Ion Pop – Fragmente de jurnal (12)

Paris, 8 octombrie 75

[Observ, continuînd transcrierea fugarelor mele însemnări pariziene, că de la 13 iunie până la acest 8 octombrie, n-am mai scris nimic în caietul meu albastru. Pe o pagină care ar fi trebuit să mă îndemne la scris se află şi un titlu subliniat: Carnet iberic (15 iulie-4 august 1975), rămas fără textul de dedesubt. Un alt regret, tardiv, fiindcă traversând Spania şi Portugalia, aş fi avut multe de notat. N-a fost să fie. Comoditate, scepticism, cine ştie…]

            Mă gândisem să reiau însemnările din caiet încă din prima seară a regăsirii Parisului. Mă plimbasem într-adevăr mult, după-amiaza până noaptea tîrziu, încercând să fiu atent la tot ce văd, să-mi aduc aminte, să fac comparaţii, să reţin momente. N-am fost în stare. Îndelunga rătăcire pe străzile Cartierului Latin s-a desfăşurat într-o exaltare pe care n-am cunoscut-o de atâta şi atâta vreme…

Citește în continuare →

Ion Mureșan – Poveşti încurcate

 1.

E soi sfătos. Îi povesteşte lui Dănuţ, cârciumarul, despre suferinţele lui, că a avut bazinul rupt, picioarele, coastele, mâinile. „Nici frate-tău, Grigore, nu cred că mai are vreun os întreg, zice cârciumarul plictisit, căci câtă bătaie aţi luat voi, nu a luat nimeni în toate satele din jurul Clujului. Eu nu am mai întâlnit oameni cărăra să le placă să ia bătaie ca vouă!”.

Îşi cere voie să stea la masă. E unul din cei ce caută sămânţă de vorbă cu lumânarea, căci se aşează exact pe scaunul din faţa mea. E mic de statură. Are cap de vulpe, faţa triunghiulară, oasoasă. Salută, întinde mâna şi zice:

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Interludii (II)

Dacă stau cu spatele la fereastră și privesc tabloul din sufragerie, o reproducere după Doamna cu evantai a lui Klimt, nu văd propriu-zis tabloul, ci dungile de lumină reflectate de sticla care îl protejează. Peste luxurianța lui cromatică se suprapun contururi în culori estompate, totuși suficient de precise, căci bustul firav al Doamnei, levitând parcă printre flori cărnoase și păsări exotice, se destramă în luciul sticlei, pierzându-se în umbrele fremătătoare ale după-amiezii. Soarele bate direct în geam, o fâșie de lumină puternică se întinde de-a lungul încăperii până lângă peretele pe care stă agățat tabloul, iar reflexul ei depune peste desenul acestuia fragmente de mobilier, perdeaua trasă într-o margine a ferestrei și chiar frunzele trandafirului japonez aflat pe balcon. Astfel, înțelesul lucrurilor se tulbură. Pot alege, cu un efort al vederii, dacă să privesc tabloul sau ceea ce, din spatele meu, se reflectă în el într-un alt strat de forme, dispuse parcă mai riguros și mai ferm, ca într-un ciudat palimpsest. E ca și cum aș alege, între două iluzii, pe aceea pe care să o ridic la rangul de realitate, sau între două amintiri, pe aceea din care să-mi improvizez un trecut. Dar de ce nu le-aș lua împreună? Fiindcă persistă între ele o contradicție dureroasă, o inadecvare de natură a le despărți pentru totdeauna și, deși aparent ele coexistă, de fapt se anihilează reciproc. Este, poate, modul nostru obișnuit de a privi întâmplările vieții. Dacă cineva s-ar afla pe balcon și ar privi dintr-un anumit unghi prin sticla geamului, atunci eu aș deveni pentru el ceea ce tabloul este pentru mine, amestecat cu o bucată de cer și cu fațadele blocurilor de peste drum, cam în același fel în care o amintire veche își dizolvă conturul și se risipește în una mai nouă.

