Obiectul de studiu privilegiat al cărţilor lui Vasile Voia, comparatismul, este perceput într-o accepţiune modernă, prin prisma achiziţiilor celor mai noi metode de investigare a relaţiilor şi filiaţiilor dintre curente, orientări literare şi scriitori. De altfel, într-un text cu aspect programatic, profesorul Vasile Voia subliniază raporturile multiple, nuanţate şi fructuoase care se stabilesc între imagologie şi literatura comparată, delimitându-se, în acest fel, un spaţiu al „interrelaţiilor literare”, în măsura în care operele literare şi scriitorii sunt examinaţi dintr-un unghi „transnaţional sau transfrontalier”: „Obiectul de studiu al literaturii comparate l-a constituit dintotdeauna cercetarea relaţiilor literar-spirituale internaţionale. Trebuie să avem în vedere diferenţa dintre perspectiva «naţională» a filologiilor tradiţionale şi perspectiva «supranaţională» reclamată imperios de comparatismul actual. Opera sau autorul sunt studiaţi ca fenomen transnaţional sau transfrontalier. Interesul literaturii comparate se centrează nu pe literatura unei singure ambianţe lingvistice, ci pe o macrostructură multinaţională si multilinguală. În cazul acesta, s-a vorbit de poziţia unei «neutralităţi culturale». Ceea ce presupune nu a ignora particularităţile literaturii proprii, ci a nu le exacerba şi privi unilateral. Literatura comparată nu se opune disciplinelor filologice, în general, şi filologiilor naţionale, în special, ci se disociază de acestea prin crearea unor metode şi principii proprii. Citește în continuare →
Textul de mai jos inaugurează o serie dedicată primelor femei care au avut curajul – în secolul XIX – să apară pe o scenă și să joace în limba română (vorbim de veritabile acte de cutezanță!), precum și primelor noastre actrițe profesioniste. Mulțumesc redacției revistei Vatra pentru bunăvoința de a o găzdui, începând din numărul curent. Aceste profiluri teatrale fac parte dintr-o carte în lucru, căreia i-am zis, cu titlu provizoriu, Femeia pe scena românească: momente (și care ar urma să acopere, într-un prim volum, perioada începuturilor – până la 1877). Îi mulțumesc, de asemenea, d-nei Sanda Cordoș (criticul literar) pentru faptul de a fi întrezărit prima contururile unui proiect mai amplu în ceea ce constituia inițial simpla schiță a unei prezentări făcute în cadrul unui colocviu și pentru insistența cu care mă încurajează să îl realizez.
*
Prima femeie de etnie română care, înfruntând prejudecățile vremii, a îndrăznit să urce pe o scenă publică de teatru, jucând, la început, în limbile franceză și greacă, se pare că a fost Marghioala Bogdăneasca, nevasta serdarului1 Dumitrache Bogdănescu, pe care o găsim menționată întâia oară în celebrul capitol XX, Teatrul în Țara Românească, din romanul Ciocoii vechi și noi (1862) de Nicolae Filimon. Citește în continuare →
„Ne adresăm prietenilor noștri suprarealiști, dispersați în lumea întreagă și, ca în marile naufragii, le indicăm poziția noastră exacta: 44º5′ latitudine nordică, 26º longitudine est.” (Gherasim Luca și Trost, Dialectica Dialecticii: Mesaj adresat mișcării internaționale suprarealiste, 1945)
Acestea vor rămâne printre cele mai dramatice cuvinte ale mișcării suprarealiste românești. Scrise în 1945, la o primă privire ele par a anunța perioada de izolare culturală de după instalarea primului guvern comunist, ruperea legăturilor cu mediul cultural european, desprinderea de marile dezbateri europene. Naufragiul. Ar fi o perspectivă ingenuă: așa cum remarcă chiar Trost și Luca, perioada de izolare nu începuse deloc atunci, ci odată „cu războiul imperialist când, separați de prietenii noștri, nu am mai auzit nimic de ei”. Pentru cei doi, ruperea legăturilor culturale avusese loc cu mult înainte și aparent nu avusese deloc nevoie de instaurarea comunismului. La fel de important, însă, cu greu se poate găsi în acest scurt text al suprarealismului târziu vreo nostalgie europeană, vreo ambiție spre Europa ci cel mult un internaționalism acut întrerupt brutal de fascismul european: „cerem o poziție anti-naționalistă excesivă, de clasă la modul concret și scandalos de cosmopolită.” Cosmopolitismul scandalos, cu apetențe globale, venea însă și din faptul că Luca și Trost trăiseră perioada lor de izolare chiar sub semnul Europei, o altă Europă decât cea care apare în cultura românească de azi. Nu atât Europa liberală a recentelor proteste românești, sau cea a „integrării europene”, nu Europa drepturilor omului, ci o Europă a prieteniei inter-fasciste, trâmbițată de organele de propagandă antonesciene, dar regăsibilă în tot atâtea contexte, de la Lisabona la București. Și oricât de scurtă durată, această „Nouă Europă” a internaționalismului fascist, poate fi esențială în decelarea rolului social pe care acest imaginarul geopolitic european încă îl are astăzi. Citește în continuare →
George State debutează cu un proiect poetic ale cărui coordonate de „identitate” principale sunt aerul mortuar și imageria dark. Poemele din Crux* echivalează, în bună măsură, cu niște promenade lugubre, gotice, aproape, pe care poetul și le regizează după un protocol bine stabilit. E o coregrafie poetică aici în care detaliul de „cavou” fuzionează cu reflecția dramatică în „livrarea” de „transcendentale” și care se desfășoară cu mare aplomb.
