Alex Goldiș – Cea mai necesară carte a ultimelor decenii

Ca un eveniment a fost întâmpinată – și pe bună dreptate – cartea Alinei Pavelescu și a lui Șerban-Liviu Pavelescu, Istoria orbilor. România în război 1940-1945*, o carte care reface, din documente, narațiunea celor mai tumultuoși ani ai României moderne. Spun narațiune pentru că volumul celor doi istorici nu are pedanteria aridă a lucrărilor de acest tip, ci e o reconstrucție arhivistică cu retorică de roman. Cartea reține toate transformările accelerate ale României la traversarea, în doar cinci-șase ani, a mai multor tipuri de dictaturi, însă o face printr-o tehnică a contrapunctului deprinsă în mod evident din romane. Istoria mare, care urmărește în fiecare moment poziția României în ansamblul raporturilor de forțe la nivel internațional, e completată, adnotată, ba uneori chiar contrazisă, de experiențele la firul ierbii a celor care participă la ea. Astfel, Istoria orbilor reconstruiește pe de o parte tangajul diplomatic al diferitelor guverne dintre 1940 (1938-1939) și 1945 (cu prelungiri până în 1948) care încearcă, în funcție de interese colective, dar și de interese personale ale actanților, să mențină România pe linia de plutire, evitând cedări teritoriale sau angajări nechibzuite în conflictul mondial. În același timp sunt surprinse, cu o minuțiozitate documentară greu de egalat, toate conflictele politice interne dintre formațiuni democratice și grupările totalitare, dintre instituția regalității și guvern, preocupate fiecare de accederea la putere și de identificarea unor soluții de depășire a crizei.

Citește în continuare →

Ruxandra Cesereanu – Ceasornicăria (IX)

În numărul 5-6 din 2025 al revistei Vatra am aflat, din grupajul (coordonat de Alex Cistelecan și Alexandru Vasile Sava) dedicat celor mai recenți filosofi și noilor ontologii (m-au interesat în special francezii Quentin Meillassoux și Mehdi Belhaj Kacem), că al doilea filosof aici menționat folosește un studiu al meu despre Fenomenul Pitești ca punct central pentru demonstrația sa asupra ideii de Rău, în ampla lucrare Système de la pléonectique (publicată de Editura Diaphanes, în colecția Anarchies, în 2020). În 2007, coordonasem împreună cu reputatul istoric Stéphane Courtois un volum în franceză dedicat comunismului din România (Communisme. Roumanie, un totalitarisme ordinaire), la Editura LʼÂge d’Homme, din Elveția; iar în acest volum publicasem și un studiu amplu dedicat experimentului abominabil din închisoarea Pitești care se numea „Torture et horreur: le phénomène Pitești (1949-1952)”. Claudiu Gaiu, care semnează în revista Vatra eseul „Despre Neant și Dumnezeu (în Sistemul Pleonecticii și în Realismul Speculativ)” (pp. 55-59), analizează cartea Sistemul de pleonectică (sau Sistemul pleonecticii) de Mehdi Belhaj Kacem și implicit menționează și studiul meu despre Fenomenul Pitești de care se ocupă filosoful francez.

Citește în continuare →

Ovidiu Pecican – Un spațiu al extincției

Ce înseamnă să fii român din perspectiva marii culturi? Pentru Constantin Noica, răspunsul nu se structurează în cadrele clasice ale istoriografiei pozitiviste, nici în cronologia liniară a bătăliilor sau în granițele rigide ale unui aparat statal. Identitatea românească este, fundamental, o realitate de ordin spiritual, o situare metafizică în fața timpului și a existenței. Însemnările sale dense din Jurnalul de idei (foaia volantă Spațiul românesc, fragmentul 5.120) pun în lumină o intuiție tulburătoare: spațiul românesc nu este un centru de expansiune istorică imperială, ci un creuzet al stingerii rodnice, un teritoriu spiritual unde culturile și popoarele lumii vin să se ressoarbă pentru a se împlini sub o altă formă, mai blândă și mai profundă.

