de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2001: încă un an aparte (14)

(dintr-un caiet vechi)

Hrănisem până azi o speranță, o iluzie: cu cât voi „urca” în spirit, cu atât voi putea comunica mai bine, mai ușor, mai firesc cu cei spirituali, cu cei aflați „în spirit”. De fapt, puneam problema la un mod general: cei „subțiați” spiritual pot comunica cel mai bine și mai firesc cu cei deopotrivă cu ei. Logic și banal cât încape. Astăzi m-a străfulgerat însă alt gând: cu cât te „subțiezi”, cu atât devii mai solitar. Cu cât te „înalți”, cu atât te detașezi de falsele și rudimentarele aparențe, te desparți de lume și de cei mai mulți semeni. Iar solitudinea ta, inevitabil, nu va întâlni, pentru cei de asemenea „înălțați”, decât tot solitudine: solitudini de fapt. Cei spirituali nu „comunică” în sensul nostru vulgar, nu au ce să-și comunice. Nu pot fi „comunicate” decât lucrurile mundane. „Celelalte” sunt tăcute și sub(supra) înțelese. Când se întâlnesc, cei cu adevărat spirituali se recunosc de fapt – când discută, ei nu fac decât să joace jocul mundan pentru ceilalți, joc care nu înseamnă „comunicare”, decât în sensul mărunt al celorlalți, sau schimbă banalitățile necesare, utile. Solitudinea întâlnește solitudine. și tristețea acestei supreme, superbe singurătăți nu e compensată decât de grandoarea ei vastă și poate inumană. (1989)

Citește în continuare →
de VATRA

Ovidiu Pecican – În penumbra istoriei

În vara lui 1923, istoricul și arheologul Vasile Pârvan publica în revista orădeană Cele Trei Crișuri (IV, nr. 8 (august) 1923, p. 119) textul intitulat „țara de Apus” (retipărit în Opere. Scrieri, ed. de Dorina N. Rusu, București, Academia Română & Fundația Națională pentru știință și Artă & Muzeul Național al Literaturii Române, 2018, p. 794-795). În el spunea că „În munții patriei mele crește un neam de oameni deosebit de toate cele care umplu șesurile dimprejur… […] și trupul și sufletul lui e altfel. Căci cum îi este trupul de vânjos și ușor așa îi e și mintea, iute la înțeles lucrurile grele și gata la hotărâri viteze. Stăpân s-a deprins să nu aibă. Căci fiecare e împărat în vâlceaua lui dintre două dealuri. și chiar de-o fi piatra pleșuvă, locul unde s-a trezit pe lume, el nu-l dă jos pe cel mai mănos ogor de la șes.

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi – Navetiști în Castalia

„Școala” lui Noica: cultură și putere în România comunistă*

(Partea I)

La începutul toamnei lui 1983 a apărut în România o carte care avea să modifice timp de circa un deceniu dezbaterile din această țară legate de cultură, politică și ceea ce e important în viață. Cartea aceasta, Jurnalul de la Păltiniș. Un model paideic în cultura umanistă, a devenit imediat un best-seller, un articol mult râvnit pe piața neagră a schimburilor în natură, un simbol al culturii elevate, un Bildungsroman, obiect al unui adevărat cult și, în același timp, subiect al unor înflăcărate – chiar dacă uneori oblice, esopice – discuții în sferele vieții private și publice ce se influențau reciproc în România lui Ceaușescu.

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Krasznahorkai (I)

Dacă facem abstracție de cele două monografii existente până acum, cea a lui Zsadányi Edit din 1998 (Krasznahorkai László prózavilága – Universul prozei lui KL) și cea mai recentă, a lui Szabó Gábor din 2024 (Kilátás az utolsó hajóról – Vedere de pe ultimul vapor), cea mai bună introducere în opera romancierului maghiar Krasznahorkai László, de care am cunoștință, i se datorează filosofului și criticului dramatic polonez Jacek Dobrowolski și reprezintă conținutul unui interviu pe care autorul i l-a luat lui Krasznahorkai la Szentendre, relativ aproape de Budapesta, unde romanicierul – globetrotter prin definiție și prin voință proprie, mereu reînnoită – se întâmpla să locuiască la vremea respectivă. Textul a fost publicat inițial în revista poloneză Odra, în Noiembrie 2007, fiind tradus ulterior în maghiară de către Pálfalvi Lajos, pentru a intra în sumarul numărului 4/2008 al revistei Jelenkor.

Citește în continuare →
de VATRA

Angela Martin – Regăsirea

— Cafeluțele dumneavoastră, stimate domn!

