Categorie / Critică literară

de VATRA

Constantina Raveca Buleu – Două sinteze majore

Impresionanta operă multifațetată a academicianului Ion Pop – volume de poezie, tomuri consacrate istoriei literare, eseuri, studii, corespondență, traduceri – înregistrează, ca fir roșu, structurant, o preocupare pentru descifrarea creației lui Lucian Blaga, demonstrată impecabil atât în cursurile susținute de-a lungul timpului la Facultatea de Litere din Cluj, dezvoltate cu erudiție și cu instinct hermeneutic, cât și într-o suită de cărți publicate începând cu 1981, anul apariției volumului Lucian Blaga. Universul liric (la Editura Cartea Românească). Abordare tematistă și de arheologie a imaginarului fiind, el reprezintă una dintre cele mai rezistente și mai pertinente tentative de sistematizare a universului blagian din critica literară de la noi, ceea ce justifică din plin reluarea sa în cuprinsul masivului volum omonim apărut în 2022 la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, alături de comentariile din Lucian Blaga în 10 poeme (2004) și câteva eseuri ulterioare – precum Muntele, poetul și poezia în Luntrea lui Caron sau Eminescu în poezia lui Lucian Blaga (câteva note) –, toate acestea constituind, în opinia autorului „un bilanț personal de etapă […] o treaptă pe acest drum mereu reluat în impunătoarea «geografie mitologică» a poeziei lui Lucian Blaga”.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Dinu Flămând – poet și traducător

Melancolii neoexpresioniste

Dinu Flămând este, cum remarcă Laurențiu Ulici un poet „expresionist în descendență blagiană” prin exuberanța senzorială, imagistica abundente, sensibilitatea ascetică, prin care cuvintele sunt combinate în funcție de sensurile lor de profunzime. O stare de spirit recurentă în aceste versuri e disperare difuză, trăită cu o sinceritate liminară și expusă nu în tonuri stridente, ci în acorduri neutre, calme, de o seninătate sugestivă pentru poetica autorului, ca în poezia Dacă și eternitatea, în care versurile mizează pe o austeritate a frazării și pe fervoarea gândului poetic dominat de imagini ale prăbușirii, golului, neantului, insinuate discret, prin stări de spirit anodine: „Dacă și eternitatea va fi cenușie/ asemeni zilelor ce-și înghesuie oasele moi/ unele într-altele/ mă gândesc să accept râul, dar și țiparul/ înotând împotriva curentului,/ casa, dar și peștera înfrunzită în ea,/ zâmbetul vostru, dar și saliva prelinsă în colțul gurii/ virtutea în care te îmbălsămezi tu, iubito/ însă și sfânta-ți destrăbălare/ de casnică hierodulă,/ rafalele mele de deznădejde dar și,/ dar și/ înduioșarea ca o perlă de cancer ascuns/ Ce muzică rece duc norii spre soare/ ai putea desena pe lumină un drum de cenușă…/ Nici până azi, la o tinerețe înaintată,/ nu știu mânui reactivii exploziei/ în camera de sub stern./ Fuziunea grăuntelui de tristețe/ cu ceva încă necunoscut/ și deodată o flăcăruie…/ Apoi noaptea îmi așează pe față/ masca de aur a faraonului; pot vedea/ în copacii înalți ai copilăriei/ cuiburile unei primăveri de demult./ Întind mâna spre ouăle păsării/ însă șarpele mi-a luat-o înainte,/ mă scald în râul de munte și ies uscat,/ mușc dintr-un măr – el a fost mâncat;/ Prea târziu, prea târziu în toate./ Hoitarii acoperă stelele”.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – Politica extremelor

Ca niște mici bile delicate, care stau să se spargă, sunt poemele din debutul Danielei Vizireanu. nu va ajunge aici dispariția e o colecție-bijuterie care încapsulează momente personale decupate aparent aleatoriu, pentru a reface o biografie ce stă sub semnul fragilității. Cred că efectul poemelor ei vine tocmai de aici, dintr-o anume melodicitate fado și din finețea elegiacă sub semnul căruia își așază evenimentele biografice din placheta asta, indiferent că vorbește despre prietenie sau episoade din familie în spatele cărora se ghicește mereu un regret, dacă nu chiar trauma.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – În mare măsură, imaginația

