Situația literaturii române postdecembriste rămâne problematică și insuficient sau superficial tratată în rândurile exegezei, fenomen oarecum surprinzător pentru o perioadă de tranziție de la o literatură scrisă în umbra cenzurii și a directivelor opresive specifice unui regim totalitar la o literatură așa-zicând eliberată de politic, intrată în rândul unei relative emancipări la nivel (est-)european. Mutațiile care apar în acest context, complexe și deloc neglijabile, se pretează mai degrabă la o analiză atentă și minuțioasă. Critica autohtonă nu doar că a ignorat activ, de-a lungul ultimului deceniu, fenomene literare marginale sau greu încadrabile, ci, mai mult, a privit superficial panorama literaturii postcomuniste, în special literatura anilor ’90, cu conștiința unui derapaj al acesteia. În aceste condiții, discursul literar a devenit secundar sub dominația (la nivel social și mentalitar) a evenimențialului istoric, fapt cauzat și de efervescența discursurilor culturale alternative tot mai diversificate (media, în special), care au pătruns din Occident și în spațiul românesc. Citește în continuare →
Rareori o bibliografie de curs (la nivel licență sau chiar master) din Literele românești îl conține și pe H. Bonciu, personaj literar considerat minor, fie, dar prezent în diverse ipostaze: poet și prozator excentric, cu priză maximă la contemporaneitatea în care activa în poziție asumat-marginală, aflat în relații amicale cu avangardiștii români, evreu (oprobriul în epocă venea, cum se știe, și datorită argumentului etnic) și, nu în ultimul rând, care poate părea extrem de familiar pentru orice cititor la zi cu proza ultimilor douăzeci de ani. Și asta nu pentru că autorul ar fi tocmai certat cu istoriografia literară (e prezent în trei volume majore ale lui Ovid S. Crohmălniceanu, precum și în Istoriile… lui G. Călinescu, E. Lovinescu sau Nicolae Manolescu – e drept, în poziții secundare) și nici din cauza precarității editoriale (romanele sale, Bagaj și Pensiunea doamnei Pipersberg au cunoscut trei reeditări, dintre care una în perioada comunistă, grație Mioarei Apolzan). Aș spune că cvasi-absența interesului față de literatura acestui personaj ciudat al interbelicului românesc e cauzată tocmai de cadrul contextual în care a fost mereu plasat. De la Zigu Ornea și până la Ion Simuț, H. Bonciu e privit, pe de o parte, ca autor interbelic „pornografic”, țintă a tentativelor de epurare literară din partea extremismului de dreapta românesc și a tradiționaliștilor – ca amănunt pitoresc, țin să amintesc un top „pornografic” realizat în 1937 de ziarul Neamul românesc, condus de N. Iorga: 1. Bonciu H. (Bagaj), 2. Geo Bogza (Poemul Invectivă), 3. Cocea Niculae, 4. I. Peltz, 5. Stănoiu, 6. M. Celarianu, 7. Sergiu Vladimir, 8. F. Aderca, 9. T. Arghezi, 10. M. Eliade (Domnişoara Cristina), 11. G. Călinescu (Cartea nunţii). Pe de altă parte, e abordat ca exponent al unor „supraevaluări a marginalilor” din partea criticii contemporane, ușor susceptibilă de extravaganțe de dragul deturnării canonului literar. A se revizita, în acest sens, intervenția lui Ion Simuț din România literară, nr. 44/2005, unde spunea: „E o frumoasă iluzie să crezi că prozatorul interbelic H. Bonciu (1893-1950), în bună măsură experimental în viziunea lui expresionistă şi în scriitura anticonvenţională, ar putea fi promovat spre vârful înnoit al unei ierarhii a valorilor”. Citește în continuare →
Despre Vasile Petre Fati se vorbește surprinzător de mult în ultimul timp, după ce, vreme de vreo douăzeci de ani (Fati moare în 1996), s-a tot tăcut. Din nou, unul dintre multele cazuri – cu care, de altfel, posteritatea românească a fost întotdeauna foarte darnică – în care asupra unui poet excepțional se întinde noaptea uitării și, chiar dacă a început, timid, să se pomenească, evlavios-entuziast, numele lui, e încă prea puțin – oricum, insuficient. Cu o nouă antologie (după cea alcătuită de Marian Drăghici, Zidul și pălăria), nu se face dreptate unui poet, deși, așa cum arată poezia noastră de azi și dintotdeauna, trebuie să fim recunoscători măcar pentru atât. O anumită căldură umană, selecția de texte alcătuită de Claudiu Komartin și publicată anul trecut la Casa de Editură Max Blecher, descoperă o poezie de intensitate, deși pe o direcție mai curând excentrică, dacă nu cumva de-a dreptul periferică. Citește în continuare →