 Chelnerul roti tava legănând-o cu grație pe sub nasul clientului, apoi înclinându-se din umeri, depuse cele două ceșcuțe pe masă, respectuos. Schiță totodată, discret, și un zâmbet cu subînțeles: tocmai își făcuse apariția pe terasă îndreptându-se spre ei, relaxată,  o tânără fermecătoare. Dar „stimatul domn”, care după alură era neîndoielnic un occidental, nu avea  rendez-vous  cu tipa, cum greșit presupunea chelnerul, văzându-l impacient. Tânăra pe care o aștepta era fiică-sa. Cu toate astea, asemenea emoții nu-l mai tulburaseră pe „stimatul domn”  de când era adolescent. Liesl  se așeză la masă în fața lui, cu spatele la intrarea cu arcadă.  Începură să vorbească în germană, fapt ce-l făcu pe chelner să ciulească urechile interesat și să nu se retragă până când clienții nu-i repetară că nu mai doreau absolut nimic. Deși neamț de-al locului, de la Sânpetru German, adică șvab, nu pricepuse chiar tot ce trăncăneau ei, întrucât cei doi, deduse, erau austrieci – turuiau repede, într-o germană „stricată”.

Citește în continuare →
de VATRA

Valentina Sandu-Dediu – Glissando și sforzando: despre muzici clasice românești ale secolului XX

Doamne ale scenei pianistice (2)

În perioada interbelică, procesul de occidentalizare a școlii românești de pian s-a orientat cu precădere către modelele germane, dominante în Europa primei jumătăți a secolului XX datorită solidității sistemelor pedagogice, precum cel de la Leipzig. Dacă în episodul anterior am evocat figuri precum Muza Ciomac, Aurelia Cionca și Cella Delavrancea – artiste care au îmbinat cariera concertistică cu activitatea didactică – atenția se îndreaptă acum către două cazuri emblematice, Constanța Erbiceanu și Florica Musicescu, pentru care pedagogia pianistică a constituit nu o alternativă, ci un scop în sine.

Trasee paralele: Constanța Erbiceanu și Florica Musicescu

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Mureșan – Nu vreau să fiu Homer (II)

În data de 24 februarie 2022 am făcut un Atac Vascular Cerebral. (Primele imagini cu intrarea rușilor în Ucraina le-am văzut de pe un pat de la Urgențe, ceea ce m-a făcut să-mi caut în minte rădăcini ucrainene. Nu am găsit.) „Am făcut” e un fel de a spune, căci eu nu am făcut nimic cu mâinile mele. Nici n-am creat ceva cu mintea mea. Însă și dacă aș spune că „mi s-a făcut”, tot nu aș rezolva mare lucru. Căci ar însemna că presupun un creator al răului care și-a abătut asupra mea un potop de gânduri rele. De ce să fac judecăți in rem? Cel mai cinstit este să spun „am suferit un…” Dar și formularea asta lasă să se întrevadă, într-un colț al ei, pe un făcător de suferințe. Poporul evită discuțiile inutile (oricum lucrul e făcut!), printr-o sentință care taie orice pornire spre speculații inutile: „l-a bătut Dumnezeu”. Păs de mai comentează ceva! De fapt toate vorbele de mai sus, acum îmi dau seama, ascund ezitarea mea de a mărturisi ceea ce mă frământă, de a pune degetul pe rană. Or, ca să mai atenuez indecizia, mă voi ascunde după un vers al lui Rilke: „N-ați văzut pe stelele antice prudența gestului uman?”. Într-o conferință, Andrei Pleșu spunea că de la o vârstă încolo corpul devine plictisitor, căci e previzibil. Câștigul teoretic al unui AVC (un câștig bun numai și numai pentru a fi temă de conferință) este acela că propriul tău corp îți devine un ținut necunoscut, iar cunoașterea lui devine o aventură. Toate vechile comenzi sunt anulate, șterse, nu mai ascultă nimeni de ele, iar dragostea pentru propriul corp se intensifică nebănuit de mult. Fiecare ezitare învinsă devine un act de împroprietărire peste un nou „hectar” al propriului trup.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Vremi fără răbdare (2)

…„Unde să pleci, cher ami, la orele astea? Trivalea e bântuită de fiare cu patru și două picioare! Hodinește-te peste noapte într-o chilie, iar slujitorii domniei tale în cămările pelerinilor ce vin la hramul Schimbarea la Față al sfintei noastre mănăstiri. Slavă Domnului, tocmai a trecut, am avut la praznicul o omenire mai flămândă ca oricând!” m-a ademenit stareța Teofana, bătând galeș din genele care îi umbreau privirea albastră.

Citește în continuare →
de VATRA

Dorin Tudoran – Făcăeni – Aracataca – Yoknapatawpha County via Călărași

Literatură

Războinicii adaugă teritorii noi prin bătălii sângeroase. Creatorii adaugă teritorii noi prin alchimii pașnice.

Teritoriile cucerite de războinici se reîntorc uneori la cei cărora le-au fost răpite. Teritoriile adăugate de creatori – niciodată. Căci ele nu au fost răpite, ci dăruite.

William Faulkner le-a dăruit americanilor Yoknapatawpha County și Jefferson, ficționalizând Lafayette County și Oxford, Mississippi.

Citește în continuare →