Categorie / Eseu

de VATRA

Ovidiu Pecican – Experiența romană în Dacia

Istoricul Edward N. Luttwak, autorul lucrării Marea strategie a Imperiului Roman. Din primul secol până în al treilea (The Grand Strategy of the Roman Empire. From the First Century CE to the Third, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2016) reținea existența a trei sisteme de securitate imperială. „Primul era sistemul numit aici Iulio-Claudian, dar poate mai corect considerat ca fiind sistemul imperiului republican”. Autorul lămurește în ce consta acest sistem care reflecta, de fapt, un interes imperial predominant pentru metropolă. „În jurul zonelor sale centrale, imperiul era de natură hegemonică, cu state cliente responsabile în mod autonom de implementarea dezideratelor romane și de asigurarea, din propriile resurse și prin ascultarea lor, a securității teritoriale a zonelor centrale”. Astfel, clienții statali ai Romei aveau o anume autonomie de decizie și de dinamică militară, chiar dacă centrul era cel ce decidea în chestiunile importante. „Trupele romane nu erau de obicei dislocate în statele cliente sau cu triburile cliente, dar stabilitatea sistemului necesita un efort diplomatic constant, atât pentru a se asigura că fiecare conducător client era în permanență conștient de totalitatea puterii romane (în contrast cu propria sa izolare politică), cât și pentru a menține echilibrul dinastic intern și regional (adică interclient) al structurii generale a relațiilor clientelare”. Accentul pe care îl pune istoricul pe rolul diplomației este de mare importanță, căci arată în ce limite era operantă decizia militară. „Statele cliente mari și mici erau astfel ținute în supunere de propria lor percepție asupra puterii romane, iar această forță de descurajare era completată de stimulente pozitive, inclusiv plăți, titluri și onoruri romane”. Conform evocării de mai sus, ceea ce îndeobște se consideră a fi o abordare mai târzie, bizantină, se dovedește astfel de concepție romană „clasică”, imperială.

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi – Viețile și operele lui Dorin Popa

În primăvara anului 1982, la numărul 2 al străzii Teodor Codrescu din Iași,  unde se găseau mai multe institute de cercetare aflate sub dublul patronaj al Academiei Române și al Universității „Al. I. Cuza”, iar eu ajungeam adesea pentru a-i vizita pe Liviu Antonesei și pe Mihai Dinu Gheorghiu (pe Tereza Culianu-Petrescu o vedeam în legendara casă Culianu din str. Sf. Atanasie nr. 13, unde găzduia un nod al rețelei noastre amical-intelectuale alternative), apoi, treptat, pe tot mai mulți, din toate generațiile și disciplinele, îmi dăduse întâlnire Andrei Corbea-Hoișie. Obiectul discuției cu Andrei – care se consultase deja cu oameni care mă știau, la inițiativa lor: Alexandru Călinescu,  Elena Puha și Maria Carpov – era formarea unei noi echipe redacționale la revista Dialog. Mi s-a spus din capul locului că publicația (pe care o citeam din 1972, de când venisem la Liceul Internat „Costache Negruzzi”, unde învățaseră mulți dintre redactorii și autorii ei) trecea printr-o criză majoră în urma unei faze critice din viața redactorului-șef, Dorin Popa. Acesta, student la Fizică și, pentru lumea literară, un poet deja afirmat, voia să plece de la Dialog pentru a se putea concentra pe problemele sale existențiale și universitare, devenite presante.

Citește în continuare →
de VATRA

Dorin Tudoran – Meritocrație – plutocrație – democrație – utopie

Scriitorul și statul. L-m întâlnit prima dată pe George Soros în ianuarie 1986. Participam la cel de al 48-lea Congres al PEN Club-ului Internațional la invitația lui Norman Mailer, pe atunci Președinte al PEN CLUB-ului american. Tema – Scriitorul și Statul. György Konrád și eu ne întrebam pe cine reprezenta colegul nostru de „panel”, nicaraguanul Omar Cabezas – Literatura sau Statul? El nu era doar autorul unor memorii de luptător în gherilele sandiniste (From the Mountain/La montaña es algo mas que una inmensa estepa verde), ci și unul dintre șefii temutei poliții secrete a dictatorului Daniel Ortega. Ascultându-i discursul și mai ales răspunsurile la întrebările din sală ne-am cam dumirit.

Citește în continuare →
de VATRA

Ovidiu Pecican – Politică imperială și războaie contra dacilor

Ce a însemnat cucerirea Daciei pentru romani se cuvine privit și din perspectiva contextului istoric și al proiectelor imperiale romane. Doar astfel se poate înțelege mai bine de ce supunerea regatului dac a fost într-un anumit moment al istoriei romane o prioritate, iar ulterior, la un secol și jumătate distanță, a devenit secundar ca importanță ori de-a dreptul neglijabil. Pentru deslușirea acestei chestiuni un punct de vedere util a adus istoricul Edward N. Luttwak, autorul lucrării Marea strategie a Imperiului Roman. Din primul secol până în al treilea (The Grand Strategy of the Roman Empire. From the First Century CE to the Third, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2016).

