Categorie / Critică literară

de VATRA

Al. Cistelecan – Poetica transmutației (un experiment)

In breve: Alexandra Pârvan transformă în poeme o serie de extrase din jurnalul mamei sale, Luiza Petre Pârvan (în Centimetri de viață. Poeme-Jurnal, Eikon, 2025). Asta e tot și abia apoi urmează discuțiile/dezbaterile. Pe care, firește, le începe chiar Alexandra, în prefața excepțională (o zic a doua oară) a cărții (excepțională și prin dramatismul sublimat al participării și prin tensiunea – teoretică și confesivă deopotrivă – a dezbaterii și analizelor/interpretărilor, acordate prioritar jurnalului sursă). Alexandra își începe propria dezbatere (căci o dezbatere cu sine însăși e în bună parte prefața) pornind de la legalitatea creativă a ceea ce și-a propus și de la dreptul moral de a manipula astfel jurnalul. Nu știe (nici eu nu știu, așa că-i lăsăm pe cei care știu) dacă o astfel de operație s-a mai făcut ori e vorba de ceva „cu totul” nou. Presupun (dar nu știu) că nu e, căci poetica transmutației a mai fost utilizată, bunăoară, de Augustin Pop, în Libertățile dictatoriale, unde, în regim ironic, Augustin a decupat citate din te miri ce și te miri cine și le-a schimbat condiția prin simpla lor dispunere verticală, fără nici o altă intervenție (desigur, e cu totul altceva decât ceea ce face Alexandra, dar pe principiul scoaterii din context și al transgresiunii convenției se bizuie și ea). Așa face și Alexandra cu extrasele scoase cu penseta: le schimbă doar condiția grafică și înlătură „contextul”, înlocuindu-l cu blancuri.

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Vestitorul

Război și război (Háború és háború, 1999) este al treilea mare roman al lui Krasznahorkai, menit să încheie „trilogia” începută cu Sátántangó și Melancolia rezistenței, scriitorul chiar mărturisind la un moment dat că a crezut că va fi ultima sa carte, ceea ce înseamnă mai mult decât o simplă inocență în cazul de față, dacă ținem cont de magnetismul iradiant pe care cuvântul „ultimul” îl are în economia spirituală a autorului maghiar. Ultim însemna, pentru el, la data redactării romanului, și calitatea de a fi purtătorul unui mesaj terminal definitiv, de tip biblic, eschatologic, motiv pentru care circumstanțele elaborării romanului sugerează o retorică de tip special, apostolic, ceea ce explică, pe de o parte, impreciziile de gestație ale romanului, care n-au ținut integral de voința autorului, și, pe de alta, de postexistența romanului, care, așa cum vom vedea, nu se termină odată cu ultimul punct caligrafiat pe ultima sa pagină, ci continuă în mod paradoxal și în realitatea transficțională, printr-un scenariu care frizează funambulescul. Ideea de a șterge granițele între ficțional și non-ficțional și de a deversa materia romanului în realul de fiecare zi l-a fascinat cu siguranță pe Krasznahorkai, întreaga această textură complicată, specioasă obligându-ne să facem câteva precizări de context, pentru a-i limpezi cititorului orizontul de așteptare și de a-l face să înțeleagă detalii altminteri obscure, ininteligibile.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Matei Vișniec. Portret en miettes

Matei Vișniec s-a remarcat în anii ’80 ca poet, apoi ca dramaturg ale cărui piese au avut o largă circulație în mediul literar, fiind însă interzise pe scenele profesioniste. Între cărțile de poezie amintim La noapte va ninge (1980), Orașul cu un singur locuitor (1982), Înțeleptul la ora de ceai (1984). În anul 1987, Matei Vișniec a părăsit România și s-a stabilit în Franța, unde lucrează pentru Radio France Internationale. Piesele sale în limba franceză s-au bucurat de mare succes, numele lui figurând pe afișe teatrale în peste 40 de țări. În ultimii ani, Matei Vișniec s-a remarcat și ca romancier. Dintre cărțile publicate cele mai semnificative sunt Păianjenul în rană (teatru, 2007), Groapa din tavan (teatru, 2007), Cafeneaua Pas-Parol (roman, 2008), Sindromul de panică în Orașul Luminilor (roman, 2009, distins cu Premiul revistei Observator cultural), Negustorul de începuturi de roman (roman, 2013, distins cu numeroase premii), Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele (piesă pentru copii, 2016), Ultimele zile ale Occidentului (povestiri, 2018), Un secol de ceață (roman, 2021), Consulatul Lunii sau Adelina și crocodilii din mlaștină (roman pentru copii, 2025). În 2024 a primit Premiul „Gheorghe Crăciun” pentru Opera Omnia, acordat de revista Observator cultural, iar în anul 2025 i-a fost acordat Premiul Național pentru literatură și promovarea dialogului intercultural, în cadrul Galei Premiilor Culturii Naționale.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – Fizica tristeții