Citește în continuare →

Sorin Antohi – Genocidul armean: atitudinea Vaticanului

În patru texte anterioare consacrate genocidului armean, precum și în mai multe intervenții publice la București și Erevan, am abordat din perspectiva mea de istoric al ideilor câteva din temele centrale ale istoriei, contextelor, semnificațiilor și memoriei acestei tragedii.1 Așa cum se întâmplă cu toate marile personaje, evenimente și procese istorice, faptele au fost stabilite dincolo de orice dubiu rezonabil (documentar, metodologic, epistemologic), pe baza documentelor și mărturiilor, dar au fost deopotrivă negate ori relativizate, instrumentate cinic, ajungând – răstălmăcite selectiv și partizan – în canoanele istoriografice și în memoriile colective concurente. Așa se constituie memoriile neliniștite, abuzate/abuzive, cele care nu cunosc justiția, reconcilierea, iertarea și amnistia, amnezia terapeutică și chiar uitarea împăcată – obținută tocmai prin stabilirea adevărului și prin administrarea riguroasă dar înțeleaptă a justiției. Parcursul dificil de doliu, justiție și reconciliere este necesar continuării vieții personale și a istoriei – un purgatoriu explorat magistral de Paul Ricoeur. Aceste traumatice, obsedante și aparent insolubile trecuturi care nu trec (sintagma lui Henry Rousso referitoare la regimul de la Vichy) produc efecte secundare pe termen lung, de la psihologie și viață cotidiană la diplomație și politică, alimentând adversități și rivalități ireductibile. Astfel, indivizii, societățile și statele rămân prizonieri fără speranță într-o liminalitate etică și morală infinită, torturându-se reciproc în bolgiile unui provizorat toxic. Genocidul paradigmatic din toate punctele de vedere de mai sus este desigur Holocaustul/Shoah. Și genocidul armean din 1915, prefațat de o tradiție seculară de exacțiuni și de câteva decenii de masacre moderne pentru care otomanii au dobândit o tristă faimă, postfațat de o serie de prelungiri criminale într-o republică edificată pe principii biopolitice înrudite cu fascismele și nazismul, este tot o astfel de memorie, un astfel de trecut. Chiar dacă toate evenimentele și persoanele sunt unice și, la limită, incomparabile, o lectură paralelă a Holocaustului/Shoah și a genocidului armean/Medz Yeghern poate să treacă de diferențele radicale și să ajungă la paralelisme și elemente comparabile. Numai așa se poate atinge sfera comunei noastre umanități.2

Citește în continuare →

Melania Leșe – Regimurile totalitare și propagarea politicilor publice prin presă. România, 1938–1945, în corpusul de presă Arcanum

Introducere: presa ca variabilă în vehiculul presă–lege

La 5 martie 1945, Universul[i] relata ancheta privind „masacrul organizat contra evreilor din Iași”. Era același ziar care, la 2 iulie 1941, publicase pe prima pagină comunicatul oficial: „500 de evrei comuniști executați la Iași”. Aceeași redacție, același eveniment, două vocabulare – „execuție” sub regimul care ordonase crima, „masacru organizat” sub cel care o judeca. Nu se schimbaseră nici faptele, nici cititorii; se schimbase regimul. Răsturnarea, petrecută peste noapte, arată natura obiectului studiat: un discurs care ar fi exprimat convingeri interiorizate nu s-ar fi întors ca o mănușă la căderea unui guvern; unul care exprimă poziția puterii – da.

Citește în continuare →

Ovidiu Pecican – Experiența romană în Dacia

Istoricul Edward N. Luttwak, autorul lucrării Marea strategie a Imperiului Roman. Din primul secol până în al treilea (The Grand Strategy of the Roman Empire. From the First Century CE to the Third, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2016) reținea existența a trei sisteme de securitate imperială. „Primul era sistemul numit aici Iulio-Claudian, dar poate mai corect considerat ca fiind sistemul imperiului republican”. Autorul lămurește în ce consta acest sistem care reflecta, de fapt, un interes imperial predominant pentru metropolă. „În jurul zonelor sale centrale, imperiul era de natură hegemonică, cu state cliente responsabile în mod autonom de implementarea dezideratelor romane și de asigurarea, din propriile resurse și prin ascultarea lor, a securității teritoriale a zonelor centrale”. Astfel, clienții statali ai Romei aveau o anume autonomie de decizie și de dinamică militară, chiar dacă centrul era cel ce decidea în chestiunile importante. „Trupele romane nu erau de obicei dislocate în statele cliente sau cu triburile cliente, dar stabilitatea sistemului necesita un efort diplomatic constant, atât pentru a se asigura că fiecare conducător client era în permanență conștient de totalitatea puterii romane (în contrast cu propria sa izolare politică), cât și pentru a menține echilibrul dinastic intern și regional (adică interclient) al structurii generale a relațiilor clientelare”. Accentul pe care îl pune istoricul pe rolul diplomației este de mare importanță, căci arată în ce limite era operantă decizia militară. „Statele cliente mari și mici erau astfel ținute în supunere de propria lor percepție asupra puterii romane, iar această forță de descurajare era completată de stimulente pozitive, inclusiv plăți, titluri și onoruri romane”. Conform evocării de mai sus, ceea ce îndeobște se consideră a fi o abordare mai târzie, bizantină, se dovedește astfel de concepție romană „clasică”, imperială.

