Alex Cistelecan – Blânda exorcizare a hipsterului interior

Ciprian State și Dinu Guțu au coordonat recent, la editura Cartier, un volum colectiv drăguț, amical și hipsteresc despre hipsteri și clasele creative*. Coperta cartonată și prețul piperat al cărții (în ciuda finanțării AFCN) constituie, probabil, umbra de cocălăreală ce însoțește inevitabil acest fenomen, altfel cât se poate de interesant, desigur, în limitele sale prestabilite de relevanță.

Prin diverse interviuri cu hipsteri profesioniști (manageri de cluburi, dj, depanatori de biciclete) sau investigații antropologice avizate, cartea trasează atât istoria locală și globală, cât și dinamica internă tensionată a fenomenului hipsteresc – „trib urban firav, apărut [la noi] după 2000”, dar care astăzi e pe punctul de a deveni „cultură dominantă”, tipar socio-cultural ce combină paradoxal elemente și pretenții de contracultură cu reușita economică și statutul privilegiat, și care, structural și în general, pare a fi definit de o contradicție fondatoare: Citește în continuare →

Lorin Ghiman – Din România cea mai recentă

Epoca de mijloc* nu e o carte – e intrarea într-o problemă pe care nu vrem să o rezolvăm. Nu vrem nici să o discutăm. Cu nimeni. Nici cu noi înşine. Problema pe care o evităm de fiecare dată – pentru că nu ne place să fim prinşi la mijloc. Discuţia pe care o acoperă toate talk-show-urile, toate clipurile de pe youtube şi instagram şi tiktok, toate autoportretizările cu şi fără pisică după care moare facebook-ul, toate vocile care vorbesc deodată de-o parte şi de alta a limitei abolite dintre sine şi lume. Citește în continuare →

Alex Cistelecan – Rupturi de nuanță. Adorno cu Marx

Recenta traducere în limba engleză a cursului lui Theodor Adorno din 19641 reprezintă un mic eveniment editorial: mai întâi, pentru că, spre deosebire de alte cursuri târzii ale lui Adorno publicate în ultima vreme2, transcrierea prelegerilor din 1964 suferă mult mai puțin de oralitate, laconism sau fragmentare, alcătuind chiar un text bine scris, legat și închegat – aproape ca orice text dat spre publicare de Adorno însuși. În al doilea rând, pentru că subiectul însuși al cursului – posibilitatea unei teorii sociale a lumii contemporane – este totodată o foarte bună poartă de introducere pentru începători în gândirea lui Adorno, dar și o reflecție subtilă și nuanțată despre o temă de interes major pentru teoria critică în general, cu o problematizare foarte juicy și rewarding și pentru cei preocupați de dedesubturile mai ascunse ale acestei paradigme. Citește în continuare →

Mihnea Bâlici – Postumanismul românesc

Cu câteva excepții (anume articolele coordonatorului și al lui Carmen Borbély), volumul Postumanismul cuprinde toate articolele pe această temă publicate acum doi ani în dosarul revistei Vatra (nr. 3-4, 2017, p. 82-132). Având în vedere absența postumanismului din discuțiile culturale și academice „oficiale” din spațiul românesc de după 2000, acest fenomen a reprezentat până nu demult mai degrabă o nișă teoretică, un exotism conceptual, rămas neclarificat și neproblematizat, decât o direcție propriu-zisă de studiu. Acestei necesități de sistematizare îi răspunde colecția de eseuri de față. Trebuie spus din capul locului că volumul nu excelează în a oferi o perspectivă inteligibilă asupra subiectului și nu ar putea reprezenta o referință bibliografică pentru un potențial studiu despre postumanism. De această dată, formatul de dosar nu se dovedește avantajos temei de discuție. Majoritatea studiilor reprezintă introduceri scurte și inconsistente, care frecventează și sintetizează, în mare, aceeași bibliografie: Francis Fukuyama, N. Katherine Hayes, Donna Harraway și Rosi Braidotti sunt numele cele mai citate. Aș spune că traducerea celor mai importante studii internaționale pe tema postumanismului s-ar dovedi mai utilă decât elaborarea unor inventarieri panoramice, de multe ori incongruente și decontextualizante. Alte articole se poziționează, mai mult sau mai puțin vehement, împotriva postumanismului – aceste problematizări sunt importante, însă, de cele mai multe ori, provin dintr-o neînțelegere a ceea ce înseamnă postumanismul (neînțelegeri existente și în tezele pro-postumane). Câteva articole nici nu fac uz de o structură argumentativă propriu-zisă, alegând să bovarizeze pe marginea tematicii (vezi Andrei Codrescu și Cosmina Moroșan). Sunt articole care vizează latura „ontologică”, experiențială a acestui sistem conceptual, altele care se concentrează pe fundamentul etic al postumanului și câteva care teoretizează și exemplifică o estetică postumană. Sunt articole care încă aplică o viziune distopică despre evoluția tehnologiei, autori care văd în această mutație epistemologică o potențială utopie (o „lume de cyborgi de după singularitate: fluidă, rizomică și în continuă mișcare” [p. 51], ar spune Cristina Diamant) sau alții care argumentează contopirea (evident, sous rature a) non-umanului cu umanul în realitatea prezentă cea mai concretă (vezi Laura T. Ilea). Rezultatul lasă impresia că selecția a funcționat pe un bizar principiu de laissez-faire.

