Am citit în Mistici din Carpați de Vasile Andru că părintele Cleopa ar fi mărturisit la un moment dat că a auzit bubuieli mari și zgomote ca de război când medita și că le-ar fi pus pe seama Dușmanului din noi, Potrivnicul, Demonul. Mi-am amintit de „bomba” auzită de mine acum câteva nopți. Mi-am amintit de răgetul de leu auzit lângă mănăstirea Sinaia acum niște ani. Înclin să cred că explicația acestui fenomen nu e cea de tip habotnic, ci s-ar putea să aibă legătură cu „fuzionarea unor centri mentali superiori” din ființă, de fapt de deasupra capului, în termenii Școlii gurdjieviene, fuzionare care e percepută sau însoțită de aceste zgomote mari auzite numai în cap.
Regii gunoaielor, a doua mea frescă realistă în proză, a fost anevoios de scris. E un roman satiric și o distopie pamfletară despre România postcomunistă și alcătuiește un triptic alături de Un singur cer deasupra lor și de manifestul poetic Scrisoare către un prieten și înapoi către țară.
Personajele din roman sunt legate de evenimente-cheie din postcomunismul românesc, care au marcat mentalitatea autohtonă: execuția cuplului Ceaușescu, fenomenul Piața Universității 1990, mineriada din 13-15 iunie 1990, scandalul Roșia Montană, incendiul din clubul Colectiv, funeraliile regelui Mihai I, răpirea, violul și asasinarea Alexandrei Măceșanu și a Luizei Melencu, pandemia Covid, scandalul legat de corupția din azilele de bătrâni, problemele politice tensionate din Republica Moldova, dictatura lui Vladimir Putin, invazia Ucrainei de către armata rusă. La care se adaugă fondul corupției politico-economice băștinașe, plus ramificațiile mass-media de manipulare și adicție a populației. Chiar dacă romanul s-a inspirat din realitatea concretă, personajele sale sunt pure ficțiuni.
E duminică, – deci zi de scris, cum mi se întâmplă de obicei. Cu conștiința de mult vinovată a întârzierii Antologiei, am încercat să mai adaug câteva pagini – astăzi la capitolul despre suprarealism. Constat încă o dată că nu-i deloc simplu să mă tot rezum, mai ales că trebuie acum s-o fac pe un spațiu destul de redus. Am reușit totuși să mă apropii de încheierea acestei secvențe.
Ce a însemnat cucerirea Daciei pentru romani se cuvine privit și din perspectiva contextului istoric și al proiectelor imperiale romane. Doar astfel se poate înțelege mai bine de ce supunerea regatului dac a fost într-un anumit moment al istoriei romane o prioritate, iar ulterior, la un secol și jumătate distanță, a devenit secundar ca importanță ori de-a dreptul neglijabil. Pentru deslușirea acestei chestiuni un punct de vedere util a adus istoricul Edward N. Luttwak, autorul lucrării Marea strategie a Imperiului Roman. Din primul secol până în al treilea (The Grand Strategy of the Roman Empire. From the First Century CE to the Third, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2016).
Ultimul lup (Az utolsó farkas, 2009), de Krasznahorkai László, este, la reeditarea de la Magvető din 2025, un microroman de doar 45 de pagini, consacrat monologului rostit într-un bar berlinez de către un fost profesor universitar de filosofie, autor al câtorva cărți pe care el însuși le caracterizează ca fiind „inutile”, și protagonistul neașteptat al unei călătorii neverosimile pe care el o efectuează în Spania, la Extremadura, spre granița cu Portugalia, la invitația, și ea inexplicabilă, a unei fundații socio-culturale locale, preocupate să găsească o personalitate publică internațională îndeajuns de cunoscută pentru a populariza în scris zona, printre cele mai vitregite sub aspect turistic și simbolic din întreaga Peninsulă Iberică. Neverosimilul, chiar dublu enunțat mai sus, se datorează faptului că invitatul nu pare să fie deloc persoana potrivită pentru sarcina de a scoate Extremadura din anonimatul geografiei sale aride și al unei istorii preponderent nonevenimențiale. El nu a scris niciodată articole sau literatură de acest soi, nici nu prea știe la început unde se situează precis pe hartă regiunea în care este chemat și sfârșește prin a pleca într-acolo pentru că nu se poate sustrage ofertei regale preliminate de către gazde (avion, hotel luxos, mașină la scară și o traducătoare aflată la dispoziția sa timp de 24 de ore), onorariul promis nefiind nici el de ocolit de către cineva care cam trage mâța de coadă la Berlin, trăind ca vai de lume din expediente și din plata unor conferințe ocazionale, nici ele foarte multe.
