Autor / VATRA

de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2001: încă un an aparte (17)

13 mai

Am fost la Berlin pentru o săptămână, invitată de Ruxandra Demetrescu la ICR-ul de acolo. Am participat la o masă rotundă cu Mircea Cărtărescu despre optzecism, conceptul de generație, postmodernism etc. Sâmbătă noaptea spre duminică, cu trei zile înainte de luna plină, am avut vise intense, cum mi se întâmplă în ultima vreme la aceste date fixe. Întâi am visat că două persoane, parcă un bărbat și o femeie, mă atingeau cumva în amorul meu propriu și, deși apoi și-au tot cerut scuze, eu nu am vrut cu nici un preț să-i iert, ba m-am și retras dintre ei. În acel moment m-am trezit și am înțeles că visul era un fel de avertisment pentru această parte încă nerezolvată din mine. Apoi imediat am alunecat într-o „stare laterală”, în care parcă eram întinsă în pat alături de cineva cunoscut, apropiat, rămas în stânga mea în întuneric, care apoi face o rotație spre dreapta pe deasupra, trece peste mine și mă ia din nou din partea dreaptă în brațe apropiindu-și capul de fața mea, sărutându-mă libidinos și băgându-și limba în gura mea cu nerușinare. Capul arăta întâi ca un cap de bătrân, apoi ca un craniu cu orbitele goale, oribil, înspăimântător. Înțeleg că e chiar moartea. Mă trezesc oripilată de scenă și de limba băgată în gura mea în mod scârbavnic. Știu că visul sau starea aceasta e legat/ă de visul anterior. Că personajul oribil e și vanitatea, amorul meu propriu, e și demonul din mine, e și demonul din afara mea, e într-un cuvânt tot ce mă aruncă în neant, e Moartea.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Pop – Însemnări „diplomatice” pariziene (4)

Vineri, 15 martie [1991]

Iarăși și iarăși, o dimineață „administrativă”. Definitivarea  listei pentru invitații la Nichita Stănescu al meu și la întâlnirea cu editorii. Apoi, fixatele rendez-vous-uri: un secretar de liceu de la St. Martin de Pontoise (în regiunea pariziană), însoțit de fostul coleg de facultate clujeană Levente Köver (acum pedagog la acel liceu), vor să organizeze o săptămână românească pentru elevii lor. Cere ajutor, vedem ce e de făcut.

Pe la 11, vine și Klaus Schneider, în vizită acum, prima oară, la Paris. E din  nou student, pe la Stuttgart. Evocăm figuri săsești din mediul clujean: Peter Motzan, Werner Söllner, Hodjak (acum prin Germania, invitat, cu mari succese, editat de Suhrkampf) și soarta germanilor din România. E același băiat de treabă, puțin zăpăcit și somnolent, cu probleme de sănătate (vechi insomnii, sensibilități digestive) care imprimă comportamentului său un oarecare aer de nesiguranță și stângăcie. Mă gândesc, a câta oară, la imensa pierdere pe care o suferă țara prin abandonarea ei în masă de către acești oameni serioși și disciplinați. Eu m-am simțit întotdeauna minunat cu prietenii mei sași – ar fi destul să-l numesc pe Peter cel harnic ca un neamț și sentimental ca un român, dincolo de „apărările” lui ironice. S-au dus totuși, și nu e deloc sigur că vor fi mai fericiți în noua lor patrie. Lui Peter i-a plecat mai întâi… literatura, despre care scria strălucit, și a trebuit s-o urmeze, deși știu că s-a despărțit nemaipomenit de greu de provincia noastră ardeleană… Astăzi, la prânzul fără pretenții, ca în familie, Cleji Schneider e de-a dreptul fericit că, după luni de zile, poate mânca o ciorbă ca acasă…

