Vatra-dialog cu Romulus BUCUR: „mi se pare comic să reinventezi roata”

rombucur2

 

– Domnule Romulus Bucur ce înseamnă să fii poet în 2017?

Să scrii poezii, să le publici (infinit mai uşor decît, să zicem, în 1989, mai uşor decît în 1990), să fie citite şi discutate (aici e ceva ce frizează muncile lui Hercule, mai ales dacă ai pretenţia unei lecturi competente şi oneste – nu că n-ar exista persoane care să satisfacă unul sau altul din criterii, ba chiar pe amîndouă, dar presa culturală/literară tipărită e în repliere strategică, în online lucrurile sînt şi nu sînt aşezate, dînd uneori senzaţia de nisipuri mişcătoare).

Cum ia naştere un poem?

În toate felurile posibile. De la un vis în care cineva dictează poemul şi te trezeşti imediat să-l notezi, de la o imagine, de la un vers (propriu sau nu), de la o scenă (văzută sau imaginată), de la tot felul de însemnări pe care le faci de-a lungul timpului, de la butonatul pe tastatură (a maşinii de scris, odinioară, a calculatorului, acum), de la un pariu/o provocare.

Citește în continuare →

Ion MUREȘAN – Despre Inexplicabil

ion muresan

E foarte simplu: prin  inexplicabil se înţelege ceva ce nimeni nu-şi poate explica. Mai mult, inexplicabilul e ceva ca un fel de „scutire medicală” de explicaţii. Inexpicabilul este ceva ce toată lumea acceptă, după ce a făcut vizibile încercări de dezlegare a nodului, cum să-i zic, „cosmic”  (broboane de transpiratie pe frunte, ochii închiși  „a meditație”), că este… inexplicabil. Am constatat că omului (în cazul în care se nimererşte ca omul să fie român) îi place să lenevească în inexplicabil ca bivolului în tău. Ştie el din experienţa sa îndelungată că inexplicabilul cum vine aşa se şi termină: inexplicabil.

Reprezentarea mea plastică despre noțiunea de inexplicabil la români este următoarea: „Gânditorul de la Hamangia” își ridică capul din palme, își îndreaptă spatele, bineînțeles că se aud gemete și pârâituri de oase anchilozate de stat în aceeași poziție de opt mii de ani, privește spre cer (nu în zadar o comisie UNESCO l-a desemnat ca fiind unul din cele zece artefacte cu care ar trebui să ne prezentăm la o întâlnire cu extratereștrii) și rostește cu o voce gravă, limpede și oarecum îndurerată: INEXPLICABIL! Citește în continuare →

Petru CIMPOEȘU – Admiratorul meu din Franța

cimpoesu nou

M-am întrebat adesea, citind biografiile, memoriile sau jurnalele unor oameni celebri, cum de lor li se întâmplă atât de multe lucruri interesante, iar mie, nimic. Una din explicații ar fi tocmai aceea că eu nu sunt celebru – dar mai sunt și altele. Și iată că, de îndată ce am făcut primii pași spre celebritate, mi s-a întâmplat și mie, în sfârșit, ceva ce ar merita povestit.

Mai întâi, Domnica (Dominique) Ilea s-a gândit să traducă „Simion liftnicul” în limba franceză. După ce a tradus cartea, mi-a trimis un mesaj pe email, întrebându-mă dacă aș fi de acord să o publice în Franța. Am făcut eu niscai nazuri, c-o fi, c-o păți, să mă mai gândesc, dar în cele din urmă mi-am zis că merită și francezii să citească o carte bună.

Pentru cine nu știe, chestia cu traducerile din literatura română stă cam așa: Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Fragmente despre mine însămi (rezumat)

blandiana nou

Otilia era numele Mamei, iar Valeria numele Mamei Mamei, care a murit mult înaintea naşterii mele. Sunt două nume evident latine, care au fost date într-un sat românesc din Munţii Apuseni (Blandiana) într-o perioadă în care ţăranii se apărau astfel împotriva maghiarizării numelor de către administraţie, alegând nume care nu puteau fi traduse. Mie mi-au fost date cele două nume foarte frumoase ca o moştenire, ca o legătură între generaţii. Sunt singurele mele nume oficiale, din paşaport. Din păcate, nu le-am folosit niciodată. Doina şi Ana m-am botezat singură: Doina, când eram foarte mică şi am început să-mi spun mie însămi astfel, până m-a imitat toata lumea (şi azi acesta este numele meu în familie şi pentru prieteni), iar Ana a apărut din nevoia camuflării, ca o încercare de supravieţuire într-o perioadă în care, Tata fiind închis, n-aş fi avut nici o şansă să public cu numele meu real. Aşa a apărut pseudonimul în care Ana nu este decât rima la Blandiana. Faptul că, în timp, acesta a devenit adevăratul meu nume nu mai ţine de istoria mea, ci de istoria literaturii. Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Viorel MUREȘAN: ”natura ludică a poeziei mele îmi impune să stau cu faţa spre teatru”

viomuresan2

  • Domnule Viorel Mureşan v-ați născut în Vicea, Maramureș, iar în prezent sunteți stabilit la Surduc, în județul Sălaj. Creația dumneavoastră poartă amprenta acestor locuri? Au influențat ele modul în care scrieți?

