Petru Cimpoeșu – Interludii (3)

Cât de tare și de dureros doream să ai dreptate! Și totuși, când rămâneam singur, mă îndoiam că un sunet sau un grup de sunete, chiar dacă îl vom numi imn, chiar cântat simultan de mai multe voci, pentru a forma un mănunchi puternic ca o rază laser, și mai ales cântat numai în gând, ar schimba ceva în ordinea lucrurilor. Cum ar putea niște semne care codifică acel sunet să transmită un mesaj pe care nimeni nu-l înțelege, deși toți îl simt sau îl presimt? Dacă zece oameni vizualizează simultan cifra cinci, oare va căpăta aceasta corporalitate? Eram dispus să admit că televiziunea este un vis comun. Descifrând ordinea implicită a unui semnal primit de la mare distanță, poate să producă structuri mentale și  să creeze imagini sau să inducă iluzii care pot vindeca sau, dimpotrivă, îmbolnăvi mentalul colectiv. Dar, oricât mă străduiam, nu reușeam să admit că mintea mea este un ecran de televizor care primește semnale de la un presupus câmp ondulatoriu. Dacă Universul e undă, adevărata mea conștiință este emisă în altă parte, iar asta care vorbește sau scrie este doar proiecția ei locală, vibrație decodată. Trebuind să înțeleg de aici că materia însăși este proiecția localizată și impură a Rezonanței… Universul e orice, nu știm ce denotă acest cuvânt, mult prea abstract pentru a numi ceva anume. În loc să-mi răspunzi, mă întrebai: nu ai avut niciodată impresia că mâinile tale nu-ți aparțin? Fiindcă mâinile nu sunt decât creația activității mele de reprezentare. Așa cum sunt cuvinte care spun altceva decât ceea ce spun.

Citește în continuare →

Ion Pop – Fragmente de jurnal (12)

Paris, 8 octombrie 75

[Observ, continuînd transcrierea fugarelor mele însemnări pariziene, că de la 13 iunie până la acest 8 octombrie, n-am mai scris nimic în caietul meu albastru. Pe o pagină care ar fi trebuit să mă îndemne la scris se află şi un titlu subliniat: Carnet iberic (15 iulie-4 august 1975), rămas fără textul de dedesubt. Un alt regret, tardiv, fiindcă traversând Spania şi Portugalia, aş fi avut multe de notat. N-a fost să fie. Comoditate, scepticism, cine ştie…]

            Mă gândisem să reiau însemnările din caiet încă din prima seară a regăsirii Parisului. Mă plimbasem într-adevăr mult, după-amiaza până noaptea tîrziu, încercând să fiu atent la tot ce văd, să-mi aduc aminte, să fac comparaţii, să reţin momente. N-am fost în stare. Îndelunga rătăcire pe străzile Cartierului Latin s-a desfăşurat într-o exaltare pe care n-am cunoscut-o de atâta şi atâta vreme…

Citește în continuare →

Ion Mureșan – Poveşti încurcate

 1.

E soi sfătos. Îi povesteşte lui Dănuţ, cârciumarul, despre suferinţele lui, că a avut bazinul rupt, picioarele, coastele, mâinile. „Nici frate-tău, Grigore, nu cred că mai are vreun os întreg, zice cârciumarul plictisit, căci câtă bătaie aţi luat voi, nu a luat nimeni în toate satele din jurul Clujului. Eu nu am mai întâlnit oameni cărăra să le placă să ia bătaie ca vouă!”.

Îşi cere voie să stea la masă. E unul din cei ce caută sămânţă de vorbă cu lumânarea, căci se aşează exact pe scaunul din faţa mea. E mic de statură. Are cap de vulpe, faţa triunghiulară, oasoasă. Salută, întinde mâna şi zice:

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Interludii (II)

