1) Gradul de vizibilitate. Faptul că textele ajung într-un mediu comun majorității face tot procesul mult mai accesibil. Curiozitatea celor care caută poate fi întîmpinată foarte ușor de gama la care au acces. Doar trăim în post-uman. : )
Mai e promovarea. Sigur, întotdeauna voi prefera o lansare de carte în carne și oase uneia online. Dar cînd e mult prea departe de mine, mă bucur că există posibilitatea s-o urmăresc oricum. Cred că ce contează de fapt e echilibrul dintre mijloacele tradiționale și cele moderne. Cît timp acest echilibru se păstrează, avem toate șansele să funcționăm, fără ca nimic să nu se piardă.
1) Literatura este, desigur, una singură, însă transferul unei părți tot mai mari din ea pe internet a modificat mediul ei de ființare. Care credeți că ar fi plusurile aduse de această modificare a „fizionomiei” creației?
Spunea la un moment dat cineva că ,,internetul este un bazar” și pornind de la această idee trebuie să recunosc faptul că aflându-mă printre cei care promovează literatura pe internet, văd zilnic noi și noi cărți și văzând devin curioasă, iar în acest fel îmi doresc ,,dorința altora” ca să-l citez pe marele Rene Girard. Această nouă fațetă a creației aduce cu sine o mai mare expunere. În vremea lui Flaubert, de exemplu, era destul de greu să ,,îți faci rost” de anumite opere. Spunea el într-o scrisoare adresată unui prieten: să binevoiască a-i face rost de cartea cuiva că-l va plăti în aur. Astăzi e cu mult mai simplu decât în trecut. Nu plătești în aur. Nu trebuie să te dai peste cap pentru a obține opera cuiva. Viața s-a simplificat, iar într-o oarecare măsură spațiul dintre cititor și operă s-a micșorat și el considerabil. Nu știu dacă această ușurătate nu a ciobit puțin relația omului cu arta făcând-o mult prea la îndemână, dar plusul, pozitivul aflat în noua fizionomie a creației este vizibilitatea. Cu cât e mai la îndemână, cu atât consumatorul de literatură ajunge la ea mai ușor.
1) Avantajele sunt imense. Vorbim în primul rând despre vizibilitate! Capacitatea literaturii de-a surprinde, de-a încânta, și mă refer aici în mod particular la poezie, pe internet este extraordinară.
Poeții de Instagram, precum Rupi Kaur, Shay Belt, Nayyirah Wahed, au zeci sau chiar sute de mii de urmăritori, iar o singură postare a unui poem poate obține mii de aprecieri.
Acest număr de aprecieri poate fi, pentru autor, un barometru, o buclă instantanee de feedback din partea celor care citesc textele, lucru imposibil de realizat prin canalele tradiționale de publicare.
1) Trecerea de la hârtie la laptop nu e saltul de la încrustarea în piatră la pergament. Nu știu în ce măsură noul mediu schimbă textul și fizionomia acestuia. Nu știu pentru că nu știu nici alt mediu de ființare, nu prea scriu de mână, așadar nu pot face comparații, nu mă pot gândi la plusuri. E reconfortantă însă apropierea imediată a oamenilor pe care internetul o conferă. Reconfortantă și intimidantă.
„Aici pe internet sunt eu” (Tudor Pop, Softboimimosa, Editura OMG, 2019).
Un scurt argument
În 2002 „Vatra” semnala, prin numărul special România virtuală, fenomenul mutării unei părți a literaturii române în spațiul internautic. Era vorba, desigur, doar de începutul acestui proces, astfel că au fost doar preluate texte din mediul internautic. Apoi, în intervalul unui deceniu fenomenul s-a extins și la noi suficient cât să determine o nouă abordare, concretizată, prin 2012, tot printr-un număr tematic, intitulat Literatura cibernetică, constând în răspunsuri la o anchetă și câteva studii. Investigarea domeniului a fost atunci din perspectivă teoretică. Cu excepția lui Gelu Vlașin, care înființase blogul Rețeaua literară, cei care s-au pronunțat nu erau insider-i, ci observatori de la distanță. După încă un deceniu evoluția este spectaculoasă. Există un număr consistent de reviste exclusiv electronice și de platforme literare, puzderie de bloguri și de postări prin intermediul diferitelor rețele sociale. Prin urmare, o nouă privire asupra fenomenului este absolut necesară.
