Sanda Cordoș – Imaginea revoluției în literatura română (I)

„Greutatea nu este a face revoluțiuni, ci a ști ce trebuie a se face după revoluțiune. Ei bine, eu nu văz nici un revoluționar. Voi toți sunteți niște doritori nebuni, inimă și fără cap, oameni de aspirațiuni și fără acțiune. Trei zile după revoluțiune v-ați apuca să vă certați între voi și lumea, obosită, v-ar lua la goană ca pe niște nebuni”.

(Dimitrie Bolintineanu, Doritorii nebuni)

„Revoluția va fi batjocorită prin exces de evlavie! (…) Asta este soarta tuturor marilor evenimente solemne”.

(Dana Dumitriu, Prințul Ghica)

„Puternic ardea soarele revoluției, în mintea mea răsărit, în venele mele răsărit, ne transmiteau la televizor în direct pe toate canalele lumii, pe noi toți, în direct, toată acea maree de trupuri inundând orașul, cum facem slalom printre gloanțe și descărcăm automatele unii într-alții”.

(Bogdan Suceavă, Noaptea când cineva a murit pentru tine)

Citește în continuare →

Anca Hațiegan – Apariția actriței profesioniste: elevele primelor școli românești de muzică și artă dramatică (VIII)

O parte din înalta societate, cea „înstrăinată sau străină de țară”, potrivit lui Teodor Burada, nu privea cu ochi buni progresele elevilor Conservatorului filarmonic-dramatic, drept care, „prin diferite manopere și intrigi, se începu a se insinua în spiritul părinților ce-și aveau copiii lor în Conservator că acei școlari nu învăța carte, ci au de gând să se facă actori, ceea ce în timpul acela era un ce degradator, având publicul pe atunci cel mai mare dispreț pentru cei ce îmbrățoșau cariera teatrală”1. Retragerea unei bune părți a elevilor și problemele bănești (subvenția anuală de 200 de galbeni, acordată de guvern, a fost anulată) au făcut ca, în cele din urmă, Conservatorul filarmonic-dramatic ieșean să își înceteze activitatea. Citește în continuare →

Ştefan Borbély – Cealaltă Maitreyi

În pofida aparentei sale simplităţi, Maitreyi, de Mircea Eliade (1933) este, în mod incontestabil, unul dintre cele mai răstălmăcite romane ale literaturii române. Cooptarea sa în programa şcolară a generat un dezastru. Zeci de generaţii de elevi şi de eleve au fremătat sentimental la translarea subiectului în lumea superioară, de dincolo de contingent, a Absolutului, construindu-şi un mit erotic sublim şi eterat, care nu are nimic de-a face cu realitatea. Restricţiile pudibonde ale moralei comuniste, în care era o blasfemie să vorbeşti de „seducţie”, au contribuit din plin la acreditarea unei fantasme cu tentă exotică, prin intermediul căreia Orientul se „nuntea” fericit cu Occidentul, generând, în cele din urmă, simbioza extatică îndelung aşteptată de către Istorie. Flatant se dovedea şi faptul că nuntirea implica un viitor istoric al religiilor (la data scrierii romanului), pornit pe calea unei sinteze spirituale absolute. Citește în continuare →

Anca Hațiegan – Apariția actriței profesioniste: elevele primelor școli românești de muzică și artă dramatică (VII)

Potrivit lui Ion Curie, fost elev al Filarmonicii bucureștene, rolurile Alzira din tragedia Alzira sau Americanii de Voltaire și Regina Micol din Saul de Vittorio Alfieri (ambele traduse de Aristia) ar fi fost interpretate în școală de una și aceeași actriță: „o tânără femeie din Transilvania1. Or, din istoria lui Dimitrie Ollănescu aflăm că rolul Micolei (fiica lui Saul) a fost jucat de cea care a fost primită în rândurile elevilor Filarmonicii în locul domnișoarei Elenca, și anume doamna Catinca Buzoianu – sau Buzoianca, așa cum apărea pe afișul spectacolului Saul. Așadar, „tânăra femeie” din Transilvania despre care amintește Curie era această Catinca Buzoianu, care poate fi considerată prima actriță profesionistă de limba română de origine ardeleană. Este posibil, totuși, ca memoria să-i fi jucat lui Ion Curie o festă într-o anumită privință, căci rolul Alzirei îi revenise la premieră Frosei Vlasto. Nu e însă exclus ca ea să fi fost mai târziu înlocuită de Catinca (pe la sfârșitul anului 1837), Frosa retrăgându-se mai repede din activitatea teatrală a filarmoniștilor, din cauza presiunilor Curții domnești. Citește în continuare →

