Daniela Vizireanu – Memoriile-proteză în romanul contemporan

Bogdan Crețu revine cu un nou roman, și fumul se ridica la cer, publicat acum câteva luni la editura Polirom. O nouă cronică de familie care coboară de această dată ceva mai în spate, nu numai în perioadele comunismului românesc, ci și în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial și în Masacrele de la Odessa din 1941.

Există două coordonate prin intermediul cărora am ales să scriu despre carte: pilonul postmemorial și cel al experienței religioase în relație cu trauma istorică, care este susținut tocmai prin intermediul celui dintâi.

Citește în continuare →

Nicoleta Cliveț – Pedagogia memoriei

Seria poveștilor colective, care fac nota distinctivă a prozei Liliei Calancea, continuă cu Hora înfometaților (Polirom, 2026), un roman frisonant despre foametea basarabeană a anilor 1946-1947, redată prin ochii a trei generații de femei exemplare, cu vocația sacrificiului și cu conștiința importanței păstrării active a memoriei neamului. Tot niște istorii colective erau consemnate și în precedentele romane apărute la editura Polirom – Sunt oare un călău? (2022) și Alionușka (2023), scrise și ele dintr-o dorință presantă de a spune și, astfel, de a elibera, de a întelege și, mai ales, de a nu repeta episoade critice din istoria recentă. E vorba despre experiențe extremiste, precum cea nazistă, a lagărului de exterminare de la Treblinka, în Sunt oare un călău?, sau despre cea a „patriotismului“ isteric, mutilant al anilor ‘90 dintr-o Republică Moldovă desfigurată de convertirile zgomotoase la românism. O zicere abruptă, năvalnică, uneori brutală, caracterizează literatura dureros de lucidă a Liliei Calancea, care se dovedește magistrală în disecarea mecanismelor de formare și de funcționare a minții arhaice; lipsită de iluzii cu privire la umanitate luată la modul general, prozatoarea vede omul ca pe un proiect încă aflat în stadii incipiente de evoluție. Este suficient ca memoria, legea și religia să slăbească pentru ca mentalul arhaic să se activeze și să iasă la atac,capabil de cele mai cumplite atrocități.

Citește în continuare →

Călin Crăciun – TikTokpoezie

Era cât se poate de firesc ca poezia să ajungă pe Internet, să fie prezentă pe toate rețelele de socializare sau platformele accesibile online. Iar odată ajunsă acolo, să suporte mutații, să treacă prin metamorfoze. Tocmai de aceea, de-a lungul timpului, am și inițiat la Vatra realizarea mai multor dosare tematice dedicate literaturii de pe Internet. Evoluția comunicării online și-a pus numaidecât amprenta asupra modalității de exprimare artistică în toate domeniile, fapt privit ba cu entuziasm, ba cu reticență, în funcție de diversele raportări ideologice. În poezie, o astfel de influență s-a făcut vizibilă prin integrarea terminologiei specifice, a emoticonului și a altor mărci, cum sunt abrevierile și memeurile. La noi, în 2019, se remarca Tudor Pop prin accentuarea limbajului internautic, poeziile sale luând forma mesajelor scrise pe Instagram, la modul „realist” chiar.

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Curățenie în sertare

A trecut ceva vreme de cînd se plîngea Cantemir că limba română e încă brudie și incapabilă să exprime lucruri pretențioase și prețioase. Oamenii vorbitori de română n-o mai reclamă acum atît de drastic, dar sînt încă mulți nemulțumiți de potențele ei. Nu știu dacă valurile de poeți de prin ultimii ani sar tam-nisam din română în engleză din pricină că româna le frustrează intențiile expresive ori doar pentru a scrie și în limba sacră a vremurilor. Dar ceva demonstrație de nemulțumire pare a fi. Cel mai nemulțumit de starea limbii e, însă, Daniel Pișcu, deși nu în calitatea lui eminentă de poet, ci în calitatea colaterală de eseist/critic literar. Daniel nu s-a străduit să fie chiar calificat în critica literară (deși ar fi putut), dar a exersat-o ca violon d’Ingres. Aceste exerciții, ținute pînă de curînd în sertar, au fost scoase acum de acolo și date public în Postlecturi (Editura Brumar, 2025). E o carte compozită – așa e și prezentată, cuprinzînd, zice subtilul, ”recenzii, interpretări, interviuri, conversații, medalioane, corespondență, remember-uri”, cam de toate, așadar, lăsate teanc în ladă și revelate acum.

