Ca niște mici bile delicate, care stau să se spargă, sunt poemele din debutul Danielei Vizireanu. nu va ajunge aici dispariția e o colecție-bijuterie care încapsulează momente personale decupate aparent aleatoriu, pentru a reface o biografie ce stă sub semnul fragilității. Cred că efectul poemelor ei vine tocmai de aici, dintr-o anume melodicitate fado și din finețea elegiacă sub semnul căruia își așază evenimentele biografice din placheta asta, indiferent că vorbește despre prietenie sau episoade din familie în spatele cărora se ghicește mereu un regret, dacă nu chiar trauma.
Nu e nimic mai serios decât, suferind fiind, să scrii suferința, să scrii din chiar centrul incandescent al agoniei, dintr-un non-loc și non-timp care e pe cale să te absoarbă, să te aneantizeze. Și totuși, după cum remarca Al. Cistelecan în Cuvântul-înainte, Aurel Pantea exact din acest spațiu-timp imposibil își scrie poezia din ultimul volum, Psaltirea de noapte. Oricât de paradoxal ar părea, poezia e singura care se poate apropia de punctul terminus al tuturor angoaselor noastre, pe care limbajul convențional nu-l poate nici măcar aproxima, doar cel poetic dispunând de câteva instrumente care pot sonda insondabilul.
Timpul rememorării este cel care domină covârșitor poeziile cuprinse de Emanuela Ignățoiu-Sora în noul ei volum, intitulat Și noi dansam în plase de lumină și ace*. Faptul trimite automat la biografism. E o expectanță ce se conturează firesc chiar odată cu lectura poemului de deschidere: „În al patruzecilea an al vieții mele/ am plecat în America./ Deșertul ni se întindea la picioare/ ca o felină de munte/ În drumul nostru trecuserăm pe lângă cartiere arse de soare/ piscine golite, pereți rămași în picioare obiecte răpuse/ ca după o explozie nucleară// tinerețea în urmă, pajiști netede, strălucitoare/ imaculat era cuvântul pe care îl căutam/ fața de masă pe care o întindeam duminica, la prânz,/ dar acum eram în America/ mașinile zbârnâiau pe lângă noi:/ Ford Mustang, Chevrolet Corvette, Plymouth Barracuda/ trebuia să tragem aer în piept, să ne facem curaj/ prezentul în față/ deșertul ca o cuvertură”.
Volumul Fete bune. Fete cuminți (Humanitas, 2025) al Ramonei Boldizsar adună 38 de very short stories, scrise cu atenție la detaliu și nu lipsite de umor. Lectura fiecărei pastile narative ia aproximativ 5-6 minute. Volumul se citește cu plăcere, e coerent și viu, lipsit de tezism. Chiar dacă subminează subtil structurile patriarhale osificate, autoarea nu o face prin discurs militant. Cotidianul, elementul recognoscibil, micile dureri compun un univers narativ în mare parte convingător. Limbajul, clar ancorat în contemporan, e fără încercări forțate de coolness și prinde bine ritmul gândurilor, la fel ca frazele tăiate abrupt care dau senzația de instantanee.