Dacă stau cu spatele la fereastră și privesc tabloul din sufragerie, o reproducere după Doamna cu evantai a lui Klimt, nu văd propriu-zis tabloul, ci dungile de lumină reflectate de sticla care îl protejează. Peste luxurianța lui cromatică se suprapun contururi în culori estompate, totuși suficient de precise, căci bustul firav al Doamnei, levitând parcă printre flori cărnoase și păsări exotice, se destramă în luciul sticlei, pierzându-se în umbrele fremătătoare ale după-amiezii. Soarele bate direct în geam, o fâșie de lumină puternică se întinde de-a lungul încăperii până lângă peretele pe care stă agățat tabloul, iar reflexul ei depune peste desenul acestuia fragmente de mobilier, perdeaua trasă într-o margine a ferestrei și chiar frunzele trandafirului japonez aflat pe balcon. Astfel, înțelesul lucrurilor se tulbură. Pot alege, cu un efort al vederii, dacă să privesc tabloul sau ceea ce, din spatele meu, se reflectă în el într-un alt strat de forme, dispuse parcă mai riguros și mai ferm, ca într-un ciudat palimpsest. E ca și cum aș alege, între două iluzii, pe aceea pe care să o ridic la rangul de realitate, sau între două amintiri, pe aceea din care să-mi improvizez un trecut. Dar de ce nu le-aș lua împreună? Fiindcă persistă între ele o contradicție dureroasă, o inadecvare de natură a le despărți pentru totdeauna și, deși aparent ele coexistă, de fapt se anihilează reciproc. Este, poate, modul nostru obișnuit de a privi întâmplările vieții. Dacă cineva s-ar afla pe balcon și ar privi dintr-un anumit unghi prin sticla geamului, atunci eu aș deveni pentru el ceea ce tabloul este pentru mine, amestecat cu o bucată de cer și cu fațadele blocurilor de peste drum, cam în același fel în care o amintire veche își dizolvă conturul și se risipește în una mai nouă.

Citește în continuare →

Ion Pop – Fragmente de jurnal (11)

1 iunie [1975]

Duminică, vânt rece, neaşteptat pentru începutul de iunie. Stau în casă toată ziua. Citesc, între altele, Les 120 jours de Sodome, de Sade, prima lectură, de fapt, din opera straniului marchiz. După câteva pagini bine scrise, începe decepţia: simplu catalog de aberaţii sexuale. Sfârşitul, în cloaca cea mai ticăloasă, al unei clase definitiv decăzute. Absolutismul transferat în sfera erosului deturnat, ultimă manifestare a teribilei voinţe de a domina împotriva celorlalţi, chiar şi cu conştiinţa propriei distrugeri. Îmi dau seama perfect acum de ce trupa italiană văzută cu vreun an în urmă la Espace Cardin a scos din această carte murdară o viziune sugerând un fel de totalitarism fascist al carnalului.

Citește în continuare →

Ion Mureşan – Portret de dascăl

Mâna mică prinsă în mâna mare, tremură: pui de pasăre sub aripă. Tâmplă lângă tâmplă, mână în mână. Mâna mică  urmează, ezitant, chinuit, linia dreaptă a gândului. Între gând şi mână e un geam aburit, șters încet, încet.

Glasul mic, nesigur, prins în glasul mare. „A”,”ă”, „îhî” etc., semne de punctuaţie ale ezitării. Semne de punctuaţie ale fricii. Mai multe răscruci decât drumuri. Întrebările bâzâie ca albinele, cu miile, deasupra câtorva răspunsuri. Treptat, treptat glasul mic se curăţă, se limpezeşte, cristalin, capătă amprentă, formă şi timbru. „O gândire spusă sau scrisă se numeşte propoziţie”. Prefer definiţia asta din clasele primare oricărei alteia, mai docte.

Citește în continuare →

Ion Pop – Fragmente de jurnal (10)

7 martie [1975]

            Se petrec lucruri ciudate – „Îngrozitoare pluguri pare că ară” – îmi vine să zic împreună cu Emil Botta… Două scrisori şi o ilustrată de la Z[aciu] sosesc deodată, deşi trimise în 15, 17 februarie şi 1 martie. Nu-i vorbă, tot ce spune el acolo despre mâncătoria măruntă de la Cluj, zis şi Napoca, trebuie să fi însemnat o pasionantă lectură pentru paznicii poştelor. La fel, plicul de la A. Buzura.

