E interesant de urmărit evoluția gradului și formelor de interes pe care le-a generat regiunea cunoscută până nu demult drept the second world, după dispariția elementului care-i asigura identitatea și alteritatea în designarea respectivă – organizarea de tip sovietic. O primă decadă bună, până pe la mijlocul anilor 2000, interesul științific pentru regiune s-a mai păstrat, dacă nu a fost chiar crescut pentru moment, ca studii despre tranziția postcomunistă înspre democrație și capitalism – un teren cu totul nou și virgin, numai bun de testat teze sociologice și politologice. Însă interesul a început să-și piardă din amploare pe măsură ce regiunea a fost integrată treptat în UE și NATO și adera, formal măcar, la principiile democrației liberale, în vreme ce centrii de interes și panici geopolitice se mutau spre alte zone (infama MENA sau Asia de Sud-Est). De pe la mijlocul anilor 2000, a scrie și a studia despre Cehia sau Slovenia risca să devină la fel de palpitant ca a trăi în Canada.
E tipic, cumva, ca orice discuție despre realism să alunece rapid și inevitabil într-o discuție despre ce este tipic – real ca dat statistic, social gregar – și ce e, dimpotrivă, singular – individual, particular, dar poate nu mai puțin real. Așa s-a întâmplat cu discuțiile de la noi, din anii ʼ50, pe marginea realismului socialist, și așa s-a întâmplat și la case mai mari, în teoria estetică a lui Lukács de pildă, chiar dacă oarecum în alți termeni.
Și așa stau lucrurile și cu volumul cult, apărut în UK în 2009 și recent tradus la noi, „Realism capitalist” al lui Mark Fisher1 – la rândul său ceva atât de tipic și singular totodată.
Din oferta destul de săracă a aparițiilor editoriale de la noi, merită să ne îndreptăm atenția asupra hitului din 2009 al blogger-ului și criticului cultural Mark Fisher, Realism Capitalist. Revizitând textul, remarcăm de la început distanța ce ne separă de iluziile din acea perioadă a resurecției stângii, cu proteste la tot pasul și primăveri pe toate meridianele. Din aproape toate punctele de vedere trăim în continuare în universul descris de mica lucrare a lui Fisher. Totuși, ceva s-a schimbat iremediabil. Între timp, răspunsul la întrebarea „Ne există nici o alternativă?” a fost dat de realitatea însăși – o astfel de alternativă este, sau va putea fi construită doar în afara vestului capitalist, nu are rost să ne pierdem vremea imaginând căi de a reforma un sistem nereformabil.
Chiar titlul cărții este un ecou al scrierilor lui Jacques Donzelot din fascinanții și rebelii ani ’70-’80, ani programatic iconoclaști și alternativi, dar eșuați ca proiect politic, la fel ca anii revoluționari ’60. Deceniile amintite au fost clasicizate, aproape normalizate (pentru a folosi un concept care i-ar revolta pe corifeii de atunci și pe epigonii lor de azi) ca epocă de emergență a ceea se numește, cu o (auto)ironie implicită pentru unii, French Theory. Debutând sub auspiciile lui Foucault, Donzelot a păstrat obsesia maestrului pentru natura disciplinară (citește: abuzivă, represivă, ubicuă și panoptică) a statului premodern și modern, (pre)figurat de instituții paradigmatice ca spitalul psihiatric, închisoarea, (chiar) filantropia.
O fantomă bântuie prin Europa – fantoma comunismului. Ein Gespenst geht um in Europa – das Gespenst des Kommunismus, în orginal. Fraza nu mai are nevoie de nicio prezentare. Introducerea aceasta abruptă a Manifestului din 1848 constată și în același timp incită. Pe de o parte, desigur, constată, pentru că ne aflăm la o jumătate de secol de la Revoluția franceză, care mai degrabă eșuase. Așadar, era limpede că ceea ce devenise fantomă aștepta momentul prielnic reîncarnării. Scânteia, cum s-ar spune, fusese aprinsă, imposibilul devenise posibil. Dar și incită, îndeamnă, accelerează circulația fantomei prin mințile oamenilor, tocmai pentru ca aceste minți să se adune și să se mobilizeze pentru ca Revoluția să se realizeze.
Într-un articol relativ recent din London Review of Books1, Sheila Fitzpatrick arăta cât de complicată și neelucidată rămâne problema naționalităților și națiunilor din fosta Uniune Sovietică. În continuare, toate cele trei interpretări existente ale acestei chestiuni păstrează de partea lor o doză respectabilă de verosimilitate: „E o enigmă modul în care ar trebui să ne raportăm la Uniunea Sovietică, acum că a dispărut. A fost oare un imperiu rus deghizat, care s-a fragmentat atunci când coloniile lui s-au eliberat în sfârșit? A fost o federație binevoitoare în care fratele rus mai mare și-a subsidiarizat generos frații mai tineri și a plătit pentru educația lor? Sau a fost, poate, un stat multinațional în care conducătorii republicilor constituante au dobândit atât de multă libertate de acțiune încât în cele din urmă au putut pur și simplu să părăsească uniunea și să se declare președinți ai unor națiuni suverane?”
