vasile Oltean în prima sa lucrare, susmenţionată, se confirmă, şi în acest caz, în ce măsură exemplarul eventual aflat acolo e complet şi prezintă elemente contributoare la datarea ediţiei. Orice noi informaţii nu vor putea, credem, decât să confirme că această tipăritură nu datează din 1685, aşa cum figurează ea în bibliografii, nici din 1686 sau 1687, cum conjecturează unii autori, ci în mod cert de după 1692, foarte probabil din 1695.

***

Datarea revizuită a Cărării pre scurt aruncă o nouă lumină asupra ultimilor ani de activitate ai lui Ioan din Vinţ, de după Molităvnicul din 1689, considerat până acum ca ultima lui operă.

Cărare pre scurt spre fapte bune îndreptătoare, acest viatic transpus cu măiestrie în româneşte, se dovedeşte astfel a fi un fel de testament spiritual, animat, desigur, de un profund sentiment religios, dar nelegat de ritualistica bisericească; un testament lăsat posterităţii de cel ce-şi începuse cariera literară mult înainte de publicarea cărţilor sale de predicaţie şi de cult, anume cu o traducere în versuri, tot din maghiară, a unui mare poem baroc, cum am demonstrat într-un studiu precedent¹¹. Semn că bucla se închidea depăşind sfera praxisului şi ambiţionând o mult mai vastă cuprindere a orizontului uman.

Există de altfel convergenţe tematice, semantice şi stilistice tulburătoare între Cărare pre scurt,  tradusă de Ioan din Vinţ după viaticul moral de sorginte puritană publicat de calvinul Matkó István la Sibiu în 1666, şi Arătarea înţeleptului Varnava, poemul dialogului între suflet şi trup aculturat pe teren ortodox românesc de prelatul transilvănean, pornind de la viziunea tradiţional catolică, exacerbată la modul baroc, a Dialogului lui Nyéki Vörös Mátyás, a cărui a cincea ediţie apăruse la Oradea în 1642. Se poate chiar presupune că ambele traduceri au fost întreprinse de Ioan din Vinţ în perioada 1667-1669, cu mult înainte de declanşarea şirului de publicaţii programatice ce se vor succeda între 1683 (Sicriul de aur) şi 1689 (Molităvnicul), şi au fost reluate la sfârşitul vieţii, în jurul lui 1695, cu intenţia publicării, doar Cărarea apucând însă calea tiparului. Această supoziţie face verosimilă ideea copierii, de către popa Ioan din Vizogna (Ocna Sibiului), a Arătării înţeleptului Varnava, la cererea autorului însuşi, în vederea unui proiect de editare întrerupt de dispariţia lui Ioan din Vinţ probabil în prima parte a anului 1696, moartea împiedecându-l să revadă, finalizeze şi tipărească poemul, ce a rămas astfel în manuscris şi nu a fost identificat ca atare¹².

Convergenţa de intenţie, tematică, şi stil între Cărare pre scurt şi Arătarea înţeleptului Varnava¹³ revelă, o dată în plus, personalitatea de excepţie a popii Ioan din Vinţ, ce nu ezita a-şi căuta sursele la autori protestanţi sau catolici, absorbind însă, de peste tot, sensuri şi îndemnuri spirituale puse în slujba comunităţii lui româneşti, în spiritul unei deschideri supra-confesionale nemaiîntâlnite în epoca lui, şi rămase, până în zilele noastre, puţin înţeleasă şi încă şi mai puţin acceptată.

________________________

^[1] Astfel se mai poate citi încă: „O contribuție însemnată în această privință este atribuită protopopului Ioan Zoba din Vinţ, care, calvin fiind, a tipărit cărți românești cu o mai puțină influență calvinească.” (Igor Cereteu, „Tiparul și cartea românească veche în sistemul de valori europene”, în : Latinitate, Romanitate, Românitate. Ediția 4, R, 2020, Institutul de Istorie, Chișinău, Moldova, 6-7 noiembrie 2020, p. 29 (p. 21-36).

² Pentru identificarea surselor lui Matkó István, vezi studiul introductiv al lui Alin-Mihai Gherman, la ediţia critică Ioan Zoba din Vinţ. Cărare pre scurt pre fapte bune îndreptătoare, ed. Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia, 2019, unde autorul înclină spre ipoteza că autorul maghiar a tradus o lucrare a puritanului englez Robert Hill, a cărui Pathway to piety – cu mai multe ediţii între 1600 şi 1629 – pare cea mai apropiată, ca model, de structura cărţii lui Matkó István şi deci, indirect, a lui Ioan din Vinţ; argumente suplimentare în acelaşi sens la Emanuel Conţac, Mihaela Bucin, „Cărare pre scurt (1685): adaptarea în context românesc a unui manual puritan de bune maniere”, in: Biblicum Iassyense. Romanian Journal for Biblical Philology and Hermeneutics, vol. 8, Iaşi 2021, p. 93-124.

³ Carte şi tipar la Bălgrad (1567–1702). Ediţia a doua revăzută, editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021 (442 p.), p. 227-228.

⁴ Vezi şi ediţia critică Vasile Popp, Disertaţie despre Tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele țări de la începutul lor până la vremile noastre. Sibiu 1838.  Studiu introductiv, editţie, note, rezumat şi indice de Eva Mârza și Iacob Mârza. Editura Dacia, Cluj-Napoca 1995 (225 p., 16 p. planşe şi ilustraţii).

⁵ BAR, I 197938  (fotocopie din 1939 după exemplarul Bibliotecii Municipale din Blaj; în notiţă, cartea este neinspirat categorisită ca fiind un… catehism calvinesc). Acestui exemplar îi lipsesc nu doar predosloviile dar şi o bună parte din text, care începe la punctul 7 al întrebării a cincea, f. 10.