  • Dacă v-aş răspunde strict afirmativ, ar însemna că staţi de vorbă cu cel mai bucolic dintre poeţi. Numai că şi pe cerul celor două mici localităţi rurale, între care pendulez biografic, se poate târî un soare negru, metropolitan. Relaţia mea cu natura e una de tip pigmalionian, mă străduiesc să fiu un regizor care, într-un fel îşi proiectează reprezentaţia cu o melancolie a înserării, şi cu totul altfel, când vine vorba despre melancolii ale amintirii, ale sfârşitului, ale pierderii. Trebuie să recunosc însă că ADN-ul meu literar vine şi de la natura care s-a strecurat în imaginarul poetic. Ba chiar mai mult, ea e mecanismul care ar vrea să-mi anime „castelul interior”. Chiar rafinamentul stilistic cred că îşi are sursa în modul imperceptibil, dar învăluitor, în care, să zicem, se topesc anotimpurile, într-o pădure, unul în celălalt. Poezia mea în manieră haiku m-a transformat, oarecum, într-un cronicar al evenimentelor din natură.

Citește în continuare →

Dan CULCER – Constantin Noica la Vatra, antrenor de marxism

Dan Culcer 2009

Oricine poate verifica repede: titlul acesta pare că nu corespunde adevărului, cel puțin pentru perioada de dinaintea lui decembrie 1989.

Așa este, C. Noica nu a semnat texte pentru Vatra. Dar a colaborat direct la realizarea unei rubrici pe care o lansasem, tocmai pentru a susține acțiunea filozofului care inițiase colecția Biblioteca de filozofie românească, la Editura Științifică și Enciclopedică din București, aparent cu sprijinul sau chiar complicitatea directorului de editură, Mircea Mâciu. Acesta, un personaj bizar, cu elemente biografice și imagini publice contradictorii. Elementele evocării de mai jos sunt dezvoltate și ordonate pe baza notelor din Jurnalul unui vulcanolog. Citește în continuare →

Petru CIMPOEȘU – M-am gândit să mă las de scris

cimpoesu3

În urmă cu un an și ceva, hai să zicem doi, am publicat o carte intitulată “Celălalt Simion”, parte dintr-un proiect mai amplu, al unei mitologii personale a provinciei. Eram conștient, cum am fost de fiecare dată când am dat ceva la tipar, că nu e o capodoperă. Ca să parafrazez un inspirat vers al lui Andrei Bodiu, capodopere scriu numai morții (el zice, mai ambiguu, că “orice poet bun e un poet mort”). În orice caz, pentru eventualitatea că cineva ar fi dispus să mai citească și printre rânduri, am pus acolo tot felul de chestii. Mai întâi, o trimitere la “ Maestrul și Margareta”. Povestea începe cu căutarea unui motan care fugise de acasă, pe urmă motanul dispărut apare sub înfățișarea unui pretins Deputat (câteva similitudini fiziologice indică asta), căruia nu-i atribui vreun nume, fiindcă ar însemna să fi fost botezat, iar mai încolo este prezentată explicit ipoteza că poți identifica dracii cerându-le pur și simplu buletinul de identitate – din cauză că n-au fost botezați, deci nu s-au lepădat de Satana, ei vor da în bâlbâială. Obsedate de bani, personajele mele semnează chiar și un Pact (cu cine altcineva?); locul lor de întâlnire este o cârciumă numită Regrete Eterne și situată într-un subsol (antiteza cu Simion liftnicul, care se claustrează la ultimul etaj al unui bloc de locuințe, e anunțată din titlu), iar în final, unul din personaje fuge în Transnistria – și anume, la Tighina, oraș care în romanele lui Ilf și Petrov este numit Bender, oare ați auzit de Ostap Bender? În fine, o mulțime de jucărele de genul ăsta. Mai e și obsesia mea privind valorificarea ficțională a unor situații pretins reale. Bunăoară, Tărâmul Ardeilor Iuți (“cea mai fericită țară din lume”) nu este o invenție, ci este supranumele statului Bhutan, aflat la poalele munților Himalaya, între India și China. De altfel, cam optzeci la sută din materia factuală a romanului meu se poate documenta în presă sau pe internet – restul e autobiografie. Se poate să fi fost prea subtil? Citește în continuare →