Alexandru Vlad – De ce n-a scris un american Madame Bovary

Notă: Eseul de mai jos e doar unul din cele care pledează pentru afilierea culturală anglo-americană a lui Alexandru Vlad, care, se știe, fusese un cititor și traducător dedicat al celor două literaturi. Pe de o parte, se vede aici o cunoaștere intimă a fenomenului discutat – romanul american și deficiențele lui tematice – și pe de alta, și acea intuiție critică obiectivă, lipsită de idolatrii livrești, în ciuda discretei admirații față de subiectul pe care îl tratează, care poate fi reperată și în alte eseuri asemănătoare (Între flux și reflux, dedicat lui Conrad, favoritul lui în materie de proză, ori Portocala cu mecanism de ceasornic, care pornește de la romanul englez și survolează, mai apoi, opera lui Anthony Burgess – ambele apărute în volumul din 2002, Sticla de lampă). Nu în ultimul rând, textul asimilează și acea notă caustic-ludică atât de specifică eseurilor sale conversaționale din Măsline aproape gratis (2012). (Andreea Pop) Citește în continuare →

Anca Hațiegan – Apariția actriței profesioniste: elevele primelor școli românești de muzică și artă dramatică (VI)

În episodul anterior al serialului dedicat primelor noastre actrițe profesioniste am început să o prezint pe Ralița Mihăileanu, care a făcut parte dintr-un adevărat „clan” actoricesc, alături de frații săi, Costache, Ștefan și Zinca, de soțul, Pavel Stoenescu, și de fiica sa, Maria Petrescu. Perioada bucureșteană, ante-Revoluție, a „Diletanților români” pare să fi reprezentat „epoca de aur” în cariera fraților Mihăileanu – „fericite rămasuri ale școalei de la 836!1, cum i-ar fi numit Cezar Bolliac în 1845, comentând spectacolul cu Tereza sau Orfelina din Genova, o melodramă de Victor Ducange, tradusă de P. Teulescu. Ralița culegea numai elogii, eclipsând-o pe Caliopi, fosta ei colegă, mai vârstnică, de școală. „Când ajungem la D-na Ralița în metamorfoza cocoanei Măndica, trebuie să mărturisim că actrița română de acest fel e o raritate”2, observa un cronicar în legătură cu prestația ei din O soaré la mahala de Costache Caragiali. Citește în continuare →

Anca Hațiegan – Apariția actriței profesioniste: elevele primelor școli românești de muzică și artă dramatică (V)

În ultimele două episoade ale serialului dedicat elevelor primelor școli românești de teatru am vorbit despre Caliopi Caragiali. O altă absolventă a Filarmonicii bucureștene care, asemeni Frosei Vlasto, a făcut o carieră frumoasă și mai cu seamă longevivă în teatru, a fost Ralița Mihăileanu. Ea a jucat până spre finele deceniului 7 al secolului al XIX-lea, fiind specializată în roluri de subretă, apoi de mamă și, la urmă, de „duenă” (adică doică), cum scrie Dimitrie C. Ollănescu1 în volumul 666 actori craioveni: file de arhivă sentimentală, alcătuit de Constantin Gheorghiu, Alexandru Firescu și Ion Zamfirescu, sunt dați ca ani ai nașterii și morții Raliței – 1823, respectiv 18812. După Dimitrie C. Ollănescu, 1881 e anul ieșirii ei la pensie, dar există alte date, furnizate de către același Dimitrie C. Ollănescu și de Ioan Massoff, care arată că Ralița era deja la final de carieră pe la 1868-1873 (în 1873 încă figura ca actriță în trupa lui Matei Millo).

