Andreea Pop – Radicalizarea calculată

Un fel de fast & furious sentimental scrie Alexia Ema Burneci, într-un debut care se consumă între elanul și febrilitatea licențioase și tușele identitare melancolice (mai rare, e drept), sau măcar dark. Cu ochii la steaua Kajam e un volum în care biografia supurează la tot pasul – dispariția figurii masculine, sau provocările maternității de una singură sunt doar cele mai evidente – și redirecționează discursul intenționat vulgar, poza rebelă, nu de puține ori în irizare melancolică, care funcționează sub forma unor pasteluri urbane cu o notă serioasă.

Citește în continuare →

Călin Crăciun – Poetul și mema

Și de nu mai scrie nimic de băgat în seamă de aici înainte, cred că Lucian Brad poate rămâne un nume de neevitat când se vorbește de poezia momentului. Un indiciu în acest sens este tocmai faptul că prin volumul său de debut, Un om mai important decât oamenii*, a cam pus în dificultate critica literară, căci, deși sunt destule voci care s-au exprimat în legătură cu volumul, au făcut-o pe fugă, evaziv, sesizându-i noutatea, stranietatea, curajul sau asumarea riscului, experimentalismul, siajul postumanist și postironic ori racordarea la spiritul generației.

Citește în continuare →

Andreea Pop – Retorismul cool vs. emoția neaoșă

Destul de stăpânit debutul Teonei Galgoțiu din Mă uit înapoi și dispare, care scrie o poezie ce lasă impresia rigorii montajului. E, de altfel, prima și cea mai evidentă pentru o poetă care mizează pe construcții precise ca fiind principala strategie de coordonare a poemelor sale, ca mod de „îmblânzire” a lor.

Citește în continuare →

Kocsis Francisko – Dopuri de salvat vieţi

Cum am mai scris, Soril Miavoe făcea parte din grupul poeţilor care gravitau în jurul revistei Vatra, ba chiar printre primii şi cei mai bine primiţi şi apreciaţi – asta după o primă epocă de pionierat în care protejaţii „externi” ai revistei au fost Viorica Mereuţă, Mircea Duca, Mara Nicoară –, începând cu 1973-74 şi anii următori, vreo trei-patru la număr, când s-a coagulat grupul, primul despre care se putea spune că reprezintă un anumit spirit, dar extrem de eterogen sub toate celelalte aspecte. A fost, aş putea spune, liderul acceptat al grupului, asta fără să se fi pus vreodată în discuţie o asemenea ipostază. Cred că inclusiv ideea de grup a venit mai târziu, după ce chipurile ne-au fost fixate într-o fotografie şi am fost publicaţi „în grup” în revista Vatra. Chipurile acestea erau, de la stânga la dreapta: Kocsis Francisko, Lazăr Lădariu, Soril Miavoe, Maria Mailat, Hellmut Seiler, Ion Dumbravă, Teodor Borz. Tot în consecinţa oarecum firească a acestui statut, a fost primul care a reuşit să iasă editorial cu volumul Cum să nu la Editura Dacia în 1985, cu o scurtă şi generoasă prefaţă de Laurenţiu Ulici, menită parcă să-l împingă mult în faţă, numai că autorul cărţii, cu totul neaşteptat, a aruncat în urma lui pieptenele anilor de zbateri de până atunci, a apărut pădurea deasă din poveste şi el a dispărut fără să mai dea vreun semn liric.

Citește în continuare →

Călin Crăciun – Un protest religios

Monica Patriche s-a făcut remarcată ca poetă suficient cât să-i fie dedicate un număr semnificativ de recenzii, unele semnate și de nume foarte importante ale criticii literare. După Dar de nuntă (volumul de debut, 2007) și Ascultând plânsul ghitarei (2008), revine în peisajul poetic cu Memoria fluviului. Scrisori către o prietenă (Brumar, 2009), despre care scriu în „România literară” Gheorghe Grigurcu și Luminița Corneanu, ambii manifestând încredere în disponibilitățile poetice ale autoarei, și, chiar în prefața cărții, Paul Aretzu, accentuând latura religioasă a creației. S-au mai exprimat tot în sensul încurajării Horia Gârbea și Dumitru Augustin Doman. În 2011 publică Semințe de piatră / Graines en pierre (Traduction et adaptation Florentina-Mădălina Tudor, Timișoara: Brumar, 2011), volum în care Al. Cistelecan semnalează un „salt” atât de „spectaculos”, încât n-ar mai fi decât un pic până va face deranj prin vârful ierarhiei („Încă un pas decisiv și Monica Patriche va amenința deschis establishment-ul tinerei noastre poezii.”). Cam în aceeași direcție, chiar dacă și cu un mic plus de rezervă, receptează volumul și Gabriela Gheorghișor.

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Despre fragilități

Volumul de proză scurtă prin care debutează Simona Goșu, Fragil1, oferă o panoplie de douăzeci de texte excelent conduse narativ, calitate dublată de relevanța acestora prin problemele, respectiv interogațiile extrem de actuale (și de stringente) pe care le ridică.

