În ultimele două episoade ale serialului dedicat elevelor primelor școli românești de teatru am vorbit despre Caliopi Caragiali. O altă absolventă a Filarmonicii bucureștene care, asemeni Frosei Vlasto, a făcut o carieră frumoasă și mai cu seamă longevivă în teatru, a fost Ralița Mihăileanu. Ea a jucat până spre finele deceniului 7 al secolului al XIX-lea, fiind specializată în roluri de subretă, apoi de mamă și, la urmă, de „duenă” (adică doică), cum scrie Dimitrie C. Ollănescu1 în volumul 666 actori craioveni: file de arhivă sentimentală, alcătuit de Constantin Gheorghiu, Alexandru Firescu și Ion Zamfirescu, sunt dați ca ani ai nașterii și morții Raliței – 1823, respectiv 18812. După Dimitrie C. Ollănescu, 1881 e anul ieșirii ei la pensie, dar există alte date, furnizate de către același Dimitrie C. Ollănescu și de Ioan Massoff, care arată că Ralița era deja la final de carieră pe la 1868-1873 (în 1873 încă figura ca actriță în trupa lui Matei Millo).
Studiul lui François Cusset din 2003 despre transplantul teoretic care a marcat mediul academic al Statelor Unite din ultimele decenii ale secolului trecut – acest construct cultural local, denumit French Theory – poate fi lămuritor, în contextul actual al culturii române, în ceea ce privește problema circulației transnaționale a conceptelor teoretice/critice și a metodologiilor. Importul cultural este mai puțin un transfer direct și imuabil, ci mai degrabă – după cum subliniază și Bogdan Ghiu în cuvântul-înainte al traducerii de față, French Theory. Foucault, Derrida, Deleuze & Co. și transformările vieții intelectuale din Statele Unite*– o problemă de traducere, de translație, în sensul de deteritorializare (folosind un concept-pasager specific fenomenului analizat de Cusset) și recontextualizare, în funcție de nevoile, deschiderile și limitările contextului-gazdă. Acest fapt implică o alterare perpetuă a fenomenelor culturale în cauză. Citește în continuare →
Chiar dacă sunt impregnate de un fantezism organic, poemele de debut din (rupt) ale lui Romulus Moldovan au prea puțin din tensiunea abstractizării. Scenariile ermetice sunt înlocuite aici cu transparența detaliilor care configurează viziunile grandioase; exercițiile exhibiționiste ale poetului trimit mai mult spre niște volute ale unei imaginații excedentare decât spre entuziasmul încifrării. Citește în continuare →
Una dintre poetele douămiiste binecunoscute, Andra Rotaru, publică, la un interval de șase ani față de ultimul, cel de-al patrulea volum, tribar. Cu un debut înregistrat în 2005, Andra Rotaru și-a individualizat poetica mizând pe un mariaj al artelor, corelaţia dintre poezie, muzică şi dans fiind pregnantă. O dovadă elocventă a acestui mariaj este Lemur, volumul care îi aduce premiul „Tânărul poet al anului”, în 2012, consolidându-i poziția pe scena poeziei douămiiste. Nici cel mai recent volum al său, „tribar”, nu pare să rămână într-un con de umbră, bucurându-se la rându-i de aprecieri externe și interne şi articulând note existente în volumele precedente. Citește în continuare →
Un Stoiciu mai temperat, ieșit la suprafață din bolgiile viziunilor tanatofore, care amenințau să-l destructureze ontologic și scriptural, dacă e să urmărim curba paroxismelor, trasată meticulos, cu o precizie aproape sadică, ducând până la implozie, în volumele Post-ospicii, (1997), Poemul animal, (2000), La plecare, (2003), Pe prag/ Vale – Deal,( 2010), ca să marcăm doar câteva din punctele de referință ale acestui grafic, ni se prezintă în recentul Efecte 2.0*, apărut în 2017. N-aș spune că ultimul e chiar un volum deplin post-traumatic, de armonizare a contrariilor, ci unul mai prietenos cu cititorul, mai întors către lume, care încearcă să reducă turația dramatică a motorului vizionar, acum că mare parte a combustibilului funest și apocaliptic s-a consumat. E doar un umil semn că poetul a reușit să reducă acea formidabilă sciziune interioară, mergând până în pragul demenței, de care depun mărturii atât de convulsive cărțile sale anterioare de poezie. Citește în continuare →
Acum, la venirea iernii, dacă vrei să auzi înjurături frumoase, stai la uşa unui local în care se fuma pe vremuri, iar acum nu se mai fumează. E imposibil să nu apară un client nostalgic al localului, unul care a uitat dimineața să se îmbrace mai gros. Unul care nu poate concepe că aburul înmiresmat de Lavazza poate fi separat de fumul albăstrui și pufos al țigării. Când vede omul o țigaretă tăiată cu o linie roșie, nu mai ţine seama că ne afăm în Post şi scoate pe gură o întregă grădină botanică de buruieni verbale. Dinăuntru, patronul, solidar, căci el însuși e mare fumător, i se asociază cu repertoriul propriu. Iese un duet convingător. Citește în continuare →
