Ion Pop – Pagini de jurnal

 

8 decembrie [1973] 

Am încercat în zadar astăzi dimineaţă să vizitez, cu câţiva studenţi ai mei, atelierul lui Brâncuşi de la Muzeul Naţional de Artă Modernă. Lungi discuţii nervoase cu un fel de şef al gardienilor. Ni se explică că nu sunt suficienţi paznici, că secţia de sculptură nu poate fi văzută. Întrebând când se va ivi ocazia fericită, mi se răspunde pe un ton dur că vreau să ştiu prea multe. Poate că într-o zi – nu se ştie când – voi putea intra în atelier, însă numai pentru cinci minute, şi nu cu un grup mare de studenţi: studenţii zgârie operele de artă, – au mai păţit-o şi altădată. Nu mă pot abţine să nu-i spun câteva mai verzi despre minunata Franţă de astăzi. Zice să scriu ministrului, care îi ţine în halul în care sunt… Şi când mă gândesc că e vorba de unul din marile muzee ale lumii. Cine m-ar crede, dacă i-aş spune în ce stare a ajuns „dulcea Franţă” şi oraşul ei-Lumină? Ţară de înfumuraţi inconştienţi, cu baricade de operetă, parazitând pe amintirea amintirii unei glorii apuse.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Am fost în cel mai nasol oraș din Anglia

La un moment dat, era cât pe ce să ajung actor. Pe la jumătatea anilor ’70, eram în Ploiești, student la Institutul de Petrol și Gaze, iar una din sălile noastre de curs funcționa la Palatul Culturii. Și am văzut un afiș acolo, cum că se organizează un curs de actorie condus de actori de la Teatrul de Stat. Nu te primea oricum, trebuia să dai mai întâi un examen. Pentru acel examen am pregătit o recitare din „Surâsul Hiroșimei”, de Eugen Jebeleanu.

 

Ca un pumnal ce sfâșie o piele,

un avion alunecă pe cer. Citește în continuare →

Ana Blandiana – „Cea mai grea noapte din viaţă”

Când, acuzând conducerea International PEN de elitism și încălcare a drepturilor omului, unul dintre vorbitori a propus un vot imediat pentru mutarea sediului organizației de la Londra la Tokio, am realizat că pledoaria pentru limba spaniolă nu fusese decât un mijloc de captatio benevolentiae și că lucrurile se legau între ele și căpătau sens. Numeroasele centre de limbă spaniolă din America de Sud, prezente la congresul de la Guadalajara, flatate de propunerea celei de a treia limbi oficiale, chiar dacă nu se putea realiza, urmau să voteze pentru mutarea International PEN de la englezii care se opuseseră propunerii la japonezul care o făcuse. Ceea ce se petrecea era atât de sfruntat și de sfidător încât era imposibil să excluzi premeditarea, iar, odată acceptată, premeditarea nu putea fi expresia unei simple lupte pentru putere sau a ciocnirii unor ambiții, a unor orgolii. Și atunci despre ce era vorba? Citește în continuare →

Ion Pop – Fragmente pariziene. Pagini de jurnal

Încurajat de o invitaţie a confratelui Al. Cistelecan, m-am decis, după destule ezitări, să public câte ceva din însemnările puse pe hârtie, pe pagini uneori detaşate, alteori în caiete, în timpul primului  meu stagiu parizian, pe când fusesem angajat ca asistent de Limbă şi Civilizaţie Românească la recent înfiinţata secţie de Română a Facultăţii de Italiană, devenită din toamna anului 1972 „U.E.R. d’Italien et de Roumain”, adică „unitate de studii şi cercetări…”. Nu  ajunsesem la timp la „Université de la Sorbonne Nouvelle – Paris 3”, cum s-ar fi cuvenit, fiindcă ieşirea din ţară era pe-atunci extrem de dificilă şi îngreunată de nesfârşite manevre birocratice, multe de culise, verificări ale candidatului etc., încât am urcat în avionul de Paris abia la 11 ianuarie 1973. A fost un  început nu prea fericit, fiindcă o banală alunecare pe scara de metrou mi-a cauzat din primele zile o spitalizare de vreo trei săptămâni, iar apoi, acomodarea cu noua situaţie academică, pregătirea cursurilor, împărţite între predarea limbii unor studenţi începători şi  a unor cunoştinţe  de cultură şi civilizaţie românească în care alternau, prin forţa lucrurilor, domenii dintre cele mai diferite – de la elemente de geografie şi istorie, la cultura şi literatura română din toate epocile – mi-a cerut un timp destul de îndelungat. Nu aveam nici suficiente mijloace de informare, traduceri în franceză ale unor lucrări din amintitele domenii, exista pe piaţă o singură metodă – „Assimil”-  de învăţarea a limbii noastre, datorată clujeanului Vincenţiu Iluţiu,  prieten echinoxist stabilit în Franţa, aşa încât a trebuit să mă descurc căutând te miri unde sursele de informaţie ori utilizând propriile mele acumulări în materie de istorie literară şi de cultură generală… Plus, ilustrarea expunerilor cu câte-un film documentar, mai degrabă de reclamă turistică, dintre cele realizate în ţară şi puse la dispoziţie de Serviciul cultural al Ambasadei noastre de la Paris. Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Cât costă să nu fii rasist

Traducerea în Italia a romanului Simion liftnicul s-a bucurat de oarecare succes. Nu e cu totul exclus ca și biserica greco-catolică de la noi să fi avut un rol în acest sens. A nu se înțelege că aș fi greco-catolic, Doamne ferește! Am însă câțiva prieteni de această confesiune. Unul dintre ei a aranjat cu Papa, i-a dat un telefon și i-a spus, uite, avem aici un scriitor foarte talentat, ar merita să fie tradus în italiană. Nu era Papa de acum, era altul. Pe urmă, cartea a fost nominalizată și la Premiul Strega Europeo, care în acel an mi se pare că nu s-a mai acordat. Citește în continuare →

Ana Blandiana – Corectitudinea politică contra International PEN

La Guadalajara nu mă aștepta nimeni. Știam numele hotelului, dar nu era nici un taxi, nici un autobuz, fuseseră luate înainte de ieșirea mea, observasem și mă mirasem că la coborârea din avion toată lumea se grăbea. Nu-mi rămânea decât să aștept, gândindu-mă că este o bună încheiere a unei atât de aventuroase călătorii. Ce-ar fi putut să mi se mai întâmple? De altfel, nu avea cum să mă aștepte cineva, din moment ce nu sosisem după program și mesajul pe care îl lăsasem pe un telefon al congresului era puțin probabil că-și atinsese scopul. Și totuși, peste vreo jumătate de oră a apărut agitat Alexandre Blokh, care avea aerul că nu-i vine să creadă că mă vede, care aflase că am plecat de la București de trei zile și – fără nici o veste, sau cel puțin explicație, a nesosirii mele –  se gândea la cele mai catastrofale posibilități, iar acum, cu câteva ore înainte de a trebui să intru în program, venise pur și simplu să vadă dacă n-a mai apărut o informație. Citește în continuare →

„ …eu, Şerban Foarţă, voi fi debutat ca unul dintre foarte mulţii heteronimi ai lui Paul Valéry!”

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi. Iar acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-ţi dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

Şerban Foarţă:Sunt într-o situaţie uşor privilegiată: „Mallarmé”-ul meu a fost Mallarmé însuşi. (Vor mai fi fost, desigur, şi alţi câţiva: numai fanaticii sunt „homines unius libri”.) Cât despre „tânărul Paul Valéry”, tot eu mi-am fost… Paul Valéry-ul propriu! Citește în continuare →