Din punct de vedere procedural, autoarea urmează cu o consecvență care-i conferă și o amprentă distinctivă, ce unifică sub aspect stilistic volumul, aceeași rețetă: prin vocea „inocentă”, deși poate mai corect ar fi să o numim „naivă”, a copiilor, extrem de credibilă, sunt redate situații sau evenimente dramatice, care sporesc în intensitate chiar prin contrastul dintre percepția și capacitatea de înțelegere a acestora și situația de facto. Apoi, se observă și capacitatea de a angaja lectorul prin anticipări cu un deznodământ de multe ori suspendat. Complementar, ca altă tehnică de a-și capta și captiva cititorul, Simona Goșu, în dezvoltările sale narative, se folosește foarte abil de tendința spre suspicionări, proiecții, stereotipii sau etichetări pripite de care ne facem vinovați cu toții. Pe de altă parte, deși sunt prezentate situații emoționante, trebuie remarcat faptul că nu avem de-a face cu alunecări spre patetisme și că, mai mult decât atât, autoarea nu pică în capcana discursului auctorial cu teză, care sancționează moralizator derapajele, ci reușește foarte subtil să ridice probleme extrem de complexe pe spații atât de scurte. Interogațiile pe care le lansează prin situațiile și subiectele prezentate, ca și strategiile compoziționale folosite – mai ales, așa cum am spus, folosirea vocilor copiilor, dar și modul construcției finalurilor suspendate –, au ca efect principal ceea ce Martha Nussbaum numea „identificare empatetică”, și acesta este, tind să cred, cel mai mare merit al cărții.

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Gelu Vlașin de la minimalism la maximalism

Sub eticheta unei poezii „minimaliste prin excelență” îl lansează Paul Cernat, în postfață, pe Gelu Vlașin, cu prilejul debutului acestuia cu Tratat la psihiatrie (Ed. Vinea, 1999). Prin excelență ori ba, Vlașin minimalist voia să fie – și a și fost. Dar nu multă vreme, căci deja în volumul următor (Poemul turn, Editura Muzeul Literaturii Române, 2001) peste conduita minimalistă a scriiturii se lasă obsesii grele – cea a morții devenind refrenul cărții -, a căror agresivitate și consistență îl scot pe poet din redundanța denotativă (premeditată) și-l împing înspre o viziune viscerală a frisoanelor de panică. Nu-i vorba că poetul nu s-ar ține de cuvântul promis minimalismului, dar freatica obsesională îl duce într-o exasperare existențială care-i impune o gramatică (mai?!) maximală a transcrierilor, așa încât prin ele trec frisoane imaginative și fulgurații halucinogene.

Citește în continuare →

Nina Corcinschi – Inorogul de la orizont

Romanul Antoninei Sârbu „Vulpea argintie” (Arc, 2018) e o confesiune în care mâna jurnalistului își propune să lucreze cu instrumente proprii romancierului. Într-un stil direct, aproape documentaristic este expusă drama unei femei, Sonia. Basarabeancă, școlită la Cernăuți, femeia intră în adolescență și în orânduirea sovietică complet nepregătită. Se căsătorește de copilă cu un băiat din sat, din stirpea lui Ion al Glanetașului, și de aici începe seria de nenorociri a acestei femei. Soțul pleacă în lume, unde-și face o altă familie,  băiețelul ei, Iuliu, moare la 4 ani. Sunt drame omenești, care nici prin limbaj, nici prin construcție încă nu reușesc să se așeze într-o narațiune.

Citește în continuare →

Mihaela Vancea – Reflecții intermitente

Fără a schimba drastic registrul cu care ne-a obișnuit, Mihai Ignat publică un nou volum de versuri, în continuarea celui apărut în 2018, frigul (elegie). În cazul de față, Forme de apus se prezintă sub forma unui volum subțire, ca o mini expoziție de invenții lingvistice, schimbări de perspectivă, mici momente de intimitate grotescă sau manifestări ale fricii.

Citește în continuare →

Nicoleta Cliveț – Un Hamlet al lumii noi

Din sentimentul  irealității lumii, a cărei „substanță primordială”rămâne cuvântul, inclusiv/mai ales cel scris cu minusculă – cuvântul literar – , s-a născut recentul roman al lui Nichita Danilov – Omul din eprubetă*(Polirom, 2021). Scrierea este nu atât, sau nu tocmai, o „distopie luxuriantă, satirică” (în descrierea lui Adrian Alui Gheorghe, pe coperta a IV-a), cât o narațiune îndatorată tentației oracularului, parabolicului, o carte gotică – pe de o parte, spumoasă și luxuriantă, pe de altă parte, cât se poate de serioasă și, pe alocuri, chiar sumbră. Dincolo de spectacolul abundent al lumii văzute, se testează, în registru fantezist, hăul lumii nevăzute. Aceasta este miza experimentului narativ, în esență unul spiritual, orientat spre scanarea destinului sufletesc al unei lumi în care totul (timpul, spațiul, evenimentele, personajele) migrează, devine fluid, se amestecă, se ambiguizează și, finalmente, se cam frânge.

Citește în continuare →