Rebeca Ignat – Reprezentări ale romilor în literatura română. În spatele scenei sau despre decoruri și pretexte (I)

Dacă acceptăm ideea că literatura reprezintă, până la un punct, o oglindă estetică a unui format mentalitar, constatăm că în literatura română nu statutul propriu-zis al romului diferă de la o epocă la alta sau de la o operă la alta, ci felul în care acesta este perceput, reflectat și redat în conștiința alterității. Astfel, ceea ce se iveşte în oglinda literaturii nu este o copie fidelă a unei realități oarecare, reperabile după coordonate spațio-temporale, ci o imagine, în sensul definiției ei de reflex în conştiință, generator al unei forme reprezentaționale. De aceea, conform poziției în care se regăsește în cadrul operei literare, imaginea romului propune, de fapt, niște structuri de profunzime, fie ele legate de o anume viziune asupra lumii, fie presupunând un mesaj mai ascuns, adresat, de fapt, cititorului, după cum vom putea vedea în câteva exemple. Puține sunt operele în care romii dețin rolurile principale, iar atunci apar aproape întotdeauna ca un personaj colectiv, nu ca individualități subsumabile vreunei teze estetice importante. De pildă, în epopeea lui Budai-Deleanu, Țiganiada, romii sunt reprezentați ca personaj colectiv angrenat într-un joc al destinului și al autorului însuși, într-o invitație comică la dialog deschis cu cititorul. În urma analizei unui număr de scrieri având figura romului ca parte a imaginarului narativ, ne-au reținut atenția, într-o primă instanță, trei opere în cadrul cărora statutul literar al personajelor ar putea fi, pe cât de (aparent) ușor de clasat, pe atât de complex problematizat, dată fiind, în primul rând, miza pe care aceste personaje o reprezintă nu doar în economia imaginarului celor trei texte, dar și în configurarea unei viziuni diferite asupra integrării unor problematici sociale pe care operele, finalmente, înțeleg să le pună altfel decât până atunci. Este vorba, pe de-o parte, despre Groapa lui Eugen Barbu, pe de altă parte despre două dintre romanele Doinei Ruști, anume Manuscrisul fanariot și Mâța Vinerii.

Citește în continuare →

Claudiu Gaiu – Socrate ar fi fost cosmonaut sovietic

Exordiu

            Cititor naiv, părinte istovit, copil isteţ, mamă bibliofilă şi oricine altcineva interesat de mersul lumii!

            Rândurile care urmează îţi vor dezvălui un secret ignorat sau ţinut ascuns de critica literară, de la ultimele zbateri de agonie ale imposturii universitare a aşa-numitei nouvelle critique la escrocheriile online puse la cale de programele postumanismului computaţional. De la chique la geek, o istorie a uitării şi-ntunecării!

            Iată! Trilogia lui Habarnam e unul din cele mai mari romane ale secolului trecut. Citește în continuare →

Iulian Bocai – Ce face și ce nu face literatura realistă

Nici acum, la aproape 200 de ani după Stendhal, nu înțelegem foarte bine ce înseamnă să fii realist în proză, deși ne-am dat seama din fericire că a descrie cât mai fidel obiectele dintr-o cameră nu este principala utilitate a curentului, așa cum mulți și-au dat seama că Robinson Crusoe și Don Quijote nu erau mai puțin autentice doar pentru că întâmplările pe care le relatau erau improbabile. Trebuie să fi fost un coșmar al naturaliștilor, și sfârșitul realismului naiv, să înțeleagă într-un sfârșit că poți să fii mai aproape de viață inventând ca Orwell sau Kafka decât redând fidel toate trăirile interne ale personajelor sau descriind cu răbdare mobila interioară din casele marii burghezii. Problemele ridicate de realismul de secol XIX s-au dovedit a fi mai complicate teoretic decât ar fi putut practicanții lui să înțeleagă atunci și trebuie mereu ținut minte că rezumatele unora dintre romanele lor forțează de multe ori limitele credibilului și ale rezonabilului și sunt, ca atare, nerealiste. Ce fac clasicii prozei europene și ce-am înțeles noi, din cultura noastră post-decembristă de manual, că vor să facă, nu sunt lucruri care întotdeauna coincid. Iar inventatorii unui curent își iau întotdeauna mai multe libertăți cu propriile principii decât continuatorii lui, care – pe lângă fidelitatea față de propria lor artă – o simt și pe-aceea inevitabilă față de practica narativă a predecesorilor. Citește în continuare →

Alex Cistelecan – Blânda exorcizare a hipsterului interior

Ciprian State și Dinu Guțu au coordonat recent, la editura Cartier, un volum colectiv drăguț, amical și hipsteresc despre hipsteri și clasele creative*. Coperta cartonată și prețul piperat al cărții (în ciuda finanțării AFCN) constituie, probabil, umbra de cocălăreală ce însoțește inevitabil acest fenomen, altfel cât se poate de interesant, desigur, în limitele sale prestabilite de relevanță.

Prin diverse interviuri cu hipsteri profesioniști (manageri de cluburi, dj, depanatori de biciclete) sau investigații antropologice avizate, cartea trasează atât istoria locală și globală, cât și dinamica internă tensionată a fenomenului hipsteresc – „trib urban firav, apărut [la noi] după 2000”, dar care astăzi e pe punctul de a deveni „cultură dominantă”, tipar socio-cultural ce combină paradoxal elemente și pretenții de contracultură cu reușita economică și statutul privilegiat, și care, structural și în general, pare a fi definit de o contradicție fondatoare: Citește în continuare →

Lorin Ghiman – Din România cea mai recentă

Epoca de mijloc* nu e o carte – e intrarea într-o problemă pe care nu vrem să o rezolvăm. Nu vrem nici să o discutăm. Cu nimeni. Nici cu noi înşine. Problema pe care o evităm de fiecare dată – pentru că nu ne place să fim prinşi la mijloc. Discuţia pe care o acoperă toate talk-show-urile, toate clipurile de pe youtube şi instagram şi tiktok, toate autoportretizările cu şi fără pisică după care moare facebook-ul, toate vocile care vorbesc deodată de-o parte şi de alta a limitei abolite dintre sine şi lume. Citește în continuare →

Andreea Pop – O struțocămilă ironică

Debutul sub pseudonim al lui Marion Bold, un „nume de scenă” programatic, ținând cont de premeditarea livrescă a textelor de aici, e, în totalitate, produsul unui fond expansiv. # e, mai mult decât orice, un volum cu un elan al viziunilor desfășurate pe scară largă, în care poeta joacă deopotrivă cartea decrepitudinii și pe aceea a notației contemporan-ironice. Aș zice că se poate vorbi aici de o strategie discursivă inteligentă, pentru că Marion Bold reușește să țină un echilibru al contrastelor și să le exploateze spre beneficii reciproce.

Citește în continuare →