Andreea Pop – Un globe-trotter sentimental vs. fantezistul ermetic

Poezia lui Dan Negară are un simț al echilibrului care cu greu face distincția între granițele personale și cele mai generaliste pe care textele din triphopuri le asimilează. Debutul lui se construiește în jurul unui anumit sentiment al apartenenței, pe care poemele îl exploatează pe toate laturile (cum se întâmplă în nu îmi pot exersa viața exhaustiv: „după cum nu pot părăsi toate locurile în același timp/ să fii undeva acasă înseamnă să cedezi/ ar lua mai mult timp să-mi testez viața decât să o trăiesc” – un „acasă” ce revine din loc în loc sub forma unui joc al distanțelor).

Citește în continuare →

Nina Corcinschi – Poezia ca un tablou pointillist

Cultivarea expresiei subtile, a lirismului delicat, a emoției rafinate e o marcă a poeziei lui Grigore Chiper, care traversează tot parcursul creației sale. Semințe de betel (Rocart, 2020) se înscrie în același registru al sensibilității și decenței. Trăsăturile poeziei lui Grigore Chiper:  minimalismul elaborat, ecoul cultural al notației subiective, sugestivitatea detaliului, jocul contrastelor etc. sunt și aici bine strunite stilistic, excelent distribuite în arhitectonica textului.  Lumea i se arată poetului lipsită de un centru coagulant, desacralizată, risipită în fragmente. Biblioteca interioară, sensibilitatea și debușeele imaginației îi permit refacerea tabloului realității și investirea lui cu semnificații iradiind din\spre lumea textuală a Cărții. În poezia din Semințe de betel se păstrează dialogul mutual al eului cu tu  o prezență mereu absentă (a eului dedublat) –  și dialogul referințelor culturale cu oferta cotidianului. Un cotidian al detaliului, al frânturii, al instantaneului, care iese înnobilat din filtrul cultural. Realitatea și imaginația sunt în permanentă competiție, ca în acest tabloul pointillist: „Strada e ușor înclinată\ oarecum pustie pentru ora de seară\ cântă eventual și o muzică potolită\ încât trebuie doar să țin volanul\\ Începe a bura\ Pun în funcțiune ștergătoarele\ care deodată distrug totul\ cu zgârâiatul lor ritualic\ De aceea le deconectez\ și îmi continui drumul\ întâlnind numai verde la semafoare\\ Mă uit și mă uit cum picăturile se strâng pe parbriz\ marginile apoi și drumul se estompează într-un soi\ de tablou pointilist\\ După exercițiul de admirație șterg apa îmbrobonată\ pe sticlă\\ iar drumul apoi și marginile îmi reapar în față\ după care dispar din nou în spatele cortinei de bulbuci\ când deodată tu răsăriși în  cale-mi\ suferință tu, negrăit de dulce” (Pe o stradă înclinată). Conștiința culturală tinde mereu să modifice contururile realului, aureolându-le cu luciri noi. O ieșire din cotidian e o intrare „pe verde” în spațiul regal al fanteziei. Semințele de betel ale poeziei aduc în habitatul tern o aromă afrodisiacă, revigorează atmosfera, o încarcă de culoare.

Citește în continuare →

Ioana Toloargă – Despre feminism și stereotipul copilului fericit

După un parcurs poetic de limbă franceză (și cultural, în întreaga Europă), Rodica Draghincescu se întoarce la scriitura în limba română odată cu volumul Fraht, pentru care este nominalizată între finalistele de la Premiul Literar Sofia Nădejde, în 2019. Anul acesta a apărut la Tracus Arte Copilul cu piele de iarnă*, care continuă „întoarcerea acasă” în poezia românească a autoarei.

Citește în continuare →

Ioana Boștenaru – Rezident în Occident

Cunoscut pentru activitatea sa poetică, Nicolae Coande publică recent Mansarda Europa, volum care permite o incursiune în activitățile desfășurate în perioada rezidențelor sale literare în străinătate. Acesta reunește însemnările din perioadă și postinterpretări, în încercarea de a reda impactul pe care îl are contactul cu Occidentul asupra sa, „omul din pod”, scriitorul tratat cu indiferență în România.

