de VATRA

Alex Goldiș – Cea mai necesară carte a ultimelor decenii

Ca un eveniment a fost întâmpinată – și pe bună dreptate – cartea Alinei Pavelescu și a lui Șerban-Liviu Pavelescu, Istoria orbilor. România în război 1940-1945*, o carte care reface, din documente, narațiunea celor mai tumultuoși ani ai României moderne. Spun narațiune pentru că volumul celor doi istorici nu are pedanteria aridă a lucrărilor de acest tip, ci e o reconstrucție arhivistică cu retorică de roman. Cartea reține toate transformările accelerate ale României la traversarea, în doar cinci-șase ani, a mai multor tipuri de dictaturi, însă o face printr-o tehnică a contrapunctului deprinsă în mod evident din romane. Istoria mare, care urmărește în fiecare moment poziția României în ansamblul raporturilor de forțe la nivel internațional, e completată, adnotată, ba uneori chiar contrazisă, de experiențele la firul ierbii a celor care participă la ea. Astfel, Istoria orbilor reconstruiește pe de o parte tangajul diplomatic al diferitelor guverne dintre 1940 (1938-1939) și 1945 (cu prelungiri până în 1948) care încearcă, în funcție de interese colective, dar și de interese personale ale actanților, să mențină România pe linia de plutire, evitând cedări teritoriale sau angajări nechibzuite în conflictul mondial. În același timp sunt surprinse, cu o minuțiozitate documentară greu de egalat, toate conflictele politice interne dintre formațiuni democratice și grupările totalitare, dintre instituția regalității și guvern, preocupate fiecare de accederea la putere și de identificarea unor soluții de depășire a crizei.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Ceasornicăria (IX)

În numărul 5-6 din 2025 al revistei Vatra am aflat, din grupajul (coordonat de Alex Cistelecan și Alexandru Vasile Sava) dedicat celor mai recenți filosofi și noilor ontologii (m-au interesat în special francezii Quentin Meillassoux și Mehdi Belhaj Kacem), că al doilea filosof aici menționat folosește un studiu al meu despre Fenomenul Pitești ca punct central pentru demonstrația sa asupra ideii de Rău, în ampla lucrare Système de la pléonectique (publicată de Editura Diaphanes, în colecția Anarchies, în 2020). În 2007, coordonasem împreună cu reputatul istoric Stéphane Courtois un volum în franceză dedicat comunismului din România (Communisme. Roumanie, un totalitarisme ordinaire), la Editura LʼÂge d’Homme, din Elveția; iar în acest volum publicasem și un studiu amplu dedicat experimentului abominabil din închisoarea Pitești care se numea „Torture et horreur: le phénomène Pitești (1949-1952)”. Claudiu Gaiu, care semnează în revista Vatra eseul „Despre Neant și Dumnezeu (în Sistemul Pleonecticii și în Realismul Speculativ)” (pp. 55-59), analizează cartea Sistemul de pleonectică (sau Sistemul pleonecticii) de Mehdi Belhaj Kacem și implicit menționează și studiul meu despre Fenomenul Pitești de care se ocupă filosoful francez.

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2001: încă un an aparte (18)

19 iunie

Într-una din vizite la spital, în timp ce priveam la bolnavii psihici nenorociți care se târau în jur pe aleile spitalului, am avut brusc o „trăire”, din acelea care vin peste tine, „ți se dau” – m-a fulgerat înțelegerea că va trebui să fiu foarte atentă în momentul morții, că atunci se va produce CEVA, un proces psihic anume, la care eu va trebui să fiu foarte prezentă, ca să pot să „execut” ceva anume, o schimbare, o transformare.

În momentele de negativitate de peste zi, mă rog imediat lăuntric, și mi se face bine, îmi trece. De asemenea, când observ în mine o respingere, o închidere față de cineva în ultima vreme, mă rog imediat și asta ajută, parcă mi se dizolvă închistarea din suflet. Uneori simt cumva negativitatea ca un fel de nor cenușiu din vălătuci impuri în jurul meu și deasupra, nor destul de întunecat și circular pe care nu-l văd, dar îl simt și îl manifest prin comportament.

Citește în continuare →
de VATRA

Ovidiu Pecican – Un spațiu al extincției

Ce înseamnă să fii român din perspectiva marii culturi? Pentru Constantin Noica, răspunsul nu se structurează în cadrele clasice ale istoriografiei pozitiviste, nici în cronologia liniară a bătăliilor sau în granițele rigide ale unui aparat statal. Identitatea românească este, fundamental, o realitate de ordin spiritual, o situare metafizică în fața timpului și a existenței. Însemnările sale dense din Jurnalul de idei (foaia volantă Spațiul românesc, fragmentul 5.120) pun în lumină o intuiție tulburătoare: spațiul românesc nu este un centru de expansiune istorică imperială, ci un creuzet al stingerii rodnice, un teritoriu spiritual unde culturile și popoarele lumii vin să se ressoarbă pentru a se împlini sub o altă formă, mai blândă și mai profundă.

