Am publicat aici, în urmă cu câteva luni, un text în care îi făceam un cât mai discret elogiu. Era în preajma aniversării zilei sale de naştere şi aş fi vrut să-i ofer o mică bucurie. N-a mai apucat să-l citească. A murit în zorii zilei de 16 aprilie, către sfârşitul slujbei de Înviere. Împlinise, în urmă cu puţine ore, optzeci şi doi de ani. Oficial, data sa de naştere era 17 aprilie, dar o aniversa oarecum în secret pe 15 aprilie, fiindcă tatăl său îi spusese mai demult că i-ar fi înregistrat naşterea cu o întârziere de două zile.

În Vinerea Mare, pe la patru după-amiază, m-a sunat ca să-mi mulţumească pentru bucăţica de miel pe care i-o trimisesem, aşa cum obişnuiam de mai mulţi ani – mai precis, din momentul când încetasem să mai mănânc miel de Paşte, fiindcă îmi spusese cineva că mielul e copilul oii, iar când îl iei de la mama lui, ea behăie amarnic şi îl caută apoi ore în şir prin toate cotloanele… Mă rog, între timp, criza asta de sentimentalism mai diminuase. Mă aflam în grădină, tocmai terminasem de curăţat câţiva butuci de vie şi, când am văzut pe ecranul telefonului numele Bălăiţă, am tresărit temându-mă că uitasem să-l sun de ziua lui. În ultimele săptămâni vorbiserăm la telefon ceva mai des decât de obicei, după ce aflasem că avea probleme la un picior, cărora medicii nu reuşeau să le dea de capăt. Pe fondul unei mai vechi flebite, complicată de insuficienţa venoasă, apăruse o eczemă care îi subţiase într-atât pielea încât o hemoragie era oricând posibilă şi chiar se întâmplase de câteva ori, vederea sângelui prelins pe parchet speriind-o teribil pe doamna Lucica. M-am interesat încă o dată de problema lui cu piciorul, l-am întrebat dacă a fost la medic şi ce tratament i-a prescris acesta, căutam să-l ajut în vreun fel, fără să-l pot ajuta propriu-zis. Părea într-o formă bună. Tocmai aflase de la fiul-său bancul cu Picasso şi se grăbi să mi-l spună. Picasso vrea să-şi facă o casă de vacanţă, stă de vorbă cu un constructor, îi schiţează pe o hârtie cam cum ar vrea să arate casa, iar la urmă îl întreabă de preţ. La care acela îi răspunde: nu vă costă nimic, doar semnaţi-mi desenul ăsta cu schiţa casei! – izbucni în râs, două, trei hohote. Am râs şi eu puţin, din politeţe, cu impresia că mai citisem pe internet ceva asemănător. Pe urmă, am comentat un pic împreună prestaţia unui anumit personaj public, iar eu am ţinut neapărat să fac pe deşteptul spunându-i că, după părerea mea, corectitudinea politică este o specie de sentimentalism. Ehei, dacă ar fi numai asta!… Îi plăcea bârfa, sau mai degrabă şueta. Pe un dulap din bucătărie lipise un citat cules din metroul new-yorkez: Să nu ai încredere în oamenii care urăsc bârfa şi n-au purtat niciodată blugi. La ora aceea, moartea era o ipoteză îndepărtată, improbabilă.