Citește în continuare →

Alex Goldiș – Cea mai necesară carte a ultimelor decenii

Ca un eveniment a fost întâmpinată – și pe bună dreptate – cartea Alinei Pavelescu și a lui Șerban-Liviu Pavelescu, Istoria orbilor. România în război 1940-1945*, o carte care reface, din documente, narațiunea celor mai tumultuoși ani ai României moderne. Spun narațiune pentru că volumul celor doi istorici nu are pedanteria aridă a lucrărilor de acest tip, ci e o reconstrucție arhivistică cu retorică de roman. Cartea reține toate transformările accelerate ale României la traversarea, în doar cinci-șase ani, a mai multor tipuri de dictaturi, însă o face printr-o tehnică a contrapunctului deprinsă în mod evident din romane. Istoria mare, care urmărește în fiecare moment poziția României în ansamblul raporturilor de forțe la nivel internațional, e completată, adnotată, ba uneori chiar contrazisă, de experiențele la firul ierbii a celor care participă la ea. Astfel, Istoria orbilor reconstruiește pe de o parte tangajul diplomatic al diferitelor guverne dintre 1940 (1938-1939) și 1945 (cu prelungiri până în 1948) care încearcă, în funcție de interese colective, dar și de interese personale ale actanților, să mențină România pe linia de plutire, evitând cedări teritoriale sau angajări nechibzuite în conflictul mondial. În același timp sunt surprinse, cu o minuțiozitate documentară greu de egalat, toate conflictele politice interne dintre formațiuni democratice și grupările totalitare, dintre instituția regalității și guvern, preocupate fiecare de accederea la putere și de identificarea unor soluții de depășire a crizei.

Citește în continuare →

Țintă fixă – Szabó Róbert Csaba

Kocsis Francisko

Tăul Iadului

Literatura maghiară din Transilvania a dat în a doua jumătate a secolului trecut și începutul acestuia o seamă de scriitori de mare importanță în întregul literaturii maghiare, poeți de primă mărime, între care trebuie amintiți mai ales cei prezenți în Efectul admirației. Poeți maghiari din Transilvania: Kányádi Sándor, Szilágyi Domokos, Lászlóffy Aladár, Király László (i s-au tradus Lupii albaștri, roman, trad. de Andrei Fischof, 1975, Oastea uitată, versuri, trad. de Paul Drumaru, 1981, Țărmul veșnicei zăpezi, nuvele, trad. de Lia Meltzer, 1986), Markó Béla (cărți traduse: Despre natura metaforelor, versuri, 1989, Timp canibal, versuri, 1997, Condamnați la reconciliere, convorbiri, 2006, Erotica grădinii, sonete, 2010, trad. de Paul Drumaru; Ruleta maghiară – convorbiri cu Körössi P. József, 2014, trad. de Anamaria Pop; Badminton, poezii, 2016, Iartă-ne, Ginsberg, 2020, O propoziție despre libertate, poezii, 2022, Al cui sunt?, poezii, 2024, trad. de Kocsis Francisko), Szőcs Géza, Kovács András Ferenc (Vară colonială, 2002, trad. de Paul Drumaru), Lövétei Lázár László (Munca la negru, 2022, trad. de Kocsis Francisko), Demény Péter (Splendidul mistreț, 2017, și Vârtej în reluare, romane, 2023, trad. de Kocsis Francisko) ș.a., dar și mari prozatori ca Szilágyi István, Ágoston Vilmos, Bogdán László, Káli István (Orbecăitorul, 2021, trad. de Kocsis Francisko), Vida Gábor (Povestea unei bâlbâieli, 2021, trad. de Kocsis Francisko), Márton Evelin (Nopțile salamandrelor, 2017, trad. de Kocsis Francisko), ca să-i amintim numai pe cei care au reușit să se facă cunoscuți și în mediile literare românești. În generația tânără s-a impus Szabó Róbert Csaba prin cărțile de proză scurtă și romanele cu impact asupra mentalului colectiv prin modul tranșant de tratare a temelor abordate și curajul asumării consecințelor istoriei.

Citește în continuare →

Dalina Bădescu – Ziua a șaptea

Opțiunea de a scrie un roman, după o lungă carieră de eseist și de traducător, este, de obicei, interpretată ca o regăsire: scriitorul ar elibera, în sfârșit, o vocație narativă ținută în rezervă, revenind explicit la o formă pe care o purta latent. În cazul Angelei Martin, această lectură a fost riguros confirmată, ea fiind aproape unanimă. Trilogia, proaspăt încheiată, (Valentina, Cartea lui Cezar, Îngerii de bronz*) a fost privită de critica de specialitate ca o frescă de familie de factură clasică, iar cronicarii au remarcat unanim că autoarea nu este interesată de experimentul narativ, preferând linia marelui roman realist, social și psihologic. Premisa implicită a acestui tip de lectură este aceea că realismul este o formă neutră, aleasă pentru transparența ei, expresie a unui temperament clasicizant lipsit de apetit pentru experimente formale.

