Andreea Pop – Două ritualuri introspective

Ceea ce începe ca o aventură erotică în debutul Victoriei Tatarin se transformă, treptat, într-un soi de cronică biografică puternic animată de o criză a confesivului. ??? demarează ca un proiect liric care mizează, în primă fază, pe o aparentă anonimizare/ uniformizare (de unde toate titlurile poemelor sunt identice cu cel al volumului) ca formă de artisticitate, o convenție cel puțin neobișnuită pentru un debut, dar care atrage atenția.

Citește în continuare →

Nina Corcinschi – Cu degetul pe trăgaci

Iulian Fruntașu a șocat prin poezia sa de debut*. Cinismul din Beata în marsupiu (1996), carte în care R. Moldova independentă-suverană-ospitalieră etc. era conotată prin imaginea unei fete de bulevard, „folosite” de toți trecătorii, atingea note paroxistice. Ironia și sarcasmul poetului dinamitau patetismul dulceag și văietăreț al patriotismelor de esență lăutărească, de care e plină poezia basarabeană de după ʼ90. Uneori trebuie să fii deștept pentru a fi prost (Arc, 2022) – debutul scriitorului în proză scurtă – se situează pe același registru frapant al înfruntării de inerții literare și existențiale, al spunerii pe șleau, al vocii revendicative, șfichiuitoare. Aceeași poetică a tranșeelor și aici.

Citește în continuare →

Mihaela Vancea – Leac pentru apatie

Promotor al literaturii și lecturii prin varietatea activităților pe care le organizează, în special Festivalul Internațional de Carte Transilvania, Gabriel Bota este și un scriitor polivalent având la activ volume de poezie, proză și proză scrută. În general, scrierile sale stau sub umbrela filosofiei, meditațiilor asupra vieții și identității omului în raport cu el însuși și cu ceilalți. De la această direcție nu face rabat nici volumul de poezie Pink Freud*, publicat anul trecut la Editura Școala Ardeleană. Poemele puternic biografice recondiționează amintiri și emoții din toate etapele vieții, în aceeași măsură în care autorul reface în timpul liber cărți vechi și le transformă în jurnale. Există la el o puternică nevoie de a privi în urmă pentru a explica prezentul sau a se înțelege pe sine într-un anumit punct.

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Portrete și confesiuni

O carte scrisă cu și de plăcere, după cum declară însăși autoarea în Cuvântul înainte, și care se citește exact în același mod, este colecția de portrete ale Domnilor și Doamnelor Martei Petreu*. Și, prin modul ei specific de lucru, care implică în primul rând o curiozitate exaltantă, care nu se ferește de paradoxuri, dublată însă și de o capacitate empatică ce face din obiectul cercetării subiecți vii, putem afirma fără dubiu că Marta Petreu și-i face „ai ei” pe cei șapte protagoniști, trei doamne și patru domni – Cornelia Blaga, Miklós Bánffy, Petru Dumitriu, Doti Stanca, Ștefan Agopian, Herta Müller și Mircea Cărtărescu. O confesiune emoționantă și în același timp relevantă pentru a înțelege spiritul în care a fost concepută această carte, oferă autoarea în finalul unui demers subiectiv de recuperare – și chiar de restabilire a adevărului– a personalității care a fost Doti (Dorina) Stanca: „De câte ori mă duc la Cimitirul Central, negreșit de zilele morților, de Crăciun și de Paști, trec de jos în sus pe la morminte, toate aflate, ce coincidență, în aceeași arie și apropiate unele de altele: întâi Petru Muntean, apoi Victorița Timaru, căsătorită Vartic și Petru Vartic, ceva mai sus Radu Stanca, și chiar vizavi de el, I. Negoițescu, prietenul lui de-aceeași talie intelectuală. Tuturor le pun flori pereche și lumânări. Lui Petru Muntean, Pierre, și o țigară. Intrat în viața mea prin Hora domnițelor, Radu mi-a adus-o până la urmă pe Doti (…). Ei nu s-au cunoscut între ei chiar toți cu toți, nici eu nu i-am știut pe toți în carne și oase, dar sunt ai mei și mă rog pentru ei să le fie țărâna ușoară” (p. 173). 

