Inițial scenariu de film pentru HBO, datând din 2015, devenit roman ca urmare a unei rezidențe literare oferite de Cărturești, Frica Danielei Rațiu (Cartier, 2025) mixează documentarul cu romanescul (pe urmele lui Daniel Vighi, căruia îi și este dedicat textul), într-un dozaj care, deși nu e unul optim, reușește să descrie cu finețe (mai ales psihologică) mecanismele puterii și ale terorii, felul în care o religie politică se instalează în lumea din care Dumnezeu a fost evacuat. La capătul acestei radiografii a răului, făcute în mare parte prin ochii Anei Pauker, ar trebui să înțelegem că nu ideologia a fost criminală, ci felul în care o mână de trădători ai socialismului au confiscat doctrina, i-au atașat teroarea și au transformat-o în totalitarism, în ideocrație.
În peisajul literar al anului 2025 se remarcă și antologia poetică Antologeek II1, realizată de harnicul Andrei Zbârnea. Titlul e unul care intrigă, invită numaidecât la meditație. Geek e un termen complex, supus unor metamorfoze din care au rezultat multe nuanțe, unele antagonice. S-ar traduce în română, pe de o parte, ca „tocilar”, iar tocilarii, chit că știu cam tot ce trebuie știut, sunt disprețuiți, tratați drept conformiști tocmai în raport cu o linie oficială, a autorității școlare / universitare, una rigidă, tradițională sau dogmatică. Dar, din perspectiva unei bune părți dintre netocilari, tocmai conformismul este o ciudățenie. Normalitatea lor, curentul de gândire dominant în rândurile lor, ar presupune refuzul normativelor instituite de autoritate, o apetență pentru originalitate, pe care o cultivă prin studiul aprofundat al unor domenii deseori marginale. Nu miră atunci că dintre rebelii aceștia ajung unii la forme extreme de nonconformism și devin ei înșiși tot niște geek. Prin urmare, nu doar tocilarii sunt, în felul lor, geek, ci și unii dintre ceilalți. Este de la sine înțeles că alcătuirea antologiei se bazează pe o jonglerie cu aceste două accepții situate antagonic. Ceea ce le-ar uni, ar fi faptul că un geek e o ființă cu inteligență ascuțită, pe care o întrebuințează deplin spre a pătrunde cele mai adânci taine ale domeniului care o pasionează. Faptul că aici e vorba de o antologeek trimite și la valorizarea sau aprecierea ideii de poezie, oricât de tradițională și de conformistă ar fi o astfel de valorizare, și la nevoia ori intenția unei poezii altfel, una geek, adică dând expresie unor pasiuni excentrice, unor preocupări care pot fi tratate drept ciudate, atipice și, tocmai de aceea novatoare. Abordarea este însă expusă pericolului de-a se cam fâstâci în fața unei întrebări: Nu este oare dintotdeauna evoluția poeziei alimentată, în momentele cruciale, de impulsul excentricității, de căutarea originalității și de aprofundarea modalităților ei de manifestare, de sfidarea normativelor deja instituite, deci de o sevă geek? Pe rapid, eu aș răspunde afirmativ, dar m-aș bucura să întâlnesc o demonstrație contrarie inatacabilă.
In breve: Alexandra Pârvan transformă în poeme o serie de extrase din jurnalul mamei sale, Luiza Petre Pârvan (în Centimetri de viață. Poeme-Jurnal, Eikon, 2025). Asta e tot și abia apoi urmează discuțiile/dezbaterile. Pe care, firește, le începe chiar Alexandra, în prefața excepțională (o zic a doua oară) a cărții (excepțională și prin dramatismul sublimat al participării și prin tensiunea – teoretică și confesivă deopotrivă – a dezbaterii și analizelor/interpretărilor, acordate prioritar jurnalului sursă). Alexandra își începe propria dezbatere (căci o dezbatere cu sine însăși e în bună parte prefața) pornind de la legalitatea creativă a ceea ce și-a propus și de la dreptul moral de a manipula astfel jurnalul. Nu știe (nici eu nu știu, așa că-i lăsăm pe cei care știu) dacă o astfel de operație s-a mai făcut ori e vorba de ceva „cu totul” nou. Presupun (dar nu știu) că nu e, căci poetica transmutației a mai fost utilizată, bunăoară, de Augustin Pop, în Libertățile dictatoriale, unde, în regim ironic, Augustin a decupat citate din te miri ce și te miri cine și le-a schimbat condiția prin simpla lor dispunere verticală, fără nici o altă intervenție (desigur, e cu totul altceva decât ceea ce face Alexandra, dar pe principiul scoaterii din context și al transgresiunii convenției se bizuie și ea). Așa face și Alexandra cu extrasele scoase cu penseta: le schimbă doar condiția grafică și înlătură „contextul”, înlocuindu-l cu blancuri.
