Scena modernității interbelice românești – și a modernismului în special – se constituie în jurul cenaclului Sburătorul și al lui E. Lovinescu. De fapt, rețeaua modernităților (așa cum o numește Teodora Dumitru) raportată la contextul românesc al literaturii noastre interbelice/ moderne ar putea fi tradusă printr-o formulă relativ simplă: E. Lovinescu – scriitorii interbelici (cei care au venit și au plecat de la Sburătorul) – cenaclul în sine. Probabil că discuția s-ar putea reduce la aceste mari componente, dacă ar fi să ignorăm modelele de scriitură aflate în plină construcție autentificatoare (autenticistă?). La vremea în care aceste modele se construiau, așadar, când scriitorii interbelici frecventau cenaclul Sburătorul, aflăm din cartea Ligiei Tudurachi* că potrivelile, poticnelile, și chiar posibilele coincidențe, nu sunt întâmplătoare. Citește în continuare →
Romanul Vara în care mama a avut ochii verzi* este o destăinuire a celor mai ascunse zone ale lui Aleksy – naratorul-personaj –, o explozie a refulărilor sale, o autobiografie, pornită la inițiativa psihiatrului acestuia, ca modalitate de regăsire și împăcare sufletească și mentală cu lumea reală, un fel de reconciliere între universul spulberat al unui nebun și dimensiunea exterioară lui. Tema centrală a cărții – reînnodarea relației mamă-fiu (o mamă absentă anterior din viața băiatului ei, preocupată doar de propria durere, și un fiu căruia tragedia decesului propriei surori i-a adus dereglaje psihice majore) și descoperirea puterii legăturii familiale – este impusă, construită și urmărită de cancer, stând sub semnul permanent al morții. Boala mamei, un al treilea așa-zis personaj principal, are rolul unui mediator, el fiind cel care oferă, în mod paradoxal, adevărate perspective asupra vieții. Cu cât boala se dispersează în interior, cu atât viața și relațiile interumane se apropie în exterior de personaje. Citește în continuare →
Cititorul care deschide acest volum ar putea bănui că romanul Zilele noastre mărunte* constituie un pretext istoric pentru a trata, de fapt, teme precum antisemitismul, xenofobia, dacă nu chiar decadența contemporaneității față de un idilizat secol XVII. Occidentalul ingenuu John Newcomb se apropie de târgul românesc cu privirea furată de aparenta bogăție a acestei exotice țărișoare care rar lasă să scape unele informații înspre ziarele englezești (în timp ce, după spusele autorului, în Moldova nu mai exista tipar de trei decenii). Chiar la debarcare, cufărul cu instrumentele necesare pentru întemeierea tipografiei pe care Newcomb o proiectează întru propășirea barbarei Moldove s-a nimerit pe fundul Dunării umflate de zăpezile abia topite, în circumstanțe cu adevărat autohtone. Astfel, civilizatorul binevoitor se trezește plutind într-un mediu colorat de mai toate stereotipurile legate de popoarele care au avut ghinionul să-și amestece istoria cu Imperiul Otoman: moldoveni, munteni, evrei, armeni, greci, leși etc. Firește că oamenii și obiceiurile autohtone reușesc să domolească avânturile englezului neinstruit în felul balcanic de a trăi. Pe lângă inițierea eșuată a lui Newcomb, în roman își mai fac loc și aventura tot eșuată a unui războinic muntean în contact cu tătarii, dar și comicele pățanii ale popii Hrihor Polucat, căruia cu cât îi surâde mai mult norocul pe plan individual, cu atât sare în ochi contrastul cu profesia lui și presupusa sa misiune pe lume.