Ca să îl citez pe Dani Blanariu, care debutează cu niște poeme dense, prefațate promițător prin versuri din Constantin Abăluță și Svetlana Cîrstean. Imaginația face din Noaptea sunt viu un debut destul de încărcat, cu o gesticulație încordată. Asta pentru că Dani Blanariu e un over-thinker cronic, lucru care se vede din felul în care alege să își spună toată povestea asta a absenței, căci asta e, în fond, volumul ăsta – cronica unei dispariții din chiar mijlocul lucrurilor, reflecția pe marginea formei care rămâne când dispari. E cum se poate de nimerit, din punctul ăsta de vedere, motivul nopții, central pentru textele lui (apropo de alegerile poeților care îi „nășesc” proiectul), care traduce perfect încercarea asta de tatonare a realului pe care o propune volumul („mimez că știu ce caut”, zice el la un moment dat), care are loc la intersecția dintre corporalitate, suspendare din realitate (aș zice, ceva mai acutizată în secțiunea a doua a volumului, „Memorie justă”) și un fel de așteptare permanentă: „după miezul nopții gânduri străine/ mintea impulsivă ascunde melancolia// cutia toracică efemeră inima solitară// modelez oase rămase/ prind de gleznă realitatea// imit gesturi/ aștept dimineața”, Poem. Destabilizarea vitală, starea asta de încordare permanentă sugerează lipsa comunicării, golul și singurătatea, în mijlocul cărora Dani Blanariu își construiește mici adăposturi.

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Krasznahorkai (I)

Dacă facem abstracție de cele două monografii existente până acum, cea a lui Zsadányi Edit din 1998 (Krasznahorkai László prózavilága – Universul prozei lui KL) și cea mai recentă, a lui Szabó Gábor din 2024 (Kilátás az utolsó hajóról – Vedere de pe ultimul vapor), cea mai bună introducere în opera romancierului maghiar Krasznahorkai László, de care am cunoștință, i se datorează filosofului și criticului dramatic polonez Jacek Dobrowolski și reprezintă conținutul unui interviu pe care autorul i l-a luat lui Krasznahorkai la Szentendre, relativ aproape de Budapesta, unde romanicierul – globetrotter prin definiție și prin voință proprie, mereu reînnoită – se întâmpla să locuiască la vremea respectivă. Textul a fost publicat inițial în revista poloneză Odra, în Noiembrie 2007, fiind tradus ulterior în maghiară de către Pálfalvi Lajos, pentru a intra în sumarul numărului 4/2008 al revistei Jelenkor.

Citește în continuare →
de VATRA

Gheorghe Perian – Metalepsa și pluralitatea lumilor în poemul „Levantul” de Mircea Cărtărescu

Unele cânturi din cele douăsprezece, câte alcătuiesc poemul Levantul, publicat de Mircea Cărtărescu în 1990, se individualizează după un criteriu formal, ilustrând un procedeu literar. Din categoria acestora sunt cânturile al nouălea și al doisprezecelea, puțin comentate de critica literară, cu toate că și unul, și celălalt sunt importante pentru aspectul postmodernist al poemului.

