Poeme de Ioana Diaconescu, Radu Florescu, Ioana Șerban, Eugen Bunaru și Dumitru Crudu

Ioana DIACONESCU

ioana diac

Nevăzut

Mi se frîng degetele precum ceara

Cînd scriu nu văd această frîngere

Cineva îmi ascunde în inimă

Misterul înserării fără stingere

Numai înfrîngeri şi cîştiguri

În sfîşierea damnată a dimineţii care nu se lasă alungată

Eu scriu şi nu contează că ziua se luptă cu amurgul

Îmi aruncă pe mîini

Mari pete de sînge amurgul reflectat mereu seamănă cu urma unei crime

„Mîinile pline sînge pe piept mi le-am şters”

Scriu uneori pe aer

Ca aerul mi se face memoria şi uit cu disperare

Ceea ce cred că n-aş putea să uit

Şi mi se ia discursul ca pedeapsă

Ca trădătoare a surorii mele albe

Pe care scriu de la începutul vieţii

Semne adesea de neînţeles

Infirmă fără ele aş fi ca trupul fără membre

Devenit invizibil

Cînd nimeni n-are milă

Nevăzîndu-l Citește în continuare →

Mihai IOVĂNEL – România față cu Europa după 1989

iovanel1

La ieșirea din proiectul comunist România privește cu speranță către Europa, din care simte că face parte. Integrarea culturală este însă un proces la fel de dificil precum integrarea sociopolitică. Cantitatea discuțiilor de după 1989 privind „europenitatea literaturii române” trădează un complex, având ca manifestări corelate obsesia de a nu fi „doar” balcanici sau nu suficient de europeni, dar și dezinteresul pentru vecinii prea „periferici” de felul Ungariei1 sau Bulgariei. Imperativul transferării acestei obsesii într-o formă reală reprezintă unul dintre punctele de rezistență care traversează întregul câmp cultural postcomunist, de la naționaliștii primitivi2 până la elita intelectuală proeuropenistă. Spectrul variază între vechi complexe de inferioritate (cunoscutul fatalism al autoderiziunii semicoloniale) și la fel de vechi complexe de superioritate (în special provenind din zona protocronist-naționalistă, dar nu numai – Constantin Noica lansase deja în anii ’80 expresia „Germania untului”, prin care înțelegea depreciativ Occidentul materialist, opus României în care, după Noica, se putea face cu adevărat cultură3). Însă poate fi observată și o mai constructivă lipsă de complexe, manifestată – uneori fie și la modul utopic – prin diferite strategii de străpungere a pieței globale. Aici pot fi distinse două poziții: cea categorială, care își reprezintă – cumva pe linia interbelică – globalizarea culturală a României ca valoare colectivă; și cea individuală, care gândește penetrarea globală în termeni de indivizi. Citește în continuare →

Postuman/ismul (10/10)

postumanism 10

 

Marius Popa

a) Am, în genere, o anumită mefienţă conceptuală când vine vorba despre denumirile „cronologice“ ale unor paradigme. Neomodernismul, postmodernismul, poststructuralismul, douămiismul, postumanismul, iată, trădează, în esenţă, o criză a sensului/identităţii în care orizontul cultural a plonjat, mai cu seamă, de la începutul secolului al XX-lea. „Pasiunea negativă a modernităţii [şi a modernismului, prin excelenţă]“, cum o numea Matei Călinescu (vizibilă, de altfel, în predilecţia comunicării pentru ermetism, elitism, provizorat etc.), a generat o lume fără chip, iar opţiunea frecventă a cercetătorilor de a numi diferitele orientări din ultimul veac prin referire la succesiunea lor temporală (prin „post“-urile şi „neo“-urile care nu fac decât să ne ofere iluzia terminologică, anesteziantă, că avem habar în ce fel de realitate ne situăm) rămâne îndeajuns de sugestivă în acest sens. Prin urmare, „postumanismul” nu semnalează decât incapacitatea vocilor oficiale de a defini actualitatea altfel decât prin categorii negative. Ştim, cu alte cuvinte, cum nu e cultura de astăzi, mai degrabă decât cum e. În această ordine de idei, dacă umanismul a încercat să postuleze, invocându-l pe Protagoras, omul ca „măsură a tuturor lucrurilor”, putem intui că postumanismul determină, în acest sens, o mutaţie, că omul tinde să nu mai fie un asemenea etalon absolut, însă nu ştim, în fond, prin ce ar putea fi înlocuit în acest joc al „proporţiilor” axiologice. Citește în continuare →

Postuman/ismul (9/10)

postumanism 9

 

Ştefan Borbély

 

Postumanismul – repere analitice (note despre post-antropocentrism)

 

Punctul de ajungere al eseului nostru, dedicat câtorva de aspecte de etiologie care vizează postumanismul, este reprezentarea divinităţii ca substanţă ubicuă (masă gelatinoasă?), pe care o găsim într-o povestire din 1967 a lui Philip K. Dick, intitulată Credinţa părinţilor noştri (Faith of Our Fathers), publicat la noi în volumul Furnica electrică (Nemira, 2006, 2012). Punctul lui de plecare îl reprezintă, însă, faimoasele consideraţii despre ţesuturile şi reţelele de putere heterotopice, din Prefaţa la Cuvintele şi lucrurile lui Michel Foucault. Aici se află mult-citata aserţiune a filosofului francez, potrivit căreia antropocentrismul reprezintă o „paranteză” epistemică în cultura occidentală, constituind, totodată, sursa rupturii axiologice dintre om şi restul naturii. „Himerele noilor umanisme”, alimentate de tezele socratismului platonic şi de cele ale „raţiunii universale” din secolul al XVIII-lea – scrie Foucault – ne-au făcut să uităm că omul este oarecum un „nou venit” pe scena istoriei, neconstituind, „fără îndoială, nimic mai mult decât o anumită ruptură în ordinea lucrurilor”1. Dincolo de această „ruptură”, şi de preeminenţa axiologică a ordinii (armoniei) pe care omul a impus-o în trăirea realului se află – scrie tot Foucault – „dezordinea care face să scânteieze fragmentele unui mare număr de ordini posibile în dimensiunea, fără lege sau geometrie, a eteroclitului”2. Citește în continuare →

