Andreea Pop – Extazul fantezist

Chiar dacă sunt impregnate de un fantezism organic, poemele de debut din (rupt) ale lui Romulus Moldovan au prea puțin din tensiunea abstractizării. Scenariile ermetice sunt înlocuite aici cu transparența detaliilor care configurează viziunile grandioase; exercițiile exhibiționiste ale poetului trimit mai mult spre niște volute ale unei imaginații excedentare decât spre entuziasmul încifrării. Citește în continuare →

Ioana Boștenaru – Din culise: montajul experienței

Una dintre poetele douămiiste binecunoscute, Andra Rotaru, publică, la un interval de șase ani față de ultimul, cel de-al patrulea volum, tribar. Cu un debut înregistrat în 2005, Andra Rotaru și-a individualizat poetica mizând pe un mariaj al artelor, corelaţia dintre poezie, muzică şi dans fiind pregnantă. O dovadă elocventă a acestui mariaj este Lemur, volumul care îi aduce premiul „Tânărul poet al anului”, în 2012, consolidându-i poziția pe scena poeziei douămiiste. Nici cel mai recent volum al său, „tribar”, nu pare să rămână într-un con de umbră, bucurându-se la rându-i de aprecieri externe și interne şi articulând note existente în volumele precedente. Citește în continuare →

Cristina Timar – Depeșe post-apocaliptice temperate

Un Stoiciu mai temperat, ieșit la suprafață din bolgiile viziunilor tanatofore, care amenințau să-l destructureze ontologic și scriptural, dacă e să urmărim curba paroxismelor, trasată meticulos, cu o precizie aproape sadică, ducând până la implozie, în volumele Post-ospicii, (1997), Poemul animal, (2000), La plecare, (2003), Pe prag/ Vale – Deal,( 2010), ca să marcăm doar câteva din punctele de referință ale acestui grafic, ni se prezintă în recentul Efecte 2.0*, apărut în 2017. N-aș spune că ultimul e chiar un volum deplin post-traumatic, de armonizare a contrariilor, ci unul mai prietenos cu cititorul, mai întors către lume, care încearcă să reducă turația dramatică a motorului vizionar, acum că mare parte a combustibilului funest și apocaliptic s-a consumat. E doar un umil semn că poetul a reușit să reducă acea formidabilă sciziune interioară, mergând până în pragul demenței, de care depun mărturii atât de convulsive cărțile sale anterioare de poezie. Citește în continuare →

Andreea Pop – Câteva incizii în (i)realitate

Cu toată fizionomia ei convulsivă, care pare că empatizează cel mai des cu radiografia dramatică, poezia Nicoletei Nap din debutul ușor desincronizat, aproape imperceptibil e doar în aparență una de survolare a interiorului. Asta pentru că, în general, politica ei pornește mai degrabă de la sondări ale exteriorului, decât de la exerciții introspective propriu-zise.

Citește în continuare →

Nina Corcinschi – Poezia ființei

Andrei Țurcanu este un poet al rostului. Acest mod de asumare a poeziei ca angajament cu valoare destinală, îl confirmă întreaga sa creație. 111 poeme, reprezentative ca rost, înțeles ca rostire sacră, fac obiectul antologiei Andrei Țurcanu, Rost, Editura Cartier, 2018.

 Poemele au fost alese conform acestui criteriu de relaționare cu sacrul, cu transcendența, cu mitul, cu ancestralul. Citește în continuare →

Florina Lircă-Moldovan – A scrie și a interpreta opere. Adevărate sau imaginate…

Mulți scriu, puțini știu să și cânte. Și mai ales invers: unii interpretează operă, dar câți dintre ei au norocul să și înfăptuiască? Nu atât operă muzicală – deși nici asta nu e la îndemâna oricui –, cât mai ales literară. Iar ca să te apuci de amândouă, trebuie să ai, numaidecât, ceva în comun cu îndrăzneala. Și cu vocația… De a transpune muzical și de a reprezenta artistic. Cum a făcut-o și încă o mai face – cu talent și, poate de aceea, cu succes – Elena Dumitrescu-Nentwig. Citește în continuare →

Senida Poenariu – Liste, topuri și… glose

Cum listele lui Nicolae Manolescu sau topurile lui Al. Cistelecan sunt exemple probante ale potențialului cronicii literare – cel puțin în spațiul literar vernacular – de a impune nume și opere, respectiv de a crea canonul literar, și glosele1 lui Romulus Bucur își revendică dreptul de „unitate de măsură” (dacă ne referim la etimologia cuvântului canon, gr. kanon). Însă, nu „drumul spre consacrare și manual de școală” guvernat de principiul „canonul se face, nu se discută” (Manolescu) este apodictic cronicilor/ gloselor semnate de Romulus Bucur, ci implicațiile unui canon de uz personal. Citește în continuare →