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Anacronisme thomasmanniene

Cititorii romanului Lotte la Weimar (1939) au fost cu siguranță contrariați de faptul că Goethe îl citează în capitolul al 7-lea pe…Thomas Mann (!!), deși, sub aspectul logicii temporale obiective, acest lucru se dovedește a fi de o absurditate revoltătoare. Nici asemănările dintre cei doi nu au fost atât de pregnante, încât să îngăduie licența, ca să nu mai vorbim de morfosintaxa culturală distinctă a celor două epoci în care ei au trăit. Explicația, fiindcă există una, se află în ontologia Lumii ca voință și reprezentare, mai precis în considerațiile despre dubla dimensiune a temporalității (obsesia centrală a Muntelui vrăjit și a mai multor opere). Schopenhauer spune că Voința oarbă de a fi este o eternitate convulsională, magmatică, pretemporală, aceeași dintotdeauna, ceea ce înseamnă că ea nu e supusă duratei care aduce transformarea. De un timp propriu, limitat, întins între viață și moarte ca un continuum al suferinței au parte doar formele în care Voința oarbă de a fi se obiectivează, Schopenhauer folosind pentru acest proces de multiplicare ludică a entității ontologice elementaresintagma individualizării (principium individuationis).

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Marta Petreu. Sub zodia lucidităţii

Studiile şi eseurile Martei Petreu se disting prin câteva particularităţi importante: energie argumentativă, onestitate, amprentă etică în interpretarea conceptelor, figurilor şi formelor culturale, scriitură directă, distinctă, fermă, dar şi dubitativă, fascinată de paradoxuri şi teme controversate. Marta Petreu repudiază orice forme de impostură intelectuală, refuză mistificările, având oroare de pervertirile şi manipulările logicii. De altfel, autoarea a interpretat teme problematice ale mentalului românesc, a evaluat complexe, neîmpliniri şi refulări ale unor personalităţi, reliefând fisuri, tare, neconcordanţe biografice sau creatoare.

Citește în continuare →
de VATRA

Teodora Fărăgău – Universul lui Ion Stratan în Magazinul de timp

Ion Stratan întruchipează una dintre vocile distinse ale poeziei românești postmoderne, remarcându-se printr-un lirism intelectualizat, articulat printr-un discurs intertextual, simbolic și adesea ancorat într-o viziune filosofică asupra condiției umane. Creația sa se înscrie organic în paradigma postmodernistă, caracterizată prin dislocarea convențiilor moderniste, prin asumarea unui limbaj fragmentar, autoreferențial și ironic, precum și printr-o estetică ce privilegiază pluralismul stilistic și reevaluarea critică a tradiției.

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Amor fati: Alteța regală

Există cititori care se întreabă și azi de ce a scris și publicat Thomas Mann Alteța regală (1909) după marele succes al Familiei Buddenbrook (1901) și după nuvela extinsă Tristan (1903), de fapt un soi de microroman. Specialiștii au fost și mai consternați, unii dintre ei considerându-l o eroare de judecată și un eșec. Prin comparație cu cărțile anterioare, Alteța regală e în aparență doar un capriciu, construit cu elemente de basm. Acțiunea se petrece într-un ducat german imaginar, Grimmburg, cândva pe la începutul secolului al XX-lea, ținutul preponderent artizanal având toate particularitățile unui locus amoenus complet înecat în idilism, în care religia n-ar putea fi decât o teleologie a Binelui, dacă poporul ar ține cu tot dinadinsul să-și asume o asemenea corvoadă. „E o țară frumoasă, liniștită, neagitată – consemnează satisfăcut autorul. – Vârfurile copacilor din pădurile sale foșneau visătoare; ogoarele se întindeau și se măreau, cultivate cu devotament; meșteșugurile erau nedezvoltate, până la punctul de a fi mizere.”1 Sub aspect economic, totul pare a fi destul de pauper: ducatul „avea cărămidării, dispunea de câteva mine de sare și de argint – asta era aproape tot” (31), dar nu putem să trecem cu privirea peste „izvoarele minerale alcaline, care țâșneau din pământ în imediata apropiere a capitalei” (31), transformând rezidența „într-o stațiune balneară” (31), destul de iscusit chivernisită în trecut, dar lăsată în paragină în deceniile din urmă, ceea ce înseamnă că afluența de turiști se cam diminuase drastic, indolența cutumiară a locuitorilor punând pe butuci și exportul, deși „se expediau [totuși, în toată lumea] o sută de mii de sticle pe an – adesea mai puține decât mai multe.” (32)

Citește în continuare →