Cîntăreața cheală a lui Eugène Ionesco este un titlu ce apare de mai multe ori în fișa teatrală a lui Gábor Tompa, realizat cu alte și alte trupe; ediția princeps a montărilor Cîntăreței s-a petrecut în 1992 la Teatrul Maghiar din Cluj. Au urmat spectacolele de la Théâtre de lʼAthénéé Louis-Jouvet din Paris în 2000 și Teatrul Național din Cluj în 2009. După treizeci și patru de ani, Trupa „Harag György” a Teatrului Maghiar din Satu Mare, l-a invitat pe Gábor Tompa, să scoată la lumină o nouă versiune. Premiera a avut loc în data de 8 mai 2026.
„Unele dintre evenimentele povestite aici sunt reale.
Toate personajele sunt imaginare.” (Jorge Ibargüengoitia)
Mexicanul Jorge Ibargüengoitia este unul dintre acei scriitori ai secolului XX care au fost multă vreme insuficient înțeleși, câtă vreme opera sa poate fi interpretată în mod adecvat doar atunci când este plasată într-un context estetic mai larg. Prezență aparte în spațiul cultural latino-american, el a fost recunoscut și admirat încă de la primele creații publicate, însă adevărul este că numele său nu a ajuns să ocupe un loc central în canonul literar oficial. Scrierile lui abordează adesea diferite perioade ale istoriei mexicane, dar cele mai importante titluri ale sale vizează, aparent paradoxal, realități ale Mexicului de azi, nu doar pe acelea din vremea când autorul le imaginase. Astfel că ceea ce a părut multora un soi de bine pusă la punct tragi-comedie (nelipsită pe alocuri de note de caricatură) se dovedește a exprima, la o lectură atentă, realități tragice. Iar exemplele unui accentuat absurd al existenței pe care le regăsim în unele dintre textele sale reflectă întotdeauna adevăruri întunecate, dezvăluind un univers labirintic al politicii corupte sau privilegiile incredibile ale celor aflați la putere. Așadar, este esențial ca cititorul să țină seama de permanenta suprapunere a realității cu ficțiunea în romanele lui Ibargüengoitia, pentru a-i putea percepe intuițiile artistice și forța expresivă, evidente mai cu seamă la nivelul construcției personajelor – care demonstrează o uimitoare libertate de mișcare și a căror extraordinară umanizare (și umanitate) se opune caricaturii grotești. Asemenea marilor artiști ai modernității, acest autor mexican se folosește de toate resursele (perfect dozate) ale umorului, pentru a prezenta un univers al violenței care a marcat (și încă marchează) lumea mexicană.
„ … a poet against my will, no other life-alternative, nothing else possible, poetry the only self- solution, the last and only resort…”
Lawrence Ferlinghetti, Genesis of „After the Crises of the Birds”
Dacă William Carlos Williams este „nașul tutelar al Generației Beat”1, Lawrence Ferlinghetti, prin activitatea sa de agent cultural școlit la Sorbona, a pus orașul San Francisco pe harta literară americană2. Fiind unul dintre fondatorii mișcării Beat, prin intermediul editurii și librăriei City Lights, Ferlinghetti și-a promovat și susținut constant colegii de generație. Primul volum de poezii care a deschis seria Pocket Poets a fost propria carte, Pictures of the Gone World (1955), urmată apoi de cărțile poeților Gregory Corso, Kenneth Rexroth, Kenneth Patchen, Denise Levertov, Robert Duncan, Frank O’Hara, Allen Ginsberg, Diane Di Prima. Poeților li se adaugă și prozatori precum Jack Kerouac sau William S. Burroughs.
Introducere: presa ca variabilă în vehiculul presă–lege
La 5 martie 1945, Universul[i] relata ancheta privind „masacrul organizat contra evreilor din Iași”. Era același ziar care, la 2 iulie 1941, publicase pe prima pagină comunicatul oficial: „500 de evrei comuniști executați la Iași”. Aceeași redacție, același eveniment, două vocabulare – „execuție” sub regimul care ordonase crima, „masacru organizat” sub cel care o judeca. Nu se schimbaseră nici faptele, nici cititorii; se schimbase regimul. Răsturnarea, petrecută peste noapte, arată natura obiectului studiat: un discurs care ar fi exprimat convingeri interiorizate nu s-ar fi întors ca o mănușă la căderea unui guvern; unul care exprimă poziția puterii – da.
