Categorie / Memorialistică

de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Ceasornicăria (VI)

Ce m-a captivat mereu motivațional în ceea ce privește istoria recentă a României a fost următoarea chestiune: ce tip de memorie ar fi adecvată și strategică pentru a-i sensibiliza pe cei tineri (liceeni, studenți etc.) să recupereze istoria țării lor? E evident că o memorie strictă a suferinței, o memorie emoțională, nu mai interesează neapărat astăzi și nu mai poate fi un fel de cârlig pentru ca tinerii să fie interesați de recuperarea istoriei țării lor. Cea care ar putea interesa -dar și pentru aceasta sunt necesare diverse strategii de atragere și adaptare la mentalul tinerilor- ar putea fi o memorie istorică, informativă. Aceasta, însă, riscă să fie aridă, uneori. Și atunci, de ce nu am putea avea o memorie care să îmbine emoționalitatea cu informația, o memorie etică, o memorie morală, care n-ar trebui să fie justițiară ori revanșardă. Această memorie etică ar putea să fie, de fapt, o memorie tămăduitoare. Cam asta am încercat să fac în romanul Un singur cer deasupra lor, o frescă epică despre perioada comunistă din România, prin personajele mele care sunt, unii, victime, alții, opresori, alții intermediari (sau hibrizi) între victime și opresori. Ori pur și simplu oameni obișnuiți.

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2001: încă un an aparte (15) (dintr-un caiet vechi)

27 martie, București

Sâmbătă după-amiază am fost în parcul Herăstrău. Erau o minunată zi de primăvară, într-o luxurianță de flori fragede și miresme de reavăn, într-o înfiorare de muguri și frunzulițe aburind ușor în verzuliu crengile pe care răsăreau, era o picturalitate splendidă pe cer, erau țipetele copiilor și alergarea câinilor lăsați liberi din lesă, era bucuria și plăcerea tuturora din jur, era călduț, era pur, era magnific. Am trăit o oră și jumătate de aproape extaz, eram într-o stare de bucurie nespusă, de exaltare fericită în fața panoramei superbe a parcului, stăteam nemișcată și absorbeam frumusețea. Și tot restul vieții, cu grijile și tensiunile sale, mi se părea pură prostie, pură orbire, egoism și vanitate, și m-am uimit cum am putut să fiu înrobită unor clișee, unor oameni și imaginii mele de mine însămi atâta vreme. Înțelegeam cumva profund că grijile pe care singură mi le luasem față de alți oameni erau într-un anume sens păcatul și înrobirea mea – ce iluzie, ce idioție! Sau alte responsabilități la care mă înhămasem singură, când de fapt adevărata noastră grijă ar trebui să fie pacea, liniștea, degustarea frumuseții lumii, contemplarea universului și amintirea Divinului. Pentru câteva clipe, toată lumea din parc părea să aibă acces inconștient la această pură bucurie, la această formă de însănătoșire spirituală, cum se plimbau toți cu fețe luminoase, copilărești, prin aerul verde și auriu, pur și primăvăratec.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Pop – Însemnări „diplomatice” pariziene (2)

Paris, 6 august 90

Răsfoind suplimentul Radio-Télévision al ziarului „Le Monde”, dau peste o cronică semnată Thomas Ferenczi, Le monde comme théâtre, care, până să ajungă la câteva aprecieri superlative pe marginea filmului Dom Juan, reluat de curând (cu Michel Piccoli în rolul principal), vorbește despre nenumăratele violențe ce se petrec în toată lumea și pe care televiziunea le scoate cu exces în evidență, neglijând, poate, esențialul din viața unei țări și a unui popor. Autorul e de acord că israelienii, de pildă, sau algerienii pot fi indignați de simplificarea și parțialitatea imaginilor oferite de mass-media despre țările lor: felul cum înfățișează televiziunea unele evenimente denotă, crede el, niște „vederi parțiale, chiar schematice”; lucru valabil și în ce privește imaginea prăbușirii comunismului în țările din Est. Și adaugă acest capăt de argument: „După «Revoluția românească»  și manipulările mediatice la care a dat loc, am devenit neîncrezători”.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Atac de gută în luna februarie

Vocea baritonală și inflexiunile ademenitoare care le cufundau, altădată, în visare pe studentele nepasionate de la matematică se aud încă limpede când repetă: „Alooo! Alooo! Alooo, Mansi! Iartă-mă, draga mea, că te-am deranjat! Îmi scriu memoriile, daaa, asta fac! De-asta te deranjez! Și-mi trebuie un nume… dacă-ți-amintești, unchiul tău Alexandru povestea mereu despre un fost coleg care îl necăjea pretinzând că este mai bătrân decât el, ha-ha!”

O șiretenie glumeață în glasul moale, clipește complice și ochii îi pâlpâie, vii, pe obrazul fildeșiu. Sub nasul acvilin, mustața deasă, albă și sub ea, buzele încă pline. Cu fața prelungă, îngustă sub tichia neagră de pe cap, cu umerii ușor aduși sub jacheta de catifea cu revere lungi și mâinile puse pe mânerele sculptate ale jilțului voievodal, căptușit cu o blană roșcată – de lup? de vulpe? –, bătrânul Profesor este încă un domn bine pentru vârsta lui. Ori cel puțin așa i se pare ei.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Ceasornicăria (V)

Poezia mea din volumul Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Manifest (publicată în 2018; plus o ediție adăugită, în 2019) s-a născut spontan, datorită mișcărilor din stradă, a protestelor din România, între 2017-2018, împotriva corupției și a politicienilor veroși. Nu mi-am închipuit niciodată că voi scrie un manifest civico-poetic, dar așa s-a întâmplat și a fost să fie. Această carte de poezie e specială în lirica mea, însă dimensiunea ei flower-power e înrudită cu aceea din cartea anterioară, California (pe Someș).

