de VATRA

Octav Ojog – Uniform, uniformă și uniformizare: despre imanența maladivă

Cartea domnului profesor Ciprian Mihali, Curajul de a spune NU (Trei, 2026), reprezintă una dintre cele mai tăioase critici recente la adresa industriei dezvoltării personale, prezentă și în mediul internațional și autohton. Investigarea acestui curent relevă o problemă fundamentală situată în chiar nucleul concepției sale: asumarea unui sine autonom, separat de societate și pe deplin transparent sieși. Această viziune contrastează radical cu perspectiva psihanalizei lacaniene. Jacques Lacan acordă acestui subiect o atenție specială încă din primele sale două seminare, Scrierile tehnice ale lui Freud (1953-1954) și Eul în teoria lui Freud și în tehnica psihanalizei (1954-1955). De fapt, întreg corpusul lacanian se cristalizează în jurul subiectului divizat care, dacă este privit ca „autonom”, acesta este autonom chiar și de propriul eu. Această preocupare psihanalitică nu poate fi niciodată finalizată, deoarece 1. gestul psihanalizei constă în descentralizarea permanentă a imaginilor eului, și 2. într-un context în care capitalismul neoliberal descentralizează totul prin centralizarea la nivelul eului. Neoliberalismul oferă și rigidizează imagini de sine în scopul codării dorinței singulare în vortexul consumului.

Citește în continuare →
de VATRA

Inteligența artificială și studiile umaniste (VI)

Andrei Victor Cojocaru

Două tipuri de hermeneutică și inteligența artificială

În cuprinsul acestui articol, vă propun o prezentare comparativă a modului în care sunt analizate două texte (pe de o parte, povestirea „În fața legii”[1], extrasă din romanul lui Franz Kafka, Procesul, și, pe de altă parte, pilda lui Zaheu, vameșul, din Biblie1) de către inteligența umană și de către inteligența artificială accesibilă publicului larg (ChatGPT). Studiul, corelat cu două tipuri de hermeneutică (cea literară și cea religioasă), se va focaliza pe avantajele, dezavantajele și riscurile utilizării inteligenței artificiale în cele două cazuri.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Dinu Flămând – poet și traducător

Melancolii neoexpresioniste

Dinu Flămând este, cum remarcă Laurențiu Ulici un poet „expresionist în descendență blagiană” prin exuberanța senzorială, imagistica abundente, sensibilitatea ascetică, prin care cuvintele sunt combinate în funcție de sensurile lor de profunzime. O stare de spirit recurentă în aceste versuri e disperare difuză, trăită cu o sinceritate liminară și expusă nu în tonuri stridente, ci în acorduri neutre, calme, de o seninătate sugestivă pentru poetica autorului, ca în poezia Dacă și eternitatea, în care versurile mizează pe o austeritate a frazării și pe fervoarea gândului poetic dominat de imagini ale prăbușirii, golului, neantului, insinuate discret, prin stări de spirit anodine: „Dacă și eternitatea va fi cenușie/ asemeni zilelor ce-și înghesuie oasele moi/ unele într-altele/ mă gândesc să accept râul, dar și țiparul/ înotând împotriva curentului,/ casa, dar și peștera înfrunzită în ea,/ zâmbetul vostru, dar și saliva prelinsă în colțul gurii/ virtutea în care te îmbălsămezi tu, iubito/ însă și sfânta-ți destrăbălare/ de casnică hierodulă,/ rafalele mele de deznădejde dar și,/ dar și/ înduioșarea ca o perlă de cancer ascuns/ Ce muzică rece duc norii spre soare/ ai putea desena pe lumină un drum de cenușă…/ Nici până azi, la o tinerețe înaintată,/ nu știu mânui reactivii exploziei/ în camera de sub stern./ Fuziunea grăuntelui de tristețe/ cu ceva încă necunoscut/ și deodată o flăcăruie…/ Apoi noaptea îmi așează pe față/ masca de aur a faraonului; pot vedea/ în copacii înalți ai copilăriei/ cuiburile unei primăveri de demult./ Întind mâna spre ouăle păsării/ însă șarpele mi-a luat-o înainte,/ mă scald în râul de munte și ies uscat,/ mușc dintr-un măr – el a fost mâncat;/ Prea târziu, prea târziu în toate./ Hoitarii acoperă stelele”.

