Sumar:
Iulian Boldea – Între probitate şi orgoliu
În Argumentul cărţii Experimentalismul poetic românesc, Marin Mincu expune, cu luciditate şi elan (orgoliu) raţionalizant, condiţia criticului autentic, vorbind, în fapt, despre propriile aspiraţii: „Cel mai mare orgoliu şi cea mai mare pretenţie a unui critic: să intuiască mai înainte cu o clipă căile spre care se îndreaptă literatura şi să poată să influenţeze teoretic şi practic asupra acestei noi literaturi”. Exersat în mai multe genuri ale literaturii (poezie, proză, critică şi teorie literară), Marin Mincu ilustrează, cum s-a spus, elanul spiritului heliadesc, capricios, paradoxal, polemic, contradictoriu şi contrastant, teoretizat, de altfel, de el însuși într-un eseu, spirit exercitat în două spaţii culturale convergente şi afine, în cultura română şi în cea italiană. Exigent faţă de alţii, cu nerv polemic, cu impulsuri capricioase, cu o autentică vocaţie a analizei şi probităţii, Marin Mincu e atras de textualism şi textualitate, exersând, cu orgoliu, modalităţi hermeneutice novatoare, prin care se caută explorarea şi interpretarea naturii poetice, a esenţei lirismului, diferenţiat net de alte dimensiuni ale literaturii. Citește în continuare →
Poeme de Angelica Stan, Viorel Bucur și Dumitru-Mircea Buda
Angelica STAN
un pas
acest produs îți va oferi momente perfecte.
nici nu-ți imaginezi că există pe lume
atâta plăcere.
cumpară-l. profită! el este doar
la un pas de tine.
tu ești doar cu un pas
în urma lui.
mergi prin mărăcinișuri. te apleci
te împiedici. te ridici ca în vis.
Citește în continuare →
Anca Hațiegan – Apariția actriței profesioniste: elevele primelor școli românești de muzică și artă dramatică (VI)
În episodul anterior al serialului dedicat primelor noastre actrițe profesioniste am început să o prezint pe Ralița Mihăileanu, care a făcut parte dintr-un adevărat „clan” actoricesc, alături de frații săi, Costache, Ștefan și Zinca, de soțul, Pavel Stoenescu, și de fiica sa, Maria Petrescu. Perioada bucureșteană, ante-Revoluție, a „Diletanților români” pare să fi reprezentat „epoca de aur” în cariera fraților Mihăileanu – „fericite rămasuri ale școalei de la 836!1, cum i-ar fi numit Cezar Bolliac în 1845, comentând spectacolul cu Tereza sau Orfelina din Genova, o melodramă de Victor Ducange, tradusă de P. Teulescu. Ralița culegea numai elogii, eclipsând-o pe Caliopi, fosta ei colegă, mai vârstnică, de școală. „Când ajungem la D-na Ralița în metamorfoza cocoanei Măndica, trebuie să mărturisim că actrița română de acest fel e o raritate”2, observa un cronicar în legătură cu prestația ei din O soaré la mahala de Costache Caragiali. Citește în continuare →
Al. Cistelecan – O tristimaniacă (Elena P. Iosif)
Ușor scos din sărite de publicitatea făcută Confidențelor Elenei P. Iosif,1 inclusiv la radio (dar și de rugămintea poetei de a fi neapărat recenzată), Romulus Demetrescu i le tratează cu asprime iritată, considerîndu-le ”dovezi patente de lipsa unei viziuni personale,” exprimate, pe deasupra, cu un ”arsenal vechiu,” dar găsind totuși prin ele și ”sclipiri interesante” – însă ”foarte puține.”2 Autoarea i se pare ”foarte tînără” – și bănuiala lui e justificată de starea versurilor, naive numaidecît, dar contrazisă, ca să zic așa, de ”tematica” plîngăcioasă, scoasă toată din jeluitul de dragoste și din spaima anilor ce se adună. O asemenea tristimanie nu s-ar potrivi tinereții, dar cine știe?! (în orice caz eu nu știu, căci n-am dat de nici un cazier al Elenei). Sînt însă și cititori încîntați de versurile Elenei, cum e, bunăoară, Gheorghe Lică-Olt, căruia ”versurile sale” i-au ”plăcut mult”, cu toate că ”are /…/ puțină influență din poezia lui Minulescu”.3 Nu știu unde a văzut Lică această ”influență”, fie și ”puțină” (de nu va fi fost atît de puțină încît eu n-am văzut-o deloc), deoarece Elena e atît de văicăreață încît frivolitatea minulesciană nici nu e de conceput la ethosul ei de pură depresiune sentimentală. Citește în continuare →
Andreea Pop – Practica sincerității
George-Ștefan Niță e, înainte de orice, un poet cu o bună calibrare a viziunii, pe care și-o desfășoară sub forma unor expozeuri personale hotărât introspective. Tata nu are cal (care apăruse anul trecut la Tracus Arte și pentru care i se oferise Premiul „Alexandru Mușina” pentru debut) nu e, însă, un volum care împinge elanul confesiv până în zona inflamării, cu toată mitologia intimistă pe care o pune la bătaie. Citește în continuare →
Senida Poenariu – Plimbări cu Kocsis Francisko