Citește în continuare →

Sorin Antohi – Viețile și operele lui Dorin Popa

În primăvara anului 1982, la numărul 2 al străzii Teodor Codrescu din Iași,  unde se găseau mai multe institute de cercetare aflate sub dublul patronaj al Academiei Române și al Universității „Al. I. Cuza”, iar eu ajungeam adesea pentru a-i vizita pe Liviu Antonesei și pe Mihai Dinu Gheorghiu (pe Tereza Culianu-Petrescu o vedeam în legendara casă Culianu din str. Sf. Atanasie nr. 13, unde găzduia un nod al rețelei noastre amical-intelectuale alternative), apoi, treptat, pe tot mai mulți, din toate generațiile și disciplinele, îmi dăduse întâlnire Andrei Corbea-Hoișie. Obiectul discuției cu Andrei – care se consultase deja cu oameni care mă știau, la inițiativa lor: Alexandru Călinescu,  Elena Puha și Maria Carpov – era formarea unei noi echipe redacționale la revista Dialog. Mi s-a spus din capul locului că publicația (pe care o citeam din 1972, de când venisem la Liceul Internat „Costache Negruzzi”, unde învățaseră mulți dintre redactorii și autorii ei) trecea printr-o criză majoră în urma unei faze critice din viața redactorului-șef, Dorin Popa. Acesta, student la Fizică și, pentru lumea literară, un poet deja afirmat, voia să plece de la Dialog pentru a se putea concentra pe problemele sale existențiale și universitare, devenite presante.

Citește în continuare →

Dorin Tudoran – Meritocrație – plutocrație – democrație – utopie

Scriitorul și statul. L-m întâlnit prima dată pe George Soros în ianuarie 1986. Participam la cel de al 48-lea Congres al PEN Club-ului Internațional la invitația lui Norman Mailer, pe atunci Președinte al PEN CLUB-ului american. Tema – Scriitorul și Statul. György Konrád și eu ne întrebam pe cine reprezenta colegul nostru de „panel”, nicaraguanul Omar Cabezas – Literatura sau Statul? El nu era doar autorul unor memorii de luptător în gherilele sandiniste (From the Mountain/La montaña es algo mas que una inmensa estepa verde), ci și unul dintre șefii temutei poliții secrete a dictatorului Daniel Ortega. Ascultându-i discursul și mai ales răspunsurile la întrebările din sală ne-am cam dumirit.

Citește în continuare →

Ovidiu Pecican – Politică imperială și războaie contra dacilor

Ce a însemnat cucerirea Daciei pentru romani se cuvine privit și din perspectiva contextului istoric și al proiectelor imperiale romane. Doar astfel se poate înțelege mai bine de ce supunerea regatului dac a fost într-un anumit moment al istoriei romane o prioritate, iar ulterior, la un secol și jumătate distanță, a devenit secundar ca importanță ori de-a dreptul neglijabil. Pentru deslușirea acestei chestiuni un punct de vedere util a adus istoricul Edward N. Luttwak, autorul lucrării Marea strategie a Imperiului Roman. Din primul secol până în al treilea (The Grand Strategy of the Roman Empire. From the First Century CE to the Third, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2016).

Citește în continuare →

Ștefan Borbély – Extremadura

Ultimul lup (Az utolsó farkas, 2009), de Krasznahorkai László, este, la reeditarea de la Magvető din 2025, un microroman de doar 45 de pagini, consacrat monologului rostit într-un bar berlinez de către un fost profesor universitar de filosofie, autor al câtorva cărți pe care el însuși le caracterizează ca fiind „inutile”, și protagonistul neașteptat al unei călătorii neverosimile pe care el o efectuează în Spania, la Extremadura, spre granița cu Portugalia, la invitația, și ea inexplicabilă, a unei fundații socio-culturale locale, preocupate să găsească o personalitate publică internațională îndeajuns de cunoscută pentru a populariza în scris zona, printre cele mai vitregite sub aspect turistic și simbolic din întreaga Peninsulă Iberică. Neverosimilul, chiar dublu enunțat mai sus, se datorează faptului că invitatul nu pare să fie deloc persoana potrivită pentru sarcina de a scoate Extremadura din anonimatul geografiei sale aride și al unei istorii preponderent nonevenimențiale. El nu a scris niciodată articole sau literatură de acest soi, nici nu prea știe la început unde se situează precis pe hartă regiunea în care este chemat și sfârșește prin a pleca într-acolo pentru că nu se poate sustrage ofertei regale preliminate de către gazde (avion, hotel luxos, mașină la scară și o traducătoare aflată la dispoziția sa timp de 24 de ore), onorariul promis nefiind nici el de ocolit de către cineva care cam trage mâța de coadă la Berlin, trăind ca vai de lume din expediente și din plata unor conferințe ocazionale, nici ele foarte multe.

Citește în continuare →