Ion Pop – Fragmente de jurnal (11)

1 iunie [1975]

Duminică, vânt rece, neaşteptat pentru începutul de iunie. Stau în casă toată ziua. Citesc, între altele, Les 120 jours de Sodome, de Sade, prima lectură, de fapt, din opera straniului marchiz. După câteva pagini bine scrise, începe decepţia: simplu catalog de aberaţii sexuale. Sfârşitul, în cloaca cea mai ticăloasă, al unei clase definitiv decăzute. Absolutismul transferat în sfera erosului deturnat, ultimă manifestare a teribilei voinţe de a domina împotriva celorlalţi, chiar şi cu conştiinţa propriei distrugeri. Îmi dau seama perfect acum de ce trupa italiană văzută cu vreun an în urmă la Espace Cardin a scos din această carte murdară o viziune sugerând un fel de totalitarism fascist al carnalului.

Citește în continuare →

Ion Mureşan – Portret de dascăl

Mâna mică prinsă în mâna mare, tremură: pui de pasăre sub aripă. Tâmplă lângă tâmplă, mână în mână. Mâna mică  urmează, ezitant, chinuit, linia dreaptă a gândului. Între gând şi mână e un geam aburit, șters încet, încet.

Glasul mic, nesigur, prins în glasul mare. „A”,”ă”, „îhî” etc., semne de punctuaţie ale ezitării. Semne de punctuaţie ale fricii. Mai multe răscruci decât drumuri. Întrebările bâzâie ca albinele, cu miile, deasupra câtorva răspunsuri. Treptat, treptat glasul mic se curăţă, se limpezeşte, cristalin, capătă amprentă, formă şi timbru. „O gândire spusă sau scrisă se numeşte propoziţie”. Prefer definiţia asta din clasele primare oricărei alteia, mai docte.

Citește în continuare →

Ion Pop – Fragmente de jurnal (10)

7 martie [1975]

            Se petrec lucruri ciudate – „Îngrozitoare pluguri pare că ară” – îmi vine să zic împreună cu Emil Botta… Două scrisori şi o ilustrată de la Z[aciu] sosesc deodată, deşi trimise în 15, 17 februarie şi 1 martie. Nu-i vorbă, tot ce spune el acolo despre mâncătoria măruntă de la Cluj, zis şi Napoca, trebuie să fi însemnat o pasionantă lectură pentru paznicii poştelor. La fel, plicul de la A. Buzura.

            În Tribuna din 13 februarie dau de splendidul pamflet al lui Z. contra lui Caraion, care n-a avut altceva de făcut decât să atace grosolan poezia tinerilor, şi în speţă pe Ion Alexandru. E încurajator, totuşi, să ştii că mai există conştiinţe într-un mediu în care se demisionează atât de uşor. Oricum, nu încetează să mă mire evoluţia fostei generaţii „revoltate” din anii ’40, lovită uneori de cel mai jalnic conformism şi lipsită de ultimul pic de generozitate ce ar trebui să fie al omului de cultură. O amărăciune în plus,  când mă gândesc că un număr de echinoxişti în care am crezut (vezi P.P.) nu ştiu întotdeauna să evite cloaca.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Pisici (Nobilul Bastet și Mură, băiat din popor)

Bastet este, mai bine zis a fost, o pisică. Însă nu orice pisică, ci una nobilă! Mai mult decât nobilă se poate? Bineînțeles: celestă! Au fost vremuri când anumiți oameni, mai ales femeile însărcinate, i se închinau ca unui zeu. De fapt, deși unii susțin că zeii nu există, Bastet chiar era un zeu. Fiindcă pe vremea aceea, adică în urmă cu vreo trei mii de ani, zeii existau pe bune. Pe urmă a venit Nietzsche și a desființat totul. Dar vechii egipteni, căci despre ei este vorba, nu auziseră de Nietzsche. În mitologia lor, Bastet, considerată ochiul zeului Ra, sora lui Ra sau fiica acestuia – mă rog, ceva destul de confuz în legătură cu Ra – era venerată ca zeița (sau zeul – dacă o fi fost motan, dar un motan nu poate fi sora cuiva) protectoare a femeilor gravide, a copiilor faraonului, în general a tuturor copiilor și, până la urmă, a oricui avea nevoie de protecție. Lângă Alexandria (nu aia a lui Dragnea, alta) a fost descoperit relativ recent un templu închinat zeiței sau zeului Bastet. Restul aflați de pe Wikipedia.

Citește în continuare →

Simona Popescu: „Nici măcar nu mai vorbim despre influență, ci despre felul în care cultura devine natură…”

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Simona Popescu: Paul Valéry avea 20 de ani cînd l-a întîlnit pe Stéphane Mallarmé, pe 10 octombrie 1891. După patru ani, publică Introduction à la méthode de Léonard de Vinci (Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci), preocupat de procesul de creație, care devine una dintre temele lui majore, și, peste încă unul, La soirée avec monsieur Teste (Seara cu domnul Teste), unde inventeză un personaj ciudat, a cărui preocupare prioritară e propriul joc al minții. Despre domnul Teste, un fragment care ar putea funcționa ca punere în abis a proiectului domnului Valéry: „L’art délicat de la durée, le temps, sa distribution et son régime, – sa dépense à des choses bien choisies, pour les nourrir spécialement, – était une des grandes recherches de M. Teste. Il veillait à la répétition de certaines idées; il les arrosait de nombre. Ceci lui servait à rendre finalement machinale l’application de ses études conscientes. Il cherchait même à résumer ce travail. Il disait souvent: «Maturare!…»”.1