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2001: încă un an aparte (14)

(dintr-un caiet vechi)

Hrănisem până azi o speranță, o iluzie: cu cât voi „urca” în spirit, cu atât voi putea comunica mai bine, mai ușor, mai firesc cu cei spirituali, cu cei aflați „în spirit”. De fapt, puneam problema la un mod general: cei „subțiați” spiritual pot comunica cel mai bine și mai firesc cu cei deopotrivă cu ei. Logic și banal cât încape. Astăzi m-a străfulgerat însă alt gând: cu cât te „subțiezi”, cu atât devii mai solitar. Cu cât te „înalți”, cu atât te detașezi de falsele și rudimentarele aparențe, te desparți de lume și de cei mai mulți semeni. Iar solitudinea ta, inevitabil, nu va întâlni, pentru cei de asemenea „înălțați”, decât tot solitudine: solitudini de fapt. Cei spirituali nu „comunică” în sensul nostru vulgar, nu au ce să-și comunice. Nu pot fi „comunicate” decât lucrurile mundane. „Celelalte” sunt tăcute și sub(supra) înțelese. Când se întâlnesc, cei cu adevărat spirituali se recunosc de fapt – când discută, ei nu fac decât să joace jocul mundan pentru ceilalți, joc care nu înseamnă „comunicare”, decât în sensul mărunt al celorlalți, sau schimbă banalitățile necesare, utile. Solitudinea întâlnește solitudine. și tristețea acestei supreme, superbe singurătăți nu e compensată decât de grandoarea ei vastă și poate inumană. (1989)

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Vremi fără răbdare (2)

…„Unde să pleci, cher ami, la orele astea? Trivalea e bântuită de fiare cu patru și două picioare! Hodinește-te peste noapte într-o chilie, iar slujitorii domniei tale în cămările pelerinilor ce vin la hramul Schimbarea la Față al sfintei noastre mănăstiri. Slavă Domnului, tocmai a trecut, am avut la praznicul o omenire mai flămândă ca oricând!” m-a ademenit stareța Teofana, bătând galeș din genele care îi umbreau privirea albastră.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Pop – Un cuvânt înainte

Notele de jurnal ce acoperă, cu mici întreruperi, perioada 1990-1993, sunt copiate, fără nicio modificare, din trei caiete acoperite parțial de cerneala neagră pe care o foloseam în exclusivitate în acei ani. Am considerat că ele se cuvin păstrate așa cum au fost puse, rapid, pe hârtie, în momentele scurte de răgaz pe care mi le îngăduiau activitățile administrative cerute de funcția de director al Centrului Cultural Român din Paris, înființat odată cu detașarea mea provizorie de la Universitatea din Cluj pe acest post „diplomatic”. Am pus între ghilimele, încă din titlu, atributul „diplomatic”, fiindcă nu m-am putut niciodată acomoda cu statutul unui diplomat propriu-zis, chiar dacă misiunea mea culturală, limitată în timp, era, în fond, una de dialog și negocieri felurite, încadrabile, în linii mari, sub această etichetă. N-am cerut, de altfel, și nici n-am beneficiat în toți acești ani de un pașaport diplomatic, cu facilități decurgând din acest statut, și pentru că nu voiam să mă simt supus fără rezerve nici factorului politic de care depindea această detașare a mea dinspre Universitatea clujeană spre mediul parizian, și nici îndatorat forurilor administrative care mi-ar fi acordat un asemenea avantaj. M-am simțit mereu și înainte de orice altceva, dascăl universitar și scriitor trimis doar pentru o vreme să facă ceva pentru cultura română într-o epocă de schimbări radicale, în consecința Revoluției din Decembrie 1989, care deschideau, în sfârșit, calea spre o comunicare liberă cu Occidentul  intelectual de care România era profund legată prin toată istoria ei modernă.

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2001: încă un an aparte (13)

(dintr-un caiet vechi)

A realiza extazul, vizionarul în mod firesc, ca un fruct rar dar natural al făpturii noastre, iar nu prin constrângere, fie ea de orice tip: medicamente, drog, respirații, concentrare, tehnici diverse, supunere. Știu sigur că se poate. Știu din mine, din experiențele mele. E o dimensiune reală, dar încă potențială, a firii noastre. Numai sublimarea firească, atingerea naturală a acestei stări, are valoare morală, religioasă, universală. Excesul de orice fel degradează extazul, căci degradează un har benefic și natural al făpturii. Numai că nu avem răbdare. Adevăratele mele amintiri, ori de câte ori îmi propun să-mi rememorez trecutul, amintirile care îmi vin primele în minte, sunt de fiecare dată, inexorabil, cele care rețin astfel de clipe intense, speciale. Și adunate la un loc ele nu sunt puține. (1984)

Citește în continuare →