de VATRA

Angela Martin – Regăsirea

— Cafeluțele dumneavoastră, stimate domn!

 Chelnerul roti tava legănând-o cu grație pe sub nasul clientului, apoi înclinându-se din umeri, depuse cele două ceșcuțe pe masă, respectuos. Schiță totodată, discret, și un zâmbet cu subînțeles: tocmai își făcuse apariția pe terasă îndreptându-se spre ei, relaxată,  o tânără fermecătoare. Dar „stimatul domn”, care după alură era neîndoielnic un occidental, nu avea  rendez-vous  cu tipa, cum greșit presupunea chelnerul, văzându-l impacient. Tânăra pe care o aștepta era fiică-sa. Cu toate astea, asemenea emoții nu-l mai tulburaseră pe „stimatul domn”  de când era adolescent. Liesl  se așeză la masă în fața lui, cu spatele la intrarea cu arcadă.  Începură să vorbească în germană, fapt ce-l făcu pe chelner să ciulească urechile interesat și să nu se retragă până când clienții nu-i repetară că nu mai doreau absolut nimic. Deși neamț de-al locului, de la Sânpetru German, adică șvab, nu pricepuse chiar tot ce trăncăneau ei, întrucât cei doi, deduse, erau austrieci – turuiau repede, într-o germană „stricată”.

Citește în continuare →
de VATRA

Valentina Sandu-Dediu – Glissando și sforzando: despre muzici clasice românești ale secolului XX

Doamne ale scenei pianistice (2)

În perioada interbelică, procesul de occidentalizare a școlii românești de pian s-a orientat cu precădere către modelele germane, dominante în Europa primei jumătăți a secolului XX datorită solidității sistemelor pedagogice, precum cel de la Leipzig. Dacă în episodul anterior am evocat figuri precum Muza Ciomac, Aurelia Cionca și Cella Delavrancea – artiste care au îmbinat cariera concertistică cu activitatea didactică – atenția se îndreaptă acum către două cazuri emblematice, Constanța Erbiceanu și Florica Musicescu, pentru care pedagogia pianistică a constituit nu o alternativă, ci un scop în sine.

Trasee paralele: Constanța Erbiceanu și Florica Musicescu

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Mureșan – Nu vreau să fiu Homer (II)

În data de 24 februarie 2022 am făcut un Atac Vascular Cerebral. (Primele imagini cu intrarea rușilor în Ucraina le-am văzut de pe un pat de la Urgențe, ceea ce m-a făcut să-mi caut în minte rădăcini ucrainene. Nu am găsit.) „Am făcut” e un fel de a spune, căci eu nu am făcut nimic cu mâinile mele. Nici n-am creat ceva cu mintea mea. Însă și dacă aș spune că „mi s-a făcut”, tot nu aș rezolva mare lucru. Căci ar însemna că presupun un creator al răului care și-a abătut asupra mea un potop de gânduri rele. De ce să fac judecăți in rem? Cel mai cinstit este să spun „am suferit un…” Dar și formularea asta lasă să se întrevadă, într-un colț al ei, pe un făcător de suferințe. Poporul evită discuțiile inutile (oricum lucrul e făcut!), printr-o sentință care taie orice pornire spre speculații inutile: „l-a bătut Dumnezeu”. Păs de mai comentează ceva! De fapt toate vorbele de mai sus, acum îmi dau seama, ascund ezitarea mea de a mărturisi ceea ce mă frământă, de a pune degetul pe rană. Or, ca să mai atenuez indecizia, mă voi ascunde după un vers al lui Rilke: „N-ați văzut pe stelele antice prudența gestului uman?”. Într-o conferință, Andrei Pleșu spunea că de la o vârstă încolo corpul devine plictisitor, căci e previzibil. Câștigul teoretic al unui AVC (un câștig bun numai și numai pentru a fi temă de conferință) este acela că propriul tău corp îți devine un ținut necunoscut, iar cunoașterea lui devine o aventură. Toate vechile comenzi sunt anulate, șterse, nu mai ascultă nimeni de ele, iar dragostea pentru propriul corp se intensifică nebănuit de mult. Fiecare ezitare învinsă devine un act de împroprietărire peste un nou „hectar” al propriului trup.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Vremi fără răbdare (2)