Citește în continuare →

Ion Pop – Fragmente de jurnal (9)

15 ianuarie [1975]

După cursul de literatură, alerg spre Place Clichy, să-i întâlnesc pe d-na Emilia Milicescu şi pe Andrei Pandrea. Vom face împreună o vizită la Nadia Boulanger: miercurea e ziua ei de primire. Urcăm într-o casă de sfârşit de secol 19, monumentală, la 36, Place Lili Boulanger. Lume multă, înghesuită la sfârşitul unei lecţii despre Sonata [opus] 106 de Beethoven [nr. 29].  Cuierul încărcat de haine, serviete pe jos. În odaia cu tavan sculptat, pe mobilele vechi – mulţime de obiecte de artă. Un bust de marmură albă, pe o consolă, al tinerei care era. Tablouri, icoane (şi un Sfânt Gheorghe ucigând balaurul, pe sticla unei icoane româneşti). Fotografii de muzicieni peste tot: zăresc şi pe Dinu Lipatti, pe un raft în apropierea pianului. O orgă imensă dă un aer straniu acestei încăperi năpădite de flori.

Citește în continuare →

Ion Mureșan – Apocalipsa

 Nu ştiu dacă este alt verset din Biblie pe marginea căruia să fi curs mai multă cerneală decât versetul 18, capitolul 13, din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Până şi faptul că e vorba de Capitolul 13 a fost comentat în fel şi chip. Versetul sună aşa, în traducerea mitropolitului Bartolomeu: „Aici e înţelepciunea, cine are pricepere să socotească numărul Fiarei; căci e număr de om. Şi numărul ei este: şase sute saizeci şi şase.” Nu cred că mai e cazul să spun cuiva, astăzi şi copiii ştiu de pe Internet, că Fiara e răul suprem, e Antichristul. Destul să adaug că anul de naştere al Fiarei a fost calculat în fel şi chip de-a lungul vremii. Nu a scăpat nici o zi de 6 a lunii a şasea, adică iunie, din anii care au avut terminaţia în 6 ca să nu fie declarate  anul, luna, ziua şi ora cele afurisite. Pe calculul acesta a crescut o întreagă literatură, numită escatologică, adică dedicată sfârșitului lumii și accesibilă doar inițiaților.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Antrenorul de tenis și antrenorul literar

Mai întâi, ce înseamnă un bun antrenor de tenis? Nu trebuie să fi fost un mare campion, să fi câștigat nu știu câte Grand Șlemuri, e suficient să fi ajuns la un oarecare nivel de performanță, la care înțelegi ce este tenisul. Sunt unii mari campioni care nu au înțeles asta niciodată – Ilie Năstase, de exemplu. Alții, mai degrabă jucători de pluton, n-au fost prea bine înzestrați de la natură și, ca să facă performanță, a trebuit să gândească tenisul mai mult decât cei așa-zis talentați, care doar l-au intuit. Abia aceștia ar putea ajunge buni antrenori. Nu le poți spune: dacă ești așa deștept, poftim racheta, joacă tu în locul meu! Antrenorul știe că nu poate lovi mingea mai bine decât jucătorul, dar, din tribună, citește mai clar jocul, gândește mai lucid decât elevul său din teren, vede mai bine greșelile pe care acesta le face și punctele slabe ale adversarului. Îi poate da sfaturi utile, pentru că îl cunoaște mai bine decât jucătorul însuși se cunoaște, și îl poate ajuta să câștige. Sub rezerva că și adversarul jucătorului său are un antrenor poate la fel de bun, își dorește la fel de mult victoria.

Citește în continuare →

Virgil Stanciu – Dor de Alexandru Vlad

Au trecut mai mult de cinci ani de la dispariția fizică a lui Alexandru Vlad, dar fantoma sa binevoitoare continuă să bântuie în acea zonă a orașului pe care și-o marcase ca teritoriul lui, colțul cu Librăria Universității,  coridoarele Filialei US, spațiului vechii ”Arizone”, unde, vai, funcționează acum şaormeria „Mesopotamia”. Atâta doar că este vorba de un Sandu Vlad alcătuit din abur sau fum. Năluca lui mi se mai arată în vise și, deseori, în clipele de meditație prelungită. Chiar așa să fi fost?  Atât de simplu și frustrant se va fi săvârșit o prietenie care  a durat mai bine de trei decenii? „Not with a bang, but a whimper”, cum spunea, memorabil, T. S. Eliot? Blajina figură a prietenului meu îmi stăruie în memorie și nu o dată, din transcendent, mă ispitește la dialoguri de soiul celor pe care le aveam când eram împreună pe aceeași parte a ”the thin red line”. Citește în continuare →

Ion Pop – Fragmente de jurnal (8)

23 decembrie [1974]

            Scrisoare de acasă, de la mama şi tata. Ca de obicei, tata scrie pe ultima pagină, în limbajul tradiţional al ţăranilor. Oricâte rezerve am avut, în timp, faţă de dânsul – din cauza unei anumite durităţi, a unei lipse de fineţe ce a întunecat multe zile din viaţa familiei – a trebuit să admit că, în felul lui, ne iubeşte, chiar cu o timiditate şi cu o gingăşie greu de descoperit la prima vedere. În fond, e un om ce n-a avut prea multe bucurii în viaţa lui, care a muncit animalic fără să crâcnească şi a suportat cu destulă amărăciune despărţirea de singurul mediu în care se simţea acasă, – satul. E timpul să-mi interzic orice jignire la adresa lui, să-i primesc ofranda modestă şi sinceră de dragoste aşa cum e, şi să-i arăt şi eu mai multă căldură.

Citește în continuare →