Dintre optzeciști, măcar că mai sunt cîțiva (dar nu mulți) cu grave probleme de mobilizare și de productivitate, Romulus Bucur e ursul cel mai greu de stîrnit și de urnit. Cînd, în 2008, și-a scos la Aula o antologie de poeme alese (care alegea, de fapt, tot ce scrisese și chiar și așa abia făcea cît un volum optzecist standard), încheiam, cu oarece scepticism, că lui Romi îi ”mai rămîne doar să și scrie”. Lucrul părea să se și întîmple, căci în anul următor Tracus Arte îi publica O seamă de personaje secundare; era însă un semn înșelător, căci îndată după aceea Romi a intrat într-o lungă hibernare, încheiată abia în 2015 prin Arta războiului (tot la Tracus Arte), volum – și el – cu ”poeme vechi și noi”. E ceva obișnuit la Romulus, care de fiecare dată o ia, parcă, de la început, îngînînd mai întîi cîteva refrene tematice deja decantate și dîndu-și, în acest fel, tonul pentru a intra în ritmul incantației. Pentru galeria lui de personaje secundare nu se întoarce însă chiar la materia ”amintirilor din copilărie și adolescență”1, cu care și-a garnisit primul volum, și nici nu mai face paradă cu ”orgoliul de tînăr barbar” cuprins de ”moliciune”2 de pe-acolo. Dar consemnează și aici ”mici istorii cu aspect biografic,”3 într-o programatică și consecventă subversiune la majusculele din istoria și morfologia poeziei. Asta pentru că Romulus Bucur a fost dintotdeauna – și a rămas – dușmanul jurat al emfazelor și entuziasmelor, proclamînd în locul lor, ca virtuți vizionare, lehamitea, lenea și insignifianța. Citește în continuare →
– Domnule Romulus Bucur ce înseamnă să fii poet în 2017?
– Să scrii poezii, să le publici (infinit mai uşor decît, să zicem, în 1989, mai uşor decît în 1990), să fie citite şi discutate (aici e ceva ce frizează muncile lui Hercule, mai ales dacă ai pretenţia unei lecturi competente şi oneste – nu că n-ar exista persoane care să satisfacă unul sau altul din criterii, ba chiar pe amîndouă, dar presa culturală/literară tipărită e în repliere strategică, în online lucrurile sînt şi nu sînt aşezate, dînd uneori senzaţia de nisipuri mişcătoare).
– Cum ia naştere un poem?
– În toate felurile posibile. De la un vis în care cineva dictează poemul şi te trezeşti imediat să-l notezi, de la o imagine, de la un vers (propriu sau nu), de la o scenă (văzută sau imaginată), de la tot felul de însemnări pe care le faci de-a lungul timpului, de la butonatul pe tastatură (a maşinii de scris, odinioară, a calculatorului, acum), de la un pariu/o provocare.
Multe din lucrurile care se întâmplă în lumea largă seamănă una cu cealaltă. Aceleaşi gesturi şi apucături, scărpinături în cap a putinţă sau neputinţă, un fusion ca în jazzul mai nou la care mulţi cam strîmbă din nas şi poate că pe bună dreptate. Fusion e să amesteci aligore cu filigore, cum zicea moşul Spicu de pe strada Zarandului, în copilăria Blegosului Meloman. Amestecul aligore cu filigore, despre care nu prea ştim nici astăzi ce ar fi şi de unde vin vorbele care îl compun, se referă la cum stă la givan bunul Dumnezeu din biserica de pe aceeaşi uliţă, pe bancă, printre gâşte, cu pachetul de duhan Naţionale, cu moşu’ Spicu, și cum se întreţin despre fusion-ul care tocmai se petrecu când păşiră americanii pe lună. Cum adică pe lună, întreabă preopinenţii încă prunci ai uliţei, printre care şi Blegosul Meloman. Cum adică, zic, şi îşi blegesc ochii la discul astrului nopţii tocmai răsărit peste şura vecinului Fuida în al cărei bogat bălegar de vacă pruncii uliţei caută coropişniţe pentru pescuit mreană pe malurile Mureşului. Blegosul Meloman a mai povestit asta pe la sfârşitul anilor nouăzeci în romanul Insula de vară, a reluat ceva cu pescuitul şi prin anii două mii pe la mijlocul primului deceniu. Vinovată e viaţa cu teme şi motive funk, mereu reluate, ba şi rhythm and blues pe care îl cântă afro-americanii – un fel de country music ca în songul lui Dumitru Sopon „bate vântul printre duzi” pentru care preşedintele Ion Iliescu i-a decernat, în anul 2002, „serviciul credincios clasa a III-a”. Citește în continuare →