A doua zi, spre seară, când l-am sunat pentru a-l felicita de ziua lui, era internat în spital pentru o durere în piept. Medicii îi descoperiseră pleurezie la unul din plămâni, poate şi pneumonie. Vorbea cu dificultate, cred că îi puseseră un aparat de oxigen, dar, câtuşi de puţin îngrijorat, ţinu să-mi spună (încă o dată) bancul cu Picasso. L-am oprit, amintindu-i că mi-l spusese cu o zi înainte. De unde pneumonie? Nu mai ieşise din casă de câteva săptămâni, n-avea chef – descoperise că „n-am chef” este un răspuns foarte potrivit atunci când eşti întrebat de ce refuzi sau nu vrei să faci ceva, îl amuza. După succesul cu „Învoiala”, îi revenise pofta de scris, se adâncise în lucrul la volumul al doilea al „Ucenicului neascultător”, lumea din jur aproape că nu-l mai interesa. Lucra noaptea, ziua dormea până după prânz, era mulţumit şi spera să-l termine cât mai curând. S-a dus la spital doar fiindcă îl durea ceva în piept, nici n-ar fi vrut să se interneze, însă medicii au insistat că trebuie să rămână sub control. Mi-a vorbit despre toate acestea doamna Lucica, în dimineaţa următoare, când m-a sunat să-mi spună că murise. În zori, când încă nu se luminase de ziuă. Între timp, ea gătise mielul, făcuse drob şi vopsise ouă, voia să-i ducă la spital, el îi ceruse. Când a sunat telefonul, se grăbi să răspundă pentru a-i spune lui Gigi că aproape totul e gata şi, în cel mult o oră, va ajunge la el la spital. Însă la telefon nu era el, ci o femeie, probabil medicul de gardă.

Cred că am fost printre primii pe care doamna Bălăiţă i-a sunat, puţin după ora şapte dimineaţă. A răspuns la telefon soţia mea, astfel şocul a fost cumva amortizat. Nu am putut spune nimic, mi-era teamă să deschid gura. Ştiam, presupuneam că e singură, că nu e nimeni care să o ajute sau măcar să-i spună o vorbă de consolare – Matei se afla la mii de kilometri depărtare, în Brazilia. Am văzut cu ochii minţii o femeie în vârstă, ea însăşi cu o sănătate problematică, umblând în zilele Paştilor pe la ghişeele administraţiei pentru a îndeplini formalităţile birocratice ale morţii. În mai puţin de jumătate de oră, eram în drum spre Bucureşti, unde am ajuns înainte de prânz. Am găsit-o pe doamna Lucica împreună cu o veche prietenă de familie, doamna Lia Pardău. Doamna Pardău trecuse prin experienţa pierderii soţului în urmă cu cincisprezece ani, „când erau încă tineri”. În casele în care a murit cineva, e o linişte confuză, care prefigurează vidul. Întreruptă la intervale de soneria telefonului, mesaje de condoleanţe. Aveam impresia că deranjez, venisem la cineva care plecase de acasă. M-am aşezat în fotoliul în care stăteam de obicei; alături, un scaun ceva mai înalt, acum gol. Nu prea ştiam despre ce să vorbim sau, în orice caz, nu voiam să-mi spună cum se întâmplase, aflasem oricum din convorbirile telefonice la care asistam involuntar. De fapt, ne aflam într-o mare încurcătură. Doamna Lucica a propus să-mi facă o cafea, mai băusem una pe drum, dar mi s-a părut nepoliticos să o refuz. Mi-a mai spus că l-a sunat pe Matei şi că acesta va ajunge în Bucureşti abia marţi dimineaţă. Ceea ce însemna, la un calcul sumar, că înhumarea ar putea avea loc abia joi. Până atunci trebuia obţinut certificatul de deces, angajată o firmă de servicii funerare, rezolvată problema locului de veci, pe care Bălăiţă o ignorase magnanim (ce mi-ai făcut, măi Gigi, măi!… exclama din când în când doamna Lucica). Urma să se ocupe de toate acestea un ins căzut din provincie, fără niciun fel de relaţii în Bucureşti, cu o minte destul de prost organizată şi pe deasupra copleşit de tot felul de sentimente defetiste… Vorbind şi întrebându-ne, căutând numere în agenda telefonului sau proiectând acţiunile zilelor următoare, îl transformam treptat pe Bălăiţă într-o noţiune abstractă. Pe de altă parte, prezenţa lui era cumva iminentă, cred că nimeni nu s-ar fi mirat dacă ar fi intrat la un moment dat pe uşă, cu mersul lui niţel aplecat, în vremea din urmă tot mai nesigur, şi, ridicându-şi larg braţele, ar fi exclamat: Oho, ia te uită cine a venit! Ce faci, Petrache, ce mai e pe la Bacău? Moartea e o farsă nerevendicată de nimeni.

