de VATRA

Hana Stroe – Spectre de serie, petice cu prestigiu

Mirrors No. 3 alcătuiește un inventar de preocupări tematice devenite emblematice pentru creația lui Christian Petzold și îndeplinește cu brio rigorile tehnice și estetice ce i-au asigurat reputația. Aclamat pe bună dreptate drept unul dintre cei mai eficienți și inteligenți autori contemporani, cineastul german atinge în noul său film un nivel de suplețe narativă și reținere afectivă ce sfârșește prin a-i fi nefavorabil. Nici productivă și nici prea atractivă, această subtilitate abia se mai deosebește de sterilitatea unei producții ordinare. După o carieră plină de enigme alambicate, Petzold construiește o poveste frapantă prin previzibilitatea ei. Pivotul narativ inițial și deznodământul final se vor deopotrivă îmbrăcate în mister, dar rămân nesubstanțiale, căci nu pare că ar ascunde altceva decât găuri în scenariu peticite grăbit. Temele și tiparele narative precum proiecția și substituția de identități, ambivalența dorinței, renașterea prin violență, recurența amintirilor și persistența fantomelor sunt recombinate aici într-o manieră mai lipsită de inventivitate ca niciodată. Motivele vizuale devin instrumente prea transparente pentru a putea surprinde, în ciuda faptului că sunt tratate ca mici epifanii de fiecare dată când reapar. Într-adevăr, suspansul e sabotat sistematic și tensiunea dramatică e disipată în mod deliberat, deci nu aici trebuie căutată miza filmului. În ciuda atmosferei sale predominant aride, Mirrors No. 3 este, pe alocuri, presărat cu clipe de liniște și frumusețe autentice, care-l fac măcar plăcut de urmărit.

Citește în continuare →
de VATRA

Horațiu Nan – Epoca Iohannis se cunoaște pe sine

După cum ne-a obișnuit deja de ceva vreme, realitatea românească de dreapta se cuprinde periodic pe sine în gândirea de stânga. Pare a fi o etapă necesară, din punct de vedere dialectic și nu numai, pentru a se lepăda de vechile ei forme înainte de a se înveșmânta în unele noi. De la culmea tranziției postcomuniste în Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (Cartier, 2008) la Epoca Traian Băsescu. România în 2004-2014 (Tact, 2014), a venit acum rândul lungii decade 2014-2025 să se reflecte în oglinda teoretică a intelighenției noastre mai mult sau mai puțin radicale.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – În mare măsură, imaginația

Ca să îl citez pe Dani Blanariu, care debutează cu niște poeme dense, prefațate promițător prin versuri din Constantin Abăluță și Svetlana Cîrstean. Imaginația face din Noaptea sunt viu un debut destul de încărcat, cu o gesticulație încordată. Asta pentru că Dani Blanariu e un over-thinker cronic, lucru care se vede din felul în care alege să își spună toată povestea asta a absenței, căci asta e, în fond, volumul ăsta – cronica unei dispariții din chiar mijlocul lucrurilor, reflecția pe marginea formei care rămâne când dispari. E cum se poate de nimerit, din punctul ăsta de vedere, motivul nopții, central pentru textele lui (apropo de alegerile poeților care îi „nășesc” proiectul), care traduce perfect încercarea asta de tatonare a realului pe care o propune volumul („mimez că știu ce caut”, zice el la un moment dat), care are loc la intersecția dintre corporalitate, suspendare din realitate (aș zice, ceva mai acutizată în secțiunea a doua a volumului, „Memorie justă”) și un fel de așteptare permanentă: „după miezul nopții gânduri străine/ mintea impulsivă ascunde melancolia// cutia toracică efemeră inima solitară// modelez oase rămase/ prind de gleznă realitatea// imit gesturi/ aștept dimineața”, Poem. Destabilizarea vitală, starea asta de încordare permanentă sugerează lipsa comunicării, golul și singurătatea, în mijlocul cărora Dani Blanariu își construiește mici adăposturi.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Manifestul post-algoritmic

