KOCSIS Francisko – Trei antologii recente

singuratate gonflabila

E îmbucurător să constaţi că apar tot mai multe traduceri din „vecinătatea interioară”, că tot mai mulţi tineri se mişcă dezinvolt între cele două literaturi – română şi maghiară –, vehiculând informaţii, idei, tipare tehnice, atitudini, convingeri şi, nu în ultimul rând, identitate culturală. În deceniul postrevoluţionar, punţile culturale, construite anterior prin efortul remarcabil al unor generaţii de traducători extrem de merituoşi, au fost bombardate fără milă, alteritatea devenind brusc pricină de iritare, suspiciune, respingere ab initio, orice argument fiind retezat din faşă de aroganţe naţionaliste păguboase pentru toate părţile. Dar bineînţeles că tăvălugul interesului politic nu ţinea seama de infimul profit de bună înţelegere realizat de „cărăuşii de cultură”, cum îmi place să le spun acestor oameni dedicaţi, şi a demolat în graba mare şi ceea ce prinsese o pojghiţă instituţională şi se putea, eventual, consolida. Mă refer aici, concret, la fosta Editură Kriterion, condusă foarte îndelungată vreme de un director cu adevărat de excepţie, Domokos Géza. În perspectivele şi priorităţile societăţii de astăzi, „momentul Kriterion” pare irepetabil. Mai întâi pentru că s-a năruit un cadru instituţional care putea orienta, forma, selecta şi promova oameni competenţi, valoroşi, exigenţi, şi-apoi pentru că o asemenea tentativă de reapropiere nu se poate face fără susţinere publică, fără politici culturale coerente, fără respect şi interes reciproc. Au existat şi după acest moment de ruptură oameni de cultură care s-au dedicat fără rezerve traducerii, dar au fost mai puţin vizibili, fără vreo vină reproşabilă lor. În condiţiile drastic schimbate, găsirea unei căi eficiente de promovare a eşuat mereu. Ar trebui să-i amintim aici pe Anamaria Pop, Marius Tabacu, Cseke Gábor, Lövétei Lázár László, Paul Drumaru, Demény Péter ş.a. (Îmi iau îngăduinţa de a aminti aici şi propria mea antologie, Efectul admiraţiei. Poeţi maghiari din Transilvania, Editura Ardealul, 2006.) De când s-a mai domolit bătălia cu rafale de gloanţe oarbe şi s-a ridicat generaţia care abia face primul sfert de veac de viaţă, şi-au făcut simţită prezenţa în spaţiul publicistic literar numeroşi traducători tineri, printre cei mai merituoşi şi mai activi i-aş aminti pe cei despre care voi vorbi mai jos, Andrei Dósa şi Mihók Tamás. Citește în continuare →

Daiana GÂRDAN – Literatura dintre ideologii

iovanel ideologii

Situația literaturii române postdecembriste rămâne problematică și insuficient sau superficial tratată în rândurile exegezei, fenomen oarecum surprinzător pentru o perioadă de tranziție de la o literatură scrisă în umbra cenzurii și a directivelor opresive specifice unui regim totalitar la o literatură așa-zicând eliberată de politic, intrată în rândul unei relative emancipări la nivel (est-)european. Mutațiile care apar în acest context, complexe și deloc neglijabile, se pretează mai degrabă la o analiză atentă și minuțioasă. Critica autohtonă nu doar că a ignorat activ, de-a lungul ultimului deceniu, fenomene literare marginale sau greu încadrabile, ci, mai mult, a privit superficial panorama literaturii postcomuniste, în special literatura anilor ’90, cu conștiința unui derapaj al acesteia. În aceste condiții, discursul literar a devenit secundar sub dominația (la nivel social și mentalitar) a evenimențialului istoric, fapt cauzat și de efervescența discursurilor culturale alternative tot mai diversificate (media, în special), care au pătruns din Occident și în spațiul românesc. Citește în continuare →