Când în 1992 m-am înscris la doctorat – la sfatul lui Corin care observase că citisem o sumedenie de cărți de memorialistică despre Gulagul românesc, pe care le recenzam în revista Steaua unde mă angajasem în 1991 – nu aveam cum să știu că opera mea eseistică avea să se concentreze major pe tema răului și a violențelor politice din secolul XX, în mai multe etape și cu mai multe nuanțe, în mai multe volume (individuale ori coordonate), cu referire nu doar la România, ci și la lumea întreagă.
Am fost la Berlin pentru o săptămână, invitată de Ruxandra Demetrescu la ICR-ul de acolo. Am participat la o masă rotundă cu Mircea Cărtărescu despre optzecism, conceptul de generație, postmodernism etc. Sâmbătă noaptea spre duminică, cu trei zile înainte de luna plină, am avut vise intense, cum mi se întâmplă în ultima vreme la aceste date fixe. Întâi am visat că două persoane, parcă un bărbat și o femeie, mă atingeau cumva în amorul meu propriu și, deși apoi și-au tot cerut scuze, eu nu am vrut cu nici un preț să-i iert, ba m-am și retras dintre ei. În acel moment m-am trezit și am înțeles că visul era un fel de avertisment pentru această parte încă nerezolvată din mine. Apoi imediat am alunecat într-o „stare laterală”, în care parcă eram întinsă în pat alături de cineva cunoscut, apropiat, rămas în stânga mea în întuneric, care apoi face o rotație spre dreapta pe deasupra, trece peste mine și mă ia din nou din partea dreaptă în brațe apropiindu-și capul de fața mea, sărutându-mă libidinos și băgându-și limba în gura mea cu nerușinare. Capul arăta întâi ca un cap de bătrân, apoi ca un craniu cu orbitele goale, oribil, înspăimântător. Înțeleg că e chiar moartea. Mă trezesc oripilată de scenă și de limba băgată în gura mea în mod scârbavnic. Știu că visul sau starea aceasta e legat/ă de visul anterior. Că personajul oribil e și vanitatea, amorul meu propriu, e și demonul din mine, e și demonul din afara mea, e într-un cuvânt tot ce mă aruncă în neant, e Moartea.
Iarăși și iarăși, o dimineață „administrativă”. Definitivarea listei pentru invitații la Nichita Stănescu al meu și la întâlnirea cu editorii. Apoi, fixatele rendez-vous-uri: un secretar de liceu de la St. Martin de Pontoise (în regiunea pariziană), însoțit de fostul coleg de facultate clujeană Levente Köver (acum pedagog la acel liceu), vor să organizeze o săptămână românească pentru elevii lor. Cere ajutor, vedem ce e de făcut.
Pe la 11, vine și Klaus Schneider, în vizită acum, prima oară, la Paris. E din nou student, pe la Stuttgart. Evocăm figuri săsești din mediul clujean: Peter Motzan, Werner Söllner, Hodjak (acum prin Germania, invitat, cu mari succese, editat de Suhrkampf) și soarta germanilor din România. E același băiat de treabă, puțin zăpăcit și somnolent, cu probleme de sănătate (vechi insomnii, sensibilități digestive) care imprimă comportamentului său un oarecare aer de nesiguranță și stângăcie. Mă gândesc, a câta oară, la imensa pierdere pe care o suferă țara prin abandonarea ei în masă de către acești oameni serioși și disciplinați. Eu m-am simțit întotdeauna minunat cu prietenii mei sași – ar fi destul să-l numesc pe Peter cel harnic ca un neamț și sentimental ca un român, dincolo de „apărările” lui ironice. S-au dus totuși, și nu e deloc sigur că vor fi mai fericiți în noua lor patrie. Lui Peter i-a plecat mai întâi… literatura, despre care scria strălucit, și a trebuit s-o urmeze, deși știu că s-a despărțit nemaipomenit de greu de provincia noastră ardeleană… Astăzi, la prânzul fără pretenții, ca în familie, Cleji Schneider e de-a dreptul fericit că, după luni de zile, poate mânca o ciorbă ca acasă…
