Acest text reprezintă versiunea ușor modificată și prescurtată a comunicării pe care am ținut-o în august 2026 la Școala de vară „Ecologii ale emancipării” de la Câmpul Cetății, dedicată Iluminismului întunecat. Își păstrează prin urmare registrul oral și tonul speculativ de acolo. Le mulțumesc cu această ocazie colegilor co-organizatori Szilágyi Botond, Alex Cistelecan și Attila Tordai.
El s-a născut dintr-o încercare de-a înțelege de ce, în ciuda unui sentiment răspîndit de iritare față de retorica așa numitelor „principii iluministe”, ce par să sune la fel de gol ca „valorile europene”, atacul neoreacționar[i] fățiș la adresa lor produce șoc și groază.
Ce rămâne după emancipare? Fragilitatea unei autonomii
În imaginarul tradițional, portretul feminin s-a construit frecvent în jurul vulnerabilității, gracilității și al unei poziții de subordonare. În cadrul acestei mentalități, femeii îi era atribuit un model existențial bazat pe docilitate și obediență, destinul ei fiind adesea tutelat de o autoritate masculină care aproba sau dezaproba anumite decizii, comportamente sau tipare relaționale. Femeia se afla, așadar, într-un context de inegalitate sau de inechitate ce reverbera în mai multe paliere (politice, sociale, profesionale, literare și familiale). Un asemenea context favorizează dependența și vulnerabilitatea, limitând spațiul autonomiei feminine și posibilitatea afirmării individuale. În formele sale extreme, această relație de inegalitate se poate manifesta și prin abuz fizic sau emoțional: opiniile femeii sunt invalidate, iar aceasta este subestimată constant și diminuată din punct de vedere intelectual.
O discuție despre „fetele emancipate” ale literaturii, fie ele autoare sau personaje, pornește, implicit, de la existența și a celor „mai puțin” emancipate, ca să nu spunem „neemancipate”. De fapt, termenul de emancipare își capătă sensul chiar din această opoziție: pentru a vorbi despre o femeie emancipată, procesul emancipării este, în definitiv, cel vizat, adică depășirea/ ieșirea din acele condiții, contexte, norme, relații de putere ș.a. care o condamnau la „minorat”, dacă ne gândim la poziția kantiană, emanciparea fiind o formă de autonomie a gândirii/ a rațiunii (curajul de a gândi independent) sau, pe linie marxistă, o eliberare de exploatare socială și economică. Așadar, interesul ar viza acțiunea de a trece de la constrângere la autonomie, de la dependență la libertate, de la subordonare la egalitate și lista poate continua, culminând cu atingerea dezideratului de a /(-ți) determina (intelectual, economic, social) propria existență/ mod de a trăi. De cele mai multe ori însă traiectoriile nu sunt în linie dreaptă. Ieșirea dintr-o formă de subordonare nu se soldează, automat, cu atingerea statutului de libertate, orice ar însemna aceasta. Formal și/ sau substanțial lucrurile pot diferi semnificativ. Mai mult chiar, uneori, ieșirea dintr-o formă de subordonare presupune, de fapt, picajul într-o alta.
Acest dosar al Vetrei e unul de continuitate cu cele apărute în ultimii trei ani, în numărul 9, dedicate poeziei, prozei și dramaturgiei scrise de femei, de o generație foarte talentată de scriitoare, care au îmbogățit peisajul literar autohton, făcându-le vocea mult mai pregnantă, într-un cor dominant masculin, ceea ce nu e de mirare într-o societate cu puternice, încă, reflexe patriarhale. De data aceasta, m-a interesat nu doar cât de diverse, variate, originale sunt aceste voci ale scriitoarelor contemporaneității, ci și când au început ele să se audă, firav, timid, abia perceptibil, la început, lăsate repede uitării, odată cu dispariția lor fizică, chiar dacă inițial au fost primite entuziast de scriitorii și criticii din mainstream, ca apoi să recupereze din nou decalajul și lucrurile să se așeze pe un făgaș mai echilibrat din punct de vedere al vizibilității de gen.
Festivalul Internațional ISCM World New Music Days 2026, desfășurat sub tema sugestivă „Columna Infinită”, a transformat Bucureștiul, în perioada 23-31 mai 2026, în capitala incontestabilă a muzicii contemporane mondiale. Acest eveniment prestigios, recunoscut drept cel mai longeviv și influent festival de profil la nivel mondial, a fost fondat în anul 1923 de Societatea Internațională pentru Muzică Contemporană (ISCM). Ediția din 2026 a marcat o revenire istorică a festivalului în România după o absență de 27 de ani, singura găzduire anterioară având loc în anul 1999 sub coordonarea regretatului compozitor Nicolae Brânduș. Organizarea la standarde de excelență a acestei ediții a fost asigurată de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR) și de Secțiunea Națională Română a ISCM (SNR-SIMC), în strâns parteneriat cu ARTEXIM și cu sprijinul Ministerului Culturii. Conceptul artistic și implementarea sa au fost asigurate de o echipă remarcabilă, coordonarea artistică fiind realizată de compozitoarea Diana Rotaru, președinta SNR-SIMC, direcția artistică fiind asigurată de compozitorul Dan Dediu, președintele UCMR. Dedicată aniversării a 150 de ani de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși, tema „Columna Infinită” a integrat capodopera brâncușiană ca o metaforă elocventă a undelor sonore, a ascensiunii și deschiderii imaginației artistice spre noi teritorii creative. Pe parcursul celor nouă zile intense de festival, Bucureștiul a găzduit peste 60 de delegați oficiali ai secțiunilor naționale ISCM și peste 80 de compozitori internaționali, evenimentul atrăgând un public record de peste 10.000 de spectatori, specialiști de renume, manageri culturali, dar și melomani dornici să descopere expresivitatea limbajelor muzicale ale prezentului. Amploarea festivalului s-a tradus în 23 de concerte și evenimente artistice în care au fost interpretate 98 de lucrări, dintre care 70 de creații internaționale și 28 de lucrări românești, selectate riguros din sute de partituri trimise din toate colțurile globului.