Poezia e mereu în primejdie de a nu mai fi, dar tocmai când e primejdia mai mare apare, regulat, un salvator. În vremile de acum primejdiile au devenit mai insidioase decât oricând și suntem pe cale de a vedea poezia scrisă de aparate și programe, nu de poeți (cea scrisă de ei va fi ca și artizanatul hand made). Sperietura e mare (măcar că pentru unii ea e, de fapt, bucurie) – și cu atât mai mare, așadar, nevoia de un salvator. Salvatorii se lasă de obicei așteptați, dar vin negreșit până la urmă. Primul dintre cei de care e nevoie acum a și sosit: e Călin Vlasie, cu manifestul său post-algoritmic din Incident (Rocart, 2025). De bună seamă că toată lumea a observat că, de-o bună bucată de vreme, Călin Vlasie e într-o explozie în lanț: volume de poeme (noi și vechi, dar mai multe noi), un roman monumental și trei șantiere eseistice (deschise simultan în „Ramuri”, „Steaua” și „Vatra”) dedicate ultimelor metamorfoze poetice și îndeosebi poeziei algoritmice și post-algoritmice. Incident e, deocamdată, ultima lui apariție editorială pe zona poetică (dar e nu doar anunțată, ci și pregătită urmarea) și nu-i simplu de spus dacă e vorba de poeme care ilustrează programul promovat în eseuri ori, dimpotrivă, teoria de acolo e abstrasă din revelația poetică (una progresivă la Vlasie). Din câte zice Călin, el definitivează acum intuiții și presimțiri pe care le avea încă de la debut, sistematizându-le în doctrină. Probabil va păți ca toți poeții care și-au însoțit poeziile cu o doctrină articulată și toți comentatorii vor miza pe relația tautologică dintre teorie și practică, comentându-i poemele strict cu/prin propriile concepte. Fatal, poetul va fi victima eseistului, ca prim discipol al doctrinei.

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Goldiș – Romanul redescoperirii tatălui

Un provocator titlu – pe care Gabriela Adameșteanu recunoaște că l-a regăsit și într-un roman polițist din anii ʼ70 – stă pe coperta celui mai recent volum de memorialistică al autoarei*. Fragmente din carte au fost publicate, din 2023 încoace, în revista „Vatra”. Meserii nerecomandate femeilor face într-un anumit sens pandant cu Anii romantici (2014), doar că acolo accentul cădea explicit pe dilemele intelectuale (și sociale, într-un sens mai larg) legate de trecerea dinspre regimul totalitar spre democrație. Notațiile, deși rămân foarte atente la contexte, sunt mai interiorizate, urmărind evoluția intelectuală a scriitoarei din prima tinerețe, cu unele episoade din copilărie, până foarte recent.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Ceasornicăria (V)

Poezia mea din volumul Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Manifest (publicată în 2018; plus o ediție adăugită, în 2019) s-a născut spontan, datorită mișcărilor din stradă, a protestelor din România, între 2017-2018, împotriva corupției și a politicienilor veroși. Nu mi-am închipuit niciodată că voi scrie un manifest civico-poetic, dar așa s-a întâmplat și a fost să fie. Această carte de poezie e specială în lirica mea, însă dimensiunea ei flower-power e înrudită cu aceea din cartea anterioară, California (pe Someș).