Citește în continuare →

Constantin Severin – Meșterul de fântâni

                              Lui Orhan Pamuk

nici părinții obsedați de muncile zilnice

nu mi-au vegheat copilăria din satul natal

precum a făcut-o meșterul de fântâni

bărbatul cu sufletul mustind de tăcere

și de ape tainice și limpezi

de la care am învățat poezia adâncurilor

și alfabetul ascultării

Citește în continuare →

Andrei Vornicu – Suntem ceea ce mâncăm, suntem ceea ce iubim

Deși titluri precum „Memories of Murder“ (2005), „The Host“ (2006) și „Snowpiercer“ (2013) s-au bucurat de succes de critică și de public, filmul care l-a consacrat definitiv pe sud-coreeanul Bong Joon-ho e, incontestabil, „Parasite“, cu care și-a adjudecat Palme D’Or-ul la Cannes în 2019, iar anul acesta a câștigat nu mai puțin de patru Oscaruri (Cel mai bun Film, Regie, Scenariu original și Film străin). Neașteptatul triumf la Premiile Academiei Americane de Film a pus automat în lumină și producția precedentă care, deși aflată în 2017 în cursa pentru Palme D’Or, nu a fost la fel de mediatizată ca titlurile precedente. Cinefilii puriști au fost contrariați (și iritați) inițial de faptul că „Okja“ e o producție Netflix. Platforma își negociază în rândul establishment-ului filmului de artă, și nu numai, legitimitatea de a participa la festivaluri de profil, fiind considerată, datorită deschiderii mult mai mari pe care o are față de public, via internet, o concurență neloială cinematografului tradițional. Dincolo de rezervele până la urmă firești datorate oricărei schimbări de paradigmă, și care se vor limpezi într-un viitor poate chiar foarte apropiat, „Okja“ e un film marca Netflix, ceea ce nu îi dăunează, în fapt, deloc: combinația între artă și entertainment e bine calibrată, mesajul e clar, povestea e transparentă, iar miza e fățișă. Filmul nu își propune să inoveze sau să revoluționeze nimic și nici nu promovează un mesaj nemaiauzit, dar lipsa de ostentație cu care își vede de treabă și se insinuează direct în mintea și în sufletul publicului, cucerindu-l frontal, fără scurtături, e onestă și reprezintă un pariu câștigat încă de la primele cadre.

Citește în continuare →

Cristina Timar – Manifest feminist codificat

Volumul Blister (2017), primul semnat de Gabriela Feceoru, trasa o hartă poetică de uz personal, selectând ”accidente” biografice care au marcat devenirea sa – copilăria într-o familie disfuncțională, mizerabilismul unei adolescențe în derivă, studenția la Craiova și Tg. Mureș, statutul de mamă singură într-o societate încă misogină și patriarhală. Selecția se dorea o posibilă cale de a clarifica propriul traseu existențial și de a oferi o ieșire din labirintul unor experiențe traumatice, al unui haos lăuntric, a cărui singură constantă părea a fi fatalitatea abandonului. Între trauma de abandon și sentimentul eșecului, sau cel puțin al inadecvării stridente între aspirații și realizări, pendula întregul volum din 2017, iar la nivel formal, poemele scurte, veriticalizate, cu versuri reduse până la nivelul unei silabe, până aproape de tăcere, alternau cu poeme confesive de largă respirație, în care aglomerarea lexicală era semnul panicii și al anxietății manifestate ca gesticulație verbală debordantă.

