Categorie / Dosar

de VATRA

Perspectivele studiilor umaniste (IV)

István Berszán

Ritm practic și proiecție de timp

Să ne amintim de „alegoria peșterii” propusă de Platon: așa cum prizonierii înlănțuiți și orientați către peretele gol al unei peșteri și nu văd decât umbrele proiectate ale lucrurilor care se mișcă în spatele lor la lumina focului, experiențele noastre empirice ne oferă, în mod similar, imagini distorsionate despre adevărul ideilor (Republica 514a-520a). Ideea de bază a studiului meu este că Platon nu oferă aici o alegorie, ci un experiment. Care este diferența? Dacă o considerăm ca alegorie, ne aflăm și noi în interiorul peșterii (sau al spațiului) retoricii, unde există doar semnificanți, așa cum pentru prizonierii legați există doar umbre. Toți semnificanții se află în același spațiu retoric, de aceea pot fi aliniați sau înlocuiți unul de altul, la fel cum umbrele apar și se acoperă reciproc în spațiul peretelui de peșteră. Alegoria, ca figură retorică, proiectează totul în spațiul cinetic al semnificanților – de aceea deconstructivismul postmodern presupune că „nu există nimic în afara textului [there is no outside-text; il nʼy a pas de hors-texte]”. (Derrida, Of Grammatology 158). Înainte de a afirma acest lucru, la rândul lor cercetătorii deconstrucționiști au proiectat totul în spațiul cinetic al proceselor textuale.

Citește în continuare →
de VATRA

Perspectivele studiilor umaniste (III)

Alex Goldiș

Cercetare (umanistă) și resurse în România

Până la a ajunge la problema disciplinelor umaniste în dinamica mai generală a cunoașterii, e greu de scos din ecuație – dacă ne gândim la contextul românesc – faptul că învățământul și cercetarea au suferit de subfinanțare cronică în ultimele decenii. Cele mai recente statistici Eurostat, disponibile pentru anul 2021, arată că în materie de educație România se află pe penultimul loc, cu o alocare de 3.2% din PIB, în condițiile în care media europeană e de 4.8%. În cercetare, lucrurile arată și mai dramatic: datele din 2021 arată o medie europeană de 2.27%, în timp ce în România, situată tot în coada clasamentului, alocarea din PIB este de 0.47%. Procentul nu e obscen de mic doar în raport cu economiile consolidate ale Europei, ci și în raport cu țările emergente și/sau cu dificultăți financiare: Ungaria alocă procentual de trei ori mai mult decât România pentru cercetare, Bulgaria sau Slovacia – de două ori mai mult. În educație, Estonia, Lituania sau Ungaria depășesc 5 puncte procentuale din PIB.

Citește în continuare →
de VATRA

Perspectivele studiilor umaniste (II)

Corin Braga

Antiumanism?

Inter armas silent musae, spune vechiul adagio ciceronian1. Pare oarecum superfluu să discuți despre umanism și umanioare într-un context mondial dominat de pandemia COVID-19 și războiul de invazie din Ucraina. Totuși, aceste domenii aparent depărtate – studiul teoretic și viața practică – s-ar putea să fie în legătură la un nivel mai adânc, ce vizează însuși felul în care ne înțelegem umanitatea. De aceea, mă voi opri asupra unei teme intens dezbătute în studiile culturale contemporane: „moartea omului”, pentru a pune sub semnul întrebării validitatea morală a utilizării sale nediscriminatorii pe o scară largă. Într-adevăr, în filosofie și în studiile literare actuale abundă termenul „moarte”: moartea lui Dumnezeu, moartea omului, moartea autorului2, moartea literaturii3, moartea teoriei literare4, moartea literaturii comparate5, moartea limbajului6, moartea artistului7 și așa mai departe. Ce e drept, această thanatofilie se întinde cu mult dincolo de disciplinele umaniste, în diferite alte domenii, unde putem citi despre sfârșitul istoriei, moartea teoriei germenilor, moartea teoriei Big Bang, moartea arheologiei etc. David Damrosch observă, ironic, că sfârșitul, dispariția, moartea, au devenit un fel de gen literar, mai precis o specie a criticii literare, ce corespunde, în studiile literare actuale, modei zombilor din pop culture8.

