
Seria poveștilor colective, care fac nota distinctivă a prozei Liliei Calancea, continuă cu Hora înfometaților (Polirom, 2026), un roman frisonant despre foametea basarabeană a anilor 1946-1947, redată prin ochii a trei generații de femei exemplare, cu vocația sacrificiului și cu conștiința importanței păstrării active a memoriei neamului. Tot niște istorii colective erau consemnate și în precedentele romane apărute la editura Polirom – Sunt oare un călău? (2022) și Alionușka (2023), scrise și ele dintr-o dorință presantă de a spune și, astfel, de a elibera, de a întelege și, mai ales, de a nu repeta episoade critice din istoria recentă. E vorba despre experiențe extremiste, precum cea nazistă, a lagărului de exterminare de la Treblinka, în Sunt oare un călău?, sau despre cea a „patriotismului“ isteric, mutilant al anilor ‘90 dintr-o Republică Moldovă desfigurată de convertirile zgomotoase la românism. O zicere abruptă, năvalnică, uneori brutală, caracterizează literatura dureros de lucidă a Liliei Calancea, care se dovedește magistrală în disecarea mecanismelor de formare și de funcționare a minții arhaice; lipsită de iluzii cu privire la umanitate luată la modul general, prozatoarea vede omul ca pe un proiect încă aflat în stadii incipiente de evoluție. Este suficient ca memoria, legea și religia să slăbească pentru ca mentalul arhaic să se activeze și să iasă la atac,capabil de cele mai cumplite atrocități.
Citește în continuare →








