Ioan Radu Văcărescu – Poeme

înțeles

iar acum dacă tot e atât de târziu

pot mărturisi că am înțeles

doar o singură dată în viață

mergeam spre o autogară îndepărtată

undeva la marginea unui oraș studențesc

pe o stradă care nu se mai termina

nu știam decât direcția eventuală în care trebuia să merg

să ridic un pachet trimis de-acasă cu autobuzul Citește în continuare →

Aurel Pantea – Execuții

***

Și acum ce mai e de făcut, după ce am găsit locul pe unde ziua cu toate casele și străzile, cu toate urletele și tăcerile, cu umbrele și luminile se scurge, ce loc voi mai găsi, dacă nu mă ia și pe mine vârtejul, chiar asa, rămân un om fără țară și fără frați și surori, pe cine voi mai numi eu prieteni și frați, unde vor fi locurile și timpurile, dacă totul va fi absorbit, fără frați, fără surori, fără prieteni

Citește în continuare →

Viorel Mureșan – Poeme

Ar fi o poveste lungă

orele zilei au și început să transpire

alergând după umbre pe un tăpșan

și limba mea e de marmură

lovite cu pietre de cineva

ele ies una de sub cealaltă

într-un palimpsest de calcar

tu numeri convoiul de coviltire

care se îndreaptă spre gară

începi să tragi cu degetul dungi

prin mormanul de praf

cu priviri peste care coboară

secera sprâncenelor

în ochii tăi se văd gânduri

ca o insulă cu libelule

în apă

Citește în continuare →

Grete Tartler – Poeme

grete_TARTLER

 

Grădină

Pare că momentul cel tragic trecu

şi totul trăieşte în împăcare.

Criza înmugureşte, revoluția digitală plesnește,

puful de păpădie se opune-aspiraţiei.

Straturile de zarzavat sunt făcute varză.

Seminţele îşi mai ies (către seară) din pepeni.

Generația Z, imigrația ilegală,

celulele stem, toate năpădesc dintr-o dată.

Din Gura Leului viaţa iese Muşcată.

Şi tu râzi, te aud cum râzi… Ca în vara

când spuneai că mărul arde-n iubire ca para.

 

Citește în continuare →

Andrei Doboș – Poeme

Andrei Dobos_foto

 

Sfîrşitul verii

S-a răcit întunericul dulceag al dimineții care nimic rău nu prevestește
iar în copaci a intrat umezeala și frigul și stau retrași și tăcuți și cei
sălbatici ca sălciile bătrîne ce-au crescut pe lîngă iazuri
acum multă multă vreme și cei ca nucii însămînțați de vînt prin vreo grădină
pe care omul i-a lăsat să crească acolo pentru privirea și sufletul lui,
cărările sînt acum castanate și înnucate, punctate cu fructe storcite
de bacterii și friguri; un văl de păsări ridică în gușe de stol
semințe din ceața dimineții, iar în arbuștii ornamentali tunși electric
intră tristețe băltită, și se face întuneric cu borhot și firimituri de fruct,
și din cînd în cînd bate un vînt de pe sate, din miez portocaliu de bostan
și de pe frunze aspre de porumb; și e galben, totul e galben
răsăritul e galben ca zburlirea penelor de grangur
sau ca ciocul moale de mierlă,
un galben poros ca pufuletele dus de corb. Citește în continuare →