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Déjà vu

Am menționat deja în câteva dintre eseurile publicate în recentele numere ale Vetrei, care vor intra într-o carte a cărei cealaltă jumătate va fi ocupată de Hamvas Béla, că una dintre caracteristicile romanelor lui Krasznahorkai László o reprezintă redundanța premeditată, adică reluarea unor structuri și a unor tipologii de personaje, detaliu menționat, de altfel, de către majoritatea exegeților, fără ca ea să fie considerată un prejudiciu. Dintre tipologiile umane standardizate, cea a inocentului mâșkinian e cea mai frecventă, ceea ce înseamnă că în momentul în care am deschis cel din urmă roman al autorului maghiar, intitulat ostentativ A magyar nemzet biztonsága (Siguranța națiunii maghiare, Magvető Kiadó Budapest, Oct-Nov 2025), și am văzut că un motto e preluat din Idiotul lui Dostoievski, am știut imediat în ce direcție fundamentală o va lua textul. De regulă, lunile în care se pune în circulație o carte nu se prea menționează în evaluările critice, însă aici, sfârșitul lui Octombrie și începutul lui Noiembrie dobândesc o importanță aparte, întrucât înseamnă că romanul a apărut după ce s-a anunțat că scriitorul este noul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, coincidență care i-a făcut pe unii să afirme că titlul publicistic – care nu are nimic de-a face cu substanța cărții decât ca antifrază – este o ironie cu substrat politic, mai cu seamă dacă ținem cont de faptul că în perioada imediat anterioară ieșirii de sub tipar a romanului Ungaria a trecut printr-un cataclism socio-politic de dimensiuni uriașe, marcat de căderea regimului Orbán Viktor după 16 ani de „domnie” populistă, discreționară, ori aversiunea lui Krasznahorkai față de Orbán nu era defel un secret, dimpotrivă.

Citește în continuare →
de VATRA

Dialog cu Gábor Tompa: „Granița dintre cele două lumi (…), la un moment dat, cînd omul se tot trece și se tot trece și începe să aibă pierderi mari, granița asta se contopește atunci și încet, încet, cei plecați încep să rămînă cu noi”

Ultimele montări ale lui Gábor Tompa regizor, director al Teatrului Maghiar din Cluj, președinte  al Uniunii Teatrelor din Europa și recent premiat cu Premiul pentru întreaga activitate la Galele UNITER din 2026, sunt o reorientare, o încercarea de apropiere de lume cu inima. Trei spectacole – I am the wind de Jon Fosse (Teatrul Maghiar din Cluj, premiera: 13 februarie 2025), Regele moare de Eugène Ionesco (același teatru, premiera: 11 martie 2026) și Cîntăreața cheală de Eugène Ionesco (Trupa „Harag György”, Teatrul de Nord din Satu Mare, premiera: 8 mai 2026) – în care regizorul sondează în adâncimile propriului eu.

Despre aceste căutări, dar și despre iubirea lui pentru Ionesco ori Beckett sau începuturile sale în teatru, ne-a vorbit, cu pasiune, Gábor Tompa.

Citește în continuare →
de VATRA

Mariana Gorczyca – Mohács

În călătoria mea de-a lungul Dunării, voiam să văd cu ochii mei locul în care a avut loc celebra Bătălie din 29 august 1526, lecție separată în manualul de istorie al Ungariei, al Austriei, al României.

Și curiozitatea mea a fost și mai mare când, făcând o listă a toponimelor prezente în proverbe și zicători, în ceea ce specialiștii numesc paremiologie, am găsit de-a lungul Dunării, nu numai „a nimerit orbul Brăila”, dar și „mai multe s-au pierdut la Mohaci” / Több is veszett Mohácsnál. Asta rostesc ungurii când au câte un ghinion, lasă, nu-i dracu atât de negru, mai multe s-au pierdut Mohács. Pentru ei, Bătălia aceea din 1526 a fost o traumă națională.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Pop – Însemnări „diplomatice” pariziene (5)

4 aprilie [1991]