Citește în continuare →

Bogdan Rusu – Lenin, Hegel și dialectica

bogdan rusu

Încercările de a-i înălța statura filosofică lui Lenin prin valorificarea interesului său pentru Hegel sunt destul de vechi. Merită amintită aici traducerea, în 1938, a conspectelor lui Lenin din Hegel în franceză de către Guterman și Lefebvre1 și însoțirea traducerii de un copios studiu introductiv. Tot Lefebvre a scris o carte despre Lenin2, în care îl ia în serios, foarte în serios, ca filosof și examinează în profunzime relația lui Lenin cu filosofia hegeliană. Althuser a grupat câteva studii despre Lenin și Hegel într-o broșură, unul dintre studii fiind o comunicare la un congres internațional despre Hegel3. Interesul pentru „hegelianismul” lui Lenin a înflorit din nou începând cu anii 1990. S-a scris și o monografie foarte completă de către Kevin Anderson4, în 1995, precedată de apariția mai multor studii ale aceluiași autor. Stathis Kouvelakis a reluat, printre alții, tematica5 și în secolul nostru. Alte figuri ale marxismului occidental recent, precum Balibar, s-au apropiat cu seriozitate de Lenin filosoful. La aproape trei decenii de la dispariția blocului comunist subiectul pare să fi căpătat legitimitate teoretică și în afara marxism-leninismului ortodox. În cea mai vastă tentativă de resemnificare filosofică a îndeletnicirilor lui Lenin cu textele hegeliene, Anderson face din acesta un precursor al hegeliano-marxiștilor occidentali de mai târziu. Analiza concepției lui Lenin nu îndreptățește, credem, concluzii atât de ambițioase. Citește în continuare →

Anca Hațiegan – Apariția actriței profesioniste: elevele primelor școli românești de muzică și artă dramatică (IV)

hatiegan 42

În episodul precedent al serialului dedicat primelor actrițe profesioniste de limba română am început să o prezint pe Caliopi (n. 1815, Chișinău – m. 2 aug. 1890, București), una dintre cele mai cunoscute eleve ale Școlii de muzică vocală, declamație și literatură din cadrul Societății Filarmonica (activă între anii 1834-1837), intrată, în 1838, în familia Caragiali, prin căsătoria cu Luca, tatăl marelui dramaturg Ion Luca Caragiale (născut, după cum se știe, din legătura ulterioară a acestuia, niciodată oficializată, cu Ecaterina Karaboas). Am vorbit despre activitatea trupei de „Diletanți români” conduse de Costache Caragiali (în asociere cu Costache Mihăileanu), căreia i s-au alăturat și Luca, împreună cu Caliopi, oprindu-mă la triumful actorilor în comedia O bună educație de Costache Bălăcescu, care a avut premiera în 28 iulie, 1845. Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68? (anexe)

Hans-Juergen Krahl

Hans-Jürgen KRAHL

Contradicţia politică a teoriei critice adorniene1

Biografia intelectuală a lui Adorno e caracterizată de la început şi până până în abstracţiunile ei estetice de experienţa fascismului. Modul de reflectare al acestei experienţe, care citeşte în formele artei raportul indisolubil dintre critică şi suferinţă, dă intransigenţa exigenţelor negaţiei şi îi indică şi limitele. În reflecţia asupra violenţei fasciste care se iveşte din catastrofele economice naturale producției capitaliste, „viaţa mutilată” află că nu se poate sustrage prinderii ei în contradicţiile ideologice ale individualităţii burgheze, a cărei dezintegrare irevocabilă a recunoscut-o. Teroarea fascistă nu produce doar intuiţia caracterului coercitiv ermetic a societăţilor de clasă înalt industrializate, ea răneşte şi subiectivitatea teoreticianului şi rigidizează bariera de clasă a capacităţii sale de cunoaştere. Adorno exprimă conştientizarea acestui lucru în introducere la Minima moralia: »Forța care m-a izgonit mi-a retras totodată cunoașterea ei. Încă nu îmi admisesem partea de culpă, în capcana căreia cade din capul locului cel care vorbește despre Individual în privința Informulabilului ce s-a petrecut colectiv.«

Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68? (12/12)

no intenso agora

Victor Morozov

No Intenso Agora și moștenirea cinematografică a lui Mai 68

No Intenso Agora (Într-un prezent intens), al brazilianului João Moreira Salles, s-a putut vedea pe ecran mare în România la festivalul One World Romania. E un film care apare la zece ani după ultimul documentar al lui Salles – dovadă a îndelungului proces de maturare pe care l-a presupus – și la (aproape) cincizeci după Mai 68 – dovadă a necesității unui alt document cinematografic care să abordeze, lucid și fără exces, acea salbă de evenimente care au reconfigurat datele de bază ale societății. Două axe suscită interes în filmul documentar al lui Salles: felul în care racordează istoria personală, intimă, a home movies-urilor la istoria cu I mare, și aplicația constantă a regizorului către muncă didactică; Salles face în No Intenso Agora educație prin imagine. Citește în continuare →