Citește în continuare →
de VATRA

Hana Stroe – Aspiratoare spirituale

În A Useful Ghost, totul începe și se sfârșește cu praful. Praful plutește peste orașele în curs de gentrificare, ca efect secundar necesar progresului. Depus pe suprafețele lucioase ale clădirilor comerciale sau industriale și pe cele sărăcăcioase din locuințe, praful devine o problemă politică presantă. Pe lângă profitul financiar unidirecțional, demolările necontenite produc victime colaterale fără discriminare. Aparent, poluarea e ultima redută a democrației. Particulele pătrund atât în plămânii soțiilor însărcinate ale fiilor de magnați, cât și în ai muncitorilor oprimați în fabricile lor. Aceleași particule de praf care curmă viețile determină revenirea morților prin devenirea lor obiectuală. Fantomele binevoitoare și cele vindicative deopotrivă au motive personale pentru a lua forma unor electrocasnice. Aici intervine însă și imperativul social de a fi pe veci productive. Oricât s-ar multiplica aspiratoarele animate supranatural, praful persistă, ca ultimă urmă materială a violenței structurale împotriva disidenților și inadaptaților. La fel ca praful, amintirile menite să fie suprimate din subconștientul național rămân suspendate în atmosferă, în așteptarea clipei în care vor fi reactivate revoluționar ori măcar făcute să pară atractive și vândute ca divertisment.

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Cistelecan – Formula relevanței la periferie

Editura Tact a publicat recent traducerea în română a volumului programatic al colectivului de cercetări literare de la Warwick, Combined and Uneven Development: Towards a New Theory of World Literature*. Lucrarea intervine pe scena studiilor de literatură comparată și a analizelor world literature articulând o perspectivă marxistă, pe filieră world-system, care aduce un corectiv binevenit celor două paradigme dominante în aceste domenii.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – Politica extremelor

Ca niște mici bile delicate, care stau să se spargă, sunt poemele din debutul Danielei Vizireanu. nu va ajunge aici dispariția e o colecție-bijuterie care încapsulează momente personale decupate aparent aleatoriu, pentru a reface o biografie ce stă sub semnul fragilității. Cred că efectul poemelor ei vine tocmai de aici, dintr-o anume melodicitate fado și din finețea elegiacă sub semnul căruia își așază evenimentele biografice din placheta asta, indiferent că vorbește despre prietenie sau episoade din familie în spatele cărora se ghicește mereu un regret, dacă nu chiar trauma.

Citește în continuare →
de VATRA

Cristina Timar – Spectre

Nu e nimic mai serios decât, suferind fiind, să scrii suferința, să scrii din chiar centrul incandescent al agoniei, dintr-un non-loc și non-timp care e pe cale să te absoarbă, să te aneantizeze. Și totuși, după cum remarca Al. Cistelecan în Cuvântul-înainte, Aurel Pantea exact din acest spațiu-timp imposibil își scrie poezia din ultimul volum, Psaltirea de noapte. Oricât de paradoxal ar părea, poezia e singura care se poate apropia de punctul terminus al tuturor angoaselor noastre, pe care limbajul convențional nu-l poate nici măcar aproxima, doar cel poetic dispunând de câteva instrumente care pot sonda insondabilul.

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Crăciun – Keep going!

