Eveniment editorial: Mircea Zaciu, Jurnal, vol. 5-6 (1990-1994)

Nicoleta Sălcudeanu

Marea crăpelniță culturală

Nu vreau să cred că doar un anume tip de voyeourism intelectual mă face să consider cele mai recente două volume de jurnal1, ce cuprind  anii postcomuniști 1990-1994, al lui Mircea Zaciu, un eveniment cultural major și incitant. Deși, în linii mari, conform unor semnale venite pe cale electronică, o parte din generația cea mai nouă și mai activă de tineri critici – vorbesc aici despre cei cu adevărat semnificativi – pare să perceapă omul & opera drept obiective culturale perimate, modeste, lipsite de valențele revizitării sau de personalitate și, dacă se poate cita din surse de ”socializare”, și se poate, monada Zaciu nu ar reprezenta mai mult decât ”multe dureri înăbușite, un personaj mai curând mediocru, ros de resentimente ca de gastrită, narator necreditabil, dar util totuși pentru informație.”

Citește în continuare →

Nina Corcinschi – Adrian Ciubotaru. Eseuri de gurmand (al literaturii)

Adrian Ciubotaru este un nume mai puțin cunoscut în mediul cultural românesc. Și asta doar din cauza modestiei sale, a unei sobrietăți aristocratice de veche faimă, care nu-l lasă să se arunce în epicentrul vieții culturale, strigându-și meritele. Despre el vorbesc textele de poezie, cele de critică literară, traducerile (peste 30 de volume de eseu, studii, proză literară), antologiile și edițiile academice coordonate, îngrijite și prefațate la Editura Știința din Chișinău. Subiectele de interes ale criticului și eseistului sunt autorii mari și fenomenele artistice de anvergură europeană, cum e, bunăoară, decadentismul, analizat cu acribie într-o lucrare de doctorat, publicată  cu titlul „Sfârșit de secol” românesc. Decadentismul literar și ideea de decadență (Știința, 2016).

Citește în continuare →

Ioana Boștenaru – Filogenie postumană

Mihók Tamás publică în 2013 primul său volum, Șantier în rai, pentru ca mai apoi să rămână o prezență constantă în peisajul poeziei contemporane cu winrar de tot (2015), cuticular (2017), cuticulum vitae (în limba maghiară, 2017) și cu cel mai recent volum al său biocharia.ritual ecolatru.

Citește în continuare →

Mihaela Vancea – Intimități expuse

Scris într-un registru recuperator-nostalgic, cel mai recent volum al Angelei Martin decantează punctual Cartea Neliniștirii, sub forma unui dialog imaginar cu Fernando Pessoa. Lăuntrul ca scenă se află mai degrabă într-o relație de subordonare cu volumul portughezului, devenit unul de căpătâi pentru eseista noastră. Pasiunea pentru acest scriitor e declarată și asumată, iar rezultatul e tocmai această cărțulie în care ea își manifestă plăcerea de a repera temele obsesive ale acestuia. La fel cum Bernardo Soares, heteronimul lui Pessoa, realizează un jurnal al detaliilor din cotidian, ridicate la rangul temelor spirituale sau filozofice, Angela Martin încearcă același tip de experiment (nu neapărat la fel de reușit) precum filele neliniștirii lui Soares.

Citește în continuare →

Călin Crăciun – Nicolae Jinga – „Poezia ca (ultim) gest de revoltă”

Inspirat titlu se dovedește a fi Glonte din amonte, ales de Nicolae Jinga pentru ultimul său volum de poezii*, căci e deopotrivă grav și șugubăț, cuantificând o multitudine, inepuizabilă, de semnificații. Seriozitatea îi e numaidecât dată de aluzia la relația dintre prezent și trecut – în plan poetic, firește. Dintr-un anume raport cu trecutul vin deopotrivă creația proprie, cea a congenerilor și, oricât avânt contestatar și poftă de ruptură îi animă pe unii, inclusiv cea a ultimei generații poetice. Un trecut ce și-l asumă poetul fie și cu riscul expunerii la acuzația de-a fi desuet. Iar o astfel de asumare e numaidecât și una cu valență polemică, de vreme ce „glontele” e purtător de semnificație beligerantă. Caracterul ludic e corelat regimului sonor, unul ale cărui efecte duc gândul des la verva și sclipirile epigramei. De asemeni, sintagma e bine îmbibată cu ironie și autoironie. Glonțul poate fi și al altuia, ceea ce atrage automat un noian de semnificații.

Citește în continuare →

Cristina Timar – Nonconformism soft

Departe de a fi o nonconformistă eclatantă, teribilistă și gălăgioasă, Teodora Coman nu e mai puțin autentică în oricare din ieșirile ei la rampă. Discreția și timiditatea ei firești, înnăscute, au amânat puțin mai mut decât în cazul congenerelor douămiiste debutul și au făcut-o mai degrabă să evite, decât să caute cu tot dinadinsul prezența la festivaluri, recitaluri, lansări de carte, concursuri poetice, dezbateri literare intens mediatizate, adică tot tacâmul a ceea ce presupune mediatizarea și managerierea conștiincioasă  a propriei imagini și cariere, de dragul unui narcisism auctorial de înțeles.  Cu toate acestea, cele trei volume de poezie publicate din 2012 până în 2019 nu au rămas fără ecou, ba chiar au confirmat și depășit așteptări. Iar prezența sa constantă în paginile  revistei Poesis Internațional i-au conferit, în timp, o indiscutabilă autoritate lirică și critică. Timbrul său poetic distinct, cu luciri diamantine, a tăiat cu precizie chirurgicală atât universul anost și angoasant al existenței cotidiene și al propriei biografii, proiectate pe acest fundal descurajant, în primele două volume,  cât și universul social traumatizant de cea mai acută actualitate, în cel de-al treilea, soft guerrilla*.  Ieșirea din microcosmosul domestic anchilozant, care anonimizează și aneantizează, în final, unicitatea oricărei ființe, dar oarecum indiferent față de realitatea social-politică,  se petrece sub imperiul necesității morale de a nu mai accepta așteptarea pasivă, neimplicarea civică, ”somnul rațiunii” din comoditate sau conformism, în speranța – nu atât iluzorie, cât de-a dreptul imorală – că lucrurile se vor îndrepta de la sine și în absența mea din câmpul social.                     

