Marta Petreu – țintă fixă (V)

KOCSIS Francisko – Despre ce încă n-am vorbit

Există şi astfel de lucruri. Chiar dacă par neverosimile. Dar să le povestim într-o ordine convenabilă memoriei.

De la jumătatea anilor şaptezeci, prima generaţie masivă de tineri şcoliţi la ţară şi în oraşele mici a intrat în facultăţi. Fenomenul s-a văzut imediat în popularea cenaclurilor literare şi în asediul asupra revistelor. Atunci nu mi-a trecut prin cap să fac o listă cu aspiranţii la gloria literară, dar nu exista oraş mai răsărit în care să nu existe măcar un grup de câteva persoane cu astfel de idealuri. Şi toţi trăgeau spre marile centre universitare. Cu rost. Dacă aş fi întocmit lista aceea, cred că aş fi avut cel puţin o sută de nume de tineri care au reuşit să publice câte o poezie, câte un grupaj, câte o carte ceva mai târziu. Ţin minte şi acum zeci de nume ale unor tineri care s-au pierdut pe drum, au renunţat ori şi-au descoperit alte vocaţii, cine ştie, ori şi-au dat seama că s-au lăsat ademeniţi de o falsă chemare.

Citește în continuare →

Marta Petreu – țintă fixă (IV)

Luciana Lia SIMA

Nevoia de un Altul. Poezia Martei Petreu

În Hegel și utopia recunoașterii, eseu apărut inițial în 1991, în Teze neterminate și reeditat apoi, în 2012, în O zi din viața mea fără durere, Marta Petreu utilizează conceptul hegelian de mișcare a recunoașterii în analiza câtorva opere din literatura universală, de la Cântarea Cântărilor la prozele lui Cervantes, Holban, Marin Preda, Tolstoi și la teatrul lui Ibsen, Camil Petrescu și Strindberg. În Fenomenologia spiritului,Hegel pune realizarea adevărului certitudinii de sine pe seama unei necesare mișcări de recunoaștere care ar avea loc între doi indivizi aflați „față în față”. Conștiința-de-sine, în fenomenologia filosofului german, este văzută ca având un obiect dublu, unul „al certitudinii sensibile și al percepției”, care este un Altul și unul al doilea, „al esenței adevărate”, care este ea însăși și care apare doar ca opoziție cu acest un Altul1.

Citește în continuare →

Marta Petreu – țintă fixă (III)

IV. Comentarii tematice și globale

Iulian BOLDEA

Exerciţii de luciditate

Eseurile Martei Petreu se disting prin onestitatea interpretării conceptelor şi formelor culturale, într-o scriitură directă, distinctă, argumentată. Fascinată de paradoxuri şi de teme controversate, Marta Petreu resimte repulsie faţă de impostura intelectuală, faţă de mistificările de orice fel, faţă de „literaturocentrism” sau faţă de pervertirile şi manipulările logicii, interpretând teme problematice ale mentalului românesc, dar şi complexe, neîmpliniri şi refulări ale unor personalităţi. „Strălucită eseistă, informată filosofic”, aplicând „la literatură observaţii din logică şi din filozofie” (Nicolae Manolescu), Marta Petreu reliefează fisuri, tare, neconcordanţe din biografia unor scriitori sau filosofi, în conjuncţie cu statutul unor probleme actuale ale culturii româneşti.

Citește în continuare →

Marta Petreu: țintă fixă (II)

III. Comentarii de carte

Ion POP

Blaga, între legionari și comuniști

Despre opera Martei Petreu, afirmată major în toate cele trei ipostaze ale sale, de poetă, prozatoare şi eseistă, cred că ar fi foarte potrivită evocarea versurilor argheziene dintr-un Psalm cunoscut: „Ispitele uşoare şi blajine / N-au fost şi nu sunt pentru mine”. Poemele dominate de practica simbolică a „vivisecţiilor în oglindă” chemând cuvintele, încă de la debutul din 1981, la judecata şi proba adevărului, un roman precum Acasă, pe câmpia Armaghedonului, ce evocă cu un curaj şi o demnitate de autor tragic un tensionat episod din istoria familiei de ţărani în care s-a născut, i-au situat scrisul sub semnul confruntărilor cu viaţa imediată şi proiecţiile ei metafizice. Cele câteva cărţi de eseuri filosofice şi literare, publicate până acum, atestă aceeaşi îndrăzneală a abordării unor teme dintre cele mai dificile şi, în felul lor, „delicate”. A fost cazul cu Ionesco în ţara tatălui, Un trecut deochiat (despre Cioran), apoi cu Diavolul şi ucenicul său, analizând raporturile dintre Mihail Sebastian şi profesorul Nae Ionescu –, şi toate au declanşat, alături de numeroase reacţii pozitive, şi atitudini la limita pamfletului. Autoarea lor nu s-a lăsat însă deloc intimidată, căci avea de fiecare dată argumentul documentării cvasi-exhaustive şi al analizei detaliate, nuanţate, a textelor şi contextelor în care acestea au fost scrise.

