de VATRA

Sorin Antohi – Navetiști în Castalia. „Școala” lui Noica: cultură și putere în România comunistă (II)

O Castalie românească

Încentrul celor mai multe programe politice și proiecte utopice găsim (implicit sau explicit) educația, de vreme ce construirea unei societăți bune (sau perfecte) necesită în primul rând o revoluție antropologică*. De la Republica lui Platon până la planurile din ziua de azi de a construi sau reconstrui societăți deschise, de la paideia elinilor până la idealista Bildung a germanilor și la declarațiile-program ale celor mai puțin filozofice proiecte educative contemporane, școala și cetatea, educația și puterea sunt inseparabile.

În România, unde prima universitate modernă a fost înființată abia în 1860, planurile cuprinzătoare de a educa națiunea au reprezentat întotdeauna o constantă a discursului intelectual, ele fiind adesea contrare instituțiilor, filozofiilor și sistemelor educative existente. „Scurtul secol douăzeci” (Eric Hobsbawm) este saturat de astfel de viziuni etnopedagogice ambițioase ce se întind de la amendamente mai mult pragmatice aduse reformelor școlare din România sfârșitului de veac nouăsprezece de matematicianul și ministrul educației Spiru Haret (1851-1912), un Jules Ferry al României, până la transformările radicale ale educației naționale promovate de Dreapta (în perioada interbelică) și de Stânga (1948-1989). După 1989, idei și proiecte pedagogice precomuniste au fost reînviate de cei ce vedeau epoca postcomunistă ca pe o reîntrupare a „epocii de aur” interbelice. Cu toate acestea, cu excepția câtorva ajustări paseiste cum ar fi reintroducerea studiului religiei în școală, dinamica sistemului de învățământ a urmat în linii mari cursul de dinainte de 1989 și presiunile ce au rezultat din tot mai numeroasele interacțiuni internaționale, în special cele legate de agențiile de finanțare „pastorală” și de acreditare, inclusiv Banca Mondială și Uniunea Europeană.

Citește în continuare →
de VATRA

Valentina Sandu-Dediu – Glissando și sforzando: despre muzici clasice românești ale secolului XX

Doamne ale scenei pianistice (3)

Cele două celebre profesoare de pian din București despre care am povestit în episodul precedent, deși niciodată prietene, au împărtășit aceeași afinitate pentru o metodă ce a impulsionat modernizarea școlii pianistice românești. Atât Constanța Erbiceanu, cât și Florica Musicescu au urmat cu statornicie metoda lui Rudolf Maria Breithaupt (autor al celor trei volume intitulate Die natürliche Klaviertechnik, publicate la Leipzig între 1906-1912 și retipărite în numeroase ediții până în prezent), îndeosebi în ceea ce privește libertatea brațelor, și au propagat-o – prin intermediul generațiilor de elevi – în numeroase școli românești. Deși au găsit numeroși susținători, nu au lipsit ironiile la adresa „căderile de braț” sau „intrările în pian” asupra cărora cele două pedagoge insistau cu atâta fervoare.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Pop – Însemnări „diplomatice” pariziene (2)

Paris, 6 august 90

Răsfoind suplimentul Radio-Télévision al ziarului „Le Monde”, dau peste o cronică semnată Thomas Ferenczi, Le monde comme théâtre, care, până să ajungă la câteva aprecieri superlative pe marginea filmului Dom Juan, reluat de curând (cu Michel Piccoli în rolul principal), vorbește despre nenumăratele violențe ce se petrec în toată lumea și pe care televiziunea le scoate cu exces în evidență, neglijând, poate, esențialul din viața unei țări și a unui popor. Autorul e de acord că israelienii, de pildă, sau algerienii pot fi indignați de simplificarea și parțialitatea imaginilor oferite de mass-media despre țările lor: felul cum înfățișează televiziunea unele evenimente denotă, crede el, niște „vederi parțiale, chiar schematice”; lucru valabil și în ce privește imaginea prăbușirii comunismului în țările din Est. Și adaugă acest capăt de argument: „După «Revoluția românească»  și manipulările mediatice la care a dat loc, am devenit neîncrezători”.