Cel de-al doilea roman al Alinei Nelega, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat*, apărut la distanță de 18 ani față de cel de debut, este considerat de Sanda Cordoș, pe coperta a patra, „puternic și necruțător”, alcătuit dintr-un șir de povestiri ce configurează destinul unei tinere ardelence din ultimul deceniu al comunismului românesc oficial („menite să spună în evidență biografia accidentată a unei fete și, mai apoi, a unei tinere din Ardeal în întunecații ani ’80, aflată așadar într-o dictatură care invadează, fără scăpare, măruntele vieții și într-o societate patriarhală, în care aspirației feminine i se opune, întâi de toate, familia proprie, care trăiește încă în preistorie”). Într-adevăr, lectura confirmă forța de înfiorare a secvențelor de viață ce alcătuiesc marea poveste a personajului Cristina Nemeș. Scriitura are capacitatea de a opera intens asupra sensibilității lectorului, iar ansamblul narațiunilor, străbătut de firul roșu al bildungsromanului, emană reflexele unei conștiințe creatoare care are dexteritatea construirii registrelor contrastante și știința dozării lor chibzuite în aliajul estetic propriu.
Romanul Cristinei Vremeș surmontează cu grație, fără sforțări și încordări, așteptările pe care, în mod natural, le-am avea de la un debut. Iar cum numele autoarei nu este asociat în niciun fel pieței literare românești, surpriza e cu atât mai mare. Se remarcă nu doar o coregrafie excelentă a vocilor narative particularizate și individualizate, ușor recognoscibile, ci și un debușeu bogat de problematizări diverse în natură, care denotă o maturitate ce, în mod obișnuit, o regăsim la autori mai experimentați atât într-ale scrisului, cât și în ale trăitului. Însă, pe cât de numeroase sunt reușitele romanului, pe atât de neinspirată a fost alegerea titlului, care nu e doar vag și echivoc, ci și inadecvat acțiunii romanului. Se poate ca motivația atribuirii titlului de Trilogia sexului rătăcitor* să fie stimulată de studiul Al doilea sex (Simone de Beauvoir). Oricum ar fi, trecând peste posibilele explicații pentru titlul nefericit, volumul este un manifest feminist care dezvoltă o structură rizomatică demnă de abordări interpretative și încadrări teoretice de circumscriere a fenomenului feminist care depășesc cu mult limitările textului de față. Citește în continuare →
Grupajul de poeme Uau al lui Dan Sociu a stârnit deja cele mai puternice reacții pe care le poate stârni poezia în România actuală: nu numai că prima sa publicare – pe platforma online a revistei „Vatra” – a atras mii de accesări, dar volumul cu același nume, apărut la Polirom*, s-a bucurat de o receptare critică de zile mari: Mihai Iovănel, Cosmin Ciotloș, Mihnea Bâlici și Alex Ciorogar au scris, cu toții, cronici comprehensive, de excelentă calitate, întâmpinând volumul ca pe un eveniment. Și, într-adevăr, ceea ce face ca uau să suscite atât de mult interes nu e doar logica lui în interiorul carierei poetice a lui Dan Sociu, ci – probabil – chiar în biografia a ceea ce s-a numit, mai mult sau mai puțin convențional, poezie douămiistă. Citește în continuare →
De dimineaţă până seara – la Universitate. În bibliotecă, în sala de proiecţii, în laboratorul fonetic. În „fereastra” de la amiază, între două cursuri, mă înghesui printre studenţii de la „cafeteria” din hol. Înghiţindu-mi sandviciul „au jambon”, mă uit peste afişele şi lozincile de pe pereţi. Unele sunt din anii trecuţi, se mai vede un capăt de frază despre „Programul comun”, capul lui Georges Marchais, o chemare, în litere negre, la un meeting despre „révolution et sexualité”. Semnul anarhiştilor îl zăresc peste tot, şi pe uşa deschisă a toaletei. (O colecţie întreagă de sloganuri de toate culorile s-ar putea face din inscripţiile de pe pereţii acestor încăperi intime. Francezul, pentru care şi bideul e o baricadă!).
Stau apoi, vreo jumătate de oră, la „Royal Mirbel”, cafeneaua de lângă staţia de metrou, cu un „express” alături şi trăgând, lent, câte un fum din Stuyvesant-ul aurit. Trece lume tânără venind dinspre Censier, şi-mi place, fără niciun gând precis, să mă las în voia acestui ritm. Citește în continuare →
