Scris într-un registru recuperator-nostalgic, cel mai recent volum al Angelei Martin decantează punctual Cartea Neliniștirii, sub forma unui dialog imaginar cu Fernando Pessoa. Lăuntrul ca scenă se află mai degrabă într-o relație de subordonare cu volumul portughezului, devenit unul de căpătâi pentru eseista noastră. Pasiunea pentru acest scriitor e declarată și asumată, iar rezultatul e tocmai această cărțulie în care ea își manifestă plăcerea de a repera temele obsesive ale acestuia. La fel cum Bernardo Soares, heteronimul lui Pessoa, realizează un jurnal al detaliilor din cotidian, ridicate la rangul temelor spirituale sau filozofice, Angela Martin încearcă același tip de experiment (nu neapărat la fel de reușit) precum filele neliniștirii lui Soares.
Inspirat titlu se dovedește a fi Glonte din amonte, ales de Nicolae Jinga pentru ultimul său volum de poezii*, căci e deopotrivă grav și șugubăț, cuantificând o multitudine, inepuizabilă, de semnificații. Seriozitatea îi e numaidecât dată de aluzia la relația dintre prezent și trecut – în plan poetic, firește. Dintr-un anume raport cu trecutul vin deopotrivă creația proprie, cea a congenerilor și, oricât avânt contestatar și poftă de ruptură îi animă pe unii, inclusiv cea a ultimei generații poetice. Un trecut ce și-l asumă poetul fie și cu riscul expunerii la acuzația de-a fi desuet. Iar o astfel de asumare e numaidecât și una cu valență polemică, de vreme ce „glontele” e purtător de semnificație beligerantă. Caracterul ludic e corelat regimului sonor, unul ale cărui efecte duc gândul des la verva și sclipirile epigramei. De asemeni, sintagma e bine îmbibată cu ironie și autoironie. Glonțul poate fi și al altuia, ceea ce atrage automat un noian de semnificații.
Departe de a fi o nonconformistă eclatantă, teribilistă și gălăgioasă, Teodora Coman nu e mai puțin autentică în oricare din ieșirile ei la rampă. Discreția și timiditatea ei firești, înnăscute, au amânat puțin mai mut decât în cazul congenerelor douămiiste debutul și au făcut-o mai degrabă să evite, decât să caute cu tot dinadinsul prezența la festivaluri, recitaluri, lansări de carte, concursuri poetice, dezbateri literare intens mediatizate, adică tot tacâmul a ceea ce presupune mediatizarea și managerierea conștiincioasă a propriei imagini și cariere, de dragul unui narcisism auctorial de înțeles. Cu toate acestea, cele trei volume de poezie publicate din 2012 până în 2019 nu au rămas fără ecou, ba chiar au confirmat și depășit așteptări. Iar prezența sa constantă în paginile revistei Poesis Internațional i-au conferit, în timp, o indiscutabilă autoritate lirică și critică. Timbrul său poetic distinct, cu luciri diamantine, a tăiat cu precizie chirurgicală atât universul anost și angoasant al existenței cotidiene și al propriei biografii, proiectate pe acest fundal descurajant, în primele două volume, cât și universul social traumatizant de cea mai acută actualitate, în cel de-al treilea, soft guerrilla*. Ieșirea din microcosmosul domestic anchilozant, care anonimizează și aneantizează, în final, unicitatea oricărei ființe, dar oarecum indiferent față de realitatea social-politică, se petrece sub imperiul necesității morale de a nu mai accepta așteptarea pasivă, neimplicarea civică, ”somnul rațiunii” din comoditate sau conformism, în speranța – nu atât iluzorie, cât de-a dreptul imorală – că lucrurile se vor îndrepta de la sine și în absența mea din câmpul social.
Revista de cultură „Vatra” organizează concurs pentru ocuparea unui post vacant de CORECTOR. Cerinţe principale: studii superioare de lungă durată, sau echivalente, în domeniul Ştiințe umaniste; cunoştinţe de operare calculator (Word, Excel). Abilităţi, calităţi şi aptitudini: adaptabilitate, asumarea responsabilităţilor, capacitatea de analiză şi sinteză, creativitate şi spirit de iniţiativă, promptitudine în efectuarea îndatoririlor.
Se remarcă în scrisul Andreei Răsuceanu, începând cu studiile de geografie literară – Bucureștiul lui Mircea Eliade (2013), Cele două Mântulese (2015), Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016) – și apoi cu cele două romane – O formă de viață necunoscută (2018) și Vântul, duhul, suflarea (2020) – o coeziune între vocea criticului și cea a prozatorului care depășește eleganța scriiturii și sfera preocupărilor comune. După ce ne convinge prin incursiunile teoretice și lecturile aplicate că spațiul este purtătorul unui mesaj, respectiv că toposurile spațiilor interioare sunt pline de semnificații ascunse, în operele sale de beletristică Andreea Răsuceanu oferă carnație narativă unor concepte teoretice precum „polisenzorialitatea” (Westphal), „peisaj interior ” (Porteous) sau „psihogeografie” (J. M. Besse). A se reține însă că romanele Andreei Răsuceanu ating o complexitatea epică ce depășește caracterul ilustrativ al unor modele relativ noi de valorizare și de receptare a spațiului în literatură. Așadar, autoarea nu mizează pe ingeniozitatea firului narativ, pe întâmplările spectaculoase sau pe răsturnările de situație. Mai degrabă, printr-o „arborescență tentaculară, barocă, de obsesii și senzații cărora faptele li se subordonează; frazare amplă, proustiană, impecabil armonizată, poematică, exactă până la nuanțe infinitezimale, hipersenzorială și, în același timp, reflexivă”, cum afirma Paul Cernat în prefața volumului1, se configurează o extraordinară capacitate de fermecare a cititorului, demnă de o asemuire cu seducțiile Faraonoaicelor atât de des menționate în Vîntul, duhul, suflarea. Tot aici, se cade menționată și o altă amprentă a stilului autoarei, și anume calitatea de a induce stări, emoții, sentimente și senzații în mintea și corpul cititorului.