Citește în continuare →
de VATRA

Dorin Tudoran – Mașina de cusut, mașina de scris și narațiunile naționale

„S-au născut în ultimul deceniu al veacului al XIX-le în zona evreiască de rezidență din Imperiul Rus, în centrul unui teritoriu pe care românii și rușii și-l smulg de patru ori unii altora între sfârșiturile celor două războaie. Ea se numește Sprința Ciobricer, el Isidor Berman. Sunt evrei de limbă rusă, proveniți din rândul negustorimii, nepracticanți. Ea crește în Basarabia, pe malul Mării Negre, la Cetatea Albă (Akkerman pentru turci, în prezent Bilhorod-Dnistrovskii, în Ucraina). Studiază la Odessa și la Viena, lucrează la Chișinău. El este din Odessa. Rănit în timpul pogromului din 1905, condamnat la moarte de bolșevici la începutul anilor 1920, apoi grațiat, se refugiază în România, la Galați. Acolo se căsătoresc în 1926 și, în anul următor, o aduc pe lume pe Valentina, singurul lor copil. Din 1928 până în 1934, își încearcă norocul la Paris, de unde Isidor este expulzat. Se întorc la București. În toamna anului 1940, în momentul în care creșterea violențelor fasciste spulberă toate iluziile, pleacă în Basarabia, chiar atunci luată înapoi de la sovietici de români. Petrec nouă luni la Chișinău. Invazia trupelor germane și române, în iulie 1942, îi zorește spre Odessa. Sosesc acolo odată cu războiul, trăiesc cele două luni de asediu al orașului și sunt, la sfârșitul lui octombrie, destinați măcelului în masă de pe malurile Bugului. Se află acum în Transnistria, acel loc inventat în timpul războiului ca să slujească României drept laborator de exterminare etnică, fâșie de pământ de sinistră amintire între Nistru și Bug, având drept capitală Odessa. În primăvara anului 1942, Isidor este împușcat pe marginea unei gropi. Valentina și Sprința supraviețuiesc, salvate de doi ofițeri români, se ascund sub o identitate falsă în satul Berezovka, placă turnantă a deportării evreilor din sudul Transnistriei. În primăvara lui 1944, fug în direcția opusă retragerii germanilor și a valului Armatei Roșii. În august, România se gândește în mod rațional să schimbe tabăra: trecutul fascist i se șterge din memoria oficială. Ele se întorc la București în toamna lui 1944. Experiența lor este contradictorie în toate privințele. Valentina va aștepta 40 de ani și un nou exil, către Vestul fantasmagoric, ca să-și spună povestea.”

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Atac de gută în luna februarie

Vocea baritonală și inflexiunile ademenitoare care le cufundau, altădată, în visare pe studentele nepasionate de la matematică se aud încă limpede când repetă: „Alooo! Alooo! Alooo, Mansi! Iartă-mă, draga mea, că te-am deranjat! Îmi scriu memoriile, daaa, asta fac! De-asta te deranjez! Și-mi trebuie un nume… dacă-ți-amintești, unchiul tău Alexandru povestea mereu despre un fost coleg care îl necăjea pretinzând că este mai bătrân decât el, ha-ha!”

O șiretenie glumeață în glasul moale, clipește complice și ochii îi pâlpâie, vii, pe obrazul fildeșiu. Sub nasul acvilin, mustața deasă, albă și sub ea, buzele încă pline. Cu fața prelungă, îngustă sub tichia neagră de pe cap, cu umerii ușor aduși sub jacheta de catifea cu revere lungi și mâinile puse pe mânerele sculptate ale jilțului voievodal, căptușit cu o blană roșcată – de lup? de vulpe? –, bătrânul Profesor este încă un domn bine pentru vârsta lui. Ori cel puțin așa i se pare ei.

Citește în continuare →
de VATRA

Posteritatea lui Lorand Gaspar (III)

HALLER Béla

Obârșie și memorie

Tânărul Lorand Gaspar sosit în primăvara anului 1946 la Paris după tragica experiență a războiului și a prizonieratului întemeiază împreună cu prietenul său Lóránt Csukássy revista Ahogy Lehet (Cum se poate) unde publică versuri și proză în limba maghiară alături de producțiile literare ale tinerilor săi conaționali stabiliți în Franța, Germania, Spania, în marea lor majoritate debutanți ca și el. Ba chiar, în 1953 îi apare la Hamburg la editura Várta volumul de proză poetică Így szól a csend (Astfel sună / grăiește liniștea), un titlu elocvent din perspectiva creației sale  de mai târziu.

Citește în continuare →