Sări la conţinut
odinioară martirii simţind duhoarea leilor
şi văzând buza neagră a leoparzilor
cădeau cu faţa în nisipul murdar.
labele grele zguduiau arena
dar ei nu mai vedeau
urdorile din ochii capii ai fiarelor.
Existau sentimente
existau pietre albe rotunjite de rîu și pietre cubice negre
de granit pentru pavaje
existau tot felul de lucruri vii și pline ca scoicile-n mare
de pildă case cu oameni
mori de apă măcinînd destinul ca grîul
veri ca bumbacul și ceruri de culoarea cicorii
existau o mie și una de guri șoptind toate deodată măscara
Citește în continuare →
unei foste colege, actuală amazoană de carieră (şi-n perspectivă… de colecţie) cînd hărţile s-au destrămat sau au rămas demult în urmă
o amorţită turmă de haşuri şi curbe de drepte retezate pe nedrept
şi acele busolelor se răsucesc ca bete neîncetat bolborosesc
ceva despre senzaţia colectivă a Nordului în gît
şi adunat în oase
ceva despre nedumerirea la pîndă în buricele degetelor
care au citit doar crevase tăioase ca să-şi amintească linia orizontului
despre înţepăturile ce anunţă ispita
susurul ei într-o sintaxă tot mai clară
tocmai cînd a doua natură dă să treacă de prima
Citește în continuare →
am coborât într-o vară din tren în ploiești
un oraș necunoscut
am dat adresa taximetristului.
m-a întrebat imediat: scara lui nino?
era prietenul taximetriștilor pe care îi răsfăța
cu kent lung.
și mi-am amintit atunci și acum de brett
care i-a zis într-o seară unui taximetrist de la teatru:
„condu de o sută de lei”
pentru că pur și simplu nu dorea să meargă nicăieri.
brett purta numele unui personaj din fiesta lui hemingway
care întrebat dacă i-a plăcut parisul
Nu e casă din care să nu fi murit cineva mușcând țărâna
pe câmpul de luptă, în tranșeele Marelui Război.
Nu e oraș, nu e sat din care să lipsească un monument al eroilor
Pentru acest ideal ne punem în cumpănă tot ce avem, viața și averea noastră, femeile și copiii noștri… Și nu ne vom opri, până ce nu vom învinge ori vom pieri.
Se face de dimineață
se aud șuierături, țipete, croncănituri, ciripituri, uguituri
O boare animală electrizează aerul, apa
impregnează câmpurile arate, străzile și metroul
Am început.
Ce decădere, Doamne, şi câtă necuviinţă
la etatea mea venerabilă!
Am ajuns să mă bucur,
mic cinic provincial,
ascultând –
pe când atâţia, mari bărbați ai Patriei
îşi rostesc nobilele discursuri –
sforăitul nesimţit al materiei.
Dar poate că
ştie ea ce ştie.
Citește în continuare →
Navigare în articole
