de VATRA

Dorin Tudoran – Mașina de cusut, mașina de scris și narațiunile naționale

„S-au născut în ultimul deceniu al veacului al XIX-le în zona evreiască de rezidență din Imperiul Rus, în centrul unui teritoriu pe care românii și rușii și-l smulg de patru ori unii altora între sfârșiturile celor două războaie. Ea se numește Sprința Ciobricer, el Isidor Berman. Sunt evrei de limbă rusă, proveniți din rândul negustorimii, nepracticanți. Ea crește în Basarabia, pe malul Mării Negre, la Cetatea Albă (Akkerman pentru turci, în prezent Bilhorod-Dnistrovskii, în Ucraina). Studiază la Odessa și la Viena, lucrează la Chișinău. El este din Odessa. Rănit în timpul pogromului din 1905, condamnat la moarte de bolșevici la începutul anilor 1920, apoi grațiat, se refugiază în România, la Galați. Acolo se căsătoresc în 1926 și, în anul următor, o aduc pe lume pe Valentina, singurul lor copil. Din 1928 până în 1934, își încearcă norocul la Paris, de unde Isidor este expulzat. Se întorc la București. În toamna anului 1940, în momentul în care creșterea violențelor fasciste spulberă toate iluziile, pleacă în Basarabia, chiar atunci luată înapoi de la sovietici de români. Petrec nouă luni la Chișinău. Invazia trupelor germane și române, în iulie 1942, îi zorește spre Odessa. Sosesc acolo odată cu războiul, trăiesc cele două luni de asediu al orașului și sunt, la sfârșitul lui octombrie, destinați măcelului în masă de pe malurile Bugului. Se află acum în Transnistria, acel loc inventat în timpul războiului ca să slujească României drept laborator de exterminare etnică, fâșie de pământ de sinistră amintire între Nistru și Bug, având drept capitală Odessa. În primăvara anului 1942, Isidor este împușcat pe marginea unei gropi. Valentina și Sprința supraviețuiesc, salvate de doi ofițeri români, se ascund sub o identitate falsă în satul Berezovka, placă turnantă a deportării evreilor din sudul Transnistriei. În primăvara lui 1944, fug în direcția opusă retragerii germanilor și a valului Armatei Roșii. În august, România se gândește în mod rațional să schimbe tabăra: trecutul fascist i se șterge din memoria oficială. Ele se întorc la București în toamna lui 1944. Experiența lor este contradictorie în toate privințele. Valentina va aștepta 40 de ani și un nou exil, către Vestul fantasmagoric, ca să-și spună povestea.”

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Atac de gută în luna februarie

Vocea baritonală și inflexiunile ademenitoare care le cufundau, altădată, în visare pe studentele nepasionate de la matematică se aud încă limpede când repetă: „Alooo! Alooo! Alooo, Mansi! Iartă-mă, draga mea, că te-am deranjat! Îmi scriu memoriile, daaa, asta fac! De-asta te deranjez! Și-mi trebuie un nume… dacă-ți-amintești, unchiul tău Alexandru povestea mereu despre un fost coleg care îl necăjea pretinzând că este mai bătrân decât el, ha-ha!”

O șiretenie glumeață în glasul moale, clipește complice și ochii îi pâlpâie, vii, pe obrazul fildeșiu. Sub nasul acvilin, mustața deasă, albă și sub ea, buzele încă pline. Cu fața prelungă, îngustă sub tichia neagră de pe cap, cu umerii ușor aduși sub jacheta de catifea cu revere lungi și mâinile puse pe mânerele sculptate ale jilțului voievodal, căptușit cu o blană roșcată – de lup? de vulpe? –, bătrânul Profesor este încă un domn bine pentru vârsta lui. Ori cel puțin așa i se pare ei.

Citește în continuare →
de VATRA

Posteritatea lui Lorand Gaspar (III)

HALLER Béla

Obârșie și memorie

Tânărul Lorand Gaspar sosit în primăvara anului 1946 la Paris după tragica experiență a războiului și a prizonieratului întemeiază împreună cu prietenul său Lóránt Csukássy revista Ahogy Lehet (Cum se poate) unde publică versuri și proză în limba maghiară alături de producțiile literare ale tinerilor săi conaționali stabiliți în Franța, Germania, Spania, în marea lor majoritate debutanți ca și el. Ba chiar, în 1953 îi apare la Hamburg la editura Várta volumul de proză poetică Így szól a csend (Astfel sună / grăiește liniștea), un titlu elocvent din perspectiva creației sale  de mai târziu.

Citește în continuare →
de VATRA

Posteritatea lui Lorand Gaspar (II)

Daniel Lançon

Lorand Gaspar: umanist al universalului împărtășit

Născut la Târgu-Mureș (Marosvásárhely) în anul 1925 într-o familie maghiară, în Transilvania, România, scriitorul Lorand Gaspar a fost deopotrivă poet, eseist, traducător, fotograf și chirurg, în buna tradiție a medicilor cultivați. Și-a împărțit timpul între Orientul Apropiat (a profesat chirurgia la Ierusalim din 1954 până în 1970), Maghreb (la Tunis, din 1971 până în 1992)1, insulele grecești și Franța, asumându-și un dublu decalaj: lingvistic, în raport cu limba maternă care era maghiara, și cultural, prin exilul față de țara natală și de locurile de creație, îndepărtate de majoritatea cititorilor de limbă franceză, destinatari ai operei sale.

