Otto Kruch – Amintire

(12 iunie 2022)

În acea dimineață de toamnă care sosise din senin m-am trezit pe holul auster al unei clădiri igrasioase. Eram picat din lună. Construcția veche ca duhorile ce le emana adăpostea un liceu care fusese botezat de o minte cu siguranță răvășită, cu numele: Ungro-Valahul.

Era neprietenoasă și oarecum alunecoasă. În ea aveam să poposesc o perioadă bună de timp, iremediabil pierdută.

Citește în continuare →

Dan Perșa – Începutul

1.

Îmi amintesc bine începutul acelui an, un an ca toţi anii, la fel de fără noimă, sărac şi disperat. Era iarnă, sfârşit de ianuarie, în 1989. Poate că amintirile nu sunt cel mai bun lucru acum, însă nu am de ales. Eu sunt naratorul şi aşa a vrut să fie un autor. Deci îmi amintesc ceea ce vrea el să-mi amintesc şi singurul lucru pe care îl pot face în plus e să spun ceea ce el nu ar fi spus vreodată. Asta e menirea noastră, a naratorilor – şi atunci când carnea dospeşte pe noi din pricina emoţiei, nu avem leac. Putem doar implora autorul să ne uite, să părăsească scrisul început şi să ne lase să ne întoarcem în aburul din care ne-am zămislit şi în care, nefiind simţire şi suflet, nici o întrebare nu ne încearcă. Uneori blestem faptul că m-am născut narator şi, fără a avea o viaţă a mea, stau fără sentimente, doar temându-mă, aşteptând deasupra unei bălţi neguroase, ca oceanul primordial, deschiderea trestiilor şi ivirea ochiului autorului, un ochi rău, aşa sunt toţi ochii oamenilor, gata să captureze – dar nu am ce face, aceasta e menirea mea şi mă supun ei… Voi povesti ceea ce îmi amintesc, captiv al autorului, când toate durerile ce nu le-ar putea suporta trec în mine – şi de aceea sunt eu naratorul…

Citește în continuare →

Robert Lazu Kmita – Secretul

În Manila sau Medan, în Jakarta sau Surabay, în Lae sau în neo-zeelandeza Kaitāia, faptele lui VolsenStigg erau povestite în conversații fără sfârșit. Le dezbăteau nu doar cei de același grad, care le considerau o mină de învățăminte pentru munca lor de comandă, ci toți mateloții ce își depănau, la un pahar de rom, firul amintirilor. Spre a-i spori căpitanului Stigg aura legendară, unii nu ezitau chiar să le exagereze. Explicația unui asemenea compromis poate ține de psihologia celor care se confruntă cu moartea mai des decât noi, viețuitorii pe uscat. Amenințați de pericolele proprii acelor ultime decenii ale secolului XIX, când navigația cu pânze nu cedase cu totul locul vulgarelor mașinării cu aburi, marinarii ascultau bucuroși isprăvile unui navigator ce supraviețuise celor mai teribile cataclisme într-o regiune unde naufragiile erau la fel de frecvente ca în Marea Caraibilor. Conform relatărilor comune, comandantul danez ieșise victorios din toate furtunile petrecute pe acele meleaguri de-a lungul unei jumătăți de secol. Să fim bine înțeleși. Nu pretindem că pomenita „psihologie” e suficientă spre a lămuri prestigiul care încărca numele Stigg. Cu atât mai mult cu cât prezența sa reală nu avea nimic impunător.

Citește în continuare →

Sergiu Someșan – Veriga lipsă sunt eu

Pentru creaționiști, problema Omului este simplă. Într-o bună zi, Dumnezeu a văzut că Pământul este pustiu și a hotărât să creeze Omul. A luat niște lut de pe jos, l-a modelat în formă de om, a suflat Duh Sfânt peste el și a însuflețit omul. Primul om s-a numit Adam și din coasta lui a făcut-o pe Eva, apoi celor doi le-a dat drumul în lume să populeze Pământul. Problemă rezolvată. Și fiindcă în religie funcționează preceptul „crede și nu cerceta”, creaționiștii nu trebuiau să demonstreze nimănui, nimic.

Citește în continuare →

Constantin Severin – Orașul somnambulilor (fragment)

M-am trezit ca să vă povestesc, în perioada parasomniei totale care a durat șapte ani am visat de mii de ori că voi scrie aceste pagini. Locuiesc într-o casă elegantă din plastic realizată prin tehnologia de printare 3D și m-am trezit absolut întâmplător, în timp ce ascultam pe Youtube la laptop-ul meu Lenovo melodia românească „Ciocârlia”, interpretată de cunoscutul violonist Grigoraș Dinicu. În jur totul avea strălucirea aurorală a unei nașteri, nu eram sigură dacă încă mai visam ori trăiam în sfârșit în lumea reală, nu recunoșteam nimic, nu știam unde mă aflu, cum mă cheamă, ce viață am avut înaintea perioadei de somnambulism, și mai ales de ce sunt singură. Atât de singură-un ecran uitat într-un colț  al realității, pe care imagini fugare se încrucișează unele cu altele fără să-mi atingă inima. Resimțeam ca o cascadă prăbușită în adâncul ființei fiecare fantă de lumină, briză de aer proaspăt în grădina cu flori de toamnă, ciripit de păsări multicolore, parfum de ființe îndepărtate, nor vișiniu alunecând pe portativele cerului, literă neagră pulsând pe pagina albă. Visul lin și romantic, care mă făcea să mă deplasez în mod inconștient ca o felină la pândă, era înlocuit acum cu o tornadă de vise în starea de trezie.