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Saga orfismului

Așa cum pentru Schlegel „orice poezie este sau trebuie să fie romantică”, pentru Dumitru Chioaru orice poezie este sau trebuie să fie orfică*. E drept că n-o spune chiar atât de răspicat, dar nici prea departe de un asemenea radicalism nu e, de vreme ce orfismul „a fost și rămîne, chiar dacă azi nu mai este bătută aproape de niciun poet, calea regală a Poeziei” (p. 14). Firește, important cu adevărat e ce anume circulă pe autostrada poeziei, nu ce merge pe drumuri de țară. Om, altminteri, bun la suflet, Chioaru aruncă astfel o gravă condamnare peste poezia de după modernism.

Citește în continuare →

Constantin Severin – Orașul somnambulilor (fragment)

M-am trezit ca să vă povestesc, în perioada parasomniei totale care a durat șapte ani am visat de mii de ori că voi scrie aceste pagini. Locuiesc într-o casă elegantă din plastic realizată prin tehnologia de printare 3D și m-am trezit absolut întâmplător, în timp ce ascultam pe Youtube la laptop-ul meu Lenovo melodia românească „Ciocârlia”, interpretată de cunoscutul violonist Grigoraș Dinicu. În jur totul avea strălucirea aurorală a unei nașteri, nu eram sigură dacă încă mai visam ori trăiam în sfârșit în lumea reală, nu recunoșteam nimic, nu știam unde mă aflu, cum mă cheamă, ce viață am avut înaintea perioadei de somnambulism, și mai ales de ce sunt singură. Atât de singură-un ecran uitat într-un colț  al realității, pe care imagini fugare se încrucișează unele cu altele fără să-mi atingă inima. Resimțeam ca o cascadă prăbușită în adâncul ființei fiecare fantă de lumină, briză de aer proaspăt în grădina cu flori de toamnă, ciripit de păsări multicolore, parfum de ființe îndepărtate, nor vișiniu alunecând pe portativele cerului, literă neagră pulsând pe pagina albă. Visul lin și romantic, care mă făcea să mă deplasez în mod inconștient ca o felină la pândă, era înlocuit acum cu o tornadă de vise în starea de trezie.

Citește în continuare →

Gabriela Adameșteanu – The Winner Takes It All (VII)

Am dormit prost din cauza câinilor care au lătrat toată noaptea. Barem cățeaua Anei parcă turbase, hămăia chiar în dreptul dormitorului meu! Ți-o mai amintești pe vecina Ana, cu care mă mai ajut uneori? Are o cățea mare și neagră, Zombi, cu un lătrat atât de tare și gros, de te scoală din morți! Când se oprea ea, începeau alții la vilele de lângă  pădure și pe urmă unii dinspre gară, și așa-mi dădeam seama unde ajunsese ursul, păi de ce crezi că lătrau ? E de groază cât s-au înmulțit și ne trezim, una-două, cu namilele în poartă! Câinii ăilalți mai hămăie și la lună, dar Zombi e deșteaptă, latră doar când e  ursul  pe strada  noastră. Mai demult, a intrat în curtea Anei, a înhățat porcul, l-a târât lângă pod, l-a mâncat pe jumătate și l-a lăsat încă viu, acolo, a guițat nenorocitul pân-a murit! După asta a luat-o Ana pe Zombi de la ciobani, și când o aude lătrând, dă drumul la alarma casei, la alarma mașinii, la ce nimerește. Face un zgomot infernal, altminteri, până  ajung jandarmii ori gardienii de mediu, chemați prin 112, ursul e pe gard ori  în curte. O dată l-a speriat cu vuvuzeaua de la manifestații, uitată de-un turist.

Citește în continuare →