În 1903, țarul Nikolai al II-lea al Rusiei călătorește de la Moscova la Sarov și îl deshumează pe Prohor Isidorovici Moșnin, canonizându-l drept Sfântul Serafim Sarovski. După instaurarea regimului sovietic, comisii speciale sunt trimise în 1920 la același mormânt, cu scopul de a destrăma iluzia incoruptibilității trupului și pentru a-l confisca, împreună cu întreaga avere a mănăstirii din Sarov. În 1992, terenul pe care se află mormântul liderului NKVD Lavrenti Beria, principalul responsabil al proiectului atomic al URSS, este înapoiat Bisericii Ortodoxe Ruse și redevine pământ consacrat al Bisericii Sfântului Serafim de Sarov.
Și totuși, ce diferență mare între inconștient și AI. Sau nu? Încă de dinaintea apariției unui chatbot propriu-zis, algoritmii de pe platformele digitale de socializare erau deja un fel de inconștient prost, apropiat mai mult de concepția pseudo-psihanalitică a unui inconștient-odaie tenebroasă a pulsiunilor. Ceva extern care ne dă bătăi de cap. Înregistrarea în baze de date a celor mai minuțioși nano-parametri ai atenției noastre garanta (și încă garantează) o precizie predictivă inegalabilă, favorabilă industriei de publicitate ahtiată după investiții cu risc zero. O singură diferență insesizabilă de câteva milisecunde este relevantă pentru plaja libidinală a individului, o milisecundă în plus acordată unei reclame este decisivă pentru a miza și a insista, și finalmente pentru a transforma acea fărâmă de interes într-o achiziție de succes. Toate astea fără o conștientizare din partea utilizatorului. Într-un fel, mergi la sigur când spui că inconștientul fiecăruia dintre noi se află într-un tabel de Excel, undeva prin America, extern, cuantificat la nesfârșit, rece. Un fel de borgesianism al văii de silicon: îmi imaginez Paradisul ca pe un fel de tabel infinit.
Paul Verhoeven este unul dintre cei mai ingenioși gânditori care s-au aplecat asupra raportului dintre memorie și tehnică. Este subiectul care-l dezvoltă în filmele sale RoboCop 1 (1987) și Total Recall (1990), profitând și de intuițiile geniale ale unor autori SF, dintre care o mențiune specială merită Philip K. Dick (We Can Remeber It For You Wholesale, 1966). Dacă efectele speciale din anii ʼ80-ʼ90 ai secolului trecut pot stârni azi zâmbete, în schimb filosofia sa articulată prin imagini cinematografice și idei scenaristice pot intra în dialog cu sistemele conceptuale de la sfârșitul secolului al XX-lea dedicate memoriei (în principal Gilles Deleuze) sau tehnicii (mai ales Betrand Stiegler).
Într-un text din 2008, Joseph Vogl discută apariția și transformarea telescopului într-un instrument astronomic. Textul scurt are două teze centrale, pe care Vogl le atribuie tehnicilor media ca atare: auto-referențialitatea – materialitatea tehnicilor media determină ceea ce poate fi transmis și cum, the medium is the message – și de-naturalizarea percepției. Utilizarea telescopului ca instrument astronomic de către Galilei presupune întocmai evaluarea sa drept instrument științific, înțelegerea modului în care funcționează – astfel, consacrarea sa drept instrument presupune propria sa teoretizare. Orice imagine și orice informație pe care telescopul o face accesibilă necesită și înțelegerea modului în care lumina pătrunde și este refractată de către instrument, modul în care lentilele interacționează cu lumina, efectul combinat al acestora pentru a produce/ a materializa o anumită imagine.
Pentru a înțelege valul recent de euforie și panică legat de evoluția tehnologiei, generat în principal de investițiile masive în platforme de inteligență artificială, poate fi util să facem un pas în spate și să dăm filmul istoriei înapoi, până la penultima euforie similară din pricini de tehnologie: și anume, discuțiile despre „revoluția științifică-tehnică” care vuiau în presa, discursurile politice și textele științifice de acum 50-70 de ani, în toată lumea dar cu precădere în blocul socialismului de stat.
