de VATRA

Valentina Sandu-Dediu – Centenare tăcute: Anatol Vieru, Theodor Grigoriu, Carmen Petra-Basacopol

Ar fi fost firesc ca viața muzicală românească să marcheze centenarul unor compozitori care ar fi împlinit anul acesta 100 de ani: pe 8 iunie 1926 se năștea Anatol Vieru, pe 25 iulie – Theodor Grigoriu, iar pe 5 noiembrie – Carmen Petra-Basacopol. Publicul de astăzi ar fi meritat să redescopere sonoritățile imaginate de cei trei creatori care, alături de câțiva colegi de generație, au contribuit decisiv la sincronizarea muzicii românești cu modernitatea și avangarda europeană a secolului trecut. Organizatorii și conducătorii instituțiilor muzicale ar fi putut concepe măcar o strategie discretă de includere a lucrărilor lor în stagiuni.

Astăzi, nici măcar toți studenții universităților și facultăților de muzică nu mai cunosc aceste nume, cu atât mai puțin să fi ascultat, analizat sau interpretat lucrări de Vieru, Grigoriu ori Petra-Basacopol. Există, desigur, și excepții notabile: studenții la compoziție sau cei formați de profesori-interpreți mai conectați la modernitatea muzicii românești.

Citește în continuare →
de VATRA

Maia Șerbănescu – V. (fragment)

Ieșise din casă la acea oră, doar pentru că nu mai suporta bocănitul insistent de la etajul doi care ajungea până în dormitorul ei micuț și ticsit de hârtii. Probabil, un apartament în renovare. Încremenirea o surprinsese chiar acolo, în mijlocul străzii, printre toate acele mașini. Fără motiv. Pe ea, o femeie de 40 de ani, aproximativ singură și parțial liberă. La fel ca în acea vară. De demult. Izbitura a fost copleșitoare și dureroasă, lumea s-a oprit deodată într-un gol liniștitor. Din nou în tăcere și întuneric, fără acea viață mocnind în jurul unei clădiri locuite. Nu, nu era adevărat, nu a vrut nicio clipă să se sinucidă, chiar dacă toți acei oameni, care forfoteau acum în jurul ei și pe care nu-i recunoștea, repetau întruna „tentativă de sinucidere, tentativă de sinucidere”. Cine or fi fost ei de știau cu atâta certitudine ce i se întâmplase. Nu-și dorise să moară, nici măcar să dispară fără urmă, undeva într-un loc îndepărtat de toți și puțin accesibil. Tot ce voia era, dimpotrivă, să trăiască. Oricum. Să trăiască, doar că fără spaima că totul avea să se sfârșească acolo, în acel punct. Că trebuia să plece. În sfârșit.

Citește în continuare →
de VATRA

Dorin Tudoran – Anamneze și anamteme

1. „Acum, în fine, lucrul acesta distins: moartea…”

Asta ar fi șoptit Henry James (apud. Jorge Luis Borges) înaintea sfârșitului. Mi-am reamintit episodul în urmă cu câteva zile, când, la 30 aprilie, s-a stins un alt uriaș – Ernesto Sábato. Relația dintre cei doi argentinieni rămâne ea însăși istorie literară căci are toate ingredientele care dau seamă despre ideea de destin – de la cel argentinian la cel universal și înapoi.

Diferența de vârstă dintre cei doi, 12 ani, i-a fost suficientă lui Sábato spre a privi spre Borges ca spre un maestru, deși erau tipuri diferite de scriitori, și l-a ajutat pe Borges să se prefacă, pentru lungi perioade de timp, că nu e interesat de isprăvile lui Sábato. E greu să găsești opinii ale lui Borges în legătură cu Sábato, în vreme ce Sábato a scris mult despre Borges, ba l-a și “călătorit” prin romanele sale.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Prizoniera

Nu se aștepta ca Profesorul s-o îndemne „să mai încerce o dată“, când a anunțat că scoate din nou la concurs un post de lector.

„Și acum doi ani mi-ați propus să mă înscriu, dar cei de la Personal m-au anunțat că n-am dreptul!”, i-a răspuns, cu o urmă de reproș în glas.

„Ei, vedeți ce faceți acum! Mai interesați-vă!”, i-a șoptit, sibilinic.

Citește în continuare →
de VATRA

Mircea Cărtărescu în canonul românesc și în circuitul internațional (V)

Marian Neamțiu

Piața mondială a cărții și „exotismul” periferiei: receptarea franceză a romanului Theodoros

Într-unul din capitolele romanului Theodoros, Mircea Cărtărescu propune, într-un siaj estetic baroc și balcanic, metafora lumii ca iarmaroc: „mai mult decât un rai sau un iad, lumea ne apare, căci aparență este, ca un iarmaroc nesfârșit, în care guri căscate și ochi holbați contemplă miracole adevărate și miracole măsluite și miracole de doi bani într-o vânzoleală nesfârșită de sclipiciuri și paiete”.1 Dincolo de dimensiunea sa estetică, această sintagmă poate funcționa și ca metaforă critică pentru a explica felul în care „exotismul” unor literaturi periferice, care traduc o gramatică culturală diferită de cea occidentală, fascinează piața mondială a cărții: un spațiu al expunerii și al competiției simbolice, care transformă „bunul local” în produs cultural de circulație, mai ales prin intermediul traducerii, funcționând după un regim al percepției. Însă ce anume este valorificat? Complexitatea estetică și ideologică sau stranietatea? Întrebările se referă, înainte de toate, nu atât la cum e receptat romanul (pozitiv, negativ, polemic etc.), ci mai degrabă la ce tip de lectură privilegiază piața mondială a cărții.

Citește în continuare →