Sări la conţinut
Liebestod februarie-i luna făcută din streşini şi lume cu capul în nouri[sprezece].
încă n-ai scăpat bine de Valentine’sDay şi-ai dat de Dragobete .
după-amiaza de miercuri împarte oraşu-n bărbaţi [pe]trecuţi de… şi fete.
50 (neîmpliniţi). (încă) 19.
nu în ciuda, ci graţie – tot aşa cum, din amonte-n aval, diferenţa
de nivel face râul să curgă –, şi dragostea stă-n diferenţa de vârstă.
„tu de unde ştii toate anecdotele-acestea despre impotenţă?!…”,
l-a-ntrebat ea, c-un tremur abia perceptibil în glas. (rima: vâr – stă Citește în continuare →
un singur poem ea avea nenumărate riduri săpate pe chip
părul albit și rănile la vedere.
ea știa durerea întristarea și suspinul
pe de rost.
ea nu scrisese până acum decât un singur poem
cu aceleași imagini de caleidoscop defect
cu aceleași personaje
ce se observau cu bunăvoință
călători în trenuri ce se încrucișează
nimeni. nimic nimic nu-i chiar pur
şi nimic nu e simplu.
nimic precum cerul
cînd îşi umple
cu albastru misterul.
nimeni nu-i nimeni.
eşti doar un altul.
cum noaptea-i adîncul
cum steaua înaltul.
Citește în continuare →
înțeles iar acum dacă tot e atât de târziu
pot mărturisi că am înțeles
doar o singură dată în viață
mergeam spre o autogară îndepărtată
undeva la marginea unui oraș studențesc
pe o stradă care nu se mai termina
nu știam decât direcția eventuală în care trebuia să merg
să ridic un pachet trimis de-acasă cu autobuzul Citește în continuare →
*** Și acum ce mai e de făcut, după ce am găsit locul pe unde ziua cu toate casele și străzile, cu toate urletele și tăcerile, cu umbrele și luminile se scurge, ce loc voi mai găsi, dacă nu mă ia și pe mine vârtejul, chiar asa, rămân un om fără țară și fără frați și surori, pe cine voi mai numi eu prieteni și frați, unde vor fi locurile și timpurile, dacă totul va fi absorbit, fără frați, fără surori, fără prieteni
Citește în continuare →
Horo(r)scop să nu difere luni de joi. duminica să însemne
doar că nu se lucrează. să-ţi facă singurătatea
ca o zi de bobotează. o grotă de frig, nu casă.
adică locul din care pudoarea s-o dai cu voce tare afară.
să-i facă loc dragostei fără perdea, vorbăreaţă.
Ar fi o poveste lungă orele zilei au și început să transpire
alergând după umbre pe un tăpșan
și limba mea e de marmură
lovite cu pietre de cineva
ele ies una de sub cealaltă
într-un palimpsest de calcar
tu numeri convoiul de coviltire
care se îndreaptă spre gară
începi să tragi cu degetul dungi
prin mormanul de praf
cu priviri peste care coboară
secera sprâncenelor
în ochii tăi se văd gânduri
ca o insulă cu libelule
în apă
Navigare în articole
