În patru texte anterioare consacrate genocidului armean, precum și în mai multe intervenții publice la București și Erevan, am abordat din perspectiva mea de istoric al ideilor câteva din temele centrale ale istoriei, contextelor, semnificațiilor și memoriei acestei tragedii.1 Așa cum se întâmplă cu toate marile personaje, evenimente și procese istorice, faptele au fost stabilite dincolo de orice dubiu rezonabil (documentar, metodologic, epistemologic), pe baza documentelor și mărturiilor, dar au fost deopotrivă negate ori relativizate, instrumentate cinic, ajungând – răstălmăcite selectiv și partizan – în canoanele istoriografice și în memoriile colective concurente. Așa se constituie memoriile neliniștite, abuzate/abuzive, cele care nu cunosc justiția, reconcilierea, iertarea și amnistia, amnezia terapeutică și chiar uitarea împăcată – obținută tocmai prin stabilirea adevărului și prin administrarea riguroasă dar înțeleaptă a justiției. Parcursul dificil de doliu, justiție și reconciliere este necesar continuării vieții personale și a istoriei – un purgatoriu explorat magistral de Paul Ricoeur. Aceste traumatice, obsedante și aparent insolubile trecuturi care nu trec (sintagma lui Henry Rousso referitoare la regimul de la Vichy) produc efecte secundare pe termen lung, de la psihologie și viață cotidiană la diplomație și politică, alimentând adversități și rivalități ireductibile. Astfel, indivizii, societățile și statele rămân prizonieri fără speranță într-o liminalitate etică și morală infinită, torturându-se reciproc în bolgiile unui provizorat toxic. Genocidul paradigmatic din toate punctele de vedere de mai sus este desigur Holocaustul/Shoah. Și genocidul armean din 1915, prefațat de o tradiție seculară de exacțiuni și de câteva decenii de masacre moderne pentru care otomanii au dobândit o tristă faimă, postfațat de o serie de prelungiri criminale într-o republică edificată pe principii biopolitice înrudite cu fascismele și nazismul, este tot o astfel de memorie, un astfel de trecut. Chiar dacă toate evenimentele și persoanele sunt unice și, la limită, incomparabile, o lectură paralelă a Holocaustului/Shoah și a genocidului armean/Medz Yeghern poate să treacă de diferențele radicale și să ajungă la paralelisme și elemente comparabile. Numai așa se poate atinge sfera comunei noastre umanități.2
Citește în continuare →