Timpul rememorării este cel care domină covârșitor poeziile cuprinse de Emanuela Ignățoiu-Sora în noul ei volum, intitulat Și noi dansam în plase de lumină și ace*. Faptul trimite automat la biografism. E o expectanță ce se conturează firesc chiar odată cu lectura poemului de deschidere: „În al patruzecilea an al vieții mele/ am plecat în America./ Deșertul ni se întindea la picioare/ ca o felină de munte/ În drumul nostru trecuserăm pe lângă cartiere arse de soare/ piscine golite, pereți rămași în picioare obiecte răpuse/ ca după o explozie nucleară// tinerețea în urmă, pajiști netede, strălucitoare/ imaculat era cuvântul pe care îl căutam/ fața de masă pe care o întindeam duminica, la prânz,/ dar acum eram în America/ mașinile zbârnâiau pe lângă noi:/ Ford Mustang, Chevrolet Corvette, Plymouth Barracuda/ trebuia să tragem aer în piept, să ne facem curaj/ prezentul în față/ deșertul ca o cuvertură”.

Citește în continuare →
de VATRA

Oana Paler – Fete bune pe hârtie

Volumul Fete bune. Fete cuminți (Humanitas, 2025) al Ramonei Boldizsar adună 38 de very short stories, scrise cu atenție la detaliu și nu lipsite de umor. Lectura fiecărei pastile narative ia aproximativ 5-6 minute. Volumul se citește cu plăcere, e coerent și viu, lipsit de tezism. Chiar dacă subminează subtil structurile patriarhale osificate, autoarea nu o face prin discurs militant. Cotidianul, elementul recognoscibil, micile dureri compun un univers narativ în mare parte convingător. Limbajul, clar ancorat în contemporan, e fără încercări forțate de coolness și prinde bine ritmul gândurilor, la fel ca frazele tăiate abrupt care dau senzația de instantanee.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Transgresiunea imposibilă

Gabriela Adameșteanu e cel mai important prozator român din epoca post-Preda. Cum până la urmă comentatorii au observat, cărțile ei se leagă organic într-o viziune asupra istoriei și condiției umane de-a lungul unui secol și mai bine. Bornele temporale sunt puse, una pe la începutul secolului XX și, alta, în contemporaneitatea imediată. Asta pentru că, deși Gabriela se confruntă direct cu actualitatea și de la ea pornește, aproape în fiecare carte (dar hotărât în romane) ea practică și expedițiile în trecut, scriind în fiecare roman câte o jumătate de „roman istoric”. Actualitatea de la care pornește e una cu trape care ajung până la rădăcina ei. Faptul că personajul protagonist – Letiția – joacă în mai multe dintre ele nu face decât să cimenteze și mai mult organicitatea proiectului și coerența întregii saga. Dar, pentru că tot am pomenit de reperul Preda, nici la ea lucrurile nu pot fi încheiate până nu e abordată și rezolvată „tema autorului”. În cel puțin două cărți (Anii romantici și recentele Meserii nerecomandate femeilor – Polirom, 2025) nu doar că survine „tema autorului”, dar autorul însuși e tema. Sunt, ambele, cărți care manevrează în domeniul memorialistic, dar nu fără surprize de aranjamente anamnetice, cu dialectica (poate nu premeditată, dar tocmai!) punerilor în abis și a inversiunilor și golfurilor temporale din romane. Așa cum personajele de ficțiune nici nu-și dau seama când le alunecă un picior în trecut, și Gabriela pornește de la grila prezentului evocativ spre a se trezi imediat că umblă prin negura timpului (social și familial). Ce-i drept, aici, în Meserii…, nu folosește metoda madlenei, dar memoria e lăsată să flaneze cu destulă îngăduință, fără a-i îngrădi spontaneitatea (dar nu până la a pune în primejdie planul evocativ și regia secvențelor). Meserii-le sunt cartea în care Gabriela ne spune cum a devenit scriitor. Cum am devenit scriitor e, de regulă, o carte cu mari promisiuni de plictiseală, dacă titlul nu e doar forma modestă a lui Cum am devenit mare scriitor (titlu, firește, nepermis, dar sugerat). Și cred că nimeni nu se va supăra că Gabriela e chiar un mare scriitor (fără să fie nevoie s-o zic eu); ba chiar sunt convins că multă lume e de acord (fie și strângând, unii, din dinți).

Citește în continuare →