Poeme de Ștefan Damian, Gellu Dorian, Ioan Radu Văcărescu, Zamfira Zamfirescu și Andrei Zanca

Ştefan Damian

Grădina cu îngeri

 

1

După o noapte încărcată de vise

ca un vagon cu fier vechi pe o linie moartă

dimineaţa trăgeau în îngeri cu praştia.

Nimeni nu mai avea nevoie de ei.

Iar martorii trebuiau sacrificaţi

pentru o nouă filă a vieţii.

Se deschidea spre a se scrie

singură. Citește în continuare →

Iulian Boldea – Intransigenţa ca rafinament

Critica lui Gheorghe Grigurcu îmbină rigoarea şi acolada stilistică; discursul interogativ-vehement încorporează în structura sa de adâncime rigoarea, nevoia de ordine, de echilibru, demonstraţia fiind de multe ori transpusă în fervoarea unei scriituri dense, abundente. Pe de altă parte, autenticitatea ideaţiei e hrănită de fascinaţia apropierilor, de voluptatea relaţionărilor, îndelung complicate, prin sugestii şi resorturi livreşti sau asocieri neaşteptate, puse deopotrivă sub semnul eficienţei şi al contemplaţiei. Gheorghe Grigurcu e, astfel, un calofil ce-şi măsoară cu moderaţie ardenţa „metaforelor” şi îşi obiectivează efuziunile, cultivă ostentaţia în cantităţi rezonabile, se dedică rafinamentului în proporţii juste, mizând pe o retorică a sugestiei critice şi pe un resort polemic. Comprehensivitatea e calitatea primordială a criticului, prin deschiderea spre formule estetice variate, privite cu elan negator sau cu impuls empatic. Exigenţa, disponibilitatea, spiritul polemic şi dispoziţia jubilatorie, fineţea şi geometria – sunt antinomiile care definesc scrisul lui Gheorghe Grigurcu. Critica devine, astfel, pentru Grigurcu un discurs esenţial ce interoghează rosturile literaturii, tiparele moştenite, modelele prestabilite, refuzând mortificarea, teoretizarea stearpă şi exaltând contactul nemediat cu textul literar.

Citește în continuare →

Mihnea Bâlici – Postumanismul românesc

Cu câteva excepții (anume articolele coordonatorului și al lui Carmen Borbély), volumul Postumanismul cuprinde toate articolele pe această temă publicate acum doi ani în dosarul revistei Vatra (nr. 3-4, 2017, p. 82-132). Având în vedere absența postumanismului din discuțiile culturale și academice „oficiale” din spațiul românesc de după 2000, acest fenomen a reprezentat până nu demult mai degrabă o nișă teoretică, un exotism conceptual, rămas neclarificat și neproblematizat, decât o direcție propriu-zisă de studiu. Acestei necesități de sistematizare îi răspunde colecția de eseuri de față. Trebuie spus din capul locului că volumul nu excelează în a oferi o perspectivă inteligibilă asupra subiectului și nu ar putea reprezenta o referință bibliografică pentru un potențial studiu despre postumanism. De această dată, formatul de dosar nu se dovedește avantajos temei de discuție. Majoritatea studiilor reprezintă introduceri scurte și inconsistente, care frecventează și sintetizează, în mare, aceeași bibliografie: Francis Fukuyama, N. Katherine Hayes, Donna Harraway și Rosi Braidotti sunt numele cele mai citate. Aș spune că traducerea celor mai importante studii internaționale pe tema postumanismului s-ar dovedi mai utilă decât elaborarea unor inventarieri panoramice, de multe ori incongruente și decontextualizante. Alte articole se poziționează, mai mult sau mai puțin vehement, împotriva postumanismului – aceste problematizări sunt importante, însă, de cele mai multe ori, provin dintr-o neînțelegere a ceea ce înseamnă postumanismul (neînțelegeri existente și în tezele pro-postumane). Câteva articole nici nu fac uz de o structură argumentativă propriu-zisă, alegând să bovarizeze pe marginea tematicii (vezi Andrei Codrescu și Cosmina Moroșan). Sunt articole care vizează latura „ontologică”, experiențială a acestui sistem conceptual, altele care se concentrează pe fundamentul etic al postumanului și câteva care teoretizează și exemplifică o estetică postumană. Sunt articole care încă aplică o viziune distopică despre evoluția tehnologiei, autori care văd în această mutație epistemologică o potențială utopie (o „lume de cyborgi de după singularitate: fluidă, rizomică și în continuă mișcare” [p. 51], ar spune Cristina Diamant) sau alții care argumentează contopirea (evident, sous rature a) non-umanului cu umanul în realitatea prezentă cea mai concretă (vezi Laura T. Ilea). Rezultatul lasă impresia că selecția a funcționat pe un bizar principiu de laissez-faire.

Citește în continuare →

Andreea Pop – Reportaje tech

Nu e surprinzător „programul” cu care se deschide abrupt volumul Straturi* – „Manifest pentru Proteus/ sau/ Despre poezia straturilor” – și care anticipează într-o bună măsură proiectul deconstructivist, animat de ambiții (post)avangardiste, al poemelor lui Ghe Adacor (pe numele său adevărat Marian Neguțu, aici mizând pe o încifrare care poartă numele unei reviste culturale on-line pe care o coordonase la un moment dat – R.O.C.A.D.A.). Un afficionado al artei digitale și al celei experimentale, conform informațiilor biografice, acesta debutează cu niște texte venite din aceeași sferă a tehnologizării, pe care le anticipează, înainte de a le da drumul propriu-zis, printr-un manifest destul de virulent. Citește în continuare →

Mihai Duma – Viața după Maldini vindecătorul

După debutul editorial cu volumul de proză scurtă Tot spațiul dintre gândurile mele (2017), Bogdan Răileanu revine în ipostaza de romancier prin Dinții ascuțiți ai binelui*, despre care mărturisește: „Am vrut să scriu despre destinul teribil al unui cămătar și despre căință. Am inclus aici, probabil, toate fricile și speranțele mele. […] La fel cum, în oglindă, în lumea celor care se ocupă în mod evident doar cu binele, răul apare și echilibrează balanța ca un parazit de care un ecosistem are nevoie ca să funcționeze”. Narațiunea aduce împreună două spații ale marginalului care, am putea crede, nu se întâlnesc niciodată: viața monahală și cea interlopă. Dar ce se întâmplă când, sub amenințarea morții, cămătarul Maldini suferă o criză mistică, iar cele două medii încep să funcționeze pe principiul vaselor comunicante?

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Despre viață și necunoscutele ei

Dramatismul romanului de debut* al Andreei Răsuceanu, fără a pica în păcatul melodramei sau al extorcării glandelor lacrimale de dragul actului în sine, reclamă totuși un dozaj al lecturii care poate deveni copleșitoare. Cu toate dezamorsările și reglajele butaforiei tanatice prin contrapunerea unor scene de profundă vitalitate estetică, dar și existențială, atât personajele, cât și, surprinzător, autoarea însăși, nu se pot sustrage din vortexul proximității morții. Citește în continuare →