Citește în continuare →

Savu Popa – Cealaltă umbră

Nu îşi revenise. Îşi simţea în continuare corpul înţepenit, pielea şifonată. Senzaţia asta nu îl părăsea de vreo câteva dimineţi. Când alarma ceasului devenise deja un ţipăt prelung, Radu se trezise de câteva minute bune. Îl aştepta o zi lungă la job. Trebuia să rămână peste program, căci urma una dintre acele şedinţe lungi, după atâtea săptămâni de stat în casă și de lucrat online.

Citește în continuare →

Andreea Răsuceanu – Linia Kármán (fragment)

O luăm spre Micro-uri, cum ne-a explicat recepționera, nu cum ne arată GPS-ul, care ne-a dus și ieri pe niște străzi cu sens interzis, de unde abia am mai ieșit. Nu-mi mai amintesc mare lucru despre apartamentul lui Sofi, despre blocuri sau cartier nici atât. Când ajungem, parchez chiar în fața blocului, sunt locuri sub coroanele bogate ale copacilor.

Citește în continuare →

Bedros Horasangian – Viaţa si moartea lui Serghei Dovlatov

Eu sunt născut în Basarabia, dar am ajuns să fac pușcărie în România. Avantajele și dezavantajele dublei cetățenii. Asta e, ce să facem, ghinion. Pe bune.

Când ești în pușcărie nu ai prea multe opțiuni. Nici spațiu de manevră. La propriu și la figurat. Te învârți mult în jurul cozii, dacă nu te doare nimic și te lasă cei din jur în pace. La propriu și la figurat. Opțiunile sunt puține. Doamne ferește, să te violeze vreunul mai voinic și căruia să-i cazi cu tronc. Dacă nu știi să te aperi singur, nu te apără nimeni. Nici legea. Doar dacă iese cu vreunul tăiat la gât în timpul nopții. De moarte se ferește toată lumea. Ce să faci? Să stai culcat și să nu faci nimic ar fi prima dintre preocupări. Și cea mai la îndemână. Dacă nu ai o pedeapsă prea lungă te gândești la ieșire din prima zi. Altfel, dacă ai 20 de ani de ispășit sau ești viețaș de ce te-ai mai gândi la eliberare? Viața ta se consumă aici, în celulă, că vrei, că nu vrei, totul capătă alte dimensiuni. Să gândești, să visezi, să meditezi ce s-a ales de viața ta, eventual să pricepi unde și când ai greșit, ce vei face după eliberare. Stai culcat și-ți trec prin minte fel de fel. Viața se simplifică foarte tare abia atunci când se complică de-a binelea.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Alte note pentru același viitor roman

care nu va fi scris niciodată, pentru că nu merită efortul. Toată lumea scrie și nimeni nu mai citește. Îți storci creierii de pomană. Subtitlu: Transmisiune directă din viitor.  Ipoteza simulării a lui Nick Bostrom susține că nu suntem decât un joc pe computer. Realitatea augmentată a unui copil autist din viitor, lăsat singur acasă. Aluzie fină la ministrul ăla care zicea că ne tragem nu din maimuță, ci din viitor. Hurduc?

Citește în continuare →

Marius Jucan – Doamnele din Golumbeni

Recepționerul alese din sertarul mesei patru pliante turistice de dimensiuni egale. Le netezi coperțile, le așeză pe masă ca pe niște trofee, își plezni ușor palmele scurte și groase. Din admirație, ori să alunge praful ce se ridică într-o volută nisipie în lumina rece din hol. Să demonstreze că îi îndeplinise dorința în cele din urmă, și că rămase de cealaltă parte a mesei, gata să îl servească dacă mai era nevoie. Justin ar fi dorit însă să fie lăsat singur. Îl deranjau colțurile căzute ale gurii lui Ilovan, semnul crudei dezamăgiri de sine pe care o aduce vârsta, sclipirile iuți ale ochelarilor căutând obsesiv să nu scape nimic, parfumul dulceag de trandafir bulgăresc al loțiunii de după bărbierit, statura lui scundă, lăbărțată ca o piftie, stând cu picioarele crăcănate și cu pieptul scos în afară din cauza burții căzute, strânse de o curea prea subțire.

Citește în continuare →