Ion Mureșan – Copilul cu două capete

La 9 ianuarie 1955, într-un sat din Transilvania, mama a născut un copil cu două capete: un cap pe umărul drept și un cap pe umărul stâng și fiecare cap avea un ochi verde ca iarba și un ochi albastru ca marea.

Președintele Sfatului Popular și-a dus un capăt al creionului chimic la frunte în semn de gândire și i-a spus mamei să omoare „arătarea” și să o îngroape în grădina de legume ca să nu facă satul „de mândră minune și de rușine”. Dar mama, noaptea, a aprins lampa și a deșurubat cu grijă capul de pe umărul drept. În casă s-a auzit un scrâșnet, ca atunci când deșurubezi un șurub ruginit dintr-o placă de fier ruginită. L-a învelit într-un prosop de cânepă și l-a ascuns în lada ei de zestre între hainele cu care se îmbrăca duminica, iar gaura din umăr a înfundat-o cu un ștergar. Noaptea la lumina lămpii îl scotea de acolo și îi dădea și lui să sugă lapte din țâța ei dreaptă și se mira că laptele nu curge prin tubul gâtului pe podea. Dar apoi, privind capul în ochișori a văzut un trup de copil, cu țeastă rozalie, care dădea vesel din mânuțe și creștea în cap ca într-un leagăn mic.

Citește în continuare →

Markó  Béla – Poeme

Fantezie

(Képzelőerő)

Puterea poeţilor e fantezia.

Să-ţi imaginezi de ce râd în zori

pescăruşii când trec hohotind

pe deasupra casei noastre.

În văzduhul ce se luminează se poate

distinge clar cum se strâng rotindu-se

în cercuri, plutind alături în tăcere,

apoi se împrăştie dintr-odată gălăgioşi.

Citește în continuare →

Liviu Antonesei – Povești filosofice cretane din AD 2022

Pe malul piscinei

Ciripesc pe malul piscinei

de parcă sînt un stol de vrăbii,

izbucnesc în rîsete, se ating ușor,

aș spune că sînt două femei frumoase,

dar aș fi retrograd, așa că spun că sînt

două persoane nonbinare foarte simpatice –

dacă nova lingua mundana permite adjective.

Citește în continuare →

Liviu Antonesei – Sfârșitul filmului. Priviri prin El Aleph

Puțin după jumătatea lui decembrie, am scris dintr-o suflare, dar la computer, cum sânt nevoit de vreo jumătate de an să scriu și poeziile, prima secvență. În timp ce o postam pe blog, știam că voi mai scrie una, care mi-a luat mai multe zile, despre care credeam că e ultima, de unde și subtitlul. Doar că odată terminată, mi-au sosit încă două, cumva amestecate. Le-am ordonat în minte și le-am scris. Mi-am dat seama că intrasem într-un El Aleph, magica invenție a lui Borges, că am avut acces la o întâmplare privită într-un continuum spațio-temporal. Sigur, ideal ar fi ca secvențele să poată fi citite simultan, dar asta e imposibil! Așa că am lăsat oarece distanță de la postarea ultimei secvențe, ca să poată fi privite oarecum ca necunoscute. Ar trebui citite într-o singură ședință de lectură.

Citește în continuare →