Citește în continuare →

Nicoleta Cliveț – Religia politică și jocul supraviețuirii

Inițial scenariu de film pentru HBO, datând din 2015, devenit roman ca urmare a unei rezidențe literare oferite de Cărturești, Frica Danielei Rațiu (Cartier, 2025) mixează documentarul cu romanescul (pe urmele lui Daniel Vighi, căruia îi și este dedicat textul), într-un dozaj care, deși nu e unul optim, reușește să descrie cu finețe (mai ales psihologică) mecanismele puterii și ale terorii, felul în care o religie politică se instalează în lumea din care Dumnezeu a fost evacuat. La capătul acestei radiografii a răului, făcute în mare parte prin ochii Anei Pauker, ar trebui să înțelegem că nu ideologia a fost criminală, ci felul în care o mână de trădători ai socialismului au confiscat doctrina, i-au atașat teroarea și au transformat-o în totalitarism, în ideocrație.

Citește în continuare →

Călin Crăciun – O antologie revigorantă

În peisajul literar al anului 2025 se remarcă și antologia poetică Antologeek II1, realizată de harnicul Andrei Zbârnea. Titlul e unul care intrigă, invită numaidecât la meditație. Geek e un termen complex, supus unor metamorfoze din care au rezultat multe nuanțe, unele antagonice. S-ar traduce în română, pe de o parte, ca „tocilar”, iar tocilarii, chit că știu cam tot ce trebuie știut, sunt disprețuiți, tratați drept conformiști tocmai în raport cu o linie oficială, a autorității școlare / universitare, una rigidă, tradițională sau dogmatică. Dar, din perspectiva unei bune părți dintre netocilari, tocmai conformismul este o ciudățenie. Normalitatea lor, curentul de gândire dominant în rândurile lor, ar presupune refuzul normativelor instituite de autoritate, o apetență pentru originalitate, pe care o cultivă prin studiul aprofundat al unor domenii deseori marginale. Nu miră atunci că dintre rebelii aceștia ajung unii la forme extreme de nonconformism și devin ei înșiși tot niște geek. Prin urmare, nu doar tocilarii sunt, în felul lor, geek, ci și unii dintre ceilalți. Este de la sine înțeles că alcătuirea antologiei se bazează pe o jonglerie cu aceste două accepții situate antagonic. Ceea ce le-ar uni, ar fi faptul că un geek e o ființă cu inteligență ascuțită, pe care o întrebuințează deplin spre a pătrunde cele mai adânci taine ale domeniului care o pasionează. Faptul că aici e vorba de o antologeek trimite și la valorizarea sau aprecierea ideii de poezie, oricât de tradițională și de conformistă ar fi o astfel de valorizare, și la nevoia ori intenția unei poezii altfel, una geek, adică dând expresie unor pasiuni excentrice, unor preocupări care pot fi tratate drept ciudate, atipice și, tocmai de aceea novatoare. Abordarea este însă expusă pericolului de-a se cam fâstâci în fața unei întrebări: Nu este oare dintotdeauna evoluția poeziei alimentată, în momentele cruciale, de impulsul excentricității, de căutarea originalității și de aprofundarea modalităților ei de manifestare, de sfidarea normativelor deja instituite, deci de o sevă geek? Pe rapid, eu aș răspunde afirmativ, dar m-aș bucura să întâlnesc o demonstrație contrarie inatacabilă.

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Poetica transmutației (un experiment)

In breve: Alexandra Pârvan transformă în poeme o serie de extrase din jurnalul mamei sale, Luiza Petre Pârvan (în Centimetri de viață. Poeme-Jurnal, Eikon, 2025). Asta e tot și abia apoi urmează discuțiile/dezbaterile. Pe care, firește, le începe chiar Alexandra, în prefața excepțională (o zic a doua oară) a cărții (excepțională și prin dramatismul sublimat al participării și prin tensiunea – teoretică și confesivă deopotrivă – a dezbaterii și analizelor/interpretărilor, acordate prioritar jurnalului sursă). Alexandra își începe propria dezbatere (căci o dezbatere cu sine însăși e în bună parte prefața) pornind de la legalitatea creativă a ceea ce și-a propus și de la dreptul moral de a manipula astfel jurnalul. Nu știe (nici eu nu știu, așa că-i lăsăm pe cei care știu) dacă o astfel de operație s-a mai făcut ori e vorba de ceva „cu totul” nou. Presupun (dar nu știu) că nu e, căci poetica transmutației a mai fost utilizată, bunăoară, de Augustin Pop, în Libertățile dictatoriale, unde, în regim ironic, Augustin a decupat citate din te miri ce și te miri cine și le-a schimbat condiția prin simpla lor dispunere verticală, fără nici o altă intervenție (desigur, e cu totul altceva decât ceea ce face Alexandra, dar pe principiul scoaterii din context și al transgresiunii convenției se bizuie și ea). Așa face și Alexandra cu extrasele scoase cu penseta: le schimbă doar condiția grafică și înlătură „contextul”, înlocuindu-l cu blancuri.

Citește în continuare →