Mihaela Vancea – Relatări acute

Petru Cimpoeșu propune, fără îndoială, o formulă interesantă pentru ultimul său volum care cuprinde deopotrivă o serie de semificțiuni, articole publicate în Vatra, dar și patru proze scurte urmate de texte scrise în blogul ziarului Adevărul și articole de atitudine publicate pe alte platforme literare.

Bărbați fără degete este un titlu despre impostură, o trimitere la picturile rupestre din grotele franceze reprezentând amprente ale unor mâini incomplete, cu degete deliberat amputate în semn de ofrandă. Însă degetul oferit ca talisman, un gest de afecțiune a îndrăgostitului pentru persoana iubită, devine pretextul unei proze scurte, o parodie a gestului preistoric. De altfel, toată structura acestui volum, fie că e vorba de semificțiuni, proză scurtă sau articole cu miză culturală, relevă talentul acestui scriitor de a jongla cu fapte, idei, teorii și de a le aplica întâmplărilor din spațiul cotidian românesc. Citește în continuare →

Alex Goldiș – Țara biografiilor falsificate

Debutantă relativ târzie și ezitantă, suspectată mereu că preferă să-și rescrie cărțile decât să compună ceva nou, Gabriela Adameșteanu a recuperat teren și din punctul de vedere al cantității în ultimii ani. Fontana di Trevi*, cea mai recentă apariție editorială, reprezintă o continuare a romanelor mai vechi, Drumul lung al fiecărei zile și Provizorat. Centrarea asupra figurii feminine, Letiția Branea, dar și date concrete din anturajul ei (relații familiale, contexte istorice), reprezintă argumente pentru lectura acestor romane în direcția unei trilogii. Doar că, în mod evident, accentele și problematizările se modifică subtil de la o carte la alta, în funcție de vârstele biologice ale personajului central – dar și de limitele permisivității exprimării literare în funcție de epocă. Era firesc ca Provizoratul, cartea din 2010, să acceseze problematici politice rămase în fundal, ca memorie difuză a protagonistei, în volumul din 1975. Citește în continuare →

Senida Poenariu – Lomografiile unei existențe

Fără excepție, volumele de poeme ale Ioanei Nicolaie se modulează în jurul unui apex tematic care, prin ostentația cu care irupe, obnubilează țesăturile de filigran, reticulare, cu care poeta oferă consistență versurilor sale. Ioana Nicolaie preferă temele mari ale literaturii – dragostea, moartea, singurătatea, copilăria, boala, trecutul, și, deși nu am greși dacă asociem fiecărui volum începând cu Poză retușată (2000) până la Autoimun (2013) câte o etichetă din această gamă, perspectiva hermeneutică nu ar fi una tocmai adecvată. În mod remarcabil, volumele Ioanei Nicolaie nu tratează izolat temele menționate, ci au ambiția să reconstruiască, în totalitatea ei, existența unei ființe profund singure și însingurate. „Migrenele inimii” ale celei „în toate decentă” din Poză retușată, „restaurarea copilăriei” din Nordul, biografia etajată pe partiturile mai multor voci din Credința, și, în cele din urmă, marea întâlnire cu boala din Autoimun creează portretul în sepia al unei vieți, al I-o-a-n-e-i. Citește în continuare →

Cornel Moraru – Romulus Guga 80. Gardienii minții

Romulus Guga  nu exagera prea mult când afirma, într-un interviu, că anul 1970, când a apărut Nebunul și floarea (premiat de Uniunea Scriitorilor împreună cu Absenții lui Augustin Buzura), a fost „un an al romanului”. De fapt, se poate vorbi de o adevărată explozie a romanului românesc în acea perioadă. Într-un interval de mai puțin de două decenii s-au publicat, conform unei statistici, peste o mie de romane, într-un tiraj cumulat de 20-30 de ori mai mare decât în toată perioada interbelică (un reper la care ne raportăm adesea). Formula epică a „obsedantului deceniu”, găsită inspirat de Marin Preda, a fost de la început o rețetă de succes. Recuperarea trecutului, mai ales a trecutului imediat, în spiritul adevărului era în sine o idee curajoasă (se voia o critică mascată a prezentului). Dar ambiția de a concura istoria și sociologia s-a izbit curând de o dificultate insurmontabilă. Se știe că Procopie din Cesareea, celebrul istoric bizantin, a publicat o istorie oficială în timpul vieții, lăsând însă „la sertar” pentru posteritate și o istorie secretă (adevărata istorie). Citește în continuare →

Iulian Boldea – Stenogramele neantului

Poezia Magdei Cârneci (Hipermateria, 1980, O tăcere asurzitoare, 1985, Haosmos, 1992, Poeme politice, 2000, Poeme TRANS, 2012) a fost percepută sub specia inteligenţei (I. B. Lefter), a experimentului (Andreea Deciu), sau a „romantismului profetic” (Andrei Bodiu). Fireşte, aceste caracterizări, ca şi altele care au fost produse de-a lungul timpului, sunt relative. Situată „la întâlnirea dintre cotidian şi etern” (Mircea A. Diaconu), poezia Magdei Cârneci este expresia unor stări liminare, prin care un real cu suprafeţe şi aparenţe denaturate, alienante este comprimat în expresie lirică tensionată, de reală forţă expresivă şi simbolică. Citește în continuare →

Nina Corcinschi – „Femeia fatală” a lui Constantin Cheianu

Proza erotică din Basarabia numără puține opere de relevanță tematică, capabile de înnoiri paradigmatice. După 2000 încoace, trecerea retoricii erotice în registrul concupiscenţei, exersat în mod ludic și ironico-parodic sau de-a dreptul grotesc este cam singura realizare romanescă, la acest capitol. Un autor relevant în ceea ce privește primeneala discursului erotic în proza de la noi este Constantin Cheianu. În Sex & Perestroika (2009), prozatorul subminează discursul politic deformat, prin sexualitatea triumfătoare și debușeul erotic. Romanul deconstruiește în manieră ludică industria de clișee ale erotografiei tradiționale, face saltul de la un topos sentimental la improvizația hedonistă, de la cuvintele plăcerii la plăcerea cuvintelor. De la corpul de senzații face, în mod spectaculos, trecerea la corpul ca limbaj. După Sex și perestroika, Cheianu recidivează cu un roman și mai îndrăzneț, și mai sfidător de pudori erotice, Ultima amantă a lui Cioran (Cartier, 2018). Acesta duce experimentul corpului mai departe, conectându-l la trăiri sufletești la limită, la tribulații ontologice, aducând într-un raport dilematic percepția vieții și a morții. Citește în continuare →

Călin Crăciun – Adriana Teodorescu – despre noi

Prin al doilea ei volum de poezii, Povești de trecere cu noi*, Adriana Teodorescu își continuă poetica în siaj postexpresionist, din Aproape memorie (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2013) mizând pe transcrieri cu tușe vizionare fie ale unor experiențe traumatice, fie ale unor intuiții nicidecum mai puțin angoasante. Și în acest volum răzbat de la un capăt la altul, ba chiar în fiecare poem, stridențele thanatice despre care vorbea Irina Petraș în prefața celui anterior. Și nu cred să constituie aceasta neapărat un indiciu de manierism prematur și, desigur, numaidecât dăunător, nici rodul întâmplării, ci asumarea principiului că o singură explorare a unui loc nu epuizează resursele de emoție și de sens. Dimpotrivă, una nouă descoperă nuanțe ignorate ori încă nesesizate și posibilități noi de revelare. Citește în continuare →