Categorie / Dosar

de VATRA

Mircea Cărtărescu în canonul românesc și în circuitul internațional (I)

Argument

Mircea Cărtărescu este, fără îndoială, scriitorul cel mai cunoscut al literaturii române nu doar de azi, ci, probabil, din toate timpurile. Numele lui circulă frecvent pe toate listele scurte la nivel mondial și a fost validat prin premii obținute până acum de autori „clasicizați” ai literaturii ultimului secol, printre care The International Dublin Literary Award (2024), Los Angeles Times Book Prize for Fiction (2023), Premiul FIL pentru Literatură în Limbi Romanice (2022), Premiul Formentor de las Letras (2018), Premiul Thomas Mann (2018) și multe altele. Cărțile lui nu numai că au fost traduse în numeroase limbi, ci au intrat într-un circuit viu al receptării, întrunind astfel criteriul formulat de comparatistul David Damrosch drept condiție necesară pentru intrarea în patrimoniul literaturii lumii: câștigul de prestigiu simbolic prin traducere. Romanele scriitorului au fost publicate la edituri relevante și au fost recenzate în publicații de top, precum The New York Times, Times Literary Supplement sau World Literature Today.

Citește în continuare →
de VATRA

Inteligența artificială și studiile umaniste (VI)

Andrei Victor Cojocaru

Două tipuri de hermeneutică și inteligența artificială

În cuprinsul acestui articol, vă propun o prezentare comparativă a modului în care sunt analizate două texte (pe de o parte, povestirea „În fața legii”[1], extrasă din romanul lui Franz Kafka, Procesul, și, pe de altă parte, pilda lui Zaheu, vameșul, din Biblie1) de către inteligența umană și de către inteligența artificială accesibilă publicului larg (ChatGPT). Studiul, corelat cu două tipuri de hermeneutică (cea literară și cea religioasă), se va focaliza pe avantajele, dezavantajele și riscurile utilizării inteligenței artificiale în cele două cazuri.

Citește în continuare →
de VATRA

Posteritatea lui Lorand Gaspar (III)

HALLER Béla

Obârșie și memorie

Tânărul Lorand Gaspar sosit în primăvara anului 1946 la Paris după tragica experiență a războiului și a prizonieratului întemeiază împreună cu prietenul său Lóránt Csukássy revista Ahogy Lehet (Cum se poate) unde publică versuri și proză în limba maghiară alături de producțiile literare ale tinerilor săi conaționali stabiliți în Franța, Germania, Spania, în marea lor majoritate debutanți ca și el. Ba chiar, în 1953 îi apare la Hamburg la editura Várta volumul de proză poetică Így szól a csend (Astfel sună / grăiește liniștea), un titlu elocvent din perspectiva creației sale  de mai târziu.

Citește în continuare →
de VATRA

Posteritatea lui Lorand Gaspar (II)

Daniel Lançon

Lorand Gaspar: umanist al universalului împărtășit

Născut la Târgu-Mureș (Marosvásárhely) în anul 1925 într-o familie maghiară, în Transilvania, România, scriitorul Lorand Gaspar a fost deopotrivă poet, eseist, traducător, fotograf și chirurg, în buna tradiție a medicilor cultivați. Și-a împărțit timpul între Orientul Apropiat (a profesat chirurgia la Ierusalim din 1954 până în 1970), Maghreb (la Tunis, din 1971 până în 1992)1, insulele grecești și Franța, asumându-și un dublu decalaj: lingvistic, în raport cu limba maternă care era maghiara, și cultural, prin exilul față de țara natală și de locurile de creație, îndepărtate de majoritatea cititorilor de limbă franceză, destinatari ai operei sale.