            În Tribuna din 13 februarie dau de splendidul pamflet al lui Z. contra lui Caraion, care n-a avut altceva de făcut decât să atace grosolan poezia tinerilor, şi în speţă pe Ion Alexandru. E încurajator, totuşi, să ştii că mai există conştiinţe într-un mediu în care se demisionează atât de uşor. Oricum, nu încetează să mă mire evoluţia fostei generaţii „revoltate” din anii ’40, lovită uneori de cel mai jalnic conformism şi lipsită de ultimul pic de generozitate ce ar trebui să fie al omului de cultură. O amărăciune în plus,  când mă gândesc că un număr de echinoxişti în care am crezut (vezi P.P.) nu ştiu întotdeauna să evite cloaca.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Pisici (Nobilul Bastet și Mură, băiat din popor)

Bastet este, mai bine zis a fost, o pisică. Însă nu orice pisică, ci una nobilă! Mai mult decât nobilă se poate? Bineînțeles: celestă! Au fost vremuri când anumiți oameni, mai ales femeile însărcinate, i se închinau ca unui zeu. De fapt, deși unii susțin că zeii nu există, Bastet chiar era un zeu. Fiindcă pe vremea aceea, adică în urmă cu vreo trei mii de ani, zeii existau pe bune. Pe urmă a venit Nietzsche și a desființat totul. Dar vechii egipteni, căci despre ei este vorba, nu auziseră de Nietzsche. În mitologia lor, Bastet, considerată ochiul zeului Ra, sora lui Ra sau fiica acestuia – mă rog, ceva destul de confuz în legătură cu Ra – era venerată ca zeița (sau zeul – dacă o fi fost motan, dar un motan nu poate fi sora cuiva) protectoare a femeilor gravide, a copiilor faraonului, în general a tuturor copiilor și, până la urmă, a oricui avea nevoie de protecție. Lângă Alexandria (nu aia a lui Dragnea, alta) a fost descoperit relativ recent un templu închinat zeiței sau zeului Bastet. Restul aflați de pe Wikipedia.

Citește în continuare →

Simona Popescu: „Nici măcar nu mai vorbim despre influență, ci despre felul în care cultura devine natură…”

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Simona Popescu: Paul Valéry avea 20 de ani cînd l-a întîlnit pe Stéphane Mallarmé, pe 10 octombrie 1891. După patru ani, publică Introduction à la méthode de Léonard de Vinci (Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci), preocupat de procesul de creație, care devine una dintre temele lui majore, și, peste încă unul, La soirée avec monsieur Teste (Seara cu domnul Teste), unde inventeză un personaj ciudat, a cărui preocupare prioritară e propriul joc al minții. Despre domnul Teste, un fragment care ar putea funcționa ca punere în abis a proiectului domnului Valéry: „L’art délicat de la durée, le temps, sa distribution et son régime, – sa dépense à des choses bien choisies, pour les nourrir spécialement, – était une des grandes recherches de M. Teste. Il veillait à la répétition de certaines idées; il les arrosait de nombre. Ceci lui servait à rendre finalement machinale l’application de ses études conscientes. Il cherchait même à résumer ce travail. Il disait souvent: «Maturare!…»”.1

Citește în continuare →

Ion Pop – Fragmente de jurnal (9)

15 ianuarie [1975]

După cursul de literatură, alerg spre Place Clichy, să-i întâlnesc pe d-na Emilia Milicescu şi pe Andrei Pandrea. Vom face împreună o vizită la Nadia Boulanger: miercurea e ziua ei de primire. Urcăm într-o casă de sfârşit de secol 19, monumentală, la 36, Place Lili Boulanger. Lume multă, înghesuită la sfârşitul unei lecţii despre Sonata [opus] 106 de Beethoven [nr. 29].  Cuierul încărcat de haine, serviete pe jos. În odaia cu tavan sculptat, pe mobilele vechi – mulţime de obiecte de artă. Un bust de marmură albă, pe o consolă, al tinerei care era. Tablouri, icoane (şi un Sfânt Gheorghe ucigând balaurul, pe sticla unei icoane româneşti). Fotografii de muzicieni peste tot: zăresc şi pe Dinu Lipatti, pe un raft în apropierea pianului. O orgă imensă dă un aer straniu acestei încăperi năpădite de flori.

Citește în continuare →