Anca Hațiegan – Apariția actriței profesioniste: elevele primelor școli românești de muzică și artă dramatică (VIII)

O parte din înalta societate, cea „înstrăinată sau străină de țară”, potrivit lui Teodor Burada, nu privea cu ochi buni progresele elevilor Conservatorului filarmonic-dramatic, drept care, „prin diferite manopere și intrigi, se începu a se insinua în spiritul părinților ce-și aveau copiii lor în Conservator că acei școlari nu învăța carte, ci au de gând să se facă actori, ceea ce în timpul acela era un ce degradator, având publicul pe atunci cel mai mare dispreț pentru cei ce îmbrățoșau cariera teatrală”1. Retragerea unei bune părți a elevilor și problemele bănești (subvenția anuală de 200 de galbeni, acordată de guvern, a fost anulată) au făcut ca, în cele din urmă, Conservatorul filarmonic-dramatic ieșean să își înceteze activitatea. Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Magda Cârneci: „Scriu ca să mă transcend”

‒ Ce a însemnat pentru dvs. copilăria? A lăsat „urme” în imaginarul, memoria sau în poezia dvs.? Care sunt cele mai vii, cele mai savuroase, mai „scandaloase” amintiri ale copilăriei dvs.?

E straniu, dar mai toate interviurile din ultimii ani la care mi-a fost dat să răspund încep cu această întrebare legată de copilărie. E poate o strategie discursivă de inițiere a dialogului, e poate un reflex cronologic natural pe care-l avem cu toții. Dar poate e și credința, îndreptățită, că totul (sau ce e mai important) se decide în prima noastră vârstă, când pe circumvoluțiunile pure, ca o coală albă, ale creierului se depun primele impregnări, esențiale, ale uluirii de a fi pe lume, ale prezenței noastre la realitate. Și e adevărat, faptul că m-am născut într-un ocol silvic din mijlocul unei păduri de lângă Bacău a însemnat că am avut de la o fragedă vârstă un contact viu, fremătător cu natura, ale cărei vibrații integratoare într-un tot cosmic, feeric și vast, le mai simt în mine și astăzi. Citește în continuare →

Robert Lazu – Insula fără anotimpuri (fragment)

…Vizitasem capela de câteva ori. Eram convins că totul nu era decât o glumă, un capriciu, o sminteală de aristocrat. Nici o altă tetralogie nu se găsea aici. Și nicăieri altundeva. O dorință absolut neașteptată întrerupse șirul unor asemenea gânduri: aceea de a mă ruga. De când mă mutasem, singur, în Londra, mă limitam să frecventez biserica doar în zilele de sărbătoare. Spiritul duminicii era singurul lucru prețios care-mi rămăsese drept amintire din vacanțele mele italiene. Totdeauna simțisem din plin diferența dintre ceea ce aș putea numi „aerul” duminicii și atmosfera zilelor obișnuite. Duminica rămăsese altfel. Lumina ei făcea ființele să strălucească diferit. Această conștiință acută a unicității primei zile a săptămânii a fost și a rămas singura urmă a plimbărilor de până la bazilica Sfântului Benedict din Norcia. Citește în continuare →