Salutăm inițiativa editurii Tact de a lansa o nouă colecție de „clasici ai filosofiei politice”, pe care o deschide în mod inspirat cu textul lui Jean-Jacques Rousseau, Discurs despre economia politică – un text cât se poate de clasic nu atât în sensul muzeal, de jalon inconturnabil al istoriei gândirii politice, ci de document care își păstrează și dezvăluie în orice epocă – și cu atât mai mult a noastră – o imensă și nebănuită actualitate și relevanță. Discursul lui Rousseau este precedat de un excelent și consistent studiu introductiv al Veronicăi Lazăr (care e și traducătoarea textului), menit să contextualizeze și problematizeze ideile și dedesubturile rândurilor lui Rousseau, precum și semnificația lor în epoca lor și în secolele care ne despart de atunci.
E și în același timp nu e surprinzător faptul că una dintre cele mai importante cărți de teorie din ultimele decenii, Postmodernismul sau logica culturală a capitalismului târziu a lui Fredric Jameson1, n-a fost tradusă până foarte recent. Inițiativa de a reda o carte esențială câmpului intelectual autohton aparține meritoriei edituri a Universității Lucian Blaga din Sibiu și traducătorilor Alex Văsieș și Vlad Pojoga. Ultimul este și foarte tânărul director al editurii recent rebranduite, sub egida căreia s-au mai tradus în aceeași serie teoretică titluri importante de Patricia Hill Collins și Franco ʽBifoʼ Berardi – iar anunțat e un volum de eseuri semnat de Galin Tihanov.
Apariția, în această vară, a celor două volume de Scrieri alese1 ale lui Marx și Engels reprezintă – la fel ca precedentele titluri din cadrul colecției „Clasicii marxismului”2 – un adevărat eveniment editorial. Asta nu doar datorită naturii lor fizic monumentale (însumând peste 1200 de pagini în format mare), și nici doar datorită intervalelor lungi de timp la care se succedă aparițiile colecției – înșirând, iată, 3 titluri în 8 ani –, a căror așteptare îndelungată constituie, nu-i așa, orizontul de timp omogen, sublunar, în care irupe, când irupe, Evenimentul. Un veritabil eveniment editorial, chiar dacă, spre deosebire, de astă dată, de precedentele apariții din cadrul colecției, scrierile lui Marx și Engels reunite aici nu sunt tocmai inedite în limba română, unele dintre ele cunoscând deja mai multe ediții autohtone – dar niciuna mai recentă de-acum 40-50 de ani. Dincolo de importanța lor filozofică și culturală incontestabilă, Scrierile alese de la editura Idea constituie însă un eveniment în primul rând prin calitatea lor editorială. Coordonatorii colecției și redactorii volumului – Gabriel Chindea și Andrei State – au reușit să ducă aici migala și perfecționismul filologic la desăvârșire, încadrând textele lui Marx și Engels într-un aparat critic (studiu introductiv, cronologie, note ce însoțesc textele la tot pasul, contextualizând sau completând informațiile acolo unde-i nevoie, corectând diversele date sau calcule greșite din text) de un profesionalism cum puține apariții editoriale actuale de la noi etalează, și care depășește chiar și încadrarea editorială – absolut respectabilă – în care au apărut mai vechile ediții de Opere, cu ale lor 37 de volume, din timpul comunismului. Una peste alta, o apariție pe care nimic – în afară de planul editorial al colecției, el însuși nevoit însă să-și schimbe casa, de la editura Tact la Idea – nu o anunța în sfera noastră culturală, și care ne oferă astfel un bun prilej să redepănăm, pe scurt, istoria receptării lui Marx și Engels în cultura română, ca orizont care a făcut posibilă – și imposibilă, sau nesperată, până tocmai de curând – această apariție.
În 1963 apărea în Cehoslovacia Dialektika konkretniho. Cartea lui Karel Kosik avea să fie considerată cea mai importantă lucrare din tradiția marxismului est-european, cel puțin de după Lenin și Troțki, expresia concentrată a socialismului umanist și revizionismului marxist care încercau să se articuleze în regiune în anii ʼ60-ʼ70. Pe bună dreptate, lucrarea a fost asemănată cu cele două cărți-manifest care, în 1923, deschideau tradiția filozofică a ceea ce s-a numit Western Marxism – Marxism și filozofie a lui Karl Korsch, Istorie și conștiință de clasă a lui Georg Lukács. Asemănarea privește nu doar impactul imediat al acestor cărți, scandalul pe care l-au provocat tustrele, și nici doar eleganța, prospețimea și densitatea textului pe care le etalează fiecare dintre ele. Ea se bazează inclusiv și mai ales pe niște puternice rezonanțe comune în construcția și miza argumentului lor.
revistavatra.org 