În limba originară, Julian Radlmaier și-a numit filmul Sehnsucht in Sangerhausen, conceptul titular fiind un produs local al tocmai sitului ales. Pionier al romantismului german, poetul bântuit de dorința lipsită de obiect precis și mânat de aspirația înspre infinitul inefabil, Novalis s-a născut la o distanță infimă de orășelul filmat. Traducerea Phantoms of July mută focusul dinspre ambianța emoțională a spațiului pe narațiune, anticipând ramificațiile spectrale și supralicitându-le importanța. Afinitățile filosofice sunt absorbite în însuși țesutul filmului și destul de deslușite încât să nu trebuiască anunțate în titlu. Folosirea inserțiilor supranaturale pentru împletirea temporalităților într-o tapiserie transgenerațională a oprimării sociale e strategia cea mai intrigantă a filmului. Nu atât apariția sporadică a spiritelor morților, cât persistența doleanțelor lor – pentru emancipare, eliberare de muncă, solidaritate – și emergența conștiinței de clasă fac subiectul filmului. Titlul anglofon se referă la fantomele utopiilor uitate. Însă potențialul lor nu pare pierdut de tot, ci suspendat în aerul saturat de vară, așteptând să fie reactivat. Aflat la convergența dintre sensibilitatea democratică a cineastului și influențele sale literare elitiste, dintre materialismul istoric și idealismul magic, dintre realismul documentar și formalism, dintre implicarea politică și plăcerea pur estetică, sau dintre ironia romantică și trăirea sinceră, cel mai nou film semnat de Radlmaier surprinde.
Bogdan Crețu revine cu un nou roman, și fumul se ridica la cer, publicat acum câteva luni la editura Polirom. O nouă cronică de familie care coboară de această dată ceva mai în spate, nu numai în perioadele comunismului românesc, ci și în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial și în Masacrele de la Odessa din 1941.
Există două coordonate prin intermediul cărora am ales să scriu despre carte: pilonul postmemorial și cel al experienței religioase în relație cu trauma istorică, care este susținut tocmai prin intermediul celui dintâi.
Seria poveștilor colective, care fac nota distinctivă a prozei Liliei Calancea, continuă cu Hora înfometaților (Polirom, 2026), un roman frisonant despre foametea basarabeană a anilor 1946-1947, redată prin ochii a trei generații de femei exemplare, cu vocația sacrificiului și cu conștiința importanței păstrării active a memoriei neamului. Tot niște istorii colective erau consemnate și în precedentele romane apărute la editura Polirom – Sunt oare un călău? (2022) și Alionușka (2023), scrise și ele dintr-o dorință presantă de a spune și, astfel, de a elibera, de a întelege și, mai ales, de a nu repeta episoade critice din istoria recentă. E vorba despre experiențe extremiste, precum cea nazistă, a lagărului de exterminare de la Treblinka, în Sunt oare un călău?, sau despre cea a „patriotismului“ isteric, mutilant al anilor ‘90 dintr-o Republică Moldovă desfigurată de convertirile zgomotoase la românism. O zicere abruptă, năvalnică, uneori brutală, caracterizează literatura dureros de lucidă a Liliei Calancea, care se dovedește magistrală în disecarea mecanismelor de formare și de funcționare a minții arhaice; lipsită de iluzii cu privire la umanitate luată la modul general, prozatoarea vede omul ca pe un proiect încă aflat în stadii incipiente de evoluție. Este suficient ca memoria, legea și religia să slăbească pentru ca mentalul arhaic să se activeze și să iasă la atac,capabil de cele mai cumplite atrocități.
Era cât se poate de firesc ca poezia să ajungă pe Internet, să fie prezentă pe toate rețelele de socializare sau platformele accesibile online. Iar odată ajunsă acolo, să suporte mutații, să treacă prin metamorfoze. Tocmai de aceea, de-a lungul timpului, am și inițiat la Vatra realizarea mai multor dosare tematice dedicate literaturii de pe Internet. Evoluția comunicării online și-a pus numaidecât amprenta asupra modalității de exprimare artistică în toate domeniile, fapt privit ba cu entuziasm, ba cu reticență, în funcție de diversele raportări ideologice. În poezie, o astfel de influență s-a făcut vizibilă prin integrarea terminologiei specifice, a emoticonului și a altor mărci, cum sunt abrevierile și memeurile. La noi, în 2019, se remarca Tudor Pop prin accentuarea limbajului internautic, poeziile sale luând forma mesajelor scrise pe Instagram, la modul „realist” chiar.