…„Unde să pleci, cher ami, la orele astea? Trivalea e bântuită de fiare cu patru și două picioare! Hodinește-te peste noapte într-o chilie, iar slujitorii domniei tale în cămările pelerinilor ce vin la hramul Schimbarea la Față al sfintei noastre mănăstiri. Slavă Domnului, tocmai a trecut, am avut la praznicul o omenire mai flămândă ca oricând!” m-a ademenit stareța Teofana, bătând galeș din genele care îi umbreau privirea albastră.

Citește în continuare →
de VATRA

Dorin Tudoran – Făcăeni – Aracataca – Yoknapatawpha County via Călărași

Literatură

Războinicii adaugă teritorii noi prin bătălii sângeroase. Creatorii adaugă teritorii noi prin alchimii pașnice.

Teritoriile cucerite de războinici se reîntorc uneori la cei cărora le-au fost răpite. Teritoriile adăugate de creatori – niciodată. Căci ele nu au fost răpite, ci dăruite.

William Faulkner le-a dăruit americanilor Yoknapatawpha County și Jefferson, ficționalizând Lafayette County și Oxford, Mississippi.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Pop – Un cuvânt înainte

Notele de jurnal ce acoperă, cu mici întreruperi, perioada 1990-1993, sunt copiate, fără nicio modificare, din trei caiete acoperite parțial de cerneala neagră pe care o foloseam în exclusivitate în acei ani. Am considerat că ele se cuvin păstrate așa cum au fost puse, rapid, pe hârtie, în momentele scurte de răgaz pe care mi le îngăduiau activitățile administrative cerute de funcția de director al Centrului Cultural Român din Paris, înființat odată cu detașarea mea provizorie de la Universitatea din Cluj pe acest post „diplomatic”. Am pus între ghilimele, încă din titlu, atributul „diplomatic”, fiindcă nu m-am putut niciodată acomoda cu statutul unui diplomat propriu-zis, chiar dacă misiunea mea culturală, limitată în timp, era, în fond, una de dialog și negocieri felurite, încadrabile, în linii mari, sub această etichetă. N-am cerut, de altfel, și nici n-am beneficiat în toți acești ani de un pașaport diplomatic, cu facilități decurgând din acest statut, și pentru că nu voiam să mă simt supus fără rezerve nici factorului politic de care depindea această detașare a mea dinspre Universitatea clujeană spre mediul parizian, și nici îndatorat forurilor administrative care mi-ar fi acordat un asemenea avantaj. M-am simțit mereu și înainte de orice altceva, dascăl universitar și scriitor trimis doar pentru o vreme să facă ceva pentru cultura română într-o epocă de schimbări radicale, în consecința Revoluției din Decembrie 1989, care deschideau, în sfârșit, calea spre o comunicare liberă cu Occidentul  intelectual de care România era profund legată prin toată istoria ei modernă.

Citește în continuare →
de VATRA

Ana Blandiana – Poetul național și rezistența prin cultură

Eminescu este receptat de epocile pe care le străbate pe măsura înțelegerii și intereselor lor. Autor doar al primei părți din „Împărat și proletar” și a poemului „Viața” sau autor doar al debutului cu „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, glasul său a răsunat magic chiar dacă era ciuntit după legile încăperii din care era ascultat și fiecare din epocile prin care a trecut l-au recunoscut al lor și l-au luat cu autoritate în stăpânire. Noi i-am așezat pe umeri greutatea culturii naționale. Ne-am obișnuit să ne gândim la Eminescu ca la ceva ce ne aparține, când de fapt noi îi aparținem lui.

Citește în continuare →