Dragoş BUCUR – Zbor deasupra unui Recviem

dan ciupureanu omar 2

După Efectul calmantelor, Liderul grupei mici de la grădiniţa de stat nr.2 şi Les jeux paralympiques, Omar şi diavolii* reprezintă o mutaţie în evoluţia literară a lui Dan Ciupureanu dinspre zona poeziei înspre cea a prozei. Publicat în cadrul colecţiei Ego Proză a editurii Polirom, acest microroman este o proză autenticistă în cadrul căreia se opun două tendinţe. Pe de o parte, există o încercare stilistică de simplificare a scriiturii, iar, pe de altă parte, o înclinaţie înspre suprarealism şi onirism. Aceste tendinţe vor fi rezolvate la nivel metatextual prin marcarea unor pasaje cu italice. Proiectul de autoficţiune surprinde trecerea unui personaj printr-o adolescenţă delirantă, urmată de o tinereţe petrecută în sărăcie, soldată cu schimbarea diferitelor locuri de muncă în străinătate. Personajul-narator, Ian alias Bibanu, ne relatează într-un limbaj lipsit de orice fel de tropi adolescenţa sa violentă de punkist în Craiova. Frazele sunt scurte şi redau doar acţiuni efective, iar viziunea este tranşantă şi lipsită de analiză sau autoscopie. Astfel, relatările lui Ian par puse pe fast-forward, după cum a observat Ştefan Baghiu într-o cronică din „Cultura”. Citește în continuare →

Florina Lircă-Moldovan – Inimi (şi trupuri) cicatrizate în viziunea lui Daniel Ilea

inimi-cicatrizate-un-nume-de-rău-augur-daniel-ilea

Cu şi fără coloană vertebrală. Aşa ar putea fi clasificate personajele celor două piese de teatru reunite de Daniel Ilea în micul volum apărut la Editura Tracus Arte, în 2017.* Prima este o dramatizare a romanului lui Max Blecher, intitulată omonim Inimi cicatrizate, cu o introducere a traducătoarei Anca-Domnica Ilea. Cealaltă e inspirată dintr-o veche legendă babiloniană (cu titlul original Răul şi Bunul), denumită de autor Un nume de rău augur. Având ca sursă două texte atât de diferite, cartea dramaturgului (şi prozatorului) francez, de origine română, are la bază totuşi un principiu unificator. Acela este – am anticipat deja – metafora omului cu şi fără verticalitate. Mai mult fără, să-i zicem, îndrăzneală. Fie că e în joc forţa slăbiciunilor individuale, ca în prima piesă de teatru, fie că e de vină puterea numelui predestinat, cum se întâmplă în a doua, rezultatul e acelaşi: degradarea umană, fizică şi spirituală, la umbra neputinţei de a-ţi lua în posesie caracterul. Citește în continuare →

Rita CHIRIAN – Cu smerenie, cu totul

Horatiu-Lascu-N-am-fost

E firesc ca ierarhiile literare să se consolideze şi să supravieţuiască prin centrifugare; de la Bucureşti până la Botoşani, distanţa este mult mai mare decât o arată hărţile. Doar rareori şi fulgurant se întâmplă ca jocurile să-şi mute punctul de interes. Succesele se repurtează departe de provincie, aşa cum undele îşi diminuează amplitudinea cum te îndepărtezi de epicentru. Cei mai mulţi dintre scriitori, dincolo de talent ori criterii valorice, sunt condamnaţi la obscuritate ori, poate şi mai rău, să poarte panaşul de celebritate locală, cu toate diligenţele pe care le presupune: encomioane, boemă, reciprocitate în adulare, servilism, sinecuri. Dacă se întâmplă o moarte timpurie – deci, ieşită din firesc – memoria lor este parazitată de alţi scriitori, editori şi prieteni care alimentează aceeaşi reacţie chimică a provincialismului şi mediocrităţii, deci a lucrului făcut pe jumătate. Pe de altă parte, uşurinţa cu care poate apărea astăzi o carte nu face niciun serviciu celui publicat; puzderie de edituri şi de editori, constelaţii de festivaluri şi de nesemnificative însăilări culturale, cohorte de literaţi wannabe, ca membrii unui trib pierdut şi reconstituit prin dovezi prea de tot disonante, se adună spre glorificarea unui zeu mort. Dacă ar fi să numim festivaluri şi concursuri literare care poartă numele câte unui scriitor al ultimelor trei-patru decenii am umple lesne jumătate de pagină; dacă este să contabilizăm studiile critice relativ serioase în jurul aceluiaşi scriitor, abia asta e treabă de arhivar. Peste provincie – cu puţine excepţii – începe să scrie, din nou, terra incognita. Memoria & posteritatea devin o chestiune de oralitate, de vehiculare în cercuri restrânse a anumitor nume. Câţi ştiu – fără să-l fi cunoscut direct – cine a fost Horaţiu Ioan Laşcu, de pildă? Citește în continuare →