Citește în continuare →
de VATRA

Perspectivele studiilor umaniste (I)

Argument

Se știe că rolul științelor umaniste a fost, de la început, acela de a conserva și redimensiona coordonatele patrimoniului cultural, prin cultivarea unei atitudini și a unei gândiri democratice, fundamentată pe interculturalitate, dialog, empatie. Într-un articol din revista „Vatra” (nr. 5/2016) intitulat sugestiv Sfârșitul umanioarelor? De ce mai avem încă nevoie de educație umanistă în universități?, academicianul Mircea Dumitru atrage atenția asupra „decăderii treptate a rolului umanioarelor în universitățile contemporane”, în contrast vizibil cu rolul central pe care l-au jucat în istoria democrației: „Credința mea adâncă și puternică este că știința constituie o dimensiune esențială și constitutivă a identității culturale europene, alături de filosofia greacă și, cultural și istoric vorbind, de religia creștină. Căutarea imparțială și obiectivă a adevărului și a esenței ultime a realității a început cu multe secole în urmă în Grecia Antică, atunci când știința și filosofia nu puteau fi rupte una de cealaltă, deoarece formau o unitate de neseparat. Dar cultivarea științei, cu excluderea celorlalte componente majore ale culturii europene, îngustarea până la eliminarea totală a spațiului de existență academică legitimă pentru cunoașterea și înțelegerea valorilor umane, a subiectivității, trăirilor, emoțiilor sau a gustului estetic, ne vor lăsa sărăciți și văduviți de orice acces la spiritualitatea adâncă și la tradiția multimilenară prin care suntem ceea ce suntem și am ajuns până aici în istorie.” Nevoia de umanioare derivă, astfel, tocmai din dimensiunea morală a educației umaniste, din semnificația sa cognitivă, din utilitatea intelectuală și socială, căci „nu va exista nici un viitor cu sens nici în universități și nici în societatea omenească, servită cultural de către aceste universități, dacă nu va fi recunoscut, păstrat și acceptat pe deplin și în mod semnificativ rolul umanioarelor și al educației umaniste.”

Citește în continuare →
de VATRA

Ţintă fixă: Ioan Es. Pop

Argument

Ioan Es. Pop este un poet al viziunilor acute, reprezentate într-o scriitură alertă, în tonuri agresive, scrâşnite din care reiese o expresivitate radicalizată, suferinţa nefiind transferată în ornament metaforic, conservându-şi, adică, întreaga ei sugestivitate etic-existenţială. Umanitatea figurată în poeme este una a „periferiei”, a maladivului, e o umanitate deviantă, având ca emblemă suferinţa, alterarea identitară, lumea întreagă fiind transpusă fragmentar într-un limbaj poetic sugestiv pentru relevarea răului ontologic, a negativităţii. Se poate spune că nesaţiul idealităţii e contrazis cu metodă de poet, ce redă o realitate anihilantă, versurile infirmând orice iluzie a redempţiunii, orice şansă de mântuire prin frumuseţe. Poetul exprimă o stare de epuizare, de izolare, simţindu-se captiv într-un spaţiu infernal, marcat de traumă, cu efecte în articularea versurilor, lipsite de rafinament convenţional, anticalofile, de simplitate maximă, cu un desen sumar şi culori dispuse agresiv. Cuvintele, dispersate semantic, exprimă trăiri diverse (ura, durerea, iubirea, răul existenţial şi cel moral, chinul de a trăi şi neputinţa elanului utopic), împletite într-o viziune de radicală luciditate.

Citește în continuare →
de VATRA

Traducere şi transfer. Trei ipostaze

Aspectele specifice contactului cultural și lingvistic, favorizate de traducere, prin care se relevă spaţii de interferenţă, de interacţiune între culturi, nu pot fi separate de raporturile, atât de dificil de circumscris, între centralitate şi periferie culturală, deoarece intersectările dintre culturi şi civilizaţii presupun relaţii sugestive între identitate şi alteritate.  Traducerile au, se ştie, un rol decisiv în transferul de idei, în cunoașterea Celuilalt, ele trebuind să fie plasate în orizontul teoriilor contemporane, în siajul dezbaterilor literare şi lingvistice. Un termen relevant în acest context este acela de transculturalitate, cu referire la procesul reciproc de interferare a diferitelor culturi, în dinamica lor eterogenă, discursul cultural folosind şi termeni precum multiculturalitate/ pluriculturalitate sau interculturalitate, cu nuanţe distinctive mai mult sau mai puţin discrete. Contactele culturale presupun acţiuni şi vectori de transfer (împrumut, interferenţă, eterogenitate sau hibriditate). Wolfgang Welsch (o lucrare importantă a lui este Transculturalitate: realitate – istorie – sarcină, 2017) a considerat transculturalitatea ca „diagnostic temporar“, identificând cinci particularităţi: „o interconectare externă între culturi, caracterul hibrid, anularea diferenţei familiar-străin, determinarea transculturală a indivizilor, decuplarea de la identitatea culturală şi naţională”. Amplificat de migraţie, globalizare, comunicarea rapidă, transculturalitatea  presupune coexistenţa, nivelarea dar şi unele diferenţieri fireşti. Percepţia reciprocă, ca şi melanjul cultural presupun flux şi reflux, contact susţinut sau stagnare, într-o mixtură de convergenţe, dispute şi comuniuni lingvistice şi ideologice, transculturalitatea favorizând, prin comunicare, schimb şi melanj ale culturilor, o revelatorie dinamică a limbajului intercultural, prin care traducătorul reordonează un orizont categorial dinamic şi generator de dialog.