Citește în continuare →
de VATRA

Posteritatea lui Lorand Gaspar (I)

Argument

Opera lui Lorand Gaspar este așezată sub semnul exilului, al peregrinării și căutărilor între spații geografice, limbi, culturi și identități. Născut la Târgu Mureș în 1925, într-o familie de evrei, Lorand Gaspar este un poet semnificativ al literaturii franceze din secolul XX. Relevantă este și activitatea sa de traducător, pasiunea sa pentru arta fotografică și pentru cercetarea trecutului istoric. Născut la 28 februarie 1925 la Târgu Mureș, Gaspar a fost deportat în Germania în timpul războiului, în anul 1994 fiind distins cu Marele Premiu Național pentru Poezie al Franței. Faptul că este cvasinecunoscut în Europa și chiar în România, țara în care s-a născut are cauze multiple, cum observă un exeget al operei sale: „Poate pentru că este poet, poate pentru că este de origine maghiară, poate pentru că meseria lui (practicată până la 70 de ani) a fost medicina (medic chirurg), [ … ], poate pentru că din 1954 până în 1995 nu a locuit în Europa […], sau poate toate la un loc” (Iulian Trocaru, Lorand Gaspar: necunoscutul,  în revista „Conta”, nr. 29, 2017, p. 255).

Citește în continuare →
de VATRA

Comunismul în literatura post-comunistă (IV)

Sursa: https://litera9.com/

*

Senida POENARIU                                                     

Autobiografie sub dosar: memorialistica postcomunistă și arhiva Securității

În ultimele decenii, „memory studies”1 s-au consolidat ca un domeniu de interes al cercetării umaniste. Articulat la intersecția dintre sociologia memoriei, antropologie, istoria culturală și studiile literare, s-a construit progresiv un cadru de cercetare, pornind de la fundamentele puse de Maurice Halbwachs asupra „memoriei colective”2 și continuând cu dezvoltările teoretice propuse de Aleida și Jan Assmann privind memoria culturală3, de Marianne Hirsch asupra „postmemoriei”4 și de Michael Rothberg asupra memoriei „multidirecționale”5. În această arhitectonică teoretică largă, care poate fi plasată sub umbrela primitoare a studiilor culturale, literatura este recunoscută drept un spațiu privilegiat al negocierii memoriei colective, capabilă să asimileze, articuleze și confrunte traume istorice, mecanisme de transmisie intergenerațională și forme concurente de reprezentare a trecutului. În contextul postcomunist românesc, această perspectivă a favorizat nu doar proliferarea analizelor consacrate reprezentărilor comunismului, ci și o reevaluare sistematică a formelor narative prin care memoria este configurată în romanul contemporan, inclusiv prin reconsiderarea statutului generic al romanului memoriei și a dinamicilor sale interne6.

Citește în continuare →
de VATRA

Comunismul în literatura post-comunistă (III)

Sursa: iiccmer.ro

Flori BĂLĂNESCU

O istorie traumatizantă

Dacă ne referim la literatura post-comunistă ca la un peisaj completat de literatura interzisă în România comunistă, deși mare parte a fost scrisă în anii aceia, în țară, atunci Paul Goma are un loc aparte. Locul său distinct este configurat de măsurile represive la care a fost supus ca om și ca scriitor de instituțiile represive ale regimului totalitar, sub Nicolae Ceaușescu. Desigur, Goma a fost „client” al universului concentraționar românesc încă din anii 1940–1950, ca elev și student, dar este cunoscut mai ales datorită Mișcării pentru drepturile omului din 1977, care-i poartă numele. Întreaga sa literatură este inspirată, pe diverse grile de lectură și interpretare, de experiența sa și a altora în comunism. Apărute în limba română în care au fost scrise numai începând din 1990, după căderea oficială a regimului comunist, romanele lui Goma dau seamă despre o istorie traumatizantă la care unii dintre noi, la vârste diferite, am fost martori, mai mult sau mai puțin implicați. Nu întâmplător, prima carte apărută în România în 1990 a fost Culorile [Culoarea!] curcubeului 77, romanul-mărturie sau romanul-document despre Mișcarea Goma, o mișcare pentru respectarea drepturilor omului în România, inițiată de Goma, și care, așa cum a spus Monica Lovinescu încă de atunci, a așezat România pe harta demnității europene.

Citește în continuare →
de VATRA

Comunismul în literatura post-comunistă (II)

Sursa: https://www.fotoshooting.ro/amintiri-din-comunism/

Marian Victor BUCIU

Literatura și „comunismul”

Comunismul (simplu, odios, nume) în literatura post-comunistă: operăm literatura cu termeni pe care e nevoită să-i asimileze fără a li se alinia. Comunism: în, prin, după, peste ori despre; ca urmare: epocă, instrument, perspectivă, materie (referință) a operelor literare.