Copilăria și adolescența petrecute în comunismul românesc sunt tematici recurente în literatura română postdecembristă. Începând cu anul 2000, astfel de narațiuni sunt o constantă reperabilă atât în noua memorialistică despre trecutul recent (de la O lume dispărută…1 până la Tot înainte!…2), cât și în ficțiunea postrevoluționară (de la Muzici și faze3 de Ovidiu Verdeș la Tot înainte4 de Ioana Nicolaie). În studiile critice recente s-au formulat o serie de ipoteze despre proza postrevoluționară cu și despre copii/adolescenți din comunism, semnalându-se, pe de o parte, schimbarea de paradigmă în privința construcției personajului-copil din literatura română (Ștefania Mihalache5), iar, pe de altă parte, aportul acestor narațiuni la memoria culturală/colectivă despre comunismul românesc (Andreea Mironescu6 și Andrei Simuț7). În siajul celor două ipoteze, proiectul de față propune o nouă grilă de lectură a romanelor de după 1989 despre copilărie/adolescență din comunism: urmărirea interacțiunii dintre protagonist și obiectele din Occident.
Ne-a părăsit, în această primăvară, profesorul Mircea Anghelescu. Autor al unor volume excepționale de istorie literară românească (Preromantismul românesc – 1971, Introducere în opera lui Gr. Alexandrescu – 1973, Literatura română şi Orientul – 1975, Scriitori şi curente – 1982, Ion Heliade Rădulescu: o biografie a omului şi a operei – 1986, Lectura textului – 1986, Clasicii noştri– 1996, Cămaşa lui Nessus. Eseuri despre exil – 2000, Literatură şi biografie – 2005, Mistificţiuni– 2008, ed. a doua – 2016, Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea – 2013, Lâna de aur. Călători şi călătoriile în literatura română – 2015, Am fost martor – 2017, O istorie descriptivă a literaturiiromâne. Epoca premodernă – 2019), editor, filolog, profesor universitar la Universitatea din București, Mircea Anghelescu este o personalitate de referință a vieții noastre științifice, despre care nu se poate vorbi la trecut.
Opera lui Nicolae Breban se caracterizează, ca expresie şi dicţiune narativă, prin spontaneitate şi naturaleţe, chiar dacă, în adâncul său, se bănuiesc articulaţiile unui program ce valorizează un set de lecturi esenţiale din care nu lipsesc Dostoievski, Nietzsche sau Thomas Mann. Arhitectura operei e susţinută de o tensiune a contrariilor din care se naşte individualitatea ei; e vorba de o tensiune între vitalitatea scriiturii energice, dominatoare şi luciditatea, pesimistă sau sceptică, a percepţiei lumii. Francisca, În absenţa stăpânilor, Animale bolnave, Îngerul de ghips, Bunavestire, Drumul la zid, Don Juan sunt cărţi exponenţiale pentru proza noastră postbelică, romane reprezentative prin substanţă, stil şi construcţie narativă, în tradiţia prozei interbelice, dar şi în siajul orientărilor literare mai noi. Într-un text cu caracter programatic, De ce scriu?, Nicolae Breban rezumă propria poetică a prozei, expunând rosturile şi resorturile scrisului, văzut ca urmă salvatoare şi edificatoare: „Scriu pentru că mă «împinge ambiția», dar și pentru că nu pot altfel. Nu m-aș suporta altfel, fără scris, viața mea (și în general viața) mi-ar apărea ca insuportabilă, ca nedemnă de a fi trăită. Mai mult încă: defectele mele, erorile în care recad cu o tenacitate misterioasă (într-adevăr, ce puțin didactică este experiența!), răul, antipatia pe care o produc în jur (cu vanitatea mea, indiscutabil!) umbra pe care o arunc pământului etc., nu le-aș putea accepta fără puntea, scândura salvatoare a scrisului”.
În 1963 apărea în Cehoslovacia Dialektika konkretniho. Cartea lui Karel Kosik avea să fie considerată cea mai importantă lucrare din tradiția marxismului est-european, cel puțin de după Lenin și Troțki, expresia concentrată a socialismului umanist și revizionismului marxist care încercau să se articuleze în regiune în anii ʼ60-ʼ70. Pe bună dreptate, lucrarea a fost asemănată cu cele două cărți-manifest care, în 1923, deschideau tradiția filozofică a ceea ce s-a numit Western Marxism – Marxism și filozofie a lui Karl Korsch, Istorie și conștiință de clasă a lui Georg Lukács. Asemănarea privește nu doar impactul imediat al acestor cărți, scandalul pe care l-au provocat tustrele, și nici doar eleganța, prospețimea și densitatea textului pe care le etalează fiecare dintre ele. Ea se bazează inclusiv și mai ales pe niște puternice rezonanțe comune în construcția și miza argumentului lor.
revistavatra.org 