Pentru că, dacă nu „operează” propriu-zis confesiunea intimă, poemele își traduc fondul de angoase sub forma unui spectacol exhibiționist, ce bifează un repertoriu de imagini bogat în tușe întunecate. E „specialitatea” poetului, pentru care pune la bătaie o simbolistică pe măsură, în mare parte de factură hristico-funebră – sânge, umbre, mir, iasomii –, care „acuză” mai mult sau mai puțin direct, de fiecare dată, „neputința, nimicnicia, nimicul”. S-ar zice că doar efectele scontate justifică toată această paradă sinistră și că poetul are apetența gesturilor dramatice. Dacă nu e cu totul neadevărat, e drept și că „declamațiile” lui George State nu rulează în gol, ci își „deconspiră” aproape peste tot o miză superioară. Citește în continuare →
În lunga discuţie pe care am purtat-o cu profesorul Andrei Ţurcanu în Cartea din mâna lui Hamlet (Chişinău, Cartier, 2016) despre literatura română din Basarabia postbelică, am ajuns la concluzia că aceasta nu poate fi înţeleasă adecvat, cu atât mai mult nuanţat, în lipsa unei bune cunoaşteri a contextului istoric și politic care a influenţat considerabil evoluţia literaturii şi a culturii de aici. O grilă strict estetică nu se susţine pe această literatură, atât de mult contextualizată în factorii extraliterari, politici, ideologici şi sociali. În plus, discutând despre scriitorii din manuale, despre „monştrii sacri” ai literaturii de ieri, despre scriitorii canonici de azi etc., multe aspecte s-au clarificat, dar multe aspecte şi-au anunţat locurile (încă) umbrite, lăsându-mă cu sentimentul că mai avem nevoie să revenim pentru a reevalua și recupera sensuri, subtexte şi contexte de înţelegere. Aceste lucruri mi le-au confirmat şi lectura cărţii Alionei Grati, Cronici în reţea. Metaliteratura.net (Junimea, 2016), cu analize a cărţilor de poezie, proză şi critică literară apărute la noi în ultimii ani. Citește în continuare →
Cartea lui Alexandru Racu, Apostolatul antisocial, vine în siajul alteia, Boierii minții de Sorin Adam Matei.
Boierii minții
Boierii minții e o carte de sociologie intelectuală. În ea, Sorin Adam Matei arată că doctrina intelectualilor din România de după 1990, care au monopolizat mass-media (articole în presă, posturi de televiziune, edituri, posturi de decizie în instituții culturale importante, conferințe, influență culturală și politică) e profund antidemocratică. Andrei Pleșu, Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu și isonarii lor promovează un elitism opus polifoniei care ar trebui să domine în societatea civilă, distorsionează profund, prin burse și finanțări, cercetarea științifică în domeniul umanist, pe care o îndreaptă spre persoane, ideologii, fundații și think-tankuri conservatoare, și fac totul ca să elimine o adevărată dezbatere publică despre economie și politică. Și că acest grup promovează ideologii (elitism, libertarianism) absolut marginale în Occident, pe care încearcă să le prezinte drept dominante, reprezentînd bunul simț însuși. Citește în continuare →
„În literatura lumii există pagini scrise tactil, dictate vocal sau imprimate cu ajutorul unei voci artificiale, fără vreun aport al ochiului” – scrie Radu Sergiu Ruba referitor la o antologie de literatură a nevăzătorilor din România, pe care el însuși a alcătuit-o și îngrijit-o din toate punctele de vedere (Constelația Homer, acum la a doua ediție*). Piesele din cuprins sunt numite „secvențe din penumbra literaturii române”. Îmi dă de gândit sintagma „fără vreun aport al ochiului”, o întorc pe toate părțile, încerc să o interiorizez și irizez. Oricât aș încerca o transpunere, întreprinderea e ca și zadarnică. Am strâns pleoapele peste vederea mea. Nu se poate, oricât de empatic ai fi. Nimeni nu cred că poate imagina, cu atât mai puțin simula absența totală a luminii. Și nici ce se petrece de partea cealaltă a ochiului. În romanul de tinerețe al lui Mircea Eliade e vorba de lumina interioară. La Radu Sergiu Ruba se stinge cea exterioară, treptat, făcând loc ochiului dinlăuntru. Citește în continuare →