Dintre romanele pe care le-am comentat în ultimii cinci ani cu o mai mare consecvență, cel puțin jumătate își extrag temele și conținutul din perioada pe care o numim fără clipire comunism. Context, fundal, viață, istorie, ceea ce tehnic poartă numele de  referențialitate în modul epic realist. Însă nu doar cei 45 de ani, dar și următorii 36 sunt expuși aceluiași tratament „fabulatoriu”. Pe trunchiul comun ideologico-tematic, romancierii își adaugă problemele, dilemele, obsesiile. Vârsta lor, se-nțelege, contează în înscrierea în epocă, prin trăire sau imaginație, memorie sau ficționalitate.

Citește în continuare →
de VATRA

Comunismul în literatura post-comunistă (I)

Sursa: https://www.fotoshooting.ro/amintiri-din-comunism/

Argument

Modalitățile de reprezentare a fenomenului totalitar în literatura română de după 1989 sunt multiple și se manifestă prin evocarea ororilor comunismului în grilă realistă sau prin recuperarea simbolică a memoriei în expresivitatea textelor memorialistice situate la limita dintre autenticitatea evocării și ficțiune. Reprezentările comunismului îmbracă diverse forme în literatura română post-comunistă, de la exercițiul exorcizării ororilor, la vocile memoriei sau la expresivitatea reconstrucției identitare. Căderea regimului totalitar în decembrie 1989 a generat o mutație fundamentală în spațiul literar românesc, trecându-se destul de repede și în spațiul literaturii de la o estetică a supraviețuirii prin aluzie și metaforă, la o estetică a recuperării adevărului istoric. Literatura postcomunistă nu a fost doar un exercițiu de libertate, ci și un instrument de procesare a traumei colective, direcțiile majore prin care comunismul a fost reevaluat literar fiind reconstituirea memorialistică a spațiului carceral, expunerea mecanismelor puterii în romanul politic, sau abordările ironice și nostalgice ale noilor generații de scriitori.

Citește în continuare →
de VATRA

La aniversare: Mihaela Gheorghe

Argument

Totul a început cu un interviu pe care Mihaela l-a acceptat cu generozitate acum câteva luni, interviu în care se regăsește voința frazei cizelate cu minuție, cu scopul găsirii nuanței, amintirii, ambianței potrivite. O cunosc pe Mihaela Gheorghe de mult timp, am vorbit, am corespondat, am colaborat în diverse circumstanţe. În toate aceste împrejurări mi s-a dezvăluit o ființă caldă, empatică, de o bunătate fermă și de un atașament total față de ideea de valoare, profesionalism, rigoare a cercetării. Mihaela Gheorghe e foarte exigentă, cu sine în primul rând, este corectă și competentă, lucidă și nostalgică, cantonată în prezent, dar atrasă de călătorii proiectate spre altundeva, spre altceva, spre altcândva. Proiectele, cărțile, studiile Mihaelei pot fi percepute ca acțiuni recuperatorii, ca întregiri de imagini și descifrări de semnificații ascunse ale limbii și ale lumii. Cunoașterea impecabilă a gramaticii limbii române se completează în mod armonios în cazul Mihaelei cu reflecțiile asupra educației și cu managementul academic. În acest fel, domenii, orizonturi, tentații gnoseologice ale unor povești spuse și nespuse se regăsesc cumva și în interviul ce deschide dosarul aniversar. Datorită calităților sale eminente, vizibile imediat, de la bun început (inteligență, spirit pătrunzător, farmec, vocație analitică și elan integrator, franchețe și receptivitate mereu proaspătă), dar și datorită anvergurii activității sale, Mihaela Gheorghe e o voce ascultată în mediul universitar românesc, o figură iradiantă a lingvisticii contemporane. Aparținând remarcabilei Școli de la Braşov, alături de Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Simona Popescu, Adrian Lăcătuș, Rodica Ilie etc., Mihaela Gheorghe s-a impus prin capacitatea de înțelegere a inovațiilor și prin modul în care analizează modele ale limbii, structuri ale limbajului, dimensiuni ale cuvântului, slujind cu fermitate, farmec și persuasiune limba română, cultura noastră, școala românească, în toate ipostazele ei.

Citește în continuare →