Să le luăm pe rând. Pentru locul de înhumare, trebuia să mă întâlnesc cu un domn Crişan, de la Uniunea Scriitorilor. Doamna Bălăiţă vorbise la telefon cu Nicolae Manolescu, din câte am înţeles, plecat din ţară, de la care obţinuse numărul de telefon al domnului Crişan. La rândul meu, l-am sunat pe Gabriel Chifu – plecat din Bucureşti, dar nu şi din ţară –, să-l rog să mă ajute cu cazarea, fiindcă fiu-meu, la care aş fi putut rămâne peste noapte, era de asemenea plecat din ţară. Părea că jumătate din România se mutase în altă parte. Am aflat apoi că mai exista o persoană la care doamna Bălăiţă putea să apeleze pentru ajutor, Rodica Lăzărescu, de la COPYRO. Doamna Lăzărescu îl ajuta pe Bălăiţă redactându-i textele pe calculator, fiindcă în privinţa noilor tehnologii el era total incompetent. În zilele următoare, tot ea ne va ajuta, punându-ne la dispoziţie maşina cu şofer de la COPYRO şi facilitându-ne legătura cu o firmă de servicii funerare.

Dacă aş mai avea timp, dar nu mai am, aş scrie un roman sau măcar o piesă de teatru a cărei acţiune se petrece la sediul unei firme de servicii funerare. Deocamdată mi-am notat doar titlul: Post-Mortem. Multă lume ignoră utilitatea socială a unei astfel de activităţi, cu un extraordinar potenţial metafizic. Oamenii de acolo se ocupă în detaliu, cu precizie şi competenţă, de acele probleme ale vieţii (de apoi) care nouă, oamenilor obişnuiţi, ni se par extrem de complicate, aproape insolubile şi ne produc disconfort sufletesc. În schimbul unei sume corecte de bani, ei ne asigură, la despărţirea definitivă de cei dragi, igiena unei suferinţe pure şi, ca să zic aşa, lipsită de griji. Preluarea de la morgă a defunctului, spălarea şi îmbălsămarea lui, sicriu amenajat cu toate cele de trebuinţă, coroană, lumânări, batiste, colacii, coliva şi celelalte pomeni, fotografie gata înrămată, transportul la capelă şi atâtea altele, pe care nu mi le-am notat şi deci nu mi le mai amintesc…

Astfel, îndatoririle mele se simplificau apreciabil. După ce doamna Lucica avea să obţină de la spital certificatul medical de constatare şi apoi, de la administraţia locală, certificatul de deces, eu urma să iau legătura cu domnul Crişan, ca să obţin o scrisoare către Administraţia Cimitirelor, apoi să mă deplasez la sediul acelei Administraţii, de unde să obţin repartiţia pentru locul de veci, şi de acolo, să merg la Cimitirul Bellu, pentru a mi se indica locul unde urma să fie făcută înhumarea. În teorie, pare într-adevăr simplu. În realitate, să nu uităm că eram în prima zi de Paşti, când mai toate instituţiile erau închise. Nu ne rămânea altceva mai bun de făcut decât să aşteptăm până a doua zi, când măcar unele dintre ele se vor fi deschis.

După-amiază, începu să plouă. Deocamdată timid, indecis, picături mici şi rare alcătuind o cortină străvezie, dincolo de care, văzute de la fereastra camerei de hotel, clădirile deveneau incolore şi aproximative. Cu unele intermitenţe, a plouat apoi toată noaptea, apăsat, mocăneşte. Spre dimineaţă, când m-am trezit, am constatat că uitasem să-mi iau de acasă picăturile de Azarga, astea sunt pentru glaucom, şi pastilele de Sintrom, pentru piciorul cu tromboză. Trebuia să caut o farmacie cu program permanent, am căutat mai întâi pe internet şi am găsit-o undeva pe Magheru, numai că nu avea Azarga. Oare mi s-a părut, sau într-adevăr farmacista aceea s-a bucurat când mi-a spus că nu are Azarga? Am luat-o înapoi pe jos, spre Lascăr Catargiu, cu senzaţia că nimerisem într-o altă dimensiune. La şapte şi jumătate dimineaţa, pe străzile din centrul capitalei trecea câte o maşină la cinci minute. Un oraş frumos şi liniştit ca în anii cincizeci!