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Extremadura

Ultimul lup (Az utolsó farkas, 2009), de Krasznahorkai László, este, la reeditarea de la Magvető din 2025, un microroman de doar 45 de pagini, consacrat monologului rostit într-un bar berlinez de către un fost profesor universitar de filosofie, autor al câtorva cărți pe care el însuși le caracterizează ca fiind „inutile”, și protagonistul neașteptat al unei călătorii neverosimile pe care el o efectuează în Spania, la Extremadura, spre granița cu Portugalia, la invitația, și ea inexplicabilă, a unei fundații socio-culturale locale, preocupate să găsească o personalitate publică internațională îndeajuns de cunoscută pentru a populariza în scris zona, printre cele mai vitregite sub aspect turistic și simbolic din întreaga Peninsulă Iberică. Neverosimilul, chiar dublu enunțat mai sus, se datorează faptului că invitatul nu pare să fie deloc persoana potrivită pentru sarcina de a scoate Extremadura din anonimatul geografiei sale aride și al unei istorii preponderent nonevenimențiale. El nu a scris niciodată articole sau literatură de acest soi, nici nu prea știe la început unde se situează precis pe hartă regiunea în care este chemat și sfârșește prin a pleca într-acolo pentru că nu se poate sustrage ofertei regale preliminate de către gazde (avion, hotel luxos, mașină la scară și o traducătoare aflată la dispoziția sa timp de 24 de ore), onorariul promis nefiind nici el de ocolit de către cineva care cam trage mâța de coadă la Berlin, trăind ca vai de lume din expediente și din plata unor conferințe ocazionale, nici ele foarte multe.

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi – Navetiști în Castalia. „Școala” lui Noica: cultură și putere în România comunistă* (Partea a III-a)

O Castalie românească

(Continuare din numărul anterior)

Paradoxal,  proiectul lui Noica a fost realizat abia sub comunism, ba chiar pe fundalul mini-revoluției culturale începute de Ceaușescu în 1971 (după o călătorie de documentare în China și Coreea de Nord, dar plănuită mai dinainte), cu cvasi-maoistele „teze din iulie”, și relansată în vara lui 1982 prin nu mai puțin odioasele „teze de la Mangalia”. Contextul istoric al extraordinarei experiențe descrise de Jurnalul de la Păltiniș, oricât a fost el de pus între paranteze de către protagoniști și de mulți dintre admiratorii lor, rămâne relevant și astăzi, după cum era relevant în 1983, când a fost publicată prima oară cartea. Relativ recent, Ștefan Borbély și-a amintit unda de șoc generală produsă de Jurnal în cercurile culturale românești, care au considerat-o un „semnal”, un „mesaj public”, un „gest politic” fără precedent, independent de intențiile autorului său, dar poate nu fără consimțământul tacit al regimului comunist. Jurnalul, susține Borbély, a dezlănțuit în România o „bătălie canonică” în sânul înaltei culturi naționale, care a înlocuit supremația canonului literar ca expresie a excelenței culturale prin cea a canonului filozofic, altminteri marginal în comunism atunci când nu era integral substituit prin dogme ideologice pseudofilozofice.12

Citește în continuare →
de VATRA

Octav Ojog – Uniform, uniformă și uniformizare: despre imanența maladivă

Cartea domnului profesor Ciprian Mihali, Curajul de a spune NU (Trei, 2026), reprezintă una dintre cele mai tăioase critici recente la adresa industriei dezvoltării personale, prezentă și în mediul internațional și autohton. Investigarea acestui curent relevă o problemă fundamentală situată în chiar nucleul concepției sale: asumarea unui sine autonom, separat de societate și pe deplin transparent sieși. Această viziune contrastează radical cu perspectiva psihanalizei lacaniene. Jacques Lacan acordă acestui subiect o atenție specială încă din primele sale două seminare, Scrierile tehnice ale lui Freud (1953-1954) și Eul în teoria lui Freud și în tehnica psihanalizei (1954-1955). De fapt, întreg corpusul lacanian se cristalizează în jurul subiectului divizat care, dacă este privit ca „autonom”, acesta este autonom chiar și de propriul eu. Această preocupare psihanalitică nu poate fi niciodată finalizată, deoarece 1. gestul psihanalizei constă în descentralizarea permanentă a imaginilor eului, și 2. într-un context în care capitalismul neoliberal descentralizează totul prin centralizarea la nivelul eului. Neoliberalismul oferă și rigidizează imagini de sine în scopul codării dorinței singulare în vortexul consumului.