Gabriela Adameșteanu e cel mai important prozator român din epoca post-Preda. Cum până la urmă comentatorii au observat, cărțile ei se leagă organic într-o viziune asupra istoriei și condiției umane de-a lungul unui secol și mai bine. Bornele temporale sunt puse, una pe la începutul secolului XX și, alta, în contemporaneitatea imediată. Asta pentru că, deși Gabriela se confruntă direct cu actualitatea și de la ea pornește, aproape în fiecare carte (dar hotărât în romane) ea practică și expedițiile în trecut, scriind în fiecare roman câte o jumătate de „roman istoric”. Actualitatea de la care pornește e una cu trape care ajung până la rădăcina ei. Faptul că personajul protagonist – Letiția – joacă în mai multe dintre ele nu face decât să cimenteze și mai mult organicitatea proiectului și coerența întregii saga. Dar, pentru că tot am pomenit de reperul Preda, nici la ea lucrurile nu pot fi încheiate până nu e abordată și rezolvată „tema autorului”. În cel puțin două cărți (Anii romantici și recentele Meserii nerecomandate femeilor – Polirom, 2025) nu doar că survine „tema autorului”, dar autorul însuși e tema. Sunt, ambele, cărți care manevrează în domeniul memorialistic, dar nu fără surprize de aranjamente anamnetice, cu dialectica (poate nu premeditată, dar tocmai!) punerilor în abis și a inversiunilor și golfurilor temporale din romane. Așa cum personajele de ficțiune nici nu-și dau seama când le alunecă un picior în trecut, și Gabriela pornește de la grila prezentului evocativ spre a se trezi imediat că umblă prin negura timpului (social și familial). Ce-i drept, aici, în Meserii…, nu folosește metoda madlenei, dar memoria e lăsată să flaneze cu destulă îngăduință, fără a-i îngrădi spontaneitatea (dar nu până la a pune în primejdie planul evocativ și regia secvențelor). Meserii-le sunt cartea în care Gabriela ne spune cum a devenit scriitor. Cum am devenit scriitor e, de regulă, o carte cu mari promisiuni de plictiseală, dacă titlul nu e doar forma modestă a lui Cum am devenit mare scriitor (titlu, firește, nepermis, dar sugerat). Și cred că nimeni nu se va supăra că Gabriela e chiar un mare scriitor (fără să fie nevoie s-o zic eu); ba chiar sunt convins că multă lume e de acord (fie și strângând, unii, din dinți).
Ca să îl citez pe Dani Blanariu, care debutează cu niște poeme dense, prefațate promițător prin versuri din Constantin Abăluță și Svetlana Cîrstean. Imaginația face din Noaptea sunt viu un debut destul de încărcat, cu o gesticulație încordată. Asta pentru că Dani Blanariu e un over-thinker cronic, lucru care se vede din felul în care alege să își spună toată povestea asta a absenței, căci asta e, în fond, volumul ăsta – cronica unei dispariții din chiar mijlocul lucrurilor, reflecția pe marginea formei care rămâne când dispari. E cum se poate de nimerit, din punctul ăsta de vedere, motivul nopții, central pentru textele lui (apropo de alegerile poeților care îi „nășesc” proiectul), care traduce perfect încercarea asta de tatonare a realului pe care o propune volumul („mimez că știu ce caut”, zice el la un moment dat), care are loc la intersecția dintre corporalitate, suspendare din realitate (aș zice, ceva mai acutizată în secțiunea a doua a volumului, „Memorie justă”) și un fel de așteptare permanentă: „după miezul nopții gânduri străine/ mintea impulsivă ascunde melancolia// cutia toracică efemeră inima solitară// modelez oase rămase/ prind de gleznă realitatea// imit gesturi/ aștept dimineața”, Poem. Destabilizarea vitală, starea asta de încordare permanentă sugerează lipsa comunicării, golul și singurătatea, în mijlocul cărora Dani Blanariu își construiește mici adăposturi.
Poezia e mereu în primejdie de a nu mai fi, dar tocmai când e primejdia mai mare apare, regulat, un salvator. În vremile de acum primejdiile au devenit mai insidioase decât oricând și suntem pe cale de a vedea poezia scrisă de aparate și programe, nu de poeți (cea scrisă de ei va fi ca și artizanatul hand made). Sperietura e mare (măcar că pentru unii ea e, de fapt, bucurie) – și cu atât mai mare, așadar, nevoia de un salvator. Salvatorii se lasă de obicei așteptați, dar vin negreșit până la urmă. Primul dintre cei de care e nevoie acum a și sosit: e Călin Vlasie, cu manifestul său post-algoritmic din Incident (Rocart, 2025). De bună seamă că toată lumea a observat că, de-o bună bucată de vreme, Călin Vlasie e într-o explozie în lanț: volume de poeme (noi și vechi, dar mai multe noi), un roman monumental și trei șantiere eseistice (deschise simultan în „Ramuri”, „Steaua” și „Vatra”) dedicate ultimelor metamorfoze poetice și îndeosebi poeziei algoritmice și post-algoritmice. Incident e, deocamdată, ultima lui apariție editorială pe zona poetică (dar e nu doar anunțată, ci și pregătită urmarea) și nu-i simplu de spus dacă e vorba de poeme care ilustrează programul promovat în eseuri ori, dimpotrivă, teoria de acolo e abstrasă din revelația poetică (una progresivă la Vlasie). Din câte zice Călin, el definitivează acum intuiții și presimțiri pe care le avea încă de la debut, sistematizându-le în doctrină. Probabil va păți ca toți poeții care și-au însoțit poeziile cu o doctrină articulată și toți comentatorii vor miza pe relația tautologică dintre teorie și practică, comentându-i poemele strict cu/prin propriile concepte. Fatal, poetul va fi victima eseistului, ca prim discipol al doctrinei.