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Din nou despre viață și necunoscutele ei

Se remarcă în scrisul Andreei Răsuceanu, începând cu studiile de geografie literară – Bucureștiul lui Mircea Eliade (2013), Cele două Mântulese (2015), Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016) – și apoi cu cele două romane – O formă de viață necunoscută (2018) și Vântul, duhul, suflarea (2020) – o coeziune între vocea criticului și cea a prozatorului care depășește eleganța scriiturii și sfera preocupărilor comune. După ce ne convinge prin incursiunile teoretice și lecturile aplicate că spațiul este purtătorul unui mesaj, respectiv că toposurile spațiilor interioare sunt pline de semnificații ascunse, în operele sale de beletristică Andreea Răsuceanu oferă carnație narativă unor concepte teoretice precum „polisenzorialitatea” (Westphal), „peisaj interior ” (Porteous) sau „psihogeografie” (J. M. Besse). A se reține însă că romanele Andreei Răsuceanu ating o complexitatea epică ce depășește caracterul ilustrativ al unor modele relativ noi de valorizare și de receptare a spațiului în literatură. Așadar, autoarea nu mizează pe ingeniozitatea firului narativ, pe întâmplările spectaculoase sau pe răsturnările de situație. Mai degrabă, printr-o „arborescență tentaculară, barocă, de obsesii și senzații cărora faptele li se subordonează; frazare amplă, proustiană, impecabil armonizată, poematică, exactă până la nuanțe infinitezimale, hipersenzorială și, în același timp, reflexivă”, cum afirma Paul Cernat în prefața volumului1, se configurează o extraordinară capacitate de fermecare a cititorului, demnă de o asemuire cu seducțiile Faraonoaicelor atât de des menționate în Vîntul, duhul, suflarea. Tot aici, se cade menționată și o altă amprentă a stilului autoarei, și anume calitatea de a induce stări, emoții, sentimente și senzații în mintea și corpul cititorului.

Citește în continuare →

Andreea Pop – Un globe-trotter sentimental vs. fantezistul ermetic

Poezia lui Dan Negară are un simț al echilibrului care cu greu face distincția între granițele personale și cele mai generaliste pe care textele din triphopuri le asimilează. Debutul lui se construiește în jurul unui anumit sentiment al apartenenței, pe care poemele îl exploatează pe toate laturile (cum se întâmplă în nu îmi pot exersa viața exhaustiv: „după cum nu pot părăsi toate locurile în același timp/ să fii undeva acasă înseamnă să cedezi/ ar lua mai mult timp să-mi testez viața decât să o trăiesc” – un „acasă” ce revine din loc în loc sub forma unui joc al distanțelor).

Citește în continuare →

Nina Corcinschi – Poezia ca un tablou pointillist

Cultivarea expresiei subtile, a lirismului delicat, a emoției rafinate e o marcă a poeziei lui Grigore Chiper, care traversează tot parcursul creației sale. Semințe de betel (Rocart, 2020) se înscrie în același registru al sensibilității și decenței. Trăsăturile poeziei lui Grigore Chiper:  minimalismul elaborat, ecoul cultural al notației subiective, sugestivitatea detaliului, jocul contrastelor etc. sunt și aici bine strunite stilistic, excelent distribuite în arhitectonica textului.  Lumea i se arată poetului lipsită de un centru coagulant, desacralizată, risipită în fragmente. Biblioteca interioară, sensibilitatea și debușeele imaginației îi permit refacerea tabloului realității și investirea lui cu semnificații iradiind din\spre lumea textuală a Cărții. În poezia din Semințe de betel se păstrează dialogul mutual al eului cu tu  o prezență mereu absentă (a eului dedublat) –  și dialogul referințelor culturale cu oferta cotidianului. Un cotidian al detaliului, al frânturii, al instantaneului, care iese înnobilat din filtrul cultural. Realitatea și imaginația sunt în permanentă competiție, ca în acest tabloul pointillist: „Strada e ușor înclinată\ oarecum pustie pentru ora de seară\ cântă eventual și o muzică potolită\ încât trebuie doar să țin volanul\\ Începe a bura\ Pun în funcțiune ștergătoarele\ care deodată distrug totul\ cu zgârâiatul lor ritualic\ De aceea le deconectez\ și îmi continui drumul\ întâlnind numai verde la semafoare\\ Mă uit și mă uit cum picăturile se strâng pe parbriz\ marginile apoi și drumul se estompează într-un soi\ de tablou pointilist\\ După exercițiul de admirație șterg apa îmbrobonată\ pe sticlă\\ iar drumul apoi și marginile îmi reapar în față\ după care dispar din nou în spatele cortinei de bulbuci\ când deodată tu răsăriși în  cale-mi\ suferință tu, negrăit de dulce” (Pe o stradă înclinată). Conștiința culturală tinde mereu să modifice contururile realului, aureolându-le cu luciri noi. O ieșire din cotidian e o intrare „pe verde” în spațiul regal al fanteziei. Semințele de betel ale poeziei aduc în habitatul tern o aromă afrodisiacă, revigorează atmosfera, o încarcă de culoare.

Citește în continuare →