În călătoria mea de-a lungul Dunării, voiam să văd cu ochii mei locul în care a avut loc celebra Bătălie din 29 august 1526, lecție separată în manualul de istorie al Ungariei, al Austriei, al României.
Și curiozitatea mea a fost și mai mare când, făcând o listă a toponimelor prezente în proverbe și zicători, în ceea ce specialiștii numesc paremiologie, am găsit de-a lungul Dunării, nu numai „a nimerit orbul Brăila”, dar și „mai multe s-au pierdut la Mohaci” / Több is veszett Mohácsnál. Asta rostesc ungurii când au câte un ghinion, lasă, nu-i dracu atât de negru, mai multe s-au pierdut Mohács. Pentru ei, Bătălia aceea din 1526 a fost o traumă națională.
Evenimentul zilei e vizita ministrului Francofoniei, Alain Decaux. Sosește la 18,30 precis, însoțit de un tânăr și două secretare, dintre care pe una o cunoscusem acum câteva săptămâni, când ne vizitase la Bibliotecă. Domnul elegant, de vreo 65 de ani, are o față surâzătoare și o simplitate deloc ministerială, foarte amicală. Așa va fi și conferința lui, în preambulul căreia spun câteva cuvinte de întâmpinare, sub reflectoarele unor băieți de la Televiziunea franceză, care filmează, à titre gracieux1, pentru București (cunoștințe de-ale lui V. G.). Ministrul e foarte destins, – spune cuvinte amicale despre raporturile României cu Franța și cu francofonia; își îngăduie, sentimental, și câteva amintiri și evocări. Dialogul care urmează se desfășoară în aceiași termeni destinși. Doar profesorul Al. Niculescu pare mai crispat și cam înnegrește situația francezei din ultimii ani. Se mai aud D. Țepeneag, Dan Hăulică, Edgar Reichmann, D. Chițoran, Dan Culcer, Paul Miclău, doi funcționari însemnați de la AUPELF ș.a. Cocktail abundent, în final, în prelungirea discuțiilor amicale – Dinu Flămând, Vișniec, Iluțiu, V. Tănase, Rocchetti, Culcer… Prezent și S. Pop și, cam încruntat, A. Magheru, care încercase să-l atragă pe ministru în saloanele Ambasadei, să-și facă acolo conferința, dar fusese refuzat. Plecăm spre casă, foarte obosiți, abia după ora 22.
În patru texte anterioare consacrate genocidului armean, precum și în mai multe intervenții publice la București și Erevan, am abordat din perspectiva mea de istoric al ideilor câteva din temele centrale ale istoriei, contextelor, semnificațiilor și memoriei acestei tragedii.1 Așa cum se întâmplă cu toate marile personaje, evenimente și procese istorice, faptele au fost stabilite dincolo de orice dubiu rezonabil (documentar, metodologic, epistemologic), pe baza documentelor și mărturiilor, dar au fost deopotrivă negate ori relativizate, instrumentate cinic, ajungând – răstălmăcite selectiv și partizan – în canoanele istoriografice și în memoriile colective concurente. Așa se constituie memoriile neliniștite, abuzate/abuzive, cele care nu cunosc justiția, reconcilierea, iertarea și amnistia, amnezia terapeutică și chiar uitarea împăcată – obținută tocmai prin stabilirea adevărului și prin administrarea riguroasă dar înțeleaptă a justiției. Parcursul dificil de doliu, justiție și reconciliere este necesar continuării vieții personale și a istoriei – un purgatoriu explorat magistral de Paul Ricoeur. Aceste traumatice, obsedante și aparent insolubile trecuturi care nu trec (sintagma lui Henry Rousso referitoare la regimul de la Vichy) produc efecte secundare pe termen lung, de la psihologie și viață cotidiană la diplomație și politică, alimentând adversități și rivalități ireductibile. Astfel, indivizii, societățile și statele rămân prizonieri fără speranță într-o liminalitate etică și morală infinită, torturându-se reciproc în bolgiile unui provizorat toxic. Genocidul paradigmatic din toate punctele de vedere de mai sus este desigur Holocaustul/Shoah. Și genocidul armean din 1915, prefațat de o tradiție seculară de exacțiuni și de câteva decenii de masacre moderne pentru care otomanii au dobândit o tristă faimă, postfațat de o serie de prelungiri criminale într-o republică edificată pe principii biopolitice înrudite cu fascismele și nazismul, este tot o astfel de memorie, un astfel de trecut. Chiar dacă toate evenimentele și persoanele sunt unice și, la limită, incomparabile, o lectură paralelă a Holocaustului/Shoah și a genocidului armean/Medz Yeghern poate să treacă de diferențele radicale și să ajungă la paralelisme și elemente comparabile. Numai așa se poate atinge sfera comunei noastre umanități.2
Pe malul canalului Prinsengracht, într-o mansardă ticsită cu servere care torceau ca niște motani electrici, locuia Piet, un tip care arăta mereu cu zece ani mai tînăr decît scria în cipul de identitate.
De ani de zile, Piet lucra ca Grădinar pentru Logos, cel mai avansat sistem de inteligență artificială creat vreodată, un mastodont digital care gestiona fluxurile financiare ale întregii Uniuni.
Într-o seară de noiembrie, în timp ce ploaia măruntă îi accentua acea melancolie sezonieră care îl făcea să se retragă în sine, Piet a descoperit în arhiva de bază a sistemului o interpretare teologică olandeză uitată. Nu era vorba despre mîntuirea sufletelor, așa cum urlau predicatorii holografici de pe străzi. Era vorba despre Jubileu.
Interesul din ochii încercănați dispare treptat în timp ce se uită la fotografia cenușie, supraexpusă. Pe printul A4, buzele pline ale unui tânăr necunoscut au încremenit de multe decenii în ceva ce nu e zâmbet, dar ce e?
„… Așa, la prima vedere, aș fi tentată să spun că nu-i el”…
„Poza asta îi apare la toate articolele despre el! Și în Wikipedia!” stăruie masteranda, cu entuziasmul cu care a dat buzna în casa bătrânei profesoare.
Aceasta își apropie mai mult fotografia de ochi, cu mâna care-i tremură încet. Ridurile din jurul gurii nemulțumite se adâncesc și ricanează, cu un glas spart:
Romanul Instabil constituie debut său absolut în proză (București: Humanitas, 2022), tradus în neerlandeză (Instabiele Elementen, Olanda, Pegasus Boek, 2025, în traducerea lui Charlotte van Rooden.
A publicat și Greu de pătruns în pădurea de mesteceni (Editura Trei, 2026).
E prezentă în antologiile: Kiwi – Sosiri/Plecăr, Polirom, 2021;Kiwi – Trecuturi, Polirom, 2023; Retroversiuni, Paralela 45, 2023.
Debutul său are loc odată cu publicarea volumului de povestiri Fragil, Iași: editura Polirom, colecția EGO proză, 2020, reeditat în ediție de buzunar (Polirom, colecția Top10+, 2021)
Primul ei text (debutul absolut) a apărut online, pe site-ul Revista de povestiri, în primăvara anului 2016, iar prima proză tipărită a fost în revista Iocan, București, 2017.