Citește în continuare →
de VATRA

Ovidiu Pecican – Experiența romană în Dacia

Istoricul Edward N. Luttwak, autorul lucrării Marea strategie a Imperiului Roman. Din primul secol până în al treilea (The Grand Strategy of the Roman Empire. From the First Century CE to the Third, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2016) reținea existența a trei sisteme de securitate imperială. „Primul era sistemul numit aici Iulio-Claudian, dar poate mai corect considerat ca fiind sistemul imperiului republican”. Autorul lămurește în ce consta acest sistem care reflecta, de fapt, un interes imperial predominant pentru metropolă. „În jurul zonelor sale centrale, imperiul era de natură hegemonică, cu state cliente responsabile în mod autonom de implementarea dezideratelor romane și de asigurarea, din propriile resurse și prin ascultarea lor, a securității teritoriale a zonelor centrale”. Astfel, clienții statali ai Romei aveau o anume autonomie de decizie și de dinamică militară, chiar dacă centrul era cel ce decidea în chestiunile importante. „Trupele romane nu erau de obicei dislocate în statele cliente sau cu triburile cliente, dar stabilitatea sistemului necesita un efort diplomatic constant, atât pentru a se asigura că fiecare conducător client era în permanență conștient de totalitatea puterii romane (în contrast cu propria sa izolare politică), cât și pentru a menține echilibrul dinastic intern și regional (adică interclient) al structurii generale a relațiilor clientelare”. Accentul pe care îl pune istoricul pe rolul diplomației este de mare importanță, căci arată în ce limite era operantă decizia militară. „Statele cliente mari și mici erau astfel ținute în supunere de propria lor percepție asupra puterii romane, iar această forță de descurajare era completată de stimulente pozitive, inclusiv plăți, titluri și onoruri romane”. Conform evocării de mai sus, ceea ce îndeobște se consideră a fi o abordare mai târzie, bizantină, se dovedește astfel de concepție romană „clasică”, imperială.

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Vestitorul

Război și război (Háború és háború, 1999) este al treilea mare roman al lui Krasznahorkai, menit să încheie „trilogia” începută cu Sátántangó și Melancolia rezistenței, scriitorul chiar mărturisind la un moment dat că a crezut că va fi ultima sa carte, ceea ce înseamnă mai mult decât o simplă inocență în cazul de față, dacă ținem cont de magnetismul iradiant pe care cuvântul „ultimul” îl are în economia spirituală a autorului maghiar. Ultim însemna, pentru el, la data redactării romanului, și calitatea de a fi purtătorul unui mesaj terminal definitiv, de tip biblic, eschatologic, motiv pentru care circumstanțele elaborării romanului sugerează o retorică de tip special, apostolic, ceea ce explică, pe de o parte, impreciziile de gestație ale romanului, care n-au ținut integral de voința autorului, și, pe de alta, de postexistența romanului, care, așa cum vom vedea, nu se termină odată cu ultimul punct caligrafiat pe ultima sa pagină, ci continuă în mod paradoxal și în realitatea transficțională, printr-un scenariu care frizează funambulescul. Ideea de a șterge granițele între ficțional și non-ficțional și de a deversa materia romanului în realul de fiecare zi l-a fascinat cu siguranță pe Krasznahorkai, întreaga această textură complicată, specioasă obligându-ne să facem câteva precizări de context, pentru a-i limpezi cititorului orizontul de așteptare și de a-l face să înțeleagă detalii altminteri obscure, ininteligibile.

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi – Viețile și operele lui Dorin Popa

În primăvara anului 1982, la numărul 2 al străzii Teodor Codrescu din Iași,  unde se găseau mai multe institute de cercetare aflate sub dublul patronaj al Academiei Române și al Universității „Al. I. Cuza”, iar eu ajungeam adesea pentru a-i vizita pe Liviu Antonesei și pe Mihai Dinu Gheorghiu (pe Tereza Culianu-Petrescu o vedeam în legendara casă Culianu din str. Sf. Atanasie nr. 13, unde găzduia un nod al rețelei noastre amical-intelectuale alternative), apoi, treptat, pe tot mai mulți, din toate generațiile și disciplinele, îmi dăduse întâlnire Andrei Corbea-Hoișie. Obiectul discuției cu Andrei – care se consultase deja cu oameni care mă știau, la inițiativa lor: Alexandru Călinescu,  Elena Puha și Maria Carpov – era formarea unei noi echipe redacționale la revista Dialog. Mi s-a spus din capul locului că publicația (pe care o citeam din 1972, de când venisem la Liceul Internat „Costache Negruzzi”, unde învățaseră mulți dintre redactorii și autorii ei) trecea printr-o criză majoră în urma unei faze critice din viața redactorului-șef, Dorin Popa. Acesta, student la Fizică și, pentru lumea literară, un poet deja afirmat, voia să plece de la Dialog pentru a se putea concentra pe problemele sale existențiale și universitare, devenite presante.

