În vara lui 1923, istoricul și arheologul Vasile Pârvan publica în revista orădeană Cele Trei Crișuri (IV, nr. 8 (august) 1923, p. 119) textul intitulat „Țara de Apus” (retipărit în Opere. Scrieri, ed. de Dorina N. Rusu, București, Academia Română & Fundația Națională pentru Știință și Artă & Muzeul Național al Literaturii Române, 2018, p. 794-795). În el spunea că „În munții patriei mele crește un neam de oameni deosebit de toate cele care umplu șesurile dimprejur… […] Și trupul și sufletul lui e altfel. Căci cum îi este trupul de vânjos și ușor așa îi e și mintea, iute la înțeles lucrurile grele și gata la hotărâri viteze. Stăpân s-a deprins să nu aibă. Căci fiecare e împărat în vâlceaua lui dintre două dealuri. Și chiar de-o fi piatra pleșuvă, locul unde s-a trezit pe lume, el nu-l dă jos pe cel mai mănos ogor de la șes. Acolo, în câmpia fără margini, el nu se coboară decât iarna, când viscolul curăță aerul și-l face aspru ca în munte. Se coboară cu oile, ori se coboară cu oștile, ca să facă nutreț vitelor și pradă pentru cei de-acasă”.
Încheiam prima parte a eseului nostru dedicat prozei lui Krasznahorkai László cu sugestia că dacă se dorește cu tot dinadinsul să se descopere izvorul prim, originar al artei sale poetice, el trebuie căutat în contextul existențial mai amplu al problematicii entropiei, ilustrat de către Thomas Pynchon printr-o foarte cunoscută povestire de tinerețe intitulată Entropy, publicată inițial în Kenyon Review (nr. 22. Noiembrie 1960) și reluată în mai multe antologii, înainte de a intra în sumarul volumului recuperativ Slow Learner. Early Stories (Little, Brown and Co., Boston-Toronto, 1984, pp. 80-98), care dispune și de o Introducere semnată de către autor, esențială atât pentru contextul prozelor de tinerețe, cât și pentru distanța critică pe care scriitorul a luat-o față de ele în perspectiva anilor care s-au scurs de la prima lor publicare. Concoctat în 1865 de către fizicianul german Rudolf Clausius, ca alternativă la cuvântul Verwandlungsinhalt, mai greu de reținut, termenul entropie desemnează, în accepțiunea sa termodinamică inițială, implacabila degradare și epuizare a unui sistem energetic pe parcursul funcționării sale. Într-un mod paradoxal, care este și „cheia” ecuației, destructurarea sistemului nu se produce prin pauperizare, adică prin consumarea energiei libere, disponibile de către sistem („free, available energy” sunt termeni acreditați de către fizicianul american Josiah Willard Gibbs, citat de către unul dintre personajele lui Pynchon), ci prin tendința sistemului de a intra în echilibru, pentru a minimaliza consumul energetic.
Încentrul celor mai multe programe politice și proiecte utopice găsim (implicit sau explicit) educația, de vreme ce construirea unei societăți bune (sau perfecte) necesită în primul rând o revoluție antropologică*. De la Republica lui Platon până la planurile din ziua de azi de a construi sau reconstrui societăți deschise, de la paideia elinilor până la idealista Bildung a germanilor și la declarațiile-program ale celor mai puțin filozofice proiecte educative contemporane, școala și cetatea, educația și puterea sunt inseparabile.
În România, unde prima universitate modernă a fost înființată abia în 1860, planurile cuprinzătoare de a educa națiunea au reprezentat întotdeauna o constantă a discursului intelectual, ele fiind adesea contrare instituțiilor, filozofiilor și sistemelor educative existente. „Scurtul secol douăzeci” (Eric Hobsbawm) este saturat de astfel de viziuni etnopedagogice ambițioase ce se întind de la amendamente mai mult pragmatice aduse reformelor școlare din România sfârșitului de veac nouăsprezece de matematicianul și ministrul educației Spiru Haret (1851-1912), un Jules Ferry al României, până la transformările radicale ale educației naționale promovate de Dreapta (în perioada interbelică) și de Stânga (1948-1989). După 1989, idei și proiecte pedagogice precomuniste au fost reînviate de cei ce vedeau epoca postcomunistă ca pe o reîntrupare a „epocii de aur” interbelice. Cu toate acestea, cu excepția câtorva ajustări paseiste cum ar fi reintroducerea studiului religiei în școală, dinamica sistemului de învățământ a urmat în linii mari cursul de dinainte de 1989 și presiunile ce au rezultat din tot mai numeroasele interacțiuni internaționale, în special cele legate de agențiile de finanțare „pastorală” și de acreditare, inclusiv Banca Mondială și Uniunea Europeană.