Emanuel MODOC – Rateurile reabilitării

h-bonciu-și-literatura-de-scandal-dragoș-silviu-păduraru

Rareori o bibliografie de curs (la nivel licență sau chiar master) din Literele românești îl conține și pe H. Bonciu, personaj literar considerat minor, fie, dar prezent în diverse ipostaze: poet și prozator excentric, cu priză maximă la contemporaneitatea în care activa în poziție asumat-marginală, aflat în relații amicale cu avangardiștii români, evreu (oprobriul în epocă venea, cum se știe, și datorită argumentului etnic) și, nu în ultimul rând, care poate părea extrem de familiar pentru orice cititor la zi cu proza ultimilor douăzeci de ani. Și asta nu pentru că autorul ar fi tocmai certat cu istoriografia literară (e prezent în trei volume majore ale lui Ovid S. Crohmălniceanu, precum și în Istoriile… lui G. Călinescu, E. Lovinescu sau Nicolae Manolescu – e drept, în poziții secundare) și nici din cauza precarității editoriale (romanele sale, Bagaj și Pensiunea doamnei Pipersberg au cunoscut trei reeditări, dintre care una în perioada comunistă, grație Mioarei Apolzan). Aș spune că cvasi-absența interesului față de literatura acestui personaj ciudat al interbelicului românesc e cauzată tocmai de cadrul contextual în care a fost mereu plasat. De la Zigu Ornea și până la Ion Simuț, H. Bonciu e privit, pe de o parte, ca autor interbelic „pornografic”, țintă a tentativelor de epurare literară din partea extremismului de dreapta românesc și a tradiționaliștilor – ca amănunt pitoresc, țin să amintesc un top „pornografic” realizat în 1937 de ziarul Neamul românesc, condus de N. Iorga: 1. Bonciu H. (Bagaj), 2. Geo Bogza (Poemul Invectivă), 3. Cocea Niculae, 4. I. Peltz, 5. Stănoiu, 6. M. Celarianu, 7. Sergiu Vladimir, 8. F. Aderca, 9. T. Arghezi, 10. M. Eliade (Domnişoara Cristina), 11. G. Călinescu (Cartea nunţii). Pe de altă parte, e abordat ca exponent al unor „supraevaluări a marginalilor” din partea criticii contemporane, ușor susceptibilă de extravaganțe de dragul deturnării canonului literar. A se revizita, în acest sens, intervenția lui Ion Simuț din România literară, nr. 44/2005, unde spunea: „E o frumoasă iluzie să crezi că prozatorul interbelic H. Bonciu (1893-1950), în bună măsură experimental în viziunea lui expresionistă şi în scriitura anticonvenţională, ar putea fi promovat spre vârful înnoit al unei ierarhii a valorilor”. Citește în continuare →

Rita CHIRIAN – Fotografie cu singurătate

o anumita caldura umana

Despre Vasile Petre Fati se vorbește surprinzător de mult în ultimul timp, după ce, vreme de vreo douăzeci de ani (Fati moare în 1996), s-a tot tăcut. Din nou, unul dintre multele cazuri – cu care, de altfel, posteritatea românească a fost întotdeauna foarte darnică – în care asupra unui poet excepțional se întinde noaptea uitării și, chiar dacă a început, timid, să se pomenească, evlavios-entuziast, numele lui, e încă prea puțin – oricum, insuficient. Cu o nouă antologie (după cea alcătuită de Marian Drăghici, Zidul și pălăria), nu se face dreptate unui poet, deși, așa cum arată poezia noastră de azi și dintotdeauna, trebuie să fim recunoscători măcar pentru atât. O anumită căldură umană, selecția de texte alcătuită de Claudiu Komartin și publicată anul trecut la Casa de Editură Max Blecher, descoperă o poezie de intensitate, deși pe o direcție mai curând excentrică, dacă nu cumva de-a dreptul periferică. Citește în continuare →