Citește în continuare →
de VATRA

Vatra-dialog cu Claudiu Komartin: „Să nu ajungi să-ți căpușezi propriile idealuri”

Horațiu Tohătan: Când vorbim de Casa de Editură Max Blecher, vorbim de o editură cu vechime. Vorbim de cincisprezece ani de existență în câmpul literar. Pe fundalul acesta, cum te raportai la sectorul economic de carte în prima etapă a editurii?

Claudiu Komartin: Când am pornit în toamna lui 2010 editura, Ana Toma și cu mine nu aveam niciun fel de raportare la sectorul economic, voiam doar să publicăm cărți care să ne placă și să ne satisfacă exigențele – ale mele de natură literară și editorială, ale ei ținând predilect de partea artistică și de design. Pornind de la zero și neavând niciun fel de experiență antreprenorială, cu buzunarele aproape goale și două laptopuri bune de dat la casat, nu ne-am pus problema în termeni financiari, nu au existat planuri de dezvoltare și creștere a proiectului, totul a fost făcut în primii ani haiducește, de la un volum la altul și dintr-o pasiune dezlegată de orice imperative contabile.

Citește în continuare →
de VATRA

Alexandra Meckl – Întâlnire

Bambi credea că are comportamentul unui pește catadrom, doar că în loc de a migra spre ape sărate ca să se reproducă, ajunse în areale străine pentru a ucide.

Se așeză în Gara Centralo pe soclul roșu al unei ridicături de peste trei metri din plastic, care imita o sticlă de Coca-Cola. Acolo urma să fie punctul lor de întâlnire, după cum insistase Decius. Marginea de sus a postamentului avea, din loc în loc, zone rotunde ca niște farfurii albe, pe post de scrumiere, pline cu pulbere de tutun ars și chiștocuri. Coca-Cola se înțelegea bine cu țigara, consemnă ea; și cu praful, căci cine ar fi avut timp s-o curețe în general, să elimine, pe deasupra, o floră sintetică formată din ambalajele fostelor alimente de tip junk food, șervețele mototolite, flegme, gume de mestecat, stropi de cafea și de alcool?

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Mureșan – În pat cu mistrețul de apă

Motto

” …nu clătina

Marginea lacrimei în care stăm

Ca într-un lac pur o constelație”

Adrian Popescu

Eu am dormit în pat cu mistrețul de apă.

Și doar pe mine m-a privit în ochi cu ochii lui mici,

triști, tulburi, cețoși

atunci când și-a culcat capul pe perna mea

și și-a pus un picior, cel din față, peste pieptul meu,

cu grijă ca să nu mă zgârie cu cele patru degete și cu cele patru unghii roșii,

unghii ce păreau niște căciulițe ale lui Moș Crăciun,

unghii ce păreau că atunci ar fi fost scoase din foc.

Citește în continuare →
de VATRA

Dorin Tudoran – Meritocrație – plutocrație – democrație – utopie

Scriitorul și statul. L-m întâlnit prima dată pe George Soros în ianuarie 1986. Participam la cel de al 48-lea Congres al PEN Club-ului Internațional la invitația lui Norman Mailer, pe atunci Președinte al PEN CLUB-ului american. Tema – Scriitorul și Statul. György Konrád și eu ne întrebam pe cine reprezenta colegul nostru de „panel”, nicaraguanul Omar Cabezas – Literatura sau Statul? El nu era doar autorul unor memorii de luptător în gherilele sandiniste (From the Mountain/La montaña es algo mas que una inmensa estepa verde), ci și unul dintre șefii temutei poliții secrete a dictatorului Daniel Ortega. Ascultându-i discursul și mai ales răspunsurile la întrebările din sală ne-am cam dumirit.

Citește în continuare →