Ciprian Handru – Mahalaua în proza română contemporană

Studiu de caz: Raiul găinilor: fals roman de zvonuri și mistere (2004) și Soldații. Poveste din Ferentari (2014)

Ținând cont de studiile critice alocate reprezentării mahalalei în proza românească1, acestea acoperind câteva segmente din tabloul literaturii române, și anume, etapa interbelică, proza scrisă sub comunism și textele postdecembriste, se observă predilecția cercetătorilor pentru stabilirea unor repere fundamentale în literatura română de la origini până în prezent în privința mahalalei. În sensul acesta, s-au remarcat o serie de romane-etalon, care au dobândit de-a lungul timpului o „aură” canonică. Printre cele care s-au impus (existând un consens evident în această privință), pe lângă Maidanul cu dragoste a lui G.M. Zamfirescu, Groapa lui Barbu se bucură de cea mai mare popularitate, fiind considerată cel mai reprezentativ text. În lucrările recente, pe cale de „canonizare” se află și romanul Amantul Colivăresei (1994)de Radu Aldulescu, alături de Simion Liftnicul de Petru Cimpoeșu, fiind textele la care recurg studiile când vine vorba de reprezentări ale mahalalei în proza postdecembristă.

Citește în continuare →

Gheorghe Perian – Critica universitară clujeană: Mircea Zaciu

Una din năzuinţele celor ce au predat la Facultatea de Litere din Cluj a fost să scrie o sinteză (istorie, panoramă etc.) despre literatura română din Transilvania. N. Drăganu, D. Popovici şi Ion Breazu au încercat în scrierile lor să ofere o imagine de ansamblu asupra producţiei beletristice publicate de-a lungul timpului dincoace de munţi, în reviste sau în volume. Iar dintre criticii formaţi după al Doilea Război Mondial, cel ce a rezonat mai adânc la acest ideal a fost Mircea Zaciu, autorul unei cuprinzătoare lucrări în domeniu, Ca o imensă scenă, Transilvania…, lucrare tipărită în 1996, adunând rodul unui efort ce se întinde pe treizeci de ani. Autorul a scris mult şi profund pe această temă, a revenit în repetate rânduri asupra marilor figuri ardelene (Agârbiceanu, Goga, Blaga,  Rebreanu), a atras atenţia asupra scriitorilor din al doilea plan şi a încercat să definească şi să ilustreze un aşa-numit „spirit transilvan”. Mircea Zaciu a stăruit asupra anumitor scriitori, a cercetat îndelung anumite orientări, a aşezat într-o lumină puternică anumite opere, dar nici una din problemele mari ale literaturii din această parte a ţării n-a rămas neatinsă, toate au fost observate, astfel încât la sfârşitul lecturii imaginea întregului apare cu claritate pentru fiecare cititor.

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Alexandru Mușina și poezia confesivă americană (I)

Într-un interviu din 2011 acordat lui Vakulovski, Alexandru Mușina își descrie propria poezie printr-o raportare bine-cunoscută, comună lunediștilor, la poezia poeților americani: „utopia mea era, este o poezie fără referințe culturale exagerate, una centrată pe ceea ce mi se întâmplă mie, pe stări, senzații ș.a.m.d., în sensul folosit de anumiți poeți americani. Olson, Creeley, Berryman, Lowell sunt și ei poeți culturali (asta e altă poveste), dar voiau să facă altceva… ceva centrat pe propria biografie, ca Lowell în Life Studies sau Berryman în Dream Songs. Asta voiam și eu, nu știu ce și cât am reușit. De-aia l-am folosit în ʼ81, când în Occident deja era vechi, iar la noi nimeni nu-l folosea”1.

Citește în continuare →

Iulian Boldea – Sub zodia totalităţii

S-au împlinit, în 5 septembrie 2021,  o sută de ani de la nașterea lui Adrian Marino, autor al unor edificii hermeneutice de remarcabilă anvergură, teoretician cu vocaţia sintezei, cu propensiune spre ideologiile literaturii, spre modelele conceptuale care integrează şi reformulează din perspective novatoare modelele unor discipline precum teoria literaturii, hermeneutica literară sau literatura comparată. Pledoaria lui Marino pentru o critică a „ideilor literare” documentează asupra anvergurii teoretice şi a vocaţiei totalităţii care configurează destinul intelectual al criticului, ale cărui proiecte nu sunt lipsite de alură utopică, prin amplitudinea şi relevanţa lor epistemologică. Un portret credibil al lui Adrian Marino regăsim într-un articol al lui Mircea Martin: „Într-o cultură care a trăit – şi încă mai trăiește – în mirajul subiectivității, care este în continuare obsedată de specificitate şi îmbătată de unicitate, Adrian Marino a căutat mereu generalul, conceptualul, tipologicul, invariantul. Gustul particularului este înlocuit la el cu propensiunea ideologizantă, savorii stilistice şi plasticității expresiei le este preferată ariditatea discursului teoretic, efectele carismatice, «farmecul» sunt refuzate în favoarea tenacității constructive.