Recent, într-un text1 care a circulat pe rețelele de socializare de la noi, se aducea în discuție relația problematică dintre amploarea luată de IA și muncitorii din breaslă care se simt amenințați de dezvoltarea tehnologică avansată. Vechea dezbatere privind apariția mașinii și înlocuirea proletarului pe de-o parte și progresul inimaginabil al omenirii, datorat tot ei, pe de alta, a început să devină din ce în ce mai prezentă în discursul public. Marea problemă a acestei dezbateri este că se menține în continuare în limita aceleiași contradicții: îndepărtarea corpurilor muncitoare (ca „deșeuri”) și îngroșarea rândurilor armatei industriale de rezervă vs. combaterea alienării proletariatului prin abolirea muncii ca trudă. Deși, scopul articolului amintit era să sublinieze că nu mașina este cea care duce la înlocuirea muncitorilor, ci șefii companiilor ca reprezentanți ai economiei capitaliste, și cât de necesară este organizarea în formațiuni sindicale, totuși el nu reușește să creeze o altă bază a discuției în afara opoziției menționate – există un rol progresist al mașinii, dar el este activat doar când mașina este privită ca un mijloc de producție care trebuie să treacă în mâna muncitorilor. De cele mai multe ori această narativă, care se opune narativei întreținute de clasa conducătoare (IA ne va lua slujbele și trebuie să acceptăm condițiile impuse de companii ca să ni le păstrăm) și care încearcă să combată transformarea mașinii în dispozitiv de disciplinare a muncii, ascunde de fapt rolul acesteia într-o economie a risipei și militarizării. În plus, unul din neajunsurile unei astfel de abordări, este că operează cu o categorie restrânsă de proletariat, folosită universal, dar care reprezintă în mare doar muncitorul occidental. Al doilea neajuns, în schimb, menține narativa progresistă în limitele discursului reformist (condiții mai bune de lucru, salarii mai mari), fără deschiderea către o perspectivă mai revoluționară. Iar ultimul, chiar și spectrele perspectivei așa-zis revoluționare se păstrează în continuare în limita contradicției menționate – preluarea mașinii de către muncitori va pune capăt alienării și va aboli truda.
Andrew Feenberg oferă o distincție utilă între trei moduri de a ne raporta la tehnologie. Prima o vede ca pe un instrument neutru, a cărui utilizare depinde în întregime de scopurile noastre. A doua, în schimb, o înțelege, via Heidegger, ca operând esențialmente într-o logică a dominației. În fine, a treia perspectivă, pe care o adoptă și Feenberg, este una critică, respingând determinismul primelor două opțiuni: tehnologia reflectă soluțiile tehnice preferate într-un anumit context social, nicidecum o necesitate implacabilă. Chiar dacă, de regulă, încorporează interesele de putere ale ordinii existente, tehnologia poate la fel de bine să fie construită pentru a genera emancipare.1 Sau, așa cum subliniază și alți autori, există o relație dialectică între tehnologie și societate, între posibilitățile înscrise în dispozitivele tehnice și cele ale interpretării lor socio-politice, o relație mereu predispusă la surprize și ambivalență: aceeași tehnologie poate fi, de pildă, înțeleasă ca instrument de dominație, sau, dimpotrivă, de emancipare.2
Una din plăcerile mele de zi cu zi e să iau micul-dejun cu un serial în fața ochilor. Un obicei care îmi mănâncă tot mai mult timp, cu cât e serialul mai captivant. Și, în ultima vreme, am tot vizionat sezoanele din Star Trek – cel original din anii ʼ60.
Mă consider, defel, un procrastinator înrăit, dar adevărul e că din momentul în care mă trezesc deja încep „munca” – dacă poți să o numești așa – când încep să produc date pentru diversele aplicații și platforme digitale.
În septembrie 2024, Microsoft și Constellation Energy au anunțat un acord de douăzeci de ani pentru reactivarea reactorului Three Mile Island Unit 1, închis în 2019, cu scopul exclusiv de a alimenta data center-urile pentru antrenarea modelelor de inteligență artificială. Acest acord are forma exemplară a tehnologiei despre care vreau să scriu aici. Capitalul digital re-pornește un reactor pe care comunitatea îl închisese după accidentul nuclear din 1979 de la Three Mile Island Unit 2, pentru a alimenta o operație de extracție epistemică globală, ceea ce face din infrastructura cibernetică contemporană o tehnologie a reacțiunii prin chiar forma proprietății și a operării sale, indiferent de conținutul ideologic al modelelor pe care această infrastructură le antrenează. Rezonanța pe care acest acord o are în raport cu tematica anchetei Vatra cere a fi precizată cu claritate: condițiile materiale în care aceeași infrastructură poate funcționa ca tehnologie de reacțiune sau ca tehnologie de emancipare se decid la nivelul proprietății și al cosmotehnicii care o operează, dincolo de simpla chestiune a uzului. Acesta e sensul în care tratarea AI ca pharmakon, în descendența lui Stiegler (2010), deschide problema: ca otravă și remediu deopotrivă, în funcție de configurația materială a operării sale.
Recunosc de la bun început că îmi este greu să atribui agentivitate tehnologiei. A o vedea emancipatoare sau reacționară înseamnă a o considera capabilă să manifeste imaginație în afara sistemului în care trăim, ceea ce presupune că nu sistemul însuși e problema, ci instrumentul. Ca să deținem internetul ar trebui mai întâi să deținem lumea. Dar aceasta este deja o altă conversație mult mai complexă, despre cum schimbăm lumea, nu despre ce face tehnologia cu și din noi.
revistavatra.org 