Citește în continuare →
de VATRA

Ovidiu Pecican – În penumbra istoriei

În vara lui 1923, istoricul și arheologul Vasile Pârvan publica în revista orădeană Cele Trei Crișuri (IV, nr. 8 (august) 1923, p. 119) textul intitulat „Țara de Apus” (retipărit în Opere. Scrieri, ed. de Dorina N. Rusu, București, Academia Română & Fundația Națională pentru Știință și Artă & Muzeul Național al Literaturii Române, 2018, p. 794-795). În el spunea că „În munții patriei mele crește un neam de oameni deosebit de toate cele care umplu șesurile dimprejur… […] Și trupul și sufletul lui e altfel. Căci cum îi este trupul de vânjos și ușor așa îi e și mintea, iute la înțeles lucrurile grele și gata la hotărâri viteze. Stăpân s-a deprins să nu aibă. Căci fiecare e împărat în vâlceaua lui dintre două dealuri. Și chiar de-o fi piatra pleșuvă, locul unde s-a trezit pe lume, el nu-l dă jos pe cel mai mănos ogor de la șes. Acolo, în câmpia fără margini, el nu se coboară decât iarna, când viscolul curăță aerul și-l face aspru ca în munte. Se coboară cu oile, ori se coboară cu oștile, ca să facă nutreț vitelor și pradă pentru cei de-acasă”.

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Kransznahorkai (II)

Încheiam prima parte a eseului nostru dedicat prozei lui Krasznahorkai László cu sugestia că dacă se dorește cu tot dinadinsul să se descopere izvorul prim, originar al artei sale poetice, el trebuie căutat în contextul existențial mai amplu al problematicii entropiei, ilustrat de către Thomas Pynchon printr-o foarte cunoscută povestire de tinerețe intitulată Entropy, publicată inițial în Kenyon Review  (nr. 22. Noiembrie 1960) și reluată în mai multe antologii, înainte de a intra în sumarul volumului recuperativ Slow Learner. Early Stories (Little, Brown and Co., Boston-Toronto, 1984, pp. 80-98), care dispune și de o Introducere semnată de către autor, esențială atât pentru contextul prozelor de tinerețe, cât și pentru distanța critică pe care scriitorul a luat-o față de ele în perspectiva anilor care s-au scurs de la prima lor publicare. Concoctat în 1865 de către fizicianul german Rudolf Clausius, ca alternativă la cuvântul Verwandlungsinhalt, mai greu de reținut, termenul entropie desemnează, în accepțiunea sa termodinamică inițială, implacabila degradare și epuizare a unui sistem energetic pe parcursul funcționării sale. Într-un mod paradoxal, care este și „cheia” ecuației, destructurarea sistemului nu se produce prin pauperizare, adică prin consumarea energiei libere, disponibile de către sistem („free, available energy” sunt termeni acreditați de către fizicianul american Josiah Willard Gibbs, citat de către unul dintre personajele lui Pynchon), ci prin tendința sistemului de a intra în echilibru, pentru a minimaliza consumul energetic.

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi – Navetiști în Castalia. „Școala” lui Noica: cultură și putere în România comunistă (II)

O Castalie românească

Încentrul celor mai multe programe politice și proiecte utopice găsim (implicit sau explicit) educația, de vreme ce construirea unei societăți bune (sau perfecte) necesită în primul rând o revoluție antropologică*. De la Republica lui Platon până la planurile din ziua de azi de a construi sau reconstrui societăți deschise, de la paideia elinilor până la idealista Bildung a germanilor și la declarațiile-program ale celor mai puțin filozofice proiecte educative contemporane, școala și cetatea, educația și puterea sunt inseparabile.

În România, unde prima universitate modernă a fost înființată abia în 1860, planurile cuprinzătoare de a educa națiunea au reprezentat întotdeauna o constantă a discursului intelectual, ele fiind adesea contrare instituțiilor, filozofiilor și sistemelor educative existente. „Scurtul secol douăzeci” (Eric Hobsbawm) este saturat de astfel de viziuni etnopedagogice ambițioase ce se întind de la amendamente mai mult pragmatice aduse reformelor școlare din România sfârșitului de veac nouăsprezece de matematicianul și ministrul educației Spiru Haret (1851-1912), un Jules Ferry al României, până la transformările radicale ale educației naționale promovate de Dreapta (în perioada interbelică) și de Stânga (1948-1989). După 1989, idei și proiecte pedagogice precomuniste au fost reînviate de cei ce vedeau epoca postcomunistă ca pe o reîntrupare a „epocii de aur” interbelice. Cu toate acestea, cu excepția câtorva ajustări paseiste cum ar fi reintroducerea studiului religiei în școală, dinamica sistemului de învățământ a urmat în linii mari cursul de dinainte de 1989 și presiunile ce au rezultat din tot mai numeroasele interacțiuni internaționale, în special cele legate de agențiile de finanțare „pastorală” și de acreditare, inclusiv Banca Mondială și Uniunea Europeană.

Citește în continuare →