Debutanții de la finalul unui deceniu nu tocmai liniștit
1.a) Preliminarii. O retrospectivă decenală
Nesuferita statistică arată că, dintre cei în jur de cincizeci de poeți care au debutat cu volume relevante pentru „mișcarea poetică” dintre 2011 și 2019, ceva mai puțin de o treime au publicat în continuare, confirmând promisiunile indicate de prima carte: printre ei câteva dintre numele de vârf ale ultimilor ani: Andrei Dósa, Radu Nițescu, Livia Ștefan, Teodora Coman, Alex Văsieș, Medeea Iancu, Matei Hutopila, Florentin Popa, Alina Purcaru, Robert G. Elekes. Aceste volume, pe care le rețin din cele poate peste o sută de cărți de debut pe care le-am citit după 2010, au apărut la cincisprezece edituri, dintre care două fondate mai recent (frACTalia în 2015 și OMG în 2019), iar alte două par să fi publicat accidental câte un debut despre care s-a vorbit cât de cât (Dan Ciupureanu la Vinea și Flori Bălănescu la Ratio et Revelatio, aceasta din urmă neavând printre obiectivele sale publicarea de poezie). Pandora M și Nemira, pe unde Svetlana Cârstean a trecut și a coordonat colecții de foarte bună calitate, au publicat câte un debut (George Nechita, respectiv Jesica Baciu). Cartier, nu doar cea mai mare și mai profesionistă editură din Republica Moldova, ci una dintre cele mai remarcabile din întreg spațiul românesc, nu a avut printre țelurile de căpătâi publicarea debutanților, însă cartea lui Alexandru Cosmescu din 2013 nu poate fi trecută cu vederea.
Amurgul întuneca încet ferestrele, basculând umbra clădirii impunătoare a colegiului peste casa mică, îmbătrânită, cu acoperiş de ţiglă veche pe care s-au stabilit colonii de licheni. Bătrânul proprietar al casei şi al atelierului nu avea bani ca să-i plătească pe întorsători ca să le cureţe cu peria de sârmă şi să le înlocuiască pe cele crăpate, şi-n plus, cum lăsa să se înţeleagă din puţinele cuvinte pe care le mai rostea, era convins că pe el n-o să-l mai bată ploaia peste un an, peste doi, dacă nu cumva i se va schimba, prin cine ştie ce capriciu inuman, sorocul. Tocmai de aceea, era convins, nu-i bine să-ţi faci socoteli în privinţa asta şi să laşi natura în pace. Nimeni nu ştie mai bine decât ea ce-i de-ajuns pentru fiecare.
După publicarea, anul trecut, a corespondenţei Ion Pop-Mircea Zaciu, sub titlul Ore, zile, ani de prietenie (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2020), unde semnalam, din loc în loc, că o scrisoare sau alta s-a “rătăcit”, am descoperit acum, într-o altă cutie cu hârtii amestecate, încă vreo douăzeci de epistole primite de la Profesor, între anii 1973-1975. Mă grăbesc să le public acum, prin bunăvoinţa revistei Vatra, ca să nu rămână prea departe de cele tipărite. Scrisorile expediate de mine de-a lungul vremii îmi fuseseră restituite cu ani în urmă de destinatar şi de familia sa, şi cred că nu lipsea niciuna. (Ion Pop).
Am trăit mult mai intens decât temperamentul meu. Deși par un om liniștit, am trecut prin aventuri nenumărate, de care m-am ferit, dar care nu m-au ocolit, ba m-au căutat cu asiduitate. De fiecare dată am ieșit din încurcătură întărit și fără să fac mari eforturi sau compromisuri compromițătoare. Cred că cel mai mult m-a ajutat faptul că nu mi-am dat importanță și n-am căutat să par mai mult decât sunt. Am avut accidente și întâlniri dure cu apa (la Sf. Gheorghe mi-am luxat șoldul), cu focul (la Berlin ne-a luat foc bucătăria) și cu pământul (cutremurul cel mare din București). Am avut accidente de automobil (la Sântimbru, lângă Alba Iulia), de alpinism (în Munții Retezat), m-am intoxicat cu conserve (la Padova), cu ciuperci (la Comana). Sunt un om stângaci, care vărs și sparg pahare, care trag firul telefonului după mine și răstorn pe pantaloni farfuria cu supă, dar în marile încercări Dumnezeu ține cu mine (cu noi) și ne ajută, încât am ajuns să cred că fiecare noroc se înalță pe ghinionul pe care-l învinge.