Nina CORCINSCHI – Gheorghe Erizanu, „La noi e altfel”

gheorghe erizanu texte egoiste

Literatura de blog e mereu suspectată de paraliteratură. Nimic de mirare, întrucât nu respectă rigorile poeziei sau ale prozei, nici măcar pe-ale eseului, care are cel puţin exigenţa (relativă) a lungimii. Şi totuşi consemnările din anumite bloguri se transformă în cărţi. Şi tind să impună chiar o specie nouă (literară?) de opinie/atitudine aflată la graniţa dintre literatură şi publicistică, un „metisaj” în care lirismul, notaţia precisă ca lama de cuţit şi reflecţia rece îşi dau mâna într-un banchet regal. Blogul permite libertăţile exprimării prompte şi subiectiv-asumate, dar câtă valoare literară şi culturală e în ele, e altceva. Adunate într-o carte, aceste note de blog pot rămâne elemente disparate între două coperţi sau pot aduna un puzzle de idei, atitudini şi sentimente într-o viziune închegată şi pot configura un profil de scriitor sau/şi publicist. Citește în continuare →

Andreea POP – Fantezismul organic

dav

Efuziunea sentimentală e cea mai evidentă notă a poeziei Elenei Mihalachi din Locuieşte-mă (Charmides, 2016). Registrul afectiv funcţionează aici în exces, suprasaturând versurile de exaltări aproape ritualice; în bună parte, el suprapune zona de „circulaţie” a poemelor la desenul amoros, care astfel derulează nostalgii romantico-suave şi piruete graţioase pe fondul unei senzualităţi luxuriante. Citește în continuare →

Ovio OLARU – Portocala mecanică ft. Lana del Rey

bogdan cosa ultraviolenta

După publicarea, în 2011, a romanului Poker, urmat de volumul de poezii O formă de adăpost primară şi de Poker. Black Glass, în 2013, Bogdan Coşa revine în 2017 cu Ultraviolenţă*. Ar fi o impunitate să vorbim despre succesul sau calitatea intrinsecă a primelor două romane din aşa-zisa trilogie Poker, la fel cum n-are rost să discutăm despre poezia autorului. Cu un titlu catchy, care trimite la Anthony Burgess şi Lana del Rey deopotrivă, romanul promite violenţă, perversitate, kitsch şi narcisism pop. Cei care se lasă influenţaţi de titlu, însă, vor fi dezamăgiţi. Citește în continuare →

Senida POENARIU – Individuaţie à la Muşina şi obsesia centrului

Alexandru-Musina__Regele-diminetii__9975-86-091-8-785334319307

În numărul din Vatra dedicat lui Alexandru Muşina, Radu Vancu pleda pentru „capitalizarea unui legat de asemenea portanţă”, „unul dintre cei mai buni patru-cinci poeţi” ai prolificei generaţii optzeci (subscriu la această încadrare valorică), prin trei demersuri: o editură poetică să-i publice poezia integral, apoi materializarea unei ediţii de eseuri şi epistole (tot la o editură puternică), şi implementarea cursurilor de scriere creatoare la cât mai multe universităţi din ţară, susţinute de scriitori anume angajaţi pentru aceasta. La numai un an după aceste observaţii, editura Tracus Arte lansează pe piaţă Opera poetică a lui Alexandru Muşina în două volume, ediţie realizată de Cristina Vasilică, iar, în 2016, Radu Vancu însuşi preia frâiele şi coordonează antologia de peste 300 de pagini, Regele dimineţii* la editura Cartier. De altfel, tot la Cartier a apărut recent şi o reeditare a eseurilor lui Alexandru Muşina, Eseu asupra poeziei moderne. Teoria şi practica literaturii. Nu voi mai comenta aici afirmaţia de bun simţ a lui Radu Vancu despre importanţa cursurilor de scriere creatoare, aşa cum nu mai este cazul să insist nici asupra eforturilor depuse de Alexandru Muşina, primul profesor de scriere creatoare de la noi, în acest sens. Aleg să cred că în momentul de faţă necesitatea şi utilitatea acestor cursuri este clară pentru toată lumea. Citește în continuare →