Amicii noştri, arheologi precum noi doi, ne porecliseră Kore şi Korin. Drept care nu voi spune nici eu care sunt numele noastre reale, ca să rămânem doar Kore şi Korin. O pornisem într-o călătorie care speram să fie de pomină.
– Ahoe, de trei ori ahoe! ne strigă Aris cel mic de statură, cu chelia de călugăr dominican şi ochelarii săltăreţi pe nas, când am ajuns cu vaporul din Tomis la Pireu. Ia su,strigă el. Hai, repejor, trebuie să vă mut de urgenţă pe vaporul spre Cythera, nu-i vreme de alte vorbe acum.
Aris se repezi la noi, noi la el, şi ne puparăm. Şi-apoi fuga-fuguţa spre celălalt vapor, deşi eram sătui de orice fel de corăbii şi platforme plutitoare.
– Îs doar vreo cinci ore până în Cythera, zise el, dar v-am luat o cabină să dormiţi, că sunteţi deja morţi de vii, după cum bănuiesc.
Am dat din cap, şcolăreşte, şi eu, şi Korin.
– Las’ că povestim după ce vă hodiniţi, zise Aris, care vorbea perfect româneşte și chiar ardelenește, fiindcă îşi făcuse studiile, odinioară, în România.
Acolo ne şi împrieteniserăm la toartă, în facultate, deşi era mai mare decât noi cu mai bine de zece ani.
Chiar dacă pălăvrăgește ore întregi cu Letiția, Anda e atentă să ”nu-și lase gura să vorbească fără ea”. Când tatăl ei folosea astfel de expresii, mama, doamna Mimi Colette Dragomir, se grăbea să le recomande copiilor să nu le folosească și ei, mai ales la școală. Pe chipul ei, îngrijit fardat, cu sprâncenele desenate cu creionul și genele rimelate, se întindea un zâmbat indulgent, de scuză: soțul ei este un medic căutat, dar a rămas un ”om din popor”, ceea ce, fie vorba între noi, în timpurile astea, nu pică rău. Marx, despre care nu se prea mai vorbea în școala anilor 70, își cobora atunci, pentru acâteva clipe, cortina de fier prin mijlocul căminului familial.
Un tablou abstract cu galben și albastru: Untitle. Ici colo se zăresc tancuri. S-a spus despre pandemie că ar putea fi al treilea război mondial – un inamic care atacă când nu te aștepți. Invizibil. Forma de luptă – distanțarea – străzi goale à la Chirico – spitale pline – sicrie. Atingerea și îmbrățișarea – Interzise. Un război ca pentru mileniul trei. Andra tutto bene
Poezie politică, feministă, ecofeministă și queer – 63 de cărți
Dacă ar fi să aleg o figură feminină reprezentativă pentru poezia românească a ultimilor 10-15 ani, mi-ar fi extrem de dificil, pentru că numărul de poete s-a triplat din 2007 până azi. Poate că libertatea de expresie și emanciparea femeilor a favorizat oferta de volume de poeme scrise de femei.
Cele mai recente încercări de a aduce în lumina reflectoarelor cărțile relevante ale poeziei recente sunt dintre cele editoriale: Un secol de poezie română scrisă de femei, Volumul I, (1990-2019) antologie de Alina Purcaru și Paula Erizanu, Editura Cartier, 2019; Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020, Polirom, 2021; Angela Nache Mamier, Matrițe stilistice în lirica de azi, Minela, 2021. Există, însă, și festivaluri de poezie, precum și premii care aduc în lumină cărțile care reușesc să câștige simpatia publicului cititor. De obicei cărțile propuse pentru festivaluri sunt cele care obțin cronici, cele despre care se discută pe bloguri, vloguri și în podcasturi, cele care sunt primite cu aplauze printre literații români. Avem un eveniment concret (care se află la a 5-a ediție anul acesta), Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, singurele premii din România dedicate în mod specific femeilor care scriu; Premiile Z9 (Sibiu), Poezia e la Bistrița (Bistrița); Stand-up poetry (Alba Iulia), sunt evenimente la fel de importante dedicatei poeziei, dar mixte ca gen, am trecut și eu pe acolo și pot spune că sunt spații de desfășurare egalitariste și meritocratice.
Poezia feminină românească – prezentă și puternică
Sigur că o perspectivă a poeziei feminine românești din ultimii 15 ani ar necesita un studiu foarte amplu pentru că avem o multitudine de poete incredibile care au publicat în acest interval, de la Svetlana Cârstean, Teodora Coman, Ana Dragu până la debuturi de excepție ca Val Chimic, Cosmina Moroșan, Jessica Baciu, Anastasia Gavrilovici și multe altele. Apoi mai sunt poetele care au debutat în preajma anilor 2000 și care au continuat să publice și în ultimii ani. Voci de neocolit: Adela Greceanu, Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu, Domnica Drumea, Gabriela Eftimie, Cristina Ispas, Diana Geacăr, Oana Ninu, Andra Rotaru, Miruna Vlada. Iar dacă mergem și mai departe, înainte de anii 2000, la fel, multe și semnificative poete. E suficient să le amintesc pe Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Nora Iuga, Ruxandra Cesereanu, Simona Popescu. E aproape imposibil într-o simplă prezentare să pot surprinde sau măcar enumera poetele care s-au impus în literatura contemporană. De aceea m-am gândit că ar fi potrivit în acest mic semnal să încerc să văd unde anume există un anumit tip de probleme de receptare și promovare. Avem poete stabilite în afara granițelor, fapt pentru care (probabil) receptarea lor în interior e mai scăzută. Mă gândesc acum în primul rând la Gabriela Eftimie, o excepțională poetă, dar care aproape nu are lecturi publice în România, sau la Linda Maria Baros, care a obținut cele mai importante premii de poezie în Franța, dar despre care la noi se vorbește prea puțin. Reversul îl constituie poetele din țară, dar care chiar dacă sunt citite și vizibile, n-au primit încă (în cronici, premii, traduceri) recunoașterea meritată. O poetă care m-a impresionat mereu, dar care, să spun așa, a prins destul de rar (și nedrept) podiumurile poetice, e Olga Ștefan. O voce distinctă, îndrăzneață, o abundență de imagini puternice tăioase, căreia nu-i lipsesc nici tehnica, nici curajul, nici originalitatea. Și tot aici vreau să amintesc de Diana Iepure, căreia volumul recent de la Max Blecher, În rest, viața e frumoasă, sper să îi facă mai mult loc în discuțiile despre vocile poetice din Liga I, și nu mă refer la cele ce scriu ca să scape de retrogradare, ci la poetele care se bat serios pentru titlu.
revistavatra.org 