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Histrionul în capcană

Prima grijă de poet a lui Ruba a fost cum să găsească o cale prin care gravele să pară frivole iar frivolele – măcar unde se poate (dar la el se poate pretutindeni) – grave. A și găsit-o numaidecât distribuindu-se în rol de saltimbanc al propriilor nevroze și angoase și jucând nonșalant în marginea lor, pe o subțire frânghie ironică. În loc să-și plângă de milă ori să se compătimească în stil sobru, face snoave și scorneli în baza unui cod de parabole prin care-și decantează linia biografică în spectacole confesive. Spectacolele au vervă de ingeniozitate și rulează pe bază de fantazie și umor de sine. Ele de-grevează, nu agravează o condiție cu fond traumatic de care Ruba pare că fuge pe unde apucă. Și apucă pe te miri unde, pornind de la vreun episod cotidian sau de lectură ori, și mai frecvent, de la un episod de memorie ori de pură fantazie. O artă ludică ingenioasă și ingenuă totodată îi permite să transforme confesiunea în șampanie și să-și parcurgă anxietățile ca pe un număr de circ. Dar oricâte salturi de fantezist ar face (și face unul după altul, căci tumbele autoironice sunt sportul lui preferat), de sub frivolitate răsare întotdeauna o urmă dramatică. Poetica acestei urme e, de fapt, poetica lui Ruba, una care debitează bancuri anume spre a releva un strat de dramă existențială. Ruba fuge de sine tocmai pentru a se regăsi. Ce dă el afară pe ușă, sare imediat și clandestin înapoi pe fereastră. Și sare tot mai vizibil pe măsură ce volumele se înșiră. Să vedem un pic pe unde vrea Ruba să se ascundă și cum ajunge, la urmă, să dea nas în nas cu el.

Citește în continuare →

Andreea Pop – Confesivul pur vs. dur

Elena Bălășanu scrie o poezie bine „cuibărită” în autoscopie brută, pe care o transcrie fără artificii stilistice și, în general, fără pretenții de construcție înaltă. Singurătatea nu ne face mai buni e un debut care execută astfel într-un mod grațios exercițiul dramei temperate, una bine ținută în frâu, deși nu iertată de irizările melancoliei; o pledoarie cap-coadă pentru un soi de încordare „călduță”, fără prea multe accente militante sau fără un radicalism discursiv.

Citește în continuare →

Cristina Timar – Dor de Lucy

O arheologie poetică, în care straturile de civilizație sunt îndepărtate unul câte unul, cu cea mai mare precizie și migală,  până la cel mai vechi os, la descoperirea strămoașei noastre comune, hominida Lucy, este ultimul volum al Teodorei Coman. Ca și în Soft guerrilla, poeta are nevoie de un reper, de o structură tare care să iradieze suficientă forță ordonatoare, încât să oprească o lume tot mai fluidă, mai inconsistentă, tot mai aproape de buza unei prăpăstii. Presimțind o apocalipsă după colț și riscul ca la capătul atâtor milenii de civilizație, să ne prăbușim într-un vertij entropic, Teodora Coman își fixează borne, asemeni alpinistului care înfige pioletul pe versatul stâncos și aproape vertical al unui munte, fentând, temporar, prăbușirea în hăul colectiv.

Citește în continuare →

Călin Crăciun – Uite de unde sare iepurele!

Dificil moment i s-a nimerit lui Soril Miavoe să publice din nou poezie, în volumul Dopuri de plută*. Atât de dificil, ținând cont de admirația sa față de metaforă, încât e maxim riscul să-i fie trecut prin filtrul opac al preconcepției. Nici că ar putea spera să fie primit, ba poate nici măcar privit, prin cel, mai crâncen și mirific, al progresismului științific, căutător cu jinduire de cea mai justă primenire, având bun de repudiat chiar și trecutul imediat, spunându-i cu acribie să plece din poezie, pentru a sfârși cu demnitate, să nu mai fie sursă pe Pământ de-atâta precaritate. Poetul vine abia cu al treilea volum de poezie tocmai când congenerii sunt deja clasați, mulți cu biblioteca doldora de volume personale, premii și altele din cele măgulitoare. Cu toate acestea, nu-i lipsesc reacțiile pozitive. S-au exprimat deja în acest sens despre Dopuri de plută nu doar reprezentanți optzeciști, ci și unii mai tineri, ba chiar din valul poetic cel mai recent. Și cred că nu fără temei.

Citește în continuare →

Mihaela Vancea – Realitatea sub lupă

De ceva vreme deja a devenit un obicei ca scriitorii să-și adune într-un volum eseurile publicate de-a lungul timpului în diverse reviste literare. La această tendință participă și Nichita Danilov cu volumul apărut anul acesta la Editura Tracus Arte*, în care cuprinde texte publicate în ultimii ani în România Literară și Observator Cultural.   

Citește în continuare →

Ioana Boștenaru – Realitatea prin sticla rece

Afirmat în anii ’80, Nichita Danilov a continuat să fie o prezență constantă în planul literar, publicând numeroase volume de poezie, dar și proză sau eseuri. În ultimele două tipologii se înscriu și cele mai recente publicații ale sale, romanul Omul din eprubetă și colecția de eseuri intitulată De La Caragiale La Urmuz Sau Realitatea În Formă De Conservă, volume care îl scot din inactivitatea atipică de cinci ani. Deși cele două au fost abordate în ansamblu de critica de întâmpinare, fluxul ideilor din volumul eseistic găsindu-și reprezentarea în roman, noi ne vom ocupa doar de cel din urmă, urmărind felul în care Nichita Danilov reușește să dea literaturii române varianta sa ludică de distopie.

Citește în continuare →