Clara Caradimu e, structural, o poetă cu un reflex teribil al modelării și plasticizării lumii din jur. Nimeni nu scrie azi cum o face ea în Piciorul meu de trandafir, acest debut desprins dintr-o zonă care amintește foarte mult de Cristian Popescu, inedit prin felul în care reușește să își contureze o mitologie proprie de neconfundat: o lume aparent puerilă, a copilăriei, alternată însă la tot pasul de o față serioasă a lucrurilor. Departe de orice mode și gesturi care circulă prin poezia contemporană mai recentă, fără tentații stilistice sau decorative de absolut niciun fel, volumul curge natural. E o fizionomie destul de complicată, cu toate astea, aceea a Piciorului de trandafir, pentru că textele prizează o voce copilăroasă, naivă chiar, dar nu mimetic-naivă, sau voit lucrată așa; e un copilăresc profund organic aici, dar racordat pe deplin, în același timp, la subtilitățile grave ale realității.

Citește în continuare →
de VATRA

Constantina Raveca Buleu – Două sinteze majore

Impresionanta operă multifațetată a academicianului Ion Pop – volume de poezie, tomuri consacrate istoriei literare, eseuri, studii, corespondență, traduceri – înregistrează, ca fir roșu, structurant, o preocupare pentru descifrarea creației lui Lucian Blaga, demonstrată impecabil atât în cursurile susținute de-a lungul timpului la Facultatea de Litere din Cluj, dezvoltate cu erudiție și cu instinct hermeneutic, cât și într-o suită de cărți publicate începând cu 1981, anul apariției volumului Lucian Blaga. Universul liric (la Editura Cartea Românească). Abordare tematistă și de arheologie a imaginarului fiind, el reprezintă una dintre cele mai rezistente și mai pertinente tentative de sistematizare a universului blagian din critica literară de la noi, ceea ce justifică din plin reluarea sa în cuprinsul masivului volum omonim apărut în 2022 la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, alături de comentariile din Lucian Blaga în 10 poeme (2004) și câteva eseuri ulterioare – precum Muntele, poetul și poezia în Luntrea lui Caron sau Eminescu în poezia lui Lucian Blaga (câteva note) –, toate acestea constituind, în opinia autorului „un bilanț personal de etapă […] o treaptă pe acest drum mereu reluat în impunătoarea «geografie mitologică» a poeziei lui Lucian Blaga”.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Dinu Flămând – poet și traducător

Melancolii neoexpresioniste

Dinu Flămând este, cum remarcă Laurențiu Ulici un poet „expresionist în descendență blagiană” prin exuberanța senzorială, imagistica abundente, sensibilitatea ascetică, prin care cuvintele sunt combinate în funcție de sensurile lor de profunzime. O stare de spirit recurentă în aceste versuri e disperare difuză, trăită cu o sinceritate liminară și expusă nu în tonuri stridente, ci în acorduri neutre, calme, de o seninătate sugestivă pentru poetica autorului, ca în poezia Dacă și eternitatea, în care versurile mizează pe o austeritate a frazării și pe fervoarea gândului poetic dominat de imagini ale prăbușirii, golului, neantului, insinuate discret, prin stări de spirit anodine: „Dacă și eternitatea va fi cenușie/ asemeni zilelor ce-și înghesuie oasele moi/ unele într-altele/ mă gândesc să accept râul, dar și țiparul/ înotând împotriva curentului,/ casa, dar și peștera înfrunzită în ea,/ zâmbetul vostru, dar și saliva prelinsă în colțul gurii/ virtutea în care te îmbălsămezi tu, iubito/ însă și sfânta-ți destrăbălare/ de casnică hierodulă,/ rafalele mele de deznădejde dar și,/ dar și/ înduioșarea ca o perlă de cancer ascuns/ Ce muzică rece duc norii spre soare/ ai putea desena pe lumină un drum de cenușă…/ Nici până azi, la o tinerețe înaintată,/ nu știu mânui reactivii exploziei/ în camera de sub stern./ Fuziunea grăuntelui de tristețe/ cu ceva încă necunoscut/ și deodată o flăcăruie…/ Apoi noaptea îmi așează pe față/ masca de aur a faraonului; pot vedea/ în copacii înalți ai copilăriei/ cuiburile unei primăveri de demult./ Întind mâna spre ouăle păsării/ însă șarpele mi-a luat-o înainte,/ mă scald în râul de munte și ies uscat,/ mușc dintr-un măr – el a fost mâncat;/ Prea târziu, prea târziu în toate./ Hoitarii acoperă stelele”.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – Politica extremelor