Născut la 12 ianuarie 1961 la Baia Mare, Corin Braga reprezintă una dintre cele mai proeminente figuri ale literaturii române contemporane. Universitar de prestigiu, cercetător riguros al imaginarului și scriitor oniric de real talent, el a fost ales recent membru corespondent al Academiei Române, gest de recunoaștere, de apreciere a operei sale teoretice și artistice de largă reputație și forță expresivă. Activitatea sa se desfășoară la intersecția dintre literatura comparată, hermeneutică, istoria ideilor și proza de explorare a abisurilor psihice. Sub aceste auspicii ale interdisciplinarității, Corin a reușit să construiască un sistem intelectual coerent în care teoria și ficțiunea se alimentează reciproc, aceasta și datorită unei educații marcate de o solidă pregătire filologică și filosofică, încununată cu două doctorate, unul în Filologie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj (1997) și un al doilea în Filosofie la Universitatea „Jean Moulin” din Lyon (2008). Această dublă competență i-a permis criticului abordarea fenomenelor literare dintr-o perspectivă interdisciplinară, prin îmbinarea analizei textuale cu rigoarea speculației filosofice.
Backrooms, debutul fenomen global al lui Kane Parsons, presupune adaptarea conceptului omonim, născut pe internet și crescut prin aporturile cumulate ale maselor de useri, pentru ecranul de cinema. Proiectul artistului digital de numai 20 de ani, altminteri implementat pe laptopul personal, e acum gonflat cu bugetul de 10 milioane de dolari. În 2022, Backrooms (found-footage), foarte popularul prim episod din mini-seria sa de pe YouTube, l-a adus pe Parsons sub radarul studiourilor hollywoodiene, care i-au propus să mute acea lume-labirint modelată 3D pe un platou concret de film de 3 000 mp. Binefăcătorii săi, producătorii de la A24, au calculat corect că nu au cum pierde acest pariu, dar au preferat să reducă riscurile, pe cât posibil. Au scos un debut absolut impresionant, dar mult mai prost decât ar fi putut fi. Problema principală, după părerea mea, nu e lipsa de maturitate a autorului, ci din contră, presiunile la care a fost supus pentru a face un film „de oameni mari”. Trecerea domoală dintre medii pare să fi impus o serie de concesii neinspirate. Disponibilitatea companiei de a se plia pe interesele publicului post-internet, pentru a-l deprinde cu sala de cinema mi se pare salutară. Asaltul tinerilor youtuberi, aflat în plină derulare, are efecte foarte refreshing mai ales asupra circuitului mainstream, fără ca acela arthouse să fie imun la contaminare. Caracterul bidirecțional al acestei influențe îmi mai taie din optimism, totuși. E o abundență de creatori de conținut talentați și n-ar prea conta dacă o parte ar fi racolați de Hollywood și antrenați ca surse optime de profit. Clar, nici pe platformele sociale nu sunt stimulate tocmai practicile artistice cele mai „autentice”. Populismul și mercantilismul algoritmic, cumulate cu pericolul audience capture – prin care parcursul unui creator e oprit din creștere și orientat spre reciclarea aceluiași material, pentru a corespunde deplin cerințelor propriului public – au impact similar cu al normelor din industrie. Dar ineditul se poate strecura simplu într-un proces independent și un produs care nu are consecințe economice enorme. Fără probe certe care să permită delimitarea intențiilor autorului de interferențele studioului, cronica combină speculația cu documentația. Alături de filmul finit, discut și potențialul său latent.
Literatura maghiară din Transilvania a dat în a doua jumătate a secolului trecut și începutul acestuia o seamă de scriitori de mare importanță în întregul literaturii maghiare, poeți de primă mărime, între care trebuie amintiți mai ales cei prezenți în Efectul admirației. Poeți maghiari din Transilvania: Kányádi Sándor, Szilágyi Domokos, Lászlóffy Aladár, Király László (i s-au tradus Lupii albaștri, roman, trad. de Andrei Fischof, 1975, Oastea uitată, versuri, trad. de Paul Drumaru, 1981, Țărmul veșnicei zăpezi, nuvele, trad. de Lia Meltzer, 1986), Markó Béla (cărți traduse: Despre natura metaforelor, versuri, 1989, Timp canibal, versuri, 1997, Condamnați la reconciliere, convorbiri, 2006, Erotica grădinii, sonete, 2010, trad. de Paul Drumaru; Ruleta maghiară – convorbiri cu Körössi P. József, 2014, trad. de Anamaria Pop; Badminton, poezii, 2016, Iartă-ne, Ginsberg, 2020, O propoziție despre libertate, poezii, 2022, Al cui sunt?, poezii, 2024, trad. de Kocsis Francisko), Szőcs Géza, Kovács András Ferenc (Vară colonială, 2002, trad. de Paul Drumaru), Lövétei Lázár László (Munca la negru, 2022, trad. de Kocsis Francisko), Demény Péter (Splendidul mistreț, 2017, și Vârtej în reluare, romane, 2023, trad. de Kocsis Francisko) ș.a., dar și mari prozatori ca Szilágyi István, Ágoston Vilmos, Bogdán László, Káli István (Orbecăitorul, 2021, trad. de Kocsis Francisko), Vida Gábor (Povestea unei bâlbâieli, 2021, trad. de Kocsis Francisko), Márton Evelin (Nopțile salamandrelor, 2017, trad. de Kocsis Francisko), ca să-i amintim numai pe cei care au reușit să se facă cunoscuți și în mediile literare românești. În generația tânără s-a impus Szabó Róbert Csaba prin cărțile de proză scurtă și romanele cu impact asupra mentalului colectiv prin modul tranșant de tratare a temelor abordate și curajul asumării consecințelor istoriei.