Citește în continuare →
de VATRA

Posteritatea lui Lorand Gaspar (I)

Argument

Opera lui Lorand Gaspar este așezată sub semnul exilului, al peregrinării și căutărilor între spații geografice, limbi, culturi și identități. Născut la Târgu Mureș în 1925, într-o familie de evrei, Lorand Gaspar este un poet semnificativ al literaturii franceze din secolul XX. Relevantă este și activitatea sa de traducător, pasiunea sa pentru arta fotografică și pentru cercetarea trecutului istoric. Născut la 28 februarie 1925 la Târgu Mureș, Gaspar a fost deportat în Germania în timpul războiului, în anul 1994 fiind distins cu Marele Premiu Național pentru Poezie al Franței. Faptul că este cvasinecunoscut în Europa și chiar în România, țara în care s-a născut are cauze multiple, cum observă un exeget al operei sale: „Poate pentru că este poet, poate pentru că este de origine maghiară, poate pentru că meseria lui (practicată până la 70 de ani) a fost medicina (medic chirurg), [ … ], poate pentru că din 1954 până în 1995 nu a locuit în Europa […], sau poate toate la un loc” (Iulian Trocaru, Lorand Gaspar: necunoscutul,  în revista „Conta”, nr. 29, 2017, p. 255).

Citește în continuare →
de VATRA

Poeme de Leo Butnaru, Lucian Scurtu, Svetlana Corobceanu, Toma Grigorie și Marius Zubac

Leo Butnaru

De la disperare la disperare se bate cărare

                ⁕

A trecut și această zi de vară 

zi lungă

cât o zi și jumătate de iarnă cețoasă.

A trecut și această zi lungă de vară

dar chiar dacă domnul Shakespeare s-a tot aflat

prin forfota Londrei– spre disperare! 

nimeni nu l-a întrebat nimic.

La o adică de ce, despre ce să-l fi întrebat?…

…Fie și de visul unei nopți de vară

să zicem…

Citește în continuare →
de VATRA

Comunismul în literatura post-comunistă (IV)

Sursa: https://litera9.com/

*

Senida POENARIU                                                     

Autobiografie sub dosar: memorialistica postcomunistă și arhiva Securității

În ultimele decenii, „memory studies”1 s-au consolidat ca un domeniu de interes al cercetării umaniste. Articulat la intersecția dintre sociologia memoriei, antropologie, istoria culturală și studiile literare, s-a construit progresiv un cadru de cercetare, pornind de la fundamentele puse de Maurice Halbwachs asupra „memoriei colective”2 și continuând cu dezvoltările teoretice propuse de Aleida și Jan Assmann privind memoria culturală3, de Marianne Hirsch asupra „postmemoriei”4 și de Michael Rothberg asupra memoriei „multidirecționale”5. În această arhitectonică teoretică largă, care poate fi plasată sub umbrela primitoare a studiilor culturale, literatura este recunoscută drept un spațiu privilegiat al negocierii memoriei colective, capabilă să asimileze, articuleze și confrunte traume istorice, mecanisme de transmisie intergenerațională și forme concurente de reprezentare a trecutului. În contextul postcomunist românesc, această perspectivă a favorizat nu doar proliferarea analizelor consacrate reprezentărilor comunismului, ci și o reevaluare sistematică a formelor narative prin care memoria este configurată în romanul contemporan, inclusiv prin reconsiderarea statutului generic al romanului memoriei și a dinamicilor sale interne6.

Citește în continuare →
de VATRA

Comunismul în literatura post-comunistă (III)

Sursa: iiccmer.ro

Flori BĂLĂNESCU

O istorie traumatizantă

Dacă ne referim la literatura post-comunistă ca la un peisaj completat de literatura interzisă în România comunistă, deși mare parte a fost scrisă în anii aceia, în țară, atunci Paul Goma are un loc aparte. Locul său distinct este configurat de măsurile represive la care a fost supus ca om și ca scriitor de instituțiile represive ale regimului totalitar, sub Nicolae Ceaușescu. Desigur, Goma a fost „client” al universului concentraționar românesc încă din anii 1940–1950, ca elev și student, dar este cunoscut mai ales datorită Mișcării pentru drepturile omului din 1977, care-i poartă numele. Întreaga sa literatură este inspirată, pe diverse grile de lectură și interpretare, de experiența sa și a altora în comunism. Apărute în limba română în care au fost scrise numai începând din 1990, după căderea oficială a regimului comunist, romanele lui Goma dau seamă despre o istorie traumatizantă la care unii dintre noi, la vârste diferite, am fost martori, mai mult sau mai puțin implicați. Nu întâmplător, prima carte apărută în România în 1990 a fost Culorile [Culoarea!] curcubeului 77, romanul-mărturie sau romanul-document despre Mișcarea Goma, o mișcare pentru respectarea drepturilor omului în România, inițiată de Goma, și care, așa cum a spus Monica Lovinescu încă de atunci, a așezat România pe harta demnității europene.

Citește în continuare →