Sociologia romanului românesc contemporan (V)

II. Anchetă critici

1. După autonomia esteticului prevalentă în timpul regimului comunist după liberalizare, dar și după curentul autobiografist/autoficțional care domina proza primilor ani 2000, ar fi fost de așteptat o tot mai pronunțată atenție față de lumea socială, prezentată în toate diversitatea și substanțialitatea ei. În ce măsură această mutație s-a produs într-adevăr în evoluția câmpului literar de la noi? Credeți că e o (potențială) tendință dominantă sau măcar marcantă, sau se poate vorbi doar de o coincidență a câtorva cazuri particulare de autori și romane?

Citește în continuare →

Sociologia romanului românesc contemporan (IV)

(continuare anchetă scriitori)

Ioana MORPURGO

1. Eu m-am gândit întotdeauna la perioada asta de istorie literară, după scurta liberalizare din ’65 până la tezele din iulie ’71, care au marcat o nouă perioadă de dogmatism neo-stalinist, ca un foarte posibil experiment socio-politic, mai degrabă decât ca un exercițiu de reformă gândit să ofere autonomie culturii din România de-atunci. Un procedeu de epurare ideologică foarte productiv. Creezi iluzia de libertate de expresie doar ca să îi poți depista mai ușor pe cei care o folosesc pentru a critica sistemul. Autonomia esteticului din perioada asta, atât cât a durat, e importantă însă psihologic pentru acea generație de intelectuali, întrucât a permis într-o anume măsură realinierea limbajului cu procesul cognitiv și emoțional al scrisului, continuu bruiat înainte (și după ’71) de necesitatea metaforizării, a simbolisticii. Multe dintre textele neo-moderniste scrise în perioada respectivă sună acum ca un fel de revoltă a limbajului, sunt suprapopulate de imagistică și de fenomenologic.

Citește în continuare →

Sociologia romanului românesc contemporan (III)

(continuare anchetă scriitori)

Lavinia BRANIȘTE

Din păcate, nu am o imagine atât de amplă (pe cât aș vrea sau pe cât ar fi necesar pentru această anchetă) a literaturii de după ’89. Am devenit un cititor cu discernământ abia pe la începutul anilor 2000 și, chiar și într-o cultură mică precum a noastră, se scrie foarte mult. E deja foarte greu să fii la zi cu proza contemporanilor tăi, iar cei care reușesc să facă asta cred că sunt cei pe care-i obligă meseria: critici sau cercetători.

Mărturisesc, așadar, că întrebările dumneavoastră minuțioase mă copleșesc, fie că se referă la literatura română recentă, fie la romanele mele în particular. Voi încerca să formulez un răspuns onest și simplu cu privire la temă în general.

Citește în continuare →

Sociologia romanului românesc contemporan (II)

(continuare anchetă scriitori)

Doina RUȘTI

1. În jurul anilor 2000 la noi s-a produs o explozie epică. Pe-atunci au apărut primele colecții de proză contemporană, iar cititorii, după ce un deceniu devoraseră cărți traduse, în special nonficțiune, mai ales enciclopedii, voiau să afle povești care aveau legătură cu experiențele lor. Se estompase și foamea de relatare jurnalistică, iar actul trăit avea nevoie de un filtru. Proza anilor 2000 a răspuns parțial acestei nevoi. Pentru mine romanul de debut, publicat în 2004, a avut rolul unei confesiuni, după anii lungi ai tăcerii comuniste. Și-am avut surpriza să aflu că mulți dintre cititorii Omulețului roșu s-au regăsit în poveste, chiar s-a creat un fel de mitologie în jurul romanului, din cauză că multe dintre experiențele mele de-atunci erau al tuturor. Nu știu în ce măsură romanele douămiiste dau măsura unei viziuni ori a unei atitudini sociale, dar pot să spun că în ceea ce mă privește, am pornit de la faptul comun, cum ar fi apariția internetului, demonetizarea politicienilor, generalizarea imposturii intelectuale, ca să ajung în zona simbolică. De pildă, unul dintre personajele principale, Albert, face parte din generația decrețeilor. Dar desigur n-am povestit că umbla cu cheia de gât, sau alte futilități de acest gen. Personajul meu decrețel construiește un soft care proiectează o cohortă de omuleți roșii.  Nu cred într-o literatură zolistă ori neozolistă, ci într-un act de creație pe terenul atât de ofertant al socialului.

Citește în continuare →

Sociologia romanului românesc contemporan (I)

(Șerban Savu – Ecoul)

Argument

Într-o scrisoare faimoasă, Engels recunoștea că a învățat din romanele lui Balzac mai multe despre societatea burgheză decât de la toți economiștii, istoricii și statisticienii acesteia. În ce măsură am putea – sau ar fi dezirabil – să spunem ceva asemănător, fie și alterând proporțiile, despre romanul românesc contemporan? În condițiile în care principiul autonomiei esteticului, dominant în literatura ultimelor decenii comuniste, pare să fie mai nou suplinit, completat, și poate chiar contestat de o atenție tot mai pronunțată față de contextul și condiționările sociale ale literaturii, dar și, implicit, de o asumare tot mai explicită a funcției și responsabilităților acesteia față de societate, care este recolta sociografică a acestei evoluții?

Citește în continuare →

Ce sau cum scriu maghiarii din România (III)

III. Studii

Cristina TIMAR

Fantezie pasională în cheie barocă

Péter Demény se autodefinește în prezentarea de pe blogul ziarului Adevărul ca fiind o interfață în relațiile maghiaro-române și, implicit, în facilitarea dialogului celor două culturi, care, cu toate că au conviețuit pe aceste meleaguri de atâtea veacuri, nu s-au cunoscut atât de bine pe cât ar fi fost de așteptat. Sau poate, tocmai rivalitățile istorice au făcut ca punctele de incidență să fie rare și ele să se dezvolte mai degrabă independent una de cealaltă, decât căutând o mai bună cunoaștere și, de ce nu, simpatie reciproce. Péter Demény, redactor al revistei Láto, din Tg. Mureș, traducător, publicist, dar și profesor asociat al UBB – Cluj-Napoca, reprezintă unul dintre scriitorii maghiari care au încercat să umple acest gol, venind dinspre literatura maghiară, publicând volume atât în limba maghiară, cât și în cea română. Un demers asemănător a făcut, și face în continuare, cu maximă diligență, Dan Culcer, dar dinspre literatura română spre cea maghiară, cu accent pe dimensiunea sociologică a relațiilor româno-maghiare.

Citește în continuare →