Istoricul Edward N. Luttwak, autorul lucrării Marea strategie a Imperiului Roman. Din primul secol până în al treilea (The Grand Strategy of the Roman Empire. From the First Century CE to the Third, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2016) reținea existența a trei sisteme de securitate imperială. „Primul era sistemul numit aici Iulio-Claudian, dar poate mai corect considerat ca fiind sistemul imperiului republican”. Autorul lămurește în ce consta acest sistem care reflecta, de fapt, un interes imperial predominant pentru metropolă. „În jurul zonelor sale centrale, imperiul era de natură hegemonică, cu state cliente responsabile în mod autonom de implementarea dezideratelor romane și de asigurarea, din propriile resurse și prin ascultarea lor, a securității teritoriale a zonelor centrale”. Astfel, clienții statali ai Romei aveau o anume autonomie de decizie și de dinamică militară, chiar dacă centrul era cel ce decidea în chestiunile importante. „Trupele romane nu erau de obicei dislocate în statele cliente sau cu triburile cliente, dar stabilitatea sistemului necesita un efort diplomatic constant, atât pentru a se asigura că fiecare conducător client era în permanență conștient de totalitatea puterii romane (în contrast cu propria sa izolare politică), cât și pentru a menține echilibrul dinastic intern și regional (adică interclient) al structurii generale a relațiilor clientelare”. Accentul pe care îl pune istoricul pe rolul diplomației este de mare importanță, căci arată în ce limite era operantă decizia militară. „Statele cliente mari și mici erau astfel ținute în supunere de propria lor percepție asupra puterii romane, iar această forță de descurajare era completată de stimulente pozitive, inclusiv plăți, titluri și onoruri romane”. Conform evocării de mai sus, ceea ce îndeobște se consideră a fi o abordare mai târzie, bizantină, se dovedește astfel de concepție romană „clasică”, imperială.
Război și război (Háború és háború, 1999) este al treilea mare roman al lui Krasznahorkai, menit să încheie „trilogia” începută cu Sátántangó și Melancolia rezistenței, scriitorul chiar mărturisind la un moment dat că a crezut că va fi ultima sa carte, ceea ce înseamnă mai mult decât o simplă inocență în cazul de față, dacă ținem cont de magnetismul iradiant pe care cuvântul „ultimul” îl are în economia spirituală a autorului maghiar. Ultim însemna, pentru el, la data redactării romanului, și calitatea de a fi purtătorul unui mesaj terminal definitiv, de tip biblic, eschatologic, motiv pentru care circumstanțele elaborării romanului sugerează o retorică de tip special, apostolic, ceea ce explică, pe de o parte, impreciziile de gestație ale romanului, care n-au ținut integral de voința autorului, și, pe de alta, de postexistența romanului, care, așa cum vom vedea, nu se termină odată cu ultimul punct caligrafiat pe ultima sa pagină, ci continuă în mod paradoxal și în realitatea transficțională, printr-un scenariu care frizează funambulescul. Ideea de a șterge granițele între ficțional și non-ficțional și de a deversa materia romanului în realul de fiecare zi l-a fascinat cu siguranță pe Krasznahorkai, întreaga această textură complicată, specioasă obligându-ne să facem câteva precizări de context, pentru a-i limpezi cititorului orizontul de așteptare și de a-l face să înțeleagă detalii altminteri obscure, ininteligibile.
În primăvara anului 1982, la numărul 2 al străzii Teodor Codrescu din Iași, unde se găseau mai multe institute de cercetare aflate sub dublul patronaj al Academiei Române și al Universității „Al. I. Cuza”, iar eu ajungeam adesea pentru a-i vizita pe Liviu Antonesei și pe Mihai Dinu Gheorghiu (pe Tereza Culianu-Petrescu o vedeam în legendara casă Culianu din str. Sf. Atanasie nr. 13, unde găzduia un nod al rețelei noastre amical-intelectuale alternative), apoi, treptat, pe tot mai mulți, din toate generațiile și disciplinele, îmi dăduse întâlnire Andrei Corbea-Hoișie. Obiectul discuției cu Andrei – care se consultase deja cu oameni care mă știau, la inițiativa lor: Alexandru Călinescu, Elena Puha și Maria Carpov – era formarea unei noi echipe redacționale la revista Dialog. Mi s-a spus din capul locului că publicația (pe care o citeam din 1972, de când venisem la Liceul Internat „Costache Negruzzi”, unde învățaseră mulți dintre redactorii și autorii ei) trecea printr-o criză majoră în urma unei faze critice din viața redactorului-șef, Dorin Popa. Acesta, student la Fizică și, pentru lumea literară, un poet deja afirmat, voia să plece de la Dialog pentru a se putea concentra pe problemele sale existențiale și universitare, devenite presante.
revistavatra.org 