Doamna Bălăiţă nu ştia nici ea unde e Administraţia Cimitirelor. A dat un telefon şi a întrebat, iar eu am căutat pe internet. De fapt, soluţia cea mai simplă era să iau un taxi. Taximetristul ştia şi el ceva destul de vag, că e pe lângă Crematoriul Central. Peste tot, oameni cumsecade, explicaţia fiind că era zi de sărbătoare – şi că ploua. Zicea taximetristul că, în zilele obişnuite, pe Vitan Bârzeşti e o aglomeraţie de-ţi baţi copiii. Dar ce vină au bieţii copii? La Administraţia Cimitirelor am constatat că îmi mai trebuia o adeverinţă de la primăria de sector. Aşa că, hai înapoi. Deşi doamna Bălăiţă susţinea că nu a primit nici o adeverinţă de acolo, când am ajuns acasă, a găsit hârtia cu pricina rătăcită printre celelalte hârtii. Bine măcar că ni se promisese un loc de veci la Bellu, fiindcă ea se temea că or să ne trimită la Străuleşti.

Poate că e nepotrivit ce spun, dar în momentele acelea eram cumva mulţumiţi că suntem lăsaţi să ne facem treaba, fără prea mult tămbălău. Puţini erau cei care aflaseră de moartea lui George Bălăiţă, ai fi zis că pândise anume momentul, profitase de neatenţia noastră şi plecase pe furiş.

În zilele când scriu aceste rânduri, au trecut mai bine de două luni de atunci, multe din gândurile şi emoţiile pe care credeam că nu le voi uita niciodată s-au risipit, însă îmi amintesc cu aceeaşi intensitate senzaţia că totul era o păcăleală, că domnul Bălăiţă ar fi putut apărea dintr-o clipă în alta, râzând de noi şi de seriozitatea cu care ne jucam rolurile. În timp ce mâncam în bucătărie, alături de doamna Lucica şi doamna Lia, din ciorba de miel, friptura şi sarmalele pregătite cu o zi înainte, pentru a-i fi duse spital, am avut o clipă impresia că mănânc împreună cu el, din farfuria lui. Am ciocnit ouă roşii şi am spus mai întâi: Hristos a înviat! Apoi: Dumnezeu să-l ierte!

După alte câteva mărunte peripeţii, în ziua următoare, marţi, am reuşit să obţin repartiţia de la Administraţia Cimitirelor şi de acolo am mers la Bellu. Marţi era deja zi normală de lucru. La Cimitirul Bellu, domnul Virgil, administratorul, părea că mă aşteaptă de mai multă vreme. Avea răspunsuri prompte şi precise la toate întrebările, încât mi-a făcut cumva impresia că, asemenea lui Antipa, se amuza uneori pregătind cu anticipaţie locurile de veci. Ca să fie sigur că nu voi refuza, m-a prevenit că era ultimul loc disponibil pentru Uniunea Scriitorilor, urmând ca, de aici înainte, înhumările scriitorilor să se facă la Cimitirul Străuleşti. De aceea s-o fi grăbit Bălăiţă? Nu-mi dau seama din ce motive cimitirul a fost împărţit în „Figuri”. Mi-am notat „Figura 114” şi am sunat-o pe doamna Lucica pentru a-i cere acordul, după ce i-am spus că mormântul va fi lângă un copac mare, într-o zonă unde se mai află mormintele lui Sorin Titel, Mircea Scarlat şi Mircea Micu. Pe urmă, când am mai văzut câteva locuri ce păreau libere şi mai uşor accesibile, m-am întrebat dacă nu cumva domnul Virgil mă luase de fraier. Am stabilit ca mortul să fie adus la capelă miercuri înainte de amiază. Taxa plătită către cimitir acoperea inclusiv săparea gropii şi serviciul religios.