Citește în continuare →

Mihaela Vancea – Vocalize tensionate

Enervant sau cum s-a descurcat Maestrul Doctor Gustav R. Propp în scorbură și ce s-a întâmplat, până la urmă, cu el adică, Vocalize în Si Bemol Minor. Sunt trei variante prin care cititorul se poate raporta, așadar, la acest volum, care e un roman al absurdului în toată regula. Gheorghe Schwartz nu se află la primele vocalize, cele de față reprezentând a șaptea carte din seria de exersare a gamelor (Do major, Re minor, Mi minor, Fa minor, Sol major, La major). El scrie în mod constant și perseverează în explorarea variațiilor muzicale pentru a depista un mod de a fi specific fiecăreia dintre ele. De altfel, încă din debutul cărții, autorul oferă o notă justificativă care repetă ,,iar și iar, că la fel ca un instrumentist obligat la sute de ore de game spre a putea rămâne în formă, la fel ca un sportiv obligat la sute de ore de antrenament pentru a putea spera la un randament adecvat în competiție, la fel și scriitorul depune ore multe de exerciții înainte de a plonja în marele roman”. De data aceasta însă, gama e alta, iar tonul e ,,prea puțin optimist”, întrucât si bemol minor lansează o traiectorie a coborârii, a colapsului unui personaj scos din ordinea universului său atât în stare de veghe, cât și în plan real.

Citește în continuare →

Călin Crăciun – Despre Execuțiile lui Aurel Pantea

Noul volum al lui Aurel Pantea, Execuții (București: Cartea Românească, 2020, cu prefață de Gheorghe Grigurcu), este de la primul la ultimul poem o mostră exemplară de completitudine lirică, un mecanism de acumulare și purificare a sarcinii poetice similar felului în care laserul concentrează lumina. Nu mai puțin, cum vom vedea, este și dovada avansului în metamorfoza din cadrul operei poetului infernaliilor.

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Afinități și admirații

Geometrizările Constantinei Raveca Buleu din volumul1 recent care îi configurează profilul de cronicar literar sunt, fără doar și poate, și rafinate exerciții de finețe. Dacă raportăm întregul demers hermeneutic la cele două tipologii ale criticii propuse de Mircea Martin în Geometrie și finețe, se poate sesiza că, deși autoarea își revendică în mesajul adresat cititorilor mai degrabă „structurile logice geometrizante” – fără vreo trimitere la teoreticianul menționat –, atât angajarea prin care reconstituie „palierele obsesionale, zonele de intensitate narativă sau lirică, pasiunile erudite”, refacerea „curenților subterani ai scriiturii” (p. 9), cât și admirația ca exprimare a propensiunii pentru alteritate, probează spirit de finețe și, pe cale de consecință, inteligența talentului critic care ia forma adecvării.

Citește în continuare →

Teona Farmatu – Un panoptic de epifanii

După cele șase volume de poezie publicate până în prezent, Ștefan Manasia debutează în proză cu un roman straniu, al cărui fir coagulant este, mai degrabă, unul puternic senzorial decât unul narativ. Deși a apărut în colecția editurii Polirom, „Ego proză”, sub clasica etichetă de „roman”, Cronovizorul* cuprinde optsprezece microficțiuni insolite, care pot fi citite și independent de întregul montaj. Sfidând formulele convenționale romanești, Manasia își structurează narațiunile, inegale ca lungime, în baza unei simbolistici deopotrivă interioare și exterioare (în sens biografic) și ai căror piloni sunt, pe de o parte, caracterele umane, iar, pe de altă parte, viețuitoarele, de regulă, din mediul acvatic.

Citește în continuare →

Alex Goldiș – Autenticismul, între autonomismul estetic și ideologie

Nu credeam că după volumele lui Nicolae Manolescu (Arca lui Noe), Al. Protopopescu (Romanul psihologic românesc), Mihai Zamfir (Cealaltă față a prozei) sau mai recentul Tibor Hergyan (Confesiunea în romanul românesc) se mai pot scrie cărți relevante despre problematica autenticității. Și totuși, volumul de debut al lui Ștefan Firică, Autenticitatea, sensuri și nonsensuri. Teorii românești interbelice în contexte europene*, dovedește contrariul. Faptul e cu atât mai notabil cu cât, spre deosebire de cărțile sus menționate, care discutau autenticitatea pornind de construcții teoretice sau concepte mai clar de delimitat, studiul lui Firică abordează frontal un teritoriu extrem de vast.

Citește în continuare →

Andreea Pop – Niște capsule afective

Cristina Drăghici debutează cu niște poeme destul de viscerale, în care tensiunea se leagă pe marginea sentimentului vidului. Proiecțiile din anticorp se arondează, generalist vorbind, în jurul preferinței pentru teme serioase, cum e aceea a morții, sunt niște exerciții articulate, oricum, pe un fond existențial destul de sobru. Aici e, paradoxal, zona ei de confort, de aici își livrează cu lejeritate confesiunile uneori dramatice.

Citește în continuare →