Opțiunea de a scrie un roman, după o lungă carieră de eseist și de traducător, este, de obicei, interpretată ca o regăsire: scriitorul ar elibera, în sfârșit, o vocație narativă ținută în rezervă, revenind explicit la o formă pe care o purta latent. În cazul Angelei Martin, această lectură a fost riguros confirmată, ea fiind aproape unanimă. Trilogia, proaspăt încheiată, (Valentina, Cartea lui Cezar, Îngerii de bronz*) a fost privită de critica de specialitate ca o frescă de familie de factură clasică, iar cronicarii au remarcat unanim că autoarea nu este interesată de experimentul narativ, preferând linia marelui roman realist, social și psihologic. Premisa implicită a acestui tip de lectură este aceea că realismul este o formă neutră, aleasă pentru transparența ei, expresie a unui temperament clasicizant lipsit de apetit pentru experimente formale.
Inițial scenariu de film pentru HBO, datând din 2015, devenit roman ca urmare a unei rezidențe literare oferite de Cărturești, Frica Danielei Rațiu (Cartier, 2025) mixează documentarul cu romanescul (pe urmele lui Daniel Vighi, căruia îi și este dedicat textul), într-un dozaj care, deși nu e unul optim, reușește să descrie cu finețe (mai ales psihologică) mecanismele puterii și ale terorii, felul în care o religie politică se instalează în lumea din care Dumnezeu a fost evacuat. La capătul acestei radiografii a răului, făcute în mare parte prin ochii Anei Pauker, ar trebui să înțelegem că nu ideologia a fost criminală, ci felul în care o mână de trădători ai socialismului au confiscat doctrina, i-au atașat teroarea și au transformat-o în totalitarism, în ideocrație.
În peisajul literar al anului 2025 se remarcă și antologia poetică Antologeek II1, realizată de harnicul Andrei Zbârnea. Titlul e unul care intrigă, invită numaidecât la meditație. Geek e un termen complex, supus unor metamorfoze din care au rezultat multe nuanțe, unele antagonice. S-ar traduce în română, pe de o parte, ca „tocilar”, iar tocilarii, chit că știu cam tot ce trebuie știut, sunt disprețuiți, tratați drept conformiști tocmai în raport cu o linie oficială, a autorității școlare / universitare, una rigidă, tradițională sau dogmatică. Dar, din perspectiva unei bune părți dintre netocilari, tocmai conformismul este o ciudățenie. Normalitatea lor, curentul de gândire dominant în rândurile lor, ar presupune refuzul normativelor instituite de autoritate, o apetență pentru originalitate, pe care o cultivă prin studiul aprofundat al unor domenii deseori marginale. Nu miră atunci că dintre rebelii aceștia ajung unii la forme extreme de nonconformism și devin ei înșiși tot niște geek. Prin urmare, nu doar tocilarii sunt, în felul lor, geek, ci și unii dintre ceilalți. Este de la sine înțeles că alcătuirea antologiei se bazează pe o jonglerie cu aceste două accepții situate antagonic. Ceea ce le-ar uni, ar fi faptul că un geek e o ființă cu inteligență ascuțită, pe care o întrebuințează deplin spre a pătrunde cele mai adânci taine ale domeniului care o pasionează. Faptul că aici e vorba de o antologeek trimite și la valorizarea sau aprecierea ideii de poezie, oricât de tradițională și de conformistă ar fi o astfel de valorizare, și la nevoia ori intenția unei poezii altfel, una geek, adică dând expresie unor pasiuni excentrice, unor preocupări care pot fi tratate drept ciudate, atipice și, tocmai de aceea novatoare. Abordarea este însă expusă pericolului de-a se cam fâstâci în fața unei întrebări: Nu este oare dintotdeauna evoluția poeziei alimentată, în momentele cruciale, de impulsul excentricității, de căutarea originalității și de aprofundarea modalităților ei de manifestare, de sfidarea normativelor deja instituite, deci de o sevă geek? Pe rapid, eu aș răspunde afirmativ, dar m-aș bucura să întâlnesc o demonstrație contrarie inatacabilă.