Văd că relatarea mea se tot lungeşte, dar nu-mi pot reprima tentaţia de a vorbi despre toate nimicurile astea, în momentele de atunci mi se păreau deosebit de importante, căci ele condiţionau îndeplinirea unui angajament pe care mi-l luasem fără să mi-l ceară nimeni, poate numai din cauză că moartea lui George Bălăiţă mă speriase şi, din nu ştiu ce motiv, mă simţeam chiar un pic vinovat. Acum, pe măsură ce tot adaug o frază după alta, am impresia că ce spun eu aici nu interesează pe nimeni. Dar, cine ştie, poate vreodată va interesa pe cineva.

Să fi fost vina aceea mai veche? În urmă cu câţiva ani, am vrut să fac o carte de convorbiri cu el. L-am adus la Bacău şi am petrecut împreună o săptămână, în casa mea de la Măgura. Porneam reportofonul, apoi vorbeam despre orice, eu sperând că voi devoala treptat un alt Bălăiţă decât acela „oficial”, din scrierile şi interviurile lui. Însă el nu se lăsa, para toate provocările mele şi se replia pe poziţiile elaborate, în bună măsură auto-justificative, pe care i le ştiam. Am reuşit să transcriu doar câteva pagini din zecile de ore de înregistrări, i le-am arătat, nu prea era mulţumit de ce ieşise, apoi am tot amânat continuarea transcrierii, părându-mi-se că am alte proiecte mai importante sau mai urgente… Am început să înţeleg câte ceva abia în cele două-trei zile cât am stat mai mult cu Matei – se întorsese din Brazilia marţi dimineaţă, dar abia după-amiază am putut discuta despre ce aveam de făcut în zilele următoare – care, printre altele, mi-a spus că tatăl său era un emotiv. Nu timid, ci emotiv. În situaţiile publice sau prezumtiv publice, se crispa şi îşi pierdea umorul, altminteri atât de spumos şi de spontan în şuetele cu amicii. Bunăoară, în toiul unei petreceri de revelion, prin anii ’70, poate la puţină vreme după ce apăruse „Lumea în două zile”, prietenul său Mihai Sabin a avut ideea năstruşnică de a-i lua capătul cravatei şi, ridicând-o ca pe un microfon, simulă că îi ia un interviu pentru postul naţional de radio. Ceva în genul: „Stimate tovarăşe George Bălăiţă, cum credeţi că va primi critica literară noul dumneavoastră roman?…” Luând întrebarea în serios, Bălăiţă s-a fâstâcit ca şi cum ar fi avut în faţă un reporter adevărat, a făcut un pas în spate, şi-a dres glasul şi, ca să câştige timp, a bălmăjit: stai puţin, ce întrebare e asta? Cred că Matei a încercat să-mi mai spună şi altceva, mai important, însă pe moment nu am fost suficient de ager ca să-mi dau seama ce anume. Se pare că în ultima vreme Bălăiţă devenise din ce în ce mai preocupat de sfertul lui de evreitate. Aflasem relativ târziu, citindu-i „Câinele în lesă”, că unul din bunicii lui fusese evreu. Dar de fiecare dată când încercam să-i vorbesc despre asta, schimba vorba – şi nu insistam. De altfel, relaţia noastră, îndrăznesc să spun de prietenie, a fost una cât se poate de discretă şi cenzurată de un fel de sfială reciprocă, fiecare încercând să menajeze orgoliile sau idiosincraziile celuilalt. Nu mi-a spus niciodată la ce lucrează şi nu mă întreba ce scriu, iar când am început să fiu şi eu luat în seamă ca scriitor, dacă se întâmpla să-i amintesc numele în vreun articol sau vreun interviu, afla de la alţii. Încă nu mă puteam desprinde de psihologia băiatului aceluia din Bacău venit în urmă cu mulţi ani la Editura Cartea Românească, după ce scrisese un roman cu petrolişti pe care l-ar fi dorit publicat, poate că şi din acest motiv îi duceam de Paşti şi de Crăciun un fel de plocon întârziat, şi de fapt ne-am apropiat mai mult abia după 1990, când el rămăsese singur, nu mai avea putere administrativă, iar mulţi din cei care până atunci îl linguşiseră i-au întors spatele. Mă gândesc în special la încă tinerii, pe atunci, „optzecişti”, între care eu făceam o figură cu totul marginală, ale căror cărţi George Bălăiţă le publicase şi le susţinuse luptând cu cenzura ceauşistă şi riscându-şi adeseori poziţia în care, da, Partidul îl pusese. Până la urmă, fără munca lui, a lui Nicolae Manolescu şi a lui Ovid S. Crohmălniceanu, glorioşii noştri „optzecişti” ar fi îmbătrânit aşteptându-şi debutul şi poate că ar fi rămas în istoria literară ca generaţia fără cărţi. Cu foarte rare excepţii, după ’90 l-au uitat sau chiar l-au recuzat.