Ion Pop – Fragmente pariziene. Pagini de jurnal

Încurajat de o invitaţie a confratelui Al. Cistelecan, m-am decis, după destule ezitări, să public câte ceva din însemnările puse pe hârtie, pe pagini uneori detaşate, alteori în caiete, în timpul primului  meu stagiu parizian, pe când fusesem angajat ca asistent de Limbă şi Civilizaţie Românească la recent înfiinţata secţie de Română a Facultăţii de Italiană, devenită din toamna anului 1972 „U.E.R. d’Italien et de Roumain”, adică „unitate de studii şi cercetări…”. Nu  ajunsesem la timp la „Université de la Sorbonne Nouvelle – Paris 3”, cum s-ar fi cuvenit, fiindcă ieşirea din ţară era pe-atunci extrem de dificilă şi îngreunată de nesfârşite manevre birocratice, multe de culise, verificări ale candidatului etc., încât am urcat în avionul de Paris abia la 11 ianuarie 1973. A fost un  început nu prea fericit, fiindcă o banală alunecare pe scara de metrou mi-a cauzat din primele zile o spitalizare de vreo trei săptămâni, iar apoi, acomodarea cu noua situaţie academică, pregătirea cursurilor, împărţite între predarea limbii unor studenţi începători şi  a unor cunoştinţe  de cultură şi civilizaţie românească în care alternau, prin forţa lucrurilor, domenii dintre cele mai diferite – de la elemente de geografie şi istorie, la cultura şi literatura română din toate epocile – mi-a cerut un timp destul de îndelungat. Nu aveam nici suficiente mijloace de informare, traduceri în franceză ale unor lucrări din amintitele domenii, exista pe piaţă o singură metodă – „Assimil”-  de învăţarea a limbii noastre, datorată clujeanului Vincenţiu Iluţiu,  prieten echinoxist stabilit în Franţa, aşa încât a trebuit să mă descurc căutând te miri unde sursele de informaţie ori utilizând propriile mele acumulări în materie de istorie literară şi de cultură generală… Plus, ilustrarea expunerilor cu câte-un film documentar, mai degrabă de reclamă turistică, dintre cele realizate în ţară şi puse la dispoziţie de Serviciul cultural al Ambasadei noastre de la Paris. Citește în continuare →

Ion Mureșan – Vin hoţii tineri!

Vin hoţii tineri! Suntem pregătiţi să-i întâmpinăm?

Hoţul bătrân, hoţul de veac douăzeci era şi uşor de recunoscut şi uşor de prins. El îţi băga mâna în buzunar, finuţ, în troleibuz ori intra noaptea pe fereastră cu o simplă cagulă trasă pe faţă, ca de SPP, încât în primul moment credeai că vrea să te păzească ca pe un ministru, ori cu un ciorap de nailon pe cap, care îl făcea să semene cu o fantomă. Fantomele te pot cel mult viola, în nici un caz nu ţintesc la beneficii materiale. Mă rog, mai putem adăuga la recuzită şi un cuţitoi ruginit, numai bun de plimbat pe lângă mărul lui Adam cu promisiunea că îl decortică. În filmele proaste, hoţul de veac douăzeci era şi muşchiulos, şi puţin brută. Cei mai stilaţi, cei care auziseră că există aşa ceva, purtau şi mănuşi, ca să nu li se poată lua amprentele. Eram gata să spun adio hoţilor romantici, hoţilor buni doar pentru mediul rural, găinarilor, când a început să ningă. Or, în toamnă guvernul a făcut o infuzie masivă de hoți din închisori în socieatea românească. E limpede pentru orice om întreg la minte că oamenii aceia ejectați pe porțile închisorilor nu pot hiberna sub zăpadă, așa că vor face tot posibilul să se întoarcă după gratii, la căldură și mâncare gratuite. Cum cumpărăturile de sărbători echivaleaază cu o deschidere a sezonului de vânătoare, înțeleg întru-totul apelurile la atenție pe care le face poliția pe posturile de Radio și Tv. Frigul și ninsoarea adaugă la actul hoției o notă de disperare. Oricum, hoțul eliberat de Crăciun abia apucă să colinde scurt  ”O ce veste minunată”, eventual să cânte un ”La mulți ani” de Revelion,  dar nu mai apucă să ciocnească ouă roșii de Paști în libertate.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Cât costă să nu fii rasist

Traducerea în Italia a romanului Simion liftnicul s-a bucurat de oarecare succes. Nu e cu totul exclus ca și biserica greco-catolică de la noi să fi avut un rol în acest sens. A nu se înțelege că aș fi greco-catolic, Doamne ferește! Am însă câțiva prieteni de această confesiune. Unul dintre ei a aranjat cu Papa, i-a dat un telefon și i-a spus, uite, avem aici un scriitor foarte talentat, ar merita să fie tradus în italiană. Nu era Papa de acum, era altul. Pe urmă, cartea a fost nominalizată și la Premiul Strega Europeo, care în acel an mi se pare că nu s-a mai acordat. Citește în continuare →