Și acum ce mai e de făcut, după ce am găsit locul pe unde ziua cu toate casele și străzile, cu toate urletele și tăcerile, cu umbrele și luminile se scurge, ce loc voi mai găsi, dacă nu mă ia și pe mine vârtejul, chiar asa, rămân un om fără țară și fără frați și surori, pe cine voi mai numi eu prieteni și frați, unde vor fi locurile și timpurile, dacă totul va fi absorbit, fără frați, fără surori, fără prieteni
S-a răcit întunericul dulceag al dimineții care nimic rău nu prevestește
iar în copaci a intrat umezeala și frigul și stau retrași și tăcuți și cei
sălbatici ca sălciile bătrîne ce-au crescut pe lîngă iazuri
acum multă multă vreme și cei ca nucii însămînțați de vînt prin vreo grădină
pe care omul i-a lăsat să crească acolo pentru privirea și sufletul lui,
cărările sînt acum castanate și înnucate, punctate cu fructe storcite
de bacterii și friguri; un văl de păsări ridică în gușe de stol
semințe din ceața dimineții, iar în arbuștii ornamentali tunși electric
intră tristețe băltită, și se face întuneric cu borhot și firimituri de fruct,
și din cînd în cînd bate un vînt de pe sate, din miez portocaliu de bostan
și de pe frunze aspre de porumb; și e galben, totul e galben
răsăritul e galben ca zburlirea penelor de grangur
sau ca ciocul moale de mierlă,
un galben poros ca pufuletele dus de corb. Citește în continuare →
În noaptea asta, ea pe toţi i-a înnebunit,
sub lampioane era atîta pustiu,
cît nu încape nici o viaţă,
alcoolul era regele nostru imparţial,
pe toţi ne privea ea, pe toţi ne-a înnebunit,
era în noi o lene străveche din care se uitau amanţi
la pulpele ei magnifice, la sînii ei crescuţi
dintr-o mare neruşinare, cam pe atunci,
în clubul nostru şi-a făcut intrarea
maestrul cu privirea verde de după fiecare oră,
iar ea, tăvălită sub lampioane, sub grele priviri
spunea şoptit o poveste imposibil de ascultat,
imposibil de spus, fără să auzi legiuni de voci,
venite din linişti de după toate întîmplările,
de după toate poveştile