Un provocator titlu – pe care Gabriela Adameșteanu recunoaște că l-a regăsit și într-un roman polițist din anii ʼ70 – stă pe coperta celui mai recent volum de memorialistică al autoarei*. Fragmente din carte au fost publicate, din 2023 încoace, în revista „Vatra”. Meserii nerecomandate femeilor face într-un anumit sens pandant cu Anii romantici (2014), doar că acolo accentul cădea explicit pe dilemele intelectuale (și sociale, într-un sens mai larg) legate de trecerea dinspre regimul totalitar spre democrație. Notațiile, deși rămân foarte atente la contexte, sunt mai interiorizate, urmărind evoluția intelectuală a scriitoarei din prima tinerețe, cu unele episoade din copilărie, până foarte recent.
Chiar dacă provine din cu totul altă tradiție disciplinară, cea a istoriei intelectuale, studiul lui Elías José Palti, Intellectual History and the Problem of Conceptual Change1, redeschide o problemă a teoriei literare care poate părea deja clasată, și anume impactul pe care „linguistic turn”-ul l-a avut, în a doua jumătate a secolului trecut, asupra științelor umaniste. Departe de teza „mirajului lingvistic” propusă de Toma Pavel, Elías José Palti reconstituie genealogic turnura lingvistică din a doua jumătate a secolului XX, insistând asupra modului prin care aceasta a reconfigurat istoria ideilor prin reorientarea focusului de pe „idei” pe „discursuri”/ „limbaje”, o mutație epistemică ce a făcut posibilă o nouă istorie intelectuală (New Intellectual History).
Dacă în Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici (2019) Dumitru Crudu spunea povestea a patru generații de basarabeni loviți de Istorie sub spectrul „urgiei roșii”, în cel mai recent roman, Tu și alte femei (Ed. Cartier, 2025) vine rândul tranziției basarabene să fie radiografiată, prin prisma războaielor care au modelat-o, dar și a iubirilor care au condimentat-o. Femininul și războiul dau grila prin care se cristalizează, anevoios, identitatea personajului-narator-scriitor. Luat de Eros sub aripa sa și plimbat pe la Chișinău, Tbilisi, Flutura, Brașov, Balcic sau Odesa, implicat în aventuri amoroase (adesea chiar împotriva propriei voințe) și livrat aventurii, boemei, exceselor, protagonistul rătăcește erotico-bahic până când se va produce, destul de neașteptat, întâlnirea cu Psyche, femeia care pune capăt, într-un final, risipei și singurătății, întocmai ca în arhetip. Motto-ul din Frumoasa fără corp a lui Gheorghe Crăciun (căruia îi și este dedicat romanul) vorbește de la început despre ceea ce va vorbi în mare parte și volumul lui Dumitru Crudu: despre imposibilitatea apropierii, despre fantomatica, iluzoria, imposibila iubire, despre erosul ca proiecție a propriilor carențe și neîmpliniri. Totul pe un fundal istoric întins pe mai bine de patruzeci de ani, zguduit de conflicte atroce, mai întâi cel post-sovietic din Georgia, apoi cele mai recente, din Ucraina.
revistavatra.org 