Citește în continuare →

Marta Petreu: țintă fixă (I)

Argument

De la debutul în poezie, în 1981, cu volumul Aduceți verbele, până la recenta carte Blaga, între legionari și comuniști (2021), cele trei paliere ale operei Martei Petreu – poezia, proza și eseistica istorico-filosofică – validează, fiecare în parte, o voce puternică și totodată  recognoscibilă a culturii române. Luat separat, fiecare domeniu menționat impresionează prin altitudinea discursului, însă, cu adevărat remarcabile în cazul operei Martei Petreu sunt coerența și coeziunea întregului construct. Și nu mă refer doar la punctele nodale, care pot fi identificate cu ușurință în volumele din cadrul aceluiași gen literar. Cărțile de eseistică (Un trecut deocheat sau Schimbarea la față a României/ Cioran sau un trecut deocheat, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Generaţia ʼ27 între Holocaust şi Gulag. Mircea Eliade şi Klaus Mann despre generația tânără ș.a.) se coagulează, predominant, în jurul scriitorilor interbelici, incursiuni curajoase și problematizante, care, fără a ocoli paradoxurile biografiilor și ale operelor implicate, ba dimpotrivă, manifestând un apetit aparte pentru înțelegerea acestora, propun configurarea portretului „omului sub vremi”. De asemenea, cele două romane – Acasă, pe Câmpia Armaghedonului și Supa de la miezul nopții –, dincolo de o viziune și un substrat mitic comun, continuă și dezvoltă teme și motive poetice bine cunoscute. În ansamblu, scriitura Martei Petreu oferă o fascinantă șansă de a observa resorturile care definesc raporturile dintre persoana (biografică) a scriitorului și literatura pe care acesta o creează. 

Citește în continuare →

Leo Butnaru – Despre timp, între șotron și bolero

Ce să mai vorbim: nu mai sunt timpurile alea… Cu toate ale lor. Inclusiv cu filme indiene, după care coșurile de la ieșirea din cinematograf se umpleau cu șervețele de hârtie fleșcăite de lacrimi, iar până să înceapă proiectarea filmului următor supraveghetorii sălii se întâmpla să trezească din leșin câte vreo spectatoare supersensibilă.

(Ah, iar pe timpul romantismului, duduile se întorceau de la întâlnire cu sutienul umed de lacrimile iubiților!…)

Citește în continuare →

Marian Ilea – Primul caz de Covid din Desiştea

În cimitirul bisericii din Deal e adunată lumea din Desiştea. E 16 decembrie, anul 2020. Ştefan Indrei e în sicriu. Mort. „L-o adus de la corhazu’ din Vişeu”, zice frate-so, Găvrilă Indrei. „Ştefan o fo’ mai mare ca mine cu doi ai, io am optzăci şi unu”, mai zice Găvrilă Indrei. Nu-l ascultă nimeni. Babele din Desiştea tac, încruntate.

„O stat sîngur în casa din Deal pe care-o are-n Desiștea. Zăce ai de singurătate fără Agripă, muierea lui. O sunat-o amu’-s două săptămîni, la ceasurile trii de dimineaţă. I-o zîs: ‘Agripă, îi gata. Cheamă Salvarea şi hai şi tu cu iè, să-ţi dau banii de-nmormîntare, că mă sufocă Covidu’ ăsta de-amu’”, mai zice Găvrilă Indrei.

Citește în continuare →

Andreea Pop – Radicalizarea calculată

Un fel de fast & furious sentimental scrie Alexia Ema Burneci, într-un debut care se consumă între elanul și febrilitatea licențioase și tușele identitare melancolice (mai rare, e drept), sau măcar dark. Cu ochii la steaua Kajam e un volum în care biografia supurează la tot pasul – dispariția figurii masculine, sau provocările maternității de una singură sunt doar cele mai evidente – și redirecționează discursul intenționat vulgar, poza rebelă, nu de puține ori în irizare melancolică, care funcționează sub forma unor pasteluri urbane cu o notă serioasă.

Citește în continuare →

Călin Crăciun – Poetul și mema

Și de nu mai scrie nimic de băgat în seamă de aici înainte, cred că Lucian Brad poate rămâne un nume de neevitat când se vorbește de poezia momentului. Un indiciu în acest sens este tocmai faptul că prin volumul său de debut, Un om mai important decât oamenii*, a cam pus în dificultate critica literară, căci, deși sunt destule voci care s-au exprimat în legătură cu volumul, au făcut-o pe fugă, evaziv, sesizându-i noutatea, stranietatea, curajul sau asumarea riscului, experimentalismul, siajul postumanist și postironic ori racordarea la spiritul generației.

Citește în continuare →

Ovidiu Moceanu – Suflete pereche

Sărbătorile au trecut ca un vis. În fiecare zi trebuia să fiu foarte atent ca nu cumva să nu o recunosc pe Irina. Semăna leit cu cele două surori ale ei gemene. Mi-am fixat câteva semne, dar dispăreau ca prin farmec a doua zi. Am stârnit, totuși, de câteva ori râsul fetelor, fiindcă le-am confundat pe gemene. Pe Irina aș fi recunoscut-o și dintr-o mie de surori gemene, după privirea ei inconfundabilă, zâmbetul abia perceptibil care îi însoțea cuvintele. Cele două vizite nocturne ale gemenelor m-au tulburat enorm și, de fapt, au hotărât plecarea mea mai repede decât aș fi dorit sau decât se aștepta Irina. Nu am înțeles de ce Irina le-a trimis noaptea la mine.

— Tu ai făcut lucrul acesta?! am întrebat-o înainte de plecare.

Citește în continuare →