Miercuri dimineaţă urma să-l transferăm la capela cimitirului. Ne aflam la Bellu, unde veniserăm să plătim taxele cuvenite şi să verificăm ce făcuseră groparii, când Matei primi un telefon de la firma de servicii funerare. Uşor agitată, o voce de bărbat îi spuse că nu a putut prelua „corpul defunctului”, deoarece hainele încă nu ajunseseră la morgă. Ştiam cu certitudine că doamna Lucica trimisese încă de luni hainele şi plătise pentru îmbălsămare. Însă cui plătise şi predase hainele, nu-şi mai amintea. Desigur, oamenilor de acolo, celor care se ocupă de… – dar nu reţinuse niciun nume. Poate că îmbălsămaseră şi îmbrăcaseră alt mort? După câteva minute de zăpăceală – între timp porniserăm către Spitalul Colentina, ca să rezolvăm la faţa locului încurcătura – ne-am lămurit, ne-a sunat aceeaşi persoană ca să ne spună că fusese o confuzie de nume. Totuşi, îndoiala a persistat până când am ajuns acolo şi chiar un pic după. Între timp, ploaia se înteţise, iar vremea se răcise şi mai mult. Când am intrat în camera unde sicriul se afla gata pregătit, mi s-au aburit ochelarii astfel că, în primele momente, nu am văzut decât o mogâldeaţă vag conturată. Mi-am şters ochelarii, m-am apropiat şi l-am privit cu atenţie. Era el şi nu era el. Nu-l văzusem niciodată îmbrăcat atât de elegant. Părul complet alb, pieptănat peste cap, nasul mai subţire decât îl ştiam şi obrajii pudraţi, acum traşi, schiţând în jurul buzelor un surâs vag, cumva ironic, alcătuiau un chip care doar semăna cu Bălăiţă. Un altul, cu mult mai adevărat, persista încă în mine. I-am atins uşor mâinile, apoi m-am întors brusc spre fereastră şi am privit afară. Nu mai sunt sigur dacă atunci sau mai târziu am văzut primii fulgi de zăpadă amestecaţi printre picăturile de ploaie, o vreme nefirească pentru a doua jumătate a lui aprilie. Da, ar fi vrut să mai trăiască. Omul acesta iubise viaţa şi se bucurase de darurile ei, încercând să le împărtăşească şi altora prin scrierile sale. Ar mai fi avut câte ceva de făcut, dar n-a fost să fie.

            Joi, 20 aprilie, pe la orele prânzului, în jur de douăzeci-treizeci de oameni erau adunaţi în capela Cimitirului Bellu. Printre ei, Nicolae Manolescu, Dumitru Radu Popescu, Eugen Negrici, Eugen Uricaru, Magdalena Bedrosian, Gabriel Chifu, Nic Iliescu… De voi fi uitat pe cineva, îmi cer scuze. Doamna Lucica a insistat să spun şi eu câteva cuvinte, mă şi prevenise, cu vreo două zile înainte, că va trebui să o fac. N-am spus ce trebuia, nu-mi puteam aduna gândurile, de altfel sunt un prost vorbitor în public… Când am ieşit de acolo şi am văzut cum plouă afară, n-am mai rămas la praznicul de pomenire de după înmormântare, am urcat în maşină şi am pornit de îndată spre Bacău. Pe drum, m-a prins ninsoarea, iar când am ajuns acasă, pe înserat, stratul de zăpadă era de aproape douăzeci de centimetri.