Citește în continuare →

Iulian Boldea – Dincolo de partitura memoriei

Mihai Sin, unul dintre fondatorii seriei noi a revistei „Vatra”, alături de Dan Culcer şi Romulus Guga, se numără printre  cei mai importanţi prozatori ai generaţiei sale, autor al unor cărţi cu o bună receptare din partea criticii şi a cititorilor: Aşteptând în linişte, povestiri, 1973; Viaţa la o margine de şosea, roman, 1975; Bate şi ţi se va deschide, roman, 1978; Terasa, povestiri, 1979; Ierarhii, roman, 1981; Cestiuni secundare, chestiuni principale, publicistică, 1983; Schimbarea la faţă, roman, 1985; Rame şi destin, proză scurtă, 1989; Quo vadis, Domine?, 2 vol., 1993-1996; Reşedinţa, 1996; Marea miza: teme şi obsesii ale romancierului roman contemporan, 2003, Ispita izbăvirii, 2014. Scriitor realist care „asimilează masiv formele metarealismului” (Anton Cosma), un „neorealist cu vână etică şi tragică” (Paul Cernat), Mihai Sin surprinde, în cărţile sale, adevărul psihologic al personajelor şi avatarurile condiţiei umane în situaţii-limită, încadrate de ramele referenţialităţii şi ale autoreferenţialităţii. Acestea sunt coordonatele majore ale prozei lui Mihai Sin, care se situează între parabolă şi interogaţie, regăsindu-se sub auspiciile unei perspective analitice dense, dar şi sub semnul dezbaterii morale, într-o articulare analitică modernă, cu paliere epice care se intersectează şi se suprapun în funcţie de exigenţele naraţiunii.

Citește în continuare →

Secolul 21: istorie recentă și futurologie (anexe)

 

III. Prezentul ca futurologie de demult

 

Max BLECHER 

[Imprimanta 3D și economia patent-urilor]

 

Îmi amintesc, de pildă, în acest moment numai de un mic și izolat fragment de vis și imediat îmi dau seama cât aș putea să-l amplific și ce întâmplări ar putea avea loc în decorurile și cu personajele lui. Este însă acum, așa cum îl văd, numai o prezentare și o introducere în aceste întâmplări, dar destul de amuzantă, cred, pentru ca s-o redau așa cum am văzut-o în somn.

…În oraș intervenise o schimbare pe care aș putea s-o numesc de „specializare“. Era aceeași stradă bine cunoscută de totdeauna, însă magazinele și toate instituțiile căpătaseră forma „serviciului“ lor, de exemplu, gara era neagră, lustruită, și ca o imensă locomotivă cu intrarea prin ușa fochistului și peronul de așteptare în fața cazanului de aburi, poșta avea forma unei cutii pentru scrisori, galbenă cu dungi albastre, o librărie era în formă de călimară și alta în formă de volum frumos legat, toate cofetăriile aveau formă de prăjituri cu cremă și frișcă, magazinele de gramofoane, pâlnii enorme, iar mezelăriile erau în formă de jambon pus pe lat… toate acestea însă nu sunt decât o impresie ștearsă și care se pierdu curând când intrai în magazinul cu mezeluri unde trebuia să cumpăr ceva pentru masa de seară. În magazin mă așteptau toate surprizele și toate uimirile. Era un magazin cu rafturi și tejghele ca oricare altul, dar făcute cu totul în mod deosebit, pereții din tocătură de cârnaț presat care avea de departe aspectul unui mozaic roșu de toată frumusețea, rafturile din felii subțiri de slănină întărite cu un procedeu special, ceea ce le făcea să pară de fildeș, și tejghelele din pateuri cu aspic, tare ca sticla, curate și strălucitoare ca în orice mezelărie bine ținută.

Citește în continuare →

Secolul 21: istorie recentă și futurologie (partea V)

 

Horațiu NAN 

Barbarism sau barbarie

 

Note despre carantină

În contextul „relansării“ economice în curs de desfășurare, asupra căreia s-a decis fără prea mare greață la gîndul milioanelor, dacă nu a zecilor de milioane de posibili morți la nivel mondial care ar rezulta în urma ei, se dezvăluie poate semnificația și importanța decisivă a carantinei. Unele lămuriri se impun: în general, atît apărătorii cît și detractorii carantinei, confundă autoritatea medicală cu autoritatea politică, fenomen observabil, pe de-o parte, în cazul amatorilor liberali ai stării de urgență, dar și, de cealaltă parte, a negaționiștilor dreptei „alternative“ (alt-right). Mai mult, rîndurile celor din urmă sînt îngroșate de figuri intelectuale cîndva respectabile în medii stîngiste, cum ar fi Giorgio Agamben, cel care în cele mai recente intervenții ale sale denunța „minciuna dominantă“, lansînd un îndemn la jihad filozofic împotriva științei, nu înainte de a ne explica frumos, etimologic, heideggerian, ce înseamnă epidemia1. Citește în continuare →