de VATRA

Romulus Rusan – Un om moderat (inedit)

Am trăit mult mai intens decât temperamentul meu. Deși par un om liniștit, am trecut prin aventuri nenumărate, de care m-am ferit, dar care nu m-au ocolit, ba m-au căutat cu asiduitate. De fiecare dată am ieșit din încurcătură întărit și fără să fac mari eforturi sau compromisuri compromițătoare. Cred că cel mai mult m-a ajutat faptul că nu mi-am dat importanță și n-am căutat să par mai mult decât sunt. Am avut accidente și întâlniri dure cu apa (la Sf. Gheorghe mi-am luxat șoldul), cu focul (la Berlin ne-a luat foc bucătăria) și cu pământul (cutremurul cel mare din București). Am avut accidente de automobil (la Sântimbru, lângă Alba Iulia), de alpinism (în Munții Retezat), m-am intoxicat cu conserve (la Padova), cu ciuperci (la Comana). Sunt un om stângaci, care vărs și sparg pahare, care trag firul telefonului după mine și răstorn pe pantaloni farfuria cu supă, dar în marile încercări Dumnezeu ține cu mine (cu noi) și ne ajută, încât am ajuns să cred că fiecare noroc se înalță pe ghinionul pe care-l învinge.

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Interludii (VI)

Numai morții știu dacă moartea e ceva adevărat. Îmi amintesc abia acum iarna aceea și fantomele ei ca niște mingi moi. Celelalte anotimpuri au fiecare locul lui, cu întâmplări mai mult sau mai puțin anonime. Dar iarna aceea lipsește sau e în altă parte. Ca muzica pe care o auzi răzbătând până la tine dintr-o altă cameră, sau poate de undeva din depărtare, încât în cele din urmă nici nu o mai auzi propriu-zis, doar o bănuiești. De parcă ar fi fost un singur anotimp, cu neînsemnate variații de peisaj. Știu că, pe vremea când căutam împreună perfecțiunea morală, Moșul m-a invitat odată, singura dată, la el acasă. Și îmi amintesc că era iarnă, dar nu-mi amintesc ninsoarea sau drumul prin zăpadă. Poate și din cauză că amintirea a ceea ce a urmat e mult mai puternică.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Opțiuni și destine

 Când Drumul egal al fiecărei zile a apărut în traducere franceză (Vienne le jour, 2009), autoarea cronicii din Le Monde, referindu-se la nevoia de singurătate resimțită într-un cămin studențesc, a făcut o trimitere la eseul Virginiei Woolf – O cameră separată/ A Room of One‘s Own – deja clasicizat ca manifest feminist, contestat, apărat etc.

   Îi admirasem cu gelozie romanele, conștientă că arta ei nu-mi era la îndemână. Nu aveau să mă convingă nici acei generoși lectori francezi care au apropiat Dimineața pierdută/Matinee Perdue de Doamna Dalloway, probabil tot prin prisma scrisului feminin.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – O gălățeancă îndurerată (Elisabeta M.Z. Ionescu)

Cîtă suferință se găsea prin Galații sfîrșitului de veac XIX s-a vărsat toată în poemele Elisabetei M.Z. Ionescu. Deși a făcut un bine (de nu mai multe) cultural orașului (scoțînd chiar o revistă, Luceafărul, în 1897), Zanfir Ilie o lasă afară din încăpătorul său dicționar.1 Noroc doar că o repertoriază Stănuța Crețu în Dicționarul…ieșean2 și ne spune ceva despre hărnicia ei, împrăștiată prin tot felul de reviste (între ele și Literatorul, căruia îi și dedică o poezie; și lui Macedonski una, firește), dar și adunată în trei volume: două de poezii (Impresiuni.1883-1894, Versuri de Elisabeta M.Z. Ionescu, Tipografia Nouă, Galați, 1894, și Din clipele vieței, Poesii de Elisabeta M.Z. Ionescu, 1895-1899, Tipografia ziarului ”Foaia populară”, București, /f.a./) și una de proză: Elisabeta M.Z. Ionescu, Clipe de durere. Prosă, 1895-1899, Tipografia ”Foaia populară”, București, 19003 (anunță, cu prilejul celei de-a doua cărți, și o piesă ”într-un act” – O întîlnire – de va fi scris-o). Stănuța Crețu zice că suferea de o ”nefericită infirmitate”,4 ceea ce motivează biografic revărsarea de suferință. Peste toate, rămîne și orfană de tată destul de devreme (după cum se vede din bocetul Părintelui meu). Moartea, de altminteri, i-a dat tîrcoale încă din fragedă copilărie: ”în mica mea copilărie de patul morții eu aproape am fost”, mărturisește ea în poemul în proză Mama. O biografie, așadar, nu doar predispusă, ci chiar destinată calvarului (mai adăugîndu-se, firește, și supliciul – fatal! – de iubire).

Citește în continuare →
de VATRA

Cătălin Pavel – Intersecția

– Mă auzi? E muzica tare afară, stai să-mi pun căștile.

– Te aud. Te aud, repetase, cu o voce din care eliminase slăbiciunea, ridicîndu-se pe jumătate din pat.

– Sînt plină de nervi! Trebuie să-ți povestesc. N-aveam pe cine să sun la ora asta. Ești în București? Noi sîntem la mare de trei zile. Adică am venit împreună, dar acum mă bate gîndul să plec singură acasă. Ai timp să-ți zic?

– Da, am timp, zise el, aruncînd o privire îngrijorată alături, unde i se păruse că vede o mișcare.

Citește în continuare →
de VATRA

Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (V)

Cornel MORARU          

Tentația rescrierii

Romanul Întâlnirea (Polirom, 2003, 2007, 2008) e rescrierea unei proze mai vechi de mari dimensiuni, cu titlul omonim. Povestirea, ea însăși un microroman, n-a mai fost reeditată împreună cu celelalte proze din vol. Vară-primăvară (1989), unde a apărut prima și ultima oară. Semn că noua variantă, sub formula de „roman poematic” (la început), o transformă în mod substanțial. Contrar aspectului de roman experimental, din primele variante, textul (față de cel din nuvelă) câștigă în transparență. Se simte o relaxare (poate și un sentiment al datoriei împlinite), o decomprimare a tensiunii acumulate, scrisul e mai puțin crispat. Unele pagini par scrise într-un fel de transă, de euforie auctorială, în funcție de starea de spirit a personajelor. Este momentul eliberării – cum afirmă într-o confesiune prozatoarea – de constrângerile cenzurii și autocenzurii. În schimb, se acutizează cumva decalajul tot mai vizibil dintre timpul scriiturii și timpul istorisit (în povestire aproape se suprapun). Acum realitatea și discursul sunt două entități care nu se mai sincronizează.

Citește în continuare →