Mă tot gândesc, de atunci, ce ar fi trebuit să spun, nu ştiu nici acum.

Există, în literatura română actuală, destui de scriitori buni. Ei scriu cărţi plăcute la lectură, lăudate de critică, primesc premii, dau interviuri, călătoresc în străinătate pe banii statului, au opinii pertinente despre aproape orice, iar unii dintre ei ajung chiar să fie declaraţi cetăţeni de onoare ai localităţilor natale – şi toată lumea e mulţumită. De exemplu, eu sunt un scriitor bun. Dar, din păcate, nu suficient de important.

Căci o altă categorie, mai selectă, este aceea a scriitorilor importanţi. Aceştia sunt relativ puţini. Nu e suficient să fii un scriitor bun pentru a fi un scriitor important. Uneori, nici necesar nu e. Importanţa unui scriitor este decisă cel mai adesea de contextul social sau, dacă preferaţi, este un produs de marketing. În anumite împrejurări, poezia lui Adrian Păunescu, de exemplu, a devenit foarte importantă, iar el a fost un poet foarte important, în vreme ce poeţi mai buni decât el rămâneau în umbră. Adrian Păunescu este exemplar şi pentru că arată cum un scriitor important poate servi literatura suscitând, prin personalitatea sa, interesul unor categorii largi de oameni, pentru care altminteri literatura nu e cel mai important lucru de pe lumea asta. Era o vedetă literară. Se afla permanent în prim-planul interesului public, iar opiniile sale erau luate în serios inclusiv de liderii politici. Scriitori importanţi au mai fost, la vremea lor, Mihai Beniuc, Octavian Paler sau Zaharia Stancu. Sau, mai demult, George Coşbuc, Octavian Goga, Ion Minulescu – pe vremea când George Bacovia sau Max Blecher erau nişte anonimi. În zilele noastre, un scriitor important este, să zicem, Gabriel Liiceanu (deşi de profesie filosof, el însuşi se recomandă cu modestie doar scriitor). De fapt importanţa unui scriitor pare să fie decisă mai degrabă de factori exteriori literaturii. Fără a fi neapărat originali, autori mai degrabă ai unei literaturi acceptabile, se întâmplă că, la un moment dat, fac ce fac şi ocupă spaţiul public, ajung în centrul atenţiei. Sunt la modă, numele lor se întâlneşte frecvent în presa de orice fel, fotografia lor este, am putea zice, efigia literaturii acelui moment, lansările lor de carte se bucură de o audienţă generoasă…

Aici s-ar cuveni să pun un asterisc. Scriitorii importanţi nu sunt numaidecât şi realizaţi social, cum s-ar putea deduce din rândurile precedente. O anumită categorie a scriitorilor importanţi este a celor care deschid un drum nou şi lasă o urmă persistentă în literatură. Importanţa lor este însă una pentru iniţiaţi, clandestină şi se vădeşte cu întârziere. Gândiţi-vă, de exemplu, la Virgil Mazilescu. Fără să fie un mare poet, în sensul în care Nichita Stănescu este un mare poet, şi fără să fi fost foarte cunoscut în timpul vieţii, Virgil Mazilescu e un poet foarte important în literatura română prin consecinţele în timp ale operei sale.

Există, în fine, foarte puţini scriitori într-adevăr mari, care pot sta oricând alături de marii scriitori ai literaturii universale. În principiu, e foarte simplu să fii un mare scriitor: scrii cel puţin o capodoperă. Nu putem spune că marii scriitori sunt scriitori buni sau importanţi, în sensul de mai sus al termenilor – deşi, de regulă, ei îndeplinesc şi aceste condiţii – din motivul că, în acest caz, termenii cu pricina nu ar acoperi suficient nici valoarea, nici complexitatea şi nici importanţa operei lor. Ei îşi marchează decisiv epoca şi o devansează, pentru cititorii obişnuiţi rămânând adesea inaccesibili şi multă vreme neştiuţi. Literatura română, aşa mică cum o cred unii, a avut în ultimii cincizeci de ani câţiva mari scriitori, iar unul dintre aceştia a fost George Bălăiţă.

 

[Vatra, nr. 7/2017]