Alex. Cistelecan – Cronici ale unei postistorii

Recenta istorie pentru export a României contemporane a lui Florin Abraham, Romania since the Second World War. A Political, Social and Economic History*, are cel puțin meritul de a (re)pune pe masă marile întrebări: ce este, în fond, istoria și ce poate și trebuie să fie scrierea ei? Unde se face trecerea între simpla înlănțuire sau cronică – fidelă, fără doar și poate – a unor date și evenimente istorice și istorializarea propriu-zisă, i.e. narativizarea modului în care subiectul istoric – societatea – își face istoria, este subiectul și obiectul propriei sale deveniri? Oare nu orice istorie, prin definiție și prin chiar structura ei narativizantă și totalizantă, păcătuiește întotdeauna deja prin a fi o mică filosofie a istoriei, o sublimare și decantare a pulberei de evenimente în raționalitatea unei narațiuni ordonate, inteligente, a devenirii sociale și a ajungerii sale la conștiința de sine – căci oricât de non-hegelieni am fi, ea se încheie totuși culminant prin scrierea acestei istorii? Citește în continuare →

Alexandru Vlad – De ce n-a scris un american Madame Bovary

Notă: Eseul de mai jos e doar unul din cele care pledează pentru afilierea culturală anglo-americană a lui Alexandru Vlad, care, se știe, fusese un cititor și traducător dedicat al celor două literaturi. Pe de o parte, se vede aici o cunoaștere intimă a fenomenului discutat – romanul american și deficiențele lui tematice – și pe de alta, și acea intuiție critică obiectivă, lipsită de idolatrii livrești, în ciuda discretei admirații față de subiectul pe care îl tratează, care poate fi reperată și în alte eseuri asemănătoare (Între flux și reflux, dedicat lui Conrad, favoritul lui în materie de proză, ori Portocala cu mecanism de ceasornic, care pornește de la romanul englez și survolează, mai apoi, opera lui Anthony Burgess – ambele apărute în volumul din 2002, Sticla de lampă). Nu în ultimul rând, textul asimilează și acea notă caustic-ludică atât de specifică eseurilor sale conversaționale din Măsline aproape gratis (2012). (Andreea Pop) Citește în continuare →

Anca Hațiegan – Apariția actriței profesioniste: elevele primelor școli românești de muzică și artă dramatică (VI)

În episodul anterior al serialului dedicat primelor noastre actrițe profesioniste am început să o prezint pe Ralița Mihăileanu, care a făcut parte dintr-un adevărat „clan” actoricesc, alături de frații săi, Costache, Ștefan și Zinca, de soțul, Pavel Stoenescu, și de fiica sa, Maria Petrescu. Perioada bucureșteană, ante-Revoluție, a „Diletanților români” pare să fi reprezentat „epoca de aur” în cariera fraților Mihăileanu – „fericite rămasuri ale școalei de la 836!1, cum i-ar fi numit Cezar Bolliac în 1845, comentând spectacolul cu Tereza sau Orfelina din Genova, o melodramă de Victor Ducange, tradusă de P. Teulescu. Ralița culegea numai elogii, eclipsând-o pe Caliopi, fosta ei colegă, mai vârstnică, de școală. „Când ajungem la D-na Ralița în metamorfoza cocoanei Măndica, trebuie să mărturisim că actrița română de acest fel e o raritate”2, observa un cronicar în legătură cu prestația ei din O soaré la mahala de Costache Caragiali. Citește în continuare →