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2001: încă un an aparte (14)

(dintr-un caiet vechi)

Hrănisem până azi o speranță, o iluzie: cu cât voi „urca” în spirit, cu atât voi putea comunica mai bine, mai ușor, mai firesc cu cei spirituali, cu cei aflați „în spirit”. De fapt, puneam problema la un mod general: cei „subțiați” spiritual pot comunica cel mai bine și mai firesc cu cei deopotrivă cu ei. Logic și banal cât încape. Astăzi m-a străfulgerat însă alt gând: cu cât te „subțiezi”, cu atât devii mai solitar. Cu cât te „înalți”, cu atât te detașezi de falsele și rudimentarele aparențe, te desparți de lume și de cei mai mulți semeni. Iar solitudinea ta, inevitabil, nu va întâlni, pentru cei de asemenea „înălțați”, decât tot solitudine: solitudini de fapt. Cei spirituali nu „comunică” în sensul nostru vulgar, nu au ce să-și comunice. Nu pot fi „comunicate” decât lucrurile mundane. „Celelalte” sunt tăcute și sub(supra) înțelese. Când se întâlnesc, cei cu adevărat spirituali se recunosc de fapt – când discută, ei nu fac decât să joace jocul mundan pentru ceilalți, joc care nu înseamnă „comunicare”, decât în sensul mărunt al celorlalți, sau schimbă banalitățile necesare, utile. Solitudinea întâlnește solitudine. și tristețea acestei supreme, superbe singurătăți nu e compensată decât de grandoarea ei vastă și poate inumană. (1989)

Citește în continuare →
de VATRA

Ovidiu Pecican – În penumbra istoriei

În vara lui 1923, istoricul și arheologul Vasile Pârvan publica în revista orădeană Cele Trei Crișuri (IV, nr. 8 (august) 1923, p. 119) textul intitulat „țara de Apus” (retipărit în Opere. Scrieri, ed. de Dorina N. Rusu, București, Academia Română & Fundația Națională pentru știință și Artă & Muzeul Național al Literaturii Române, 2018, p. 794-795). În el spunea că „În munții patriei mele crește un neam de oameni deosebit de toate cele care umplu șesurile dimprejur… […] și trupul și sufletul lui e altfel. Căci cum îi este trupul de vânjos și ușor așa îi e și mintea, iute la înțeles lucrurile grele și gata la hotărâri viteze. Stăpân s-a deprins să nu aibă. Căci fiecare e împărat în vâlceaua lui dintre două dealuri. și chiar de-o fi piatra pleșuvă, locul unde s-a trezit pe lume, el nu-l dă jos pe cel mai mănos ogor de la șes.

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi – Navetiști în Castalia

„Școala” lui Noica: cultură și putere în România comunistă*

(Partea I)

La începutul toamnei lui 1983 a apărut în România o carte care avea să modifice timp de circa un deceniu dezbaterile din această țară legate de cultură, politică și ceea ce e important în viață. Cartea aceasta, Jurnalul de la Păltiniș. Un model paideic în cultura umanistă, a devenit imediat un best-seller, un articol mult râvnit pe piața neagră a schimburilor în natură, un simbol al culturii elevate, un Bildungsroman, obiect al unui adevărat cult și, în același timp, subiect al unor înflăcărate – chiar dacă uneori oblice, esopice – discuții în sferele vieții private și publice ce se influențau reciproc în România lui Ceaușescu.

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Krasznahorkai (I)

Dacă facem abstracție de cele două monografii existente până acum, cea a lui Zsadányi Edit din 1998 (Krasznahorkai László prózavilága – Universul prozei lui KL) și cea mai recentă, a lui Szabó Gábor din 2024 (Kilátás az utolsó hajóról – Vedere de pe ultimul vapor), cea mai bună introducere în opera romancierului maghiar Krasznahorkai László, de care am cunoștință, i se datorează filosofului și criticului dramatic polonez Jacek Dobrowolski și reprezintă conținutul unui interviu pe care autorul i l-a luat lui Krasznahorkai la Szentendre, relativ aproape de Budapesta, unde romanicierul – globetrotter prin definiție și prin voință proprie, mereu reînnoită – se întâmpla să locuiască la vremea respectivă. Textul a fost publicat inițial în revista poloneză Odra, în Noiembrie 2007, fiind tradus ulterior în maghiară de către Pálfalvi Lajos, pentru a intra în sumarul numărului 4/2008 al revistei Jelenkor.

Citește în continuare →