„S-au născut în ultimul deceniu al veacului al XIX-le în zona evreiască de rezidență din Imperiul Rus, în centrul unui teritoriu pe care românii și rușii și-l smulg de patru ori unii altora între sfârșiturile celor două războaie. Ea se numește Sprința Ciobricer, el Isidor Berman. Sunt evrei de limbă rusă, proveniți din rândul negustorimii, nepracticanți. Ea crește în Basarabia, pe malul Mării Negre, la Cetatea Albă (Akkerman pentru turci, în prezent Bilhorod-Dnistrovskii, în Ucraina). Studiază la Odessa și la Viena, lucrează la Chișinău. El este din Odessa. Rănit în timpul pogromului din 1905, condamnat la moarte de bolșevici la începutul anilor 1920, apoi grațiat, se refugiază în România, la Galați. Acolo se căsătoresc în 1926 și, în anul următor, o aduc pe lume pe Valentina, singurul lor copil. Din 1928 până în 1934, își încearcă norocul la Paris, de unde Isidor este expulzat. Se întorc la București. În toamna anului 1940, în momentul în care creșterea violențelor fasciste spulberă toate iluziile, pleacă în Basarabia, chiar atunci luată înapoi de la sovietici de români. Petrec nouă luni la Chișinău. Invazia trupelor germane și române, în iulie 1942, îi zorește spre Odessa. Sosesc acolo odată cu războiul, trăiesc cele două luni de asediu al orașului și sunt, la sfârșitul lui octombrie, destinați măcelului în masă de pe malurile Bugului. Se află acum în Transnistria, acel loc inventat în timpul războiului ca să slujească României drept laborator de exterminare etnică, fâșie de pământ de sinistră amintire între Nistru și Bug, având drept capitală Odessa. În primăvara anului 1942, Isidor este împușcat pe marginea unei gropi. Valentina și Sprința supraviețuiesc, salvate de doi ofițeri români, se ascund sub o identitate falsă în satul Berezovka, placă turnantă a deportării evreilor din sudul Transnistriei. În primăvara lui 1944, fug în direcția opusă retragerii germanilor și a valului Armatei Roșii. În august, România se gândește în mod rațional să schimbe tabăra: trecutul fascist i se șterge din memoria oficială. Ele se întorc la București în toamna lui 1944. Experiența lor este contradictorie în toate privințele. Valentina va aștepta 40 de ani și un nou exil, către Vestul fantasmagoric, ca să-și spună povestea.”
La aproape două secole de la premiera sa, piesa satirică în cinci acte a lui Gogol, Revizorul, continuă să tulbure la fiecare reprezentație, oriunde ar fi jucată*. Poate pentru că corupția și logoreea duplicitară nu sunt doar trăsături familiare Rusiei secolului al XIX-lea, ci au devenit aspecte comune ale tuturor sistemelor de guvernare și ale oricărei administrații, recognoscibile pentru publicul lui Gogol, indiferent de limbă sau cultură.
În vara lui 1923, istoricul și arheologul Vasile Pârvan publica în revista orădeană Cele Trei Crișuri (IV, nr. 8 (august) 1923, p. 119) textul intitulat „țara de Apus” (retipărit în Opere. Scrieri, ed. de Dorina N. Rusu, București, Academia Română & Fundația Națională pentru știință și Artă & Muzeul Național al Literaturii Române, 2018, p. 794-795). În el spunea că „În munții patriei mele crește un neam de oameni deosebit de toate cele care umplu șesurile dimprejur… […] și trupul și sufletul lui e altfel. Căci cum îi este trupul de vânjos și ușor așa îi e și mintea, iute la înțeles lucrurile grele și gata la hotărâri viteze. Stăpân s-a deprins să nu aibă. Căci fiecare e împărat în vâlceaua lui dintre două dealuri. și chiar de-o fi piatra pleșuvă, locul unde s-a trezit pe lume, el nu-l dă jos pe cel mai mănos ogor de la șes.