⁶ Din indicaţiile lui Eugen Pavel (Carte şi tipar la Bălgrad, p. 83, nota 257), deducem că este probabil vorba de exemplarul aflat la BAR Cluj (nereperabil însă în vreun catalog online).

⁷ Cartea, datată 1685, este totuşi considerată a fi fost patronată de ambii domnitori (v. Eva Mârza, Florin Bogdan, Repertoriul tipografilor, gravorilor, patronilor, editorilor cărţilor româneşti (1508-1830), ed. II, revizuită şi adăugită, ASTRA Museum Sibiu 2013, p. 23), ceea ce apare ca fiind contradictoriu pe de o parte cu predoslovia, care nu ne indică decât pe Mihai Apafi II („Tinărul”), şi pe de altă parte cu istoria, căci acesta din urmă nu era domn în 1685.

⁸ Datarea mai veche, 1685, a fost corectată, în favorarea datării 1686, de Eugen Pavel (Carte şi tipar la Bălgrad, p. 85).

⁹ Cf. BRV I, p. 340. Această indicaţie este dificil de confirmat, căci exemplarele Ceasloveţului din 1696 accesibile astăzi (BAR, BCU Cluj) nu sunt complete, lipsindu-le primele pagini.

¹⁰ Cităm: „Ceasloveţul în cauză [editat în 1696 la Sibiu] a fost tipărit cu acelaşi set de litere ca ediţia anterioară albaiuliană a cărţii cu acelaşi titlu din anul 1685”, fiind vorba de „itinerarea materialului tipografic de la Alba Iulia la Sibiu” (Eva Mârza, „Introducere”, in: Cartea românească veche în Imperiul Habsburgic (1691–1830). Recuperarea unei identităţi culturale / Old Romanian Book in the Habsburg Empire (1691–1830). Recovery of a cultural identity, ed. Ioan Chindriș – Niculina Iacob – Eva Mârza – Anca Elisabeta Tatay – Otilia Urs – Bogdan Crăciun – Roxana Moldovan – Ana Maria Roman-Negoi, ed. Mega, Cluj-Napoca 2016, p. 12).

¹¹ A se vedea studiul nostru „Arătarea lui Varnava. Un text poetic necunoscut scris în Transilvania la 1670”, apărut în Vatra (numerele 8-9/2020, 10-11/2020, 1/2021)şi, însoţit de o primă ediţie a textului, pe situl academia.edu; o publicaţie mult îmbogăţită şi revizuită a acestei contribuţii e în curs, în cadrul Muzeului naţional al Unirii din Alba Iulia.

Din punct de vedere strict literar, poemul nu e doar tradus ci adaptat în română, cu multe trăsături de originalitate în versificaţie şi în imagistică. Mai mult, intenţia de aculturare e vădită deja din titlu, căci „înţeleptul Varnava” stă pentru Sfântul Bernard (de Clairvaux) – sfânt necunoscut ortodocşilor – sub semnul căruia e pus poemul lui Nyéki Vörös Mátyás, în descendenţa unei lungi istorii a poemului medieval latin cunoscut sub denumirea de Visio Philiberti; or, personajul inventat de tălmăcitorul român trimite la Sfântul Varnava, însoţitorul apostolului Pavel în periplul de evanghelizare antiochian, şi evocă astfel, subliminal, apocalipsa apocrifă a Sfântulului Pavel, text binecunoscut pe teren românesc începând cu primele texte manuscrise (codicele Sturdzanus, Todorescu, Marţian).

¹² Este vorba de al doilea text, coligat cu copia Divanului lui Cantemir, în codicele CMR-44 de la biblioteca ASTRA din Sibiu (descris în studiul nostru susmenţionat): o alăturare deloc întâmplătoare, dată fiind învecinarea tematică resimţită de copist, popa Ioan din Vizogna,  între „dialogul sufletului cu trupul” (poemul tălmăcit de popa Ioan din Vinţ) şi „divanul înţeleptului cu lumea sau gâlceava sufletului cu trupul” (disertaţia disputaţională a principelui savant Dimitrie Cantemir).

¹³ Am abordat sumar această convergenţă în studiul susmenţionat, atât ca vocabular cât şi ca tematică şi stil ; iată câteva exemple: spart cu sensul de „rupt” („veşminte sparte”, în Arătare; „haine sparte”, în Cărare); spăsenie (mântuire), fericăciune (fericire), şi hrăborie (cu sensul de „curaj, avânt”) sufletului, ca valori opuse dezmierdăciunii trupului (cu sensul de „desfrînare”). E vorba, fireşte, în Carared pre scurt, de sfaturi morale destinate laicilor, în cadrul unei pietăţi individuale cu predilecţie practicate în mediile protestante, cum bine remarcă Nagy Levente (Reforma la români. Un fenomen de transfer cultural în secolele XVI-XVII, ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2021, p. 329-330), iar în Arătarea înţeleptului Varnava, de o psihodramă edificatoare provenind din Occidentul medieval latin şi abundent folosită în cadrul contra-reformei catolice: dar în ciuda eterogeneităţii surselor folosite, o retorică comună, cu termeni specifici, atestă un acelaşi suflu de inspiraţie între cele două tălmăciri, ce converg sub pana lui Ioan din Vinţ spre o spiritualitate evocând de-a dreptul scrierile monastice bizantine, opunând opţiunea pentru viaţa sufletească faţă de cea aservită trupului, urmarea căii Domnului, faţă de aplecarea spre înşelăciunile lumii.

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 164-166]