Postuman/ismul (8/10)

postumanism 8

 

Yigru Zeltil

a) Postumanul ţine pur şi simplu de tot ceea ce este exclus din definiţiile umanismului, ceea ce a fost şi este adeseori reprezentat ca fiind în afara umanităţii, iar postumanişti precum Neil Badmington nu fac decât să releve psihanalitic-deconstructiv această tensiune care există de la bun început între pretenţiile umanismului de a deţine un fundament categoric („raţiunea” în cazul umaniştilor clasici, mortalitatea în cazul celor contemporani) şi nevoia aceluiaşi umanism de a se apăra (uneori foarte violent, cât se poate de… inuman!) de alteritate chiar în timp ce, de fapt, aceasta contaminează umanul într-un fel sau altul. Prin urmare, nu este vorba tocmai de „moartea omului”. Operând cu aceeaşi reducţie moştenită de la Descartes, un transumanist ca Hans Moravec crede că poţi să transferi omul dintr-un corp uman într-un mediu digital. Aceasta nu este decât o perpetuare (încă modernistă) a antropocentrismului pe care postumaniştii nu îl mai pot lua de-a gata. Să reiau un exemplu din Callus şi Herbrechter, cel al lecturii filmului Terminator 2: Judgment Day pe care o face Tom Cohen în Anti-Mimesis (1994). Maşina Arnold (în care supravieţuieşte forma umană recognoscibilă) este folosită de către (pseudo-)umanismul hollywoodian (mimesis-ul ca bun de consum) pentru a contracara anti-mimeticul T2000, cel care poate lua orice formă animată sau inanimată. Analiza lui Cohen subliniază anxietatea acestei relaţionări cu alteritatea, care ignoră dorinţa „oarbă”, ce altminteri ar putea da naştere unor încrucişări cyborgice. Cyborg-ul nu mai este o proiecţie SF, devine curând o realitate socială – a se vedea cazul primului cyborg recunoscut legal, Neil Harbisson – împotriva căreia deja se prefigurează un val de „rasism uman”. Citește în continuare →

Postuman/ismul (7/10)

postumanism 7

Ana-Maria Deliu      

Nuclee teoretice în postumanism. Trei momente

În cultura populară, postumanismul s-a fixat ca acel –ism extaziat în fața tehnologiei capabile să transforme omul în  postuman, „post-” cu semnificație dublă de „după” omul natural, urmând omului, și de „dincolo” de capacitățile omului natural, surclasându-l. Cyborgi, inteligență artificială corporală sau noncorporală, realitate virtuală și hyperrealitate – toate fac parte din lexicul deja accesibil asociat acestui postumanism și sunt integrate în imaginarul popular, în filme, muzică, artă (în special, dar nu exclusiv digitală) și cărți.

  1. Postuman-ism

Deși se susține în primul rând pe imagini culturale, acest –ism eminamente estetic își găsește echivalentul teoretic în postumanismul lui N. Katherine Hayles (1999). Curiozitatea ei este orientată către limitele umanului: cât se poate interveni tehnologic pentru a îmbunătăți omul (290), dar și cum să coexistăm cu forme de viață biologice și artificiale cu care împărțim planeta și pe noi înșine (291). Ea pornește de la om ca ființă corporală – noile materialisme circulau deja, de exemplu, teoria lui Elisabeth Grosz (1993) – și denunță „punctul orb” din visul lui Moravec de a transfera conștiința umană într-un computer, pentru că acesta pornește de la prezumția că această corporalitate nu este mai mult decât o carcasă. Hayles o spune printre primii: faptul de a fi într-un corp este un mod de articulare a conștiinței umane, nu doar un recipient al acesteia, însă argumentul ei se rezumă la un determinism biologic (283-4). Citește în continuare →

Postuman/ismul (6/10)

postumanism 6

Florina Ilis

a) Am întâlnit pentru prima oară conceptul de postuman încă din 1999, când am început să lucrez la teza de doctorat cu titlul Fenomenul science fiction în cultura postmodernă. Ficţiunea cyberpunk. În acel an apărea şi studiul lui Katherine N. Hayles, How We Became Posthuman. Virtual Bodies in Cybernetics, Literature and Information, studiu care mi-a prilejuit înţelegerea conceptului de postuman, un termen, totuşi, destul de nou la vremea aceea. În termeni comuni, postumanul poate fi înţeles ca o uniune sau ca o asociere a umanului cu maşinile inteligente, în care maşina nu mai apare ca un mecanism subordonat omului, aşa cum se prezenta în zorii cibernetizării societăţii, ci, în procesul schimbului de informaţii, ca o parte componentă a subiectului uman şi, prin tehnologiile implanturilor de organe „inteligente”, chiar ca o parte componentă a biologiei umane. În condiţia postumană, subliniază N. Katherine Hayles, nu există diferenţe sau demarcaţii absolute între existenţa fizică a corpului şi simularea pe computer, între mecanismul cibernetic şi organismul biologic, între tehnologia robotică şi principalele scopuri ale existenţei umane. Conceptul, provenit din zona science fiction şi, în special, dinspre ficţiunea cyberpunk, a pătruns relativ recent în discursurile despre paradigma şi poetica postmodernă. Citește în continuare →