„Școala” lui Noica: cultură și putere în România comunistă*
(Partea I)
La începutul toamnei lui 1983 a apărut în România o carte care avea să modifice timp de circa un deceniu dezbaterile din această țară legate de cultură, politică și ceea ce e important în viață. Cartea aceasta, Jurnalul de laPăltiniș. Un model paideic în cultura umanistă, a devenit imediat un best-seller, un articol mult râvnit pe piața neagră a schimburilor în natură, un simbol al culturii elevate, un Bildungsroman, obiect al unui adevărat cult și, în același timp, subiect al unor înflăcărate – chiar dacă uneori oblice, esopice – discuții în sferele vieții private și publice ce se influențau reciproc în România lui Ceaușescu.
În data de 24 februarie 2022 am făcut un Atac Vascular Cerebral. (Primele imagini cu intrarea rușilor în Ucraina le-am văzut de pe un pat de la Urgențe, ceea ce m-a făcut să-mi caut în minte rădăcini ucrainene. Nu am găsit.) „Am făcut” e un fel de a spune, căci eu nu am făcut nimic cu mâinile mele. Nici n-am creat ceva cu mintea mea. Însă și dacă aș spune că „mi s-a făcut”, tot nu aș rezolva mare lucru. Căci ar însemna că presupun un creator al răului care și-a abătut asupra mea un potop de gânduri rele. De ce să fac judecăți in rem? Cel mai cinstit este să spun „am suferit un…” Dar și formularea asta lasă să se întrevadă, într-un colț al ei, pe un făcător de suferințe. Poporul evită discuțiile inutile (oricum lucrul e făcut!), printr-o sentință care taie orice pornire spre speculații inutile: „l-a bătut Dumnezeu”. Păs de mai comentează ceva! De fapt toate vorbele de mai sus, acum îmi dau seama, ascund ezitarea mea de a mărturisi ceea ce mă frământă, de a pune degetul pe rană. Or, ca să mai atenuez indecizia, mă voi ascunde după un vers al lui Rilke: „N-ați văzut pe stelele antice prudența gestului uman?”. Într-o conferință, Andrei Pleșu spunea că de la o vârstă încolo corpul devine plictisitor, căci e previzibil. Câștigul teoretic al unui AVC (un câștig bun numai și numai pentru a fi temă de conferință) este acela că propriul tău corp îți devine un ținut necunoscut, iar cunoașterea lui devine o aventură. Toate vechile comenzi sunt anulate, șterse, nu mai ascultă nimeni de ele, iar dragostea pentru propriul corp se intensifică nebănuit de mult. Fiecare ezitare învinsă devine un act de împroprietărire peste un nou „hectar” al propriului trup.
Rămâne enigmatică moda romană a portretizărilor stauare de daci. Leonard Velcescu s-a ocupat de alcătuirea dosarului chestiunii, ducând până departe cercetarea sa. El a repertoriat statuile păstrate și a identificat care dintre ele au servit drept modele artiștilor de mai târziu, din Renaștere, Baroc și Iluminism. În studiul lui Importanța reprezentărilor sculpturale de daci, din Forul lui Traian (Roma), pentru cultura română (Argesis, XVIII, Pitești, 2009) precizează că„au fost analizate și inventariate mai mult de o sută de sculpturi romane, ce reprezintă vechii locuitori ai Daciei…” (p. 18).
Nu există un autor căruia să-i fie atribuită expresia „poezie algoritmică” – termenul şi practica au evoluat treptat într-un dialog între arte, literatură şi informatică.
Un istoric pe scurt. Anii 1920–1930: primele experimente „procedurale” vin dinspre avangarda dadaistă şi suprarealistă – Tristan Tzara publică instrucţiuni pentru a-ți construi un text automat („How to make a Dadaist Poem”), iar metoda Cut-Up a lui Brion Gysin din 1959 recurge la combinări „aritmetice” de fragmente textuale: cuvintele și expresiile erau tăiate în fragmente pentru a se pierde semnificațiile lor inițiale și prin rearanjare să se poată crea semnificații noi. Așa s-a născut The Third Mind, un manifest-colaj despre această metodă, realizat împreună cu prietenul său William S. Burroughs. A experimentat această metodă cu poezii intregistrate pe bandă magnetică utilizând un algortim computerizat. Dreammachine, concepută de Brion Gysin împreună cu Ian Sommerville, datează din aceeași perioadă. O metodă aplicată picturii cinetice, care dezvoltă viziuni interioare, „alterând percepția timpului și spațiului și provocând o stare de visare” și un protospatiu virtual de „psudo-evenimente”(https://archive.newmuseum.org/exhibitions/1057). Cu implicații pentru poezie desigur.
revistavatra.org 