Alex GOLDIȘ – Ce romane mai citesc computerele

„Cartea despre literatură” (nu-mi vine să-i spun nici volum teoretic, nici volum de critică literară sau de hermeneutică, veți vedea de ce) care a stârnit cea mai mare senzație peste Ocean anul trecut este The Bestseller Code, semnată de Jodie Archer și Matthew L. Jockers*. Ea își propune nici mai mult nici mai puțin decât să spargă codul bestseller-urilor mondiale, pretinzând că poate să prezică, prin analiză computațională, în proporție de 80% dacă un roman va deveni blockbuster. Textul scris la patru mâini reprezintă rezultatul unei cercetări de cinci ani, în care cei doi autori au supus investigației informatice aproximativ 5000 de volume, pornind de la premisa fundamentală că trebuie să existe un „ce” care distinge romanul citit de milioane de cititori de cel citit de câteva sute. Experiența profesională a celor doi în domeniul lucrului cu cărțile și cu cifrele nu e de neglijat: Jodie Archer a fost editor al Penguin Books pentru a deveni apoi doctorand la Stanford University și consultant la Apple în studii statistice legate de literatură. Matthew L. Jockers, profesor la Universitatea din Nebraska-Lincoln, e deja un nume în domeniul Digital Humanities: pe lângă multe contribuții punctuale, el a scris în 2013 un volum de sinteză (Macroanalysis. Digital Methods and Literary History) în care demonstrează utilitatea noilor metode în studiul literaturii: ele nu înlocuiesc close reading-ul, era concluzia lui Jockers, însă pot oferi acces la zone ale fenomenului literar imposibil de sesizat prin hermeneutica clasică (pentru detalii, v. recenzia mea din Cultura: http://revistacultura.ro/nou/2014/07/digital-humanities/). De numele lui Jockers se leagă și un mic scandal legat de demonstrarea, cu probe de laborator lingvistic, a auctoriatului multiplu în „Cartea mormonilor”.

Citește în continuare →

Trei cititoare ale „Poemului de dragoste”

livia buzilă

Incantații de dragoste

Ultimul volum al lui Traian Ștef e sifidător de dezechilibrat: în vreme ce dragostea stîrnește nu mai puțin de 43 de imnuri-reverii, memorialul de familie e restrîns la 11 episoade afective.

Femeia  (… din vis) a lui Ștef se materializează treptat și pe măsură ce  se gândește la ea, cea din vis devine cea de lângă poet: ,,E reală îmi zic și mă trezesc îndrăgostit’’. În atari condiții, el nu se poate împotrivi realității iubirii (,,Mi-e teamă de toate cuvintele/…/Pe care creierul mi le pune/ Pe buze de îndrăgostit’’) și celei a femeii iubite, a cărei existență o neagă oarecum până în ultima clipă, dar care apare fără ca el să se poată împotrivi: ,,Și femeia din vis/ E tot mai aproape/ Și scînteiază/ Lângă mine’’. Citește în continuare →

Nina CORCINSCHI – Teo Chiriac. Trupul Cain îl întreabă pe Sufletul Abel

Teo Chiriac Sufletul meu

În Sufletul meu de până la Bing Bang (Chișinău, Editura Arc, 2016) descoperim un alt Teo Chiriac de cum ne-am obișnuit din cărțile sale  precedente. Descoperim un poet care-și asumă și condiția antropologică a postmodernismului, nu doar pe cea livrescă și intertextualizantă.

Poemul care deschide cartea, Pact cu cititorul, este o ars poetica în stil postmodern, o regândire a relației poet-poezie-cititor, în termeni metafizici, livrești și ontologici. Poetul reconciliază aceste poetici într-o viziune aproape psalmică, invocând și nelipsitul cod al smereniei: „Viața mea e posibilă doar dacă exiști și tu”. Prin ritmul și rima de extracție populară, prin  situarea orfică a poeziei în spațiul sacrului și al candorii de „text primordial”, se urmărește și un efect armonic. Inserția livrescă este de sorginte biblică, cuvântul poartă în sine memoria Genezei. Poetul și cititorul abstract sunt deopotrivă demiurgi și, prin alchimia reciprocității actului de lectură, creații: „numește-mă: pierde-vară sau haimana/ tu mă faci după chipul și asemănarea ta”.  Se pare că nu e vorba de un cititor real, unul al prezentului, ci de naratarul poeziei, de cititorul model, cum îl numea Umberto Eco. Cititorul înscris în text este avertizat că scrisul este act ontologic, „căci nimeni nu admite că o filă de carte/ prețuiește cât propria-mi viață și moarte”,  este asumare viscerală: „Or – ca să pot să scriu adevărata mea poezie -/ vărsarea de sânge din cavitatea-mi bucală/ trebuie să fie continuă abundentă letală” și descinderea poeziei în moarte este o descindere metafizică: „Vezi? Acum sângele din jurul gurii mele/ se face lac iar lacul crește făcând vălurele”. Citește în continuare →