Citește în continuare →

Alex. Cistelecan – Sinceritatea de clasă

Trecut-au anii și, așa cum anticipam[1], capitalismul a fost recunoscător cu Liviu Voinea. Tânărul economist heterodox, care odinioară, pe vremea crizei, părea să vrea să argumenteze ceva împotriva politicilor de austeritate și represiune socială, a devenit între timp viceguvernator al BNR și, implicit, unul din principalii artizani ai chiar politicilor respective[2].

În această calitate, Liviu Voinea a coordonat recent o echipă de experți și consilieri BNR, al căror efort colectiv a rezultat în lucrarea Un veac de sinceritate[3] – o sinteză a principalilor indicatori economici ai dezvoltării României de la Unire încoace. În cuvântul-înainte al cărții, Mugur Isărescu plasează lucrarea în descendența directă a ideilor lui Von Mises și ne asigură că ea „nu este supervizată instituțional”, că seriile de date „nu sunt oficializate cu parafa BNR” și că „echipa de autori… a formulat, în această carte, puncte de vedere proprii” – ceea ce nici nu ne îndoiam: nu-i vorba că Liviu Voinea și ceata sa ar scrie aici la comandă și contre coeur, poate chiar insinuând subversiv perspective heterodoxe în chiar centrul ortodoxiei capitalului financiar; din contră, Mugur Isărescu își poate într-adevăr lua părintește mâna de pe ei, căci, după cum o demonstrează în interpretarea lor a datelor și prin recomandările lor de economie politică, copiii grăiesc și gândesc spontan numai și numai în ideologia instituției. Citește în continuare →

Alex. Cistelecan – Cronici ale unei postistorii

Recenta istorie pentru export a României contemporane a lui Florin Abraham, Romania since the Second World War. A Political, Social and Economic History*, are cel puțin meritul de a (re)pune pe masă marile întrebări: ce este, în fond, istoria și ce poate și trebuie să fie scrierea ei? Unde se face trecerea între simpla înlănțuire sau cronică – fidelă, fără doar și poate – a unor date și evenimente istorice și istorializarea propriu-zisă, i.e. narativizarea modului în care subiectul istoric – societatea – își face istoria, este subiectul și obiectul propriei sale deveniri? Oare nu orice istorie, prin definiție și prin chiar structura ei narativizantă și totalizantă, păcătuiește întotdeauna deja prin a fi o mică filosofie a istoriei, o sublimare și decantare a pulberei de evenimente în raționalitatea unei narațiuni ordonate, inteligente, a devenirii sociale și a ajungerii sale la conștiința de sine – căci oricât de non-hegelieni am fi, ea se încheie totuși culminant prin scrierea acestei istorii? Citește în continuare →

Cristian Nichitean – Rezistența prosperilor nemulțumiți

1. La mijlocul anilor ’70, publicarea Arhipelagului Gulag la Paris provoca un enorm scandal, din tumultul căruia se afirma un inedit curent de gîndire politică: antitotalitarismul francez, critica obsesivă a comunismului sovietic și est-european, apărut de nicăieri la două decenii după ce termenul, care făcuse o scurtă dar respectabilă carieră la apogeul războiului rece, atît în mediul universitar american grație Hannei Arendt, cît și în unele cercuri intelectuale aflate în orbita Departamentului de stat, fusese practic abandonat întrucît părea să nu fi ținut pasul cu noua realitate politică. Ca armă ideologică, devenise incomod în condițiile detentei ce slăbise tensiunile dintre cele două superputeri și inaugurase epoca „coexistenței pașnice”. Ca instrument conceptual fusese abandonat chiar și de Arendt, nevoită să recunoască faptul că modelul teoretic al unei societăți-monolit marcate de dominația absolută a ideologiei nu mai corespundea realității URSS-ului condus de Nikita Hrușciov. Totalitarismul părea așadar un concept circumscris la studiile istorice dedicate perioadei interbelice, analizelor comparate ale nazismului și stalinismului, unde își mai păstra eventual o legitimitate științifică din ce în ce mai contestată. Citește în continuare →