Ca niște mici bile delicate, care stau să se spargă, sunt poemele din debutul Danielei Vizireanu. nu va ajunge aici dispariția e o colecție-bijuterie care încapsulează momente personale decupate aparent aleatoriu, pentru a reface o biografie ce stă sub semnul fragilității. Cred că efectul poemelor ei vine tocmai de aici, dintr-o anume melodicitate fado și din finețea elegiacă sub semnul căruia își așază evenimentele biografice din placheta asta, indiferent că vorbește despre prietenie sau episoade din familie în spatele cărora se ghicește mereu un regret, dacă nu chiar trauma.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – În mare măsură, imaginația

Ca să îl citez pe Dani Blanariu, care debutează cu niște poeme dense, prefațate promițător prin versuri din Constantin Abăluță și Svetlana Cîrstean. Imaginația face din Noaptea sunt viu un debut destul de încărcat, cu o gesticulație încordată. Asta pentru că Dani Blanariu e un over-thinker cronic, lucru care se vede din felul în care alege să își spună toată povestea asta a absenței, căci asta e, în fond, volumul ăsta – cronica unei dispariții din chiar mijlocul lucrurilor, reflecția pe marginea formei care rămâne când dispari. E cum se poate de nimerit, din punctul ăsta de vedere, motivul nopții, central pentru textele lui (apropo de alegerile poeților care îi „nășesc” proiectul), care traduce perfect încercarea asta de tatonare a realului pe care o propune volumul („mimez că știu ce caut”, zice el la un moment dat), care are loc la intersecția dintre corporalitate, suspendare din realitate (aș zice, ceva mai acutizată în secțiunea a doua a volumului, „Memorie justă”) și un fel de așteptare permanentă: „după miezul nopții gânduri străine/ mintea impulsivă ascunde melancolia// cutia toracică efemeră inima solitară// modelez oase rămase/ prind de gleznă realitatea// imit gesturi/ aștept dimineața”, Poem. Destabilizarea vitală, starea asta de încordare permanentă sugerează lipsa comunicării, golul și singurătatea, în mijlocul cărora Dani Blanariu își construiește mici adăposturi.

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Krasznahorkai (I)

Dacă facem abstracție de cele două monografii existente până acum, cea a lui Zsadányi Edit din 1998 (Krasznahorkai László prózavilága – Universul prozei lui KL) și cea mai recentă, a lui Szabó Gábor din 2024 (Kilátás az utolsó hajóról – Vedere de pe ultimul vapor), cea mai bună introducere în opera romancierului maghiar Krasznahorkai László, de care am cunoștință, i se datorează filosofului și criticului dramatic polonez Jacek Dobrowolski și reprezintă conținutul unui interviu pe care autorul i l-a luat lui Krasznahorkai la Szentendre, relativ aproape de Budapesta, unde romanicierul – globetrotter prin definiție și prin voință proprie, mereu reînnoită – se întâmpla să locuiască la vremea respectivă. Textul a fost publicat inițial în revista poloneză Odra, în Noiembrie 2007, fiind tradus ulterior în maghiară de către Pálfalvi Lajos, pentru a intra în sumarul numărului 4/2008 al revistei Jelenkor.

Citește în continuare →
de VATRA

Gheorghe Perian – Metalepsa și pluralitatea lumilor în poemul „Levantul” de Mircea Cărtărescu

Unele cânturi din cele douăsprezece, câte alcătuiesc poemul Levantul, publicat de Mircea Cărtărescu în 1990, se individualizează după un criteriu formal, ilustrând un procedeu literar. Din categoria acestora sunt cânturile al nouălea și al doisprezecelea, puțin comentate de critica literară, cu toate că și unul, și celălalt sunt importante pentru aspectul postmodernist al poemului.

Citește în continuare →