de VATRA

Nicoleta Cliveț – Un Hamlet al lumii noi

Din sentimentul  irealității lumii, a cărei „substanță primordială”rămâne cuvântul, inclusiv/mai ales cel scris cu minusculă – cuvântul literar – , s-a născut recentul roman al lui Nichita Danilov – Omul din eprubetă*(Polirom, 2021). Scrierea este nu atât, sau nu tocmai, o „distopie luxuriantă, satirică” (în descrierea lui Adrian Alui Gheorghe, pe coperta a IV-a), cât o narațiune îndatorată tentației oracularului, parabolicului, o carte gotică – pe de o parte, spumoasă și luxuriantă, pe de altă parte, cât se poate de serioasă și, pe alocuri, chiar sumbră. Dincolo de spectacolul abundent al lumii văzute, se testează, în registru fantezist, hăul lumii nevăzute. Aceasta este miza experimentului narativ, în esență unul spiritual, orientat spre scanarea destinului sufletesc al unei lumi în care totul (timpul, spațiul, evenimentele, personajele) migrează, devine fluid, se amestecă, se ambiguizează și, finalmente, se cam frânge.

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Crăciun – Reverberații ancestrale în cotidian

Scrierea în prezent a unei poezii care să uziteze instrumentarul rural este de cele mai multe ori dovadă de naivitate în stare brută, grosieră, stârnind numaidecât suspiciunea de-a fi expresia spiritului retrograd, ba chiar a veleitarismului și-a unui cam anevoie de înlăturat deficit cultural. De vreun rol, oricât de firav, fie și doar prin nuanță pală de originalitate, în ceea ce s-ar numi evoluție a poeziei nici că s-ar mai putea vorbi fără expunerea la ridicol. Iar aceasta în cazul cel mai bun, căci de aici până la etichetarea prin termeni ca neoextremism, neolegionarism și toți ceilalți indezirabili asociați nu-i decât un pas, cu atât mai mic cu cât sunt destule cazuri în care acuza nu e lipsită de temei.

Citește în continuare →
de VATRA

Mircea Zaciu- Ion Pop – Scrisori recuperate (III)

                          Cluj, 1 II 75

            Dragul meu Jean,

            Îţi mulţumesc pentru scrisoarea din 21 I a.c., pe care am găsit-o întorcându-mă din Bucureşti alaltăieri. Am fost la o comisie de validare la Uniune, mai mult ca să ies din inerţia nacopeană (!) şi să încerc a vedea Danton-ul lui Camil-Horea Popescu, dar cum spectacolul era chiar în seara şedinţei, evident, n-am putut pleca de la comisie şi am amânat pe altă dată teatrul. Am asistat în schimb la veşnica comedie a lui Fănuş Neagu, dezlănţuit în trivialitatea lui habituală şi de data asta, agăţându-se de Croh şi de mine, fiind noi singurii critici de faţă şi luaţi drept tête de turc1. În rest, cu toții erau porniți să-și bată joc de conuʼ Virgil2 , care pare și mai Trahanache decât era înainte de avansare. Tristă priveliște să-l vezi pe fotoliul unde înainte găseam statuia de împărat roman (fie şi de decadenţă) a lui Zaharia3, care măcar avea o masivitate şi o demnitate şi o privire umană.

Citește în continuare →
de VATRA

Mariana Codruț – Întuneric sau lumină?

Julia stătea lângă patul de spital al bunicii de aproape două săptămâni, timp care îi părea deja o veşnicie. Venea dimineaţa pe la ora 10 cu supa de pui caldă şi strecurată în termos, cu laptele sau ceaiul în sticle, ca s-o poată hrăni cu seringa. La prânz se reîntorcea în apartamentul ei închiriat, mânca ceva, se învârtea fără rost prin cameră sau se întindea pe pat citind vreo carte din care nu înţelegea nimic, iar după-amiaza revenea în spital, de fiecare dată cu speranţa că a intervenit o schimbare în starea bolnavei. Târziu, când pleca acasă, se simţea atât de sleită de puteri, încât abia găsea energia să-şi tragă picioarele pe străduţa plină de câini.

Citește în continuare →
de VATRA

Ana Blandiana în dialog cu Serenela Ghițeanu – Despre poezie

„Cântecul nu e al meu/ El numai trece uneori prin mine / Neînţeles şi nestăpânit…”   (vol. Ochiul de greier)

1. V-am recitit recent opera poetică și aș împărți-o în trei perioade, cărora le-am dat nume specifice: „vârsta inocenței”, care ar cuprinde volumele Persoana întîi plural (1964), Călcîiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969), Cincizeci de poeme (1970), Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), Poezii (1974), Somnul din somn (1977), Ochiul de greier  (1981), apoi „vîrsta revoltei”, care ar cuprinde cele 4 poeme apărute în revista „Amfiteatru”, în 1984, apoi volumele Stea de pradă (1985) și Arhitectura valurilor (1990), în fine, „vîrsta neliniștii”, care ar cuprinde Soarele de apoi (2000), Refluxul sensurilor (2004) și Patria mea A4 (2010).

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Ce aud pisicile

Toată lumea s-a săturat de pandemie și de guvernarea liberală. Ți-e frică să mai ieși în stradă, nu știi ce surprize te pot aștepta dincolo de pragul casei. Un jandarm sau un nene de la poliția locală stă cu pixul și chitanțierul pregătite să te amendeze, fiindcă ai uitat să-ți pui masca.

Ferească Dumnezeu de vreo boală care să necesite internarea în spital. Mă refer la spitalele publice, pline de nosocomiale. Sau cele unde trebuie să dai șpagă. Nu chiar toate. Unele mai iau și foc. Mai bine te duci la privat. Acolo nu dai șpagă, plătești cinstit și cam mult, dar merită – dacă îți poți permite. Te întorci acasă cu conștiința curată, ai luptat pe cont propriu împotriva corupției și ai învins, ești cetățean european. Nu oricine își poate permite luxul de a fi cetățean european, trebuie să ai un salariu de măcar cinci mii pe lună.   

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – The winner takes it all (l)

Erau amândoi purtători de tară – o clasică talasemie  minor. Își făceau analizele  la termen și erau atenți la ce le spuneam. Ea se mai plângea de oboseală, îi prescrisesem vitamine, și m-a asigurat că avea de unde face rost de Supradyn.

Problema era copilul. Veneau cu el la transfuzii, când unul, când altul. Îl adusesem până aproape de patru ani, păreau să aibă mijloacele să-i dea legume, fructe, dieta indicată etc., dar arăta de doi. Alb ca peretele, anemie hemolitică severă, splină mărită – talasemie majoră, ca la carte.

Îi avertizasem de la început:

Citește în continuare →