Paradoxal, proiectul lui Noica a fost realizat abia sub comunism, ba chiar pe fundalul mini-revoluției culturale începute de Ceaușescu în 1971 (după o călătorie de documentare în China și Coreea de Nord, dar plănuită mai dinainte), cu cvasi-maoistele „teze din iulie”, și relansată în vara lui 1982 prin nu mai puțin odioasele „teze de la Mangalia”. Contextul istoric al extraordinarei experiențe descrise de Jurnalul de la Păltiniș, oricât a fost el de pus între paranteze de către protagoniști și de mulți dintre admiratorii lor, rămâne relevant și astăzi, după cum era relevant în 1983, când a fost publicată prima oară cartea. Relativ recent, Ștefan Borbély și-a amintit unda de șoc generală produsă de Jurnal în cercurile culturale românești, care au considerat-o un „semnal”, un „mesaj public”, un „gest politic” fără precedent, independent de intențiile autorului său, dar poate nu fără consimțământul tacit al regimului comunist. Jurnalul, susține Borbély, a dezlănțuit în România o „bătălie canonică” în sânul înaltei culturi naționale, care a înlocuit supremația canonului literar ca expresie a excelenței culturale prin cea a canonului filozofic, altminteri marginal în comunism atunci când nu era integral substituit prin dogme ideologice pseudofilozofice.12
Ar fi fost firesc ca viața muzicală românească să marcheze centenarul unor compozitori care ar fi împlinit anul acesta 100 de ani: pe 8 iunie 1926 se năștea Anatol Vieru, pe 25 iulie – Theodor Grigoriu, iar pe 5 noiembrie – Carmen Petra-Basacopol. Publicul de astăzi ar fi meritat să redescopere sonoritățile imaginate de cei trei creatori care, alături de câțiva colegi de generație, au contribuit decisiv la sincronizarea muzicii românești cu modernitatea și avangarda europeană a secolului trecut. Organizatorii și conducătorii instituțiilor muzicale ar fi putut concepe măcar o strategie discretă de includere a lucrărilor lor în stagiuni.
Astăzi, nici măcar toți studenții universităților și facultăților de muzică nu mai cunosc aceste nume, cu atât mai puțin să fi ascultat, analizat sau interpretat lucrări de Vieru, Grigoriu ori Petra-Basacopol. Există, desigur, și excepții notabile: studenții la compoziție sau cei formați de profesori-interpreți mai conectați la modernitatea muzicii românești.
Ieșise din casă la acea oră, doar pentru că nu mai suporta bocănitul insistent de la etajul doi care ajungea până în dormitorul ei micuț și ticsit de hârtii. Probabil, un apartament în renovare. Încremenirea o surprinsese chiar acolo, în mijlocul străzii, printre toate acele mașini. Fără motiv. Pe ea, o femeie de 40 de ani, aproximativ singură și parțial liberă. La fel ca în acea vară. De demult. Izbitura a fost copleșitoare și dureroasă, lumea s-a oprit deodată într-un gol liniștitor. Din nou în tăcere și întuneric, fără acea viață mocnind în jurul unei clădiri locuite. Nu, nu era adevărat, nu a vrut nicio clipă să se sinucidă, chiar dacă toți acei oameni, care forfoteau acum în jurul ei și pe care nu-i recunoștea, repetau întruna „tentativă de sinucidere, tentativă de sinucidere”. Cine or fi fost ei de știau cu atâta certitudine ce i se întâmplase. Nu-și dorise să moară, nici măcar să dispară fără urmă, undeva într-un loc îndepărtat de toți și puțin accesibil. Tot ce voia era, dimpotrivă, să trăiască. Oricum. Să trăiască, doar că fără spaima că totul avea să se sfârșească acolo, în acel punct. Că trebuia să plece. În sfârșit.
revistavatra.org 