Evenimentul zilei e vizita ministrului Francofoniei, Alain Decaux. Sosește la 18,30 precis, însoțit de un tânăr și două secretare, dintre care pe una o cunoscusem acum câteva săptămâni, când ne vizitase la Bibliotecă. Domnul elegant, de vreo 65 de ani, are o față surâzătoare și o simplitate deloc ministerială, foarte amicală. Așa va fi și conferința lui,  în preambulul căreia spun câteva cuvinte de întâmpinare, sub reflectoarele unor băieți de la Televiziunea franceză, care filmează, à titre gracieux1, pentru București (cunoștințe de-ale lui V. G.). Ministrul e foarte destins, – spune cuvinte amicale despre raporturile României cu Franța și cu francofonia; își îngăduie, sentimental, și câteva amintiri și evocări. Dialogul care urmează se desfășoară în aceiași termeni destinși. Doar profesorul Al. Niculescu pare mai crispat și cam înnegrește situația francezei din ultimii ani. Se mai aud D. Țepeneag, Dan Hăulică, Edgar Reichmann, D. Chițoran, Dan Culcer, Paul Miclău, doi funcționari însemnați de la AUPELF ș.a. Cocktail abundent, în final, în prelungirea discuțiilor amicale – Dinu Flămând, Vișniec, Iluțiu, V. Tănase, Rocchetti, Culcer… Prezent și S. Pop și, cam încruntat, A. Magheru, care încercase să-l atragă pe ministru în saloanele Ambasadei, să-și facă acolo conferința, dar fusese refuzat. Plecăm spre casă, foarte obosiți, abia după ora 22.

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi – Genocidul armean: atitudinea Vaticanului

În patru texte anterioare consacrate genocidului armean, precum și în mai multe intervenții publice la București și Erevan, am abordat din perspectiva mea de istoric al ideilor câteva din temele centrale ale istoriei, contextelor, semnificațiilor și memoriei acestei tragedii.1 Așa cum se întâmplă cu toate marile personaje, evenimente și procese istorice, faptele au fost stabilite dincolo de orice dubiu rezonabil (documentar, metodologic, epistemologic), pe baza documentelor și mărturiilor, dar au fost deopotrivă negate ori relativizate, instrumentate cinic, ajungând – răstălmăcite selectiv și partizan – în canoanele istoriografice și în memoriile colective concurente. Așa se constituie memoriile neliniștite, abuzate/abuzive, cele care nu cunosc justiția, reconcilierea, iertarea și amnistia, amnezia terapeutică și chiar uitarea împăcată – obținută tocmai prin stabilirea adevărului și prin administrarea riguroasă dar înțeleaptă a justiției. Parcursul dificil de doliu, justiție și reconciliere este necesar continuării vieții personale și a istoriei – un purgatoriu explorat magistral de Paul Ricoeur. Aceste traumatice, obsedante și aparent insolubile trecuturi care nu trec (sintagma lui Henry Rousso referitoare la regimul de la Vichy) produc efecte secundare pe termen lung, de la psihologie și viață cotidiană la diplomație și politică, alimentând adversități și rivalități ireductibile. Astfel, indivizii, societățile și statele rămân prizonieri fără speranță într-o liminalitate etică și morală infinită, torturându-se reciproc în bolgiile unui provizorat toxic. Genocidul paradigmatic din toate punctele de vedere de mai sus este desigur Holocaustul/Shoah. Și genocidul armean din 1915, prefațat de o tradiție seculară de exacțiuni și de câteva decenii de masacre moderne pentru care otomanii au dobândit o tristă faimă, postfațat de o serie de prelungiri criminale într-o republică edificată pe principii biopolitice înrudite cu fascismele și nazismul, este tot o astfel de memorie, un astfel de trecut. Chiar dacă toate evenimentele și persoanele sunt unice și, la limită, incomparabile, o lectură paralelă a Holocaustului/Shoah și a genocidului armean/Medz Yeghern poate să treacă de diferențele radicale și să ajungă la paralelisme și elemente comparabile. Numai așa se poate atinge sfera comunei noastre umanități.2

Citește în continuare →
de VATRA

Dan Sociu & Gemini – Proiectul conștiință globală

Învierea

Pe malul canalului Prinsengracht, într-o mansardă ticsită cu servere care torceau ca niște motani electrici, locuia Piet, un tip care arăta mereu cu zece ani mai tînăr decît scria în cipul de identitate.

De ani de zile, Piet lucra ca Grădinar pentru Logos, cel mai avansat sistem de inteligență artificială creat vreodată, un mastodont digital care gestiona fluxurile financiare ale întregii Uniuni.

Într-o seară de noiembrie, în timp ce ploaia măruntă îi accentua acea melancolie sezonieră care îl făcea să se retragă în sine, Piet a descoperit în arhiva de bază a sistemului o interpretare teologică olandeză uitată. Nu era vorba despre mîntuirea sufletelor, așa cum urlau predicatorii holografici de pe străzi. Era vorba despre Jubileu.

Citește în continuare →