Citește în continuare →
de VATRA

(Para)literatura în contextul (new)media (VI)

Andreea Stahie

LitRPG – textul literar între joc video și literatură

Citind literatură sau jucând literatură

Începutul secolului XXI a marcat o perioadă de dezvoltare rapidă a industriei jocurilor video și a favorizat popularizarea jocurilor de tip role-playing game, care pun accent atât pe caracterul ludic, cât și pe firul narativ complex. Printre numeroasele surse de inspirație ale dezvoltatorilor de jocuri se numără și literatura, întrucât, așa cum afirmă și Marie-Laure Ryan,1 unele povești sunt ideale pentru a fi utilizate ca bază pentru un joc video. Fenomenul de adaptare a temelor literare în alte medii este bine cunoscut încă din secolul trecut, în special în industria cinematografică, unde se regăsesc ecranizări ale unor opere celebre. Cel mai cunoscut exemplu al secolului XXI este celebra serie de filme Harry Potter și, mai recent, serialul The Witcher. Bineînțeles, în ambele cazuri regăsim și o serie de jocuri video – cu mențiunea că The Witcher a servit drept inspirație mai întâi pentru jocuri – cel mai recent exemplu fiind Hogwarts Legacy. Astfel, putem observa tendința de a transmedializa conținutul narativ-literar în mediile digitale și multimodale.

Citește în continuare →
de VATRA

(Para)literatura în contextul (new)media (V)

Savu Popa

Literaturi cu mai multe viteze

Problematica anchetei de față vizează, în fond, o întreagă societate actuală, în care predomină destulă confuzie a valorilor care, altădată, impuneau o delimitare clară. Astăzi, trăim într-o cultură a unei apropieri primejdioase, aglutinante, în sensul în care valoarea are în imediata ei vecinătate non-valoarea. Iar, între cele două s-a sedimentat o obișnuință sau un firesc al apropierii, al conviețuirii, de neclintit. Nu degeaba, Mario Vargas Llosa își intitulează una dintre cărțile sale de eseuri, Civilizația spectacolului, o sintagmă cât se poate de potrivită vremurilor actuale, în care, uneori, argumentul, ideea, un anumit program estetic sau filosofic sunt înlocuite cu tot felul de elemente care provin din recuzita zgomotoasă a degringoladei moderne. Toate acestea, să nu uităm, se desfășoară și sub egida ,,dictaturii individualismului”, după o sintagmă a filosofului francez, Gilles Lipovetsky.

Citește în continuare →
de VATRA

(Para)literatura în contextul (new)media (IV)

Georgeta Moarcăs

„Marea Ferfeniță” și legea morală din noi. Cazul seriei Vlad Lupu

Atracția pe care Caius Dobrescu o are pentru literatura detectivistică, provine, fără îndoială, din posibilitățile de explorare și exploatare ale acestui câmp literar rămas multă vreme marginal, atât la nivelul rediscutării/ regândirii/ remodelării convențiilor literare, cât și al temelor atacate. Cum a remarcat deja Mihai Iovănel în cazul romanului Minoic1, autorului îi convine o hibridizare a thriller-ului detectivistic și a celui conspirațional cu un bibliothriller, executând o sinteză și o parodie a genului, având o încărcătură majoră de intertext și metatext.

Însă mai clar în cazul seriei Vlad Lupu, Caius Dobrescu și-a propus să construiască prin literatura sa, poate mai important decât un produs intelectual rafinat, o experiență morală. O experiență prin intermediul căreia cititorii să se confrunte cu „ambiguitățile existenței, (…) clar-obscurul de care ne lovim cu toții,”2 cu atât mai puternică cu cât ea este traumatică, aparținând istoriei recente. Iar personajele a căror inocență este confruntată cu sistemul înlesnesc această identificare și, implicit, experiență.

Citește în continuare →
de VATRA

(Para)literatura în contextul (new)media (III)

Ruxandra Ivăncescu

Istoria, la feminin

Metaficțiunea istoriografică are darul de a muta accentele, de a schimba percepția, de a reevalua evenimente și personaje în jurul cărora istoriografia oficială, iar apoi literatura romantică, au țesut o adevărată mitologie.

Unul dintre autorii care deconstruiesc această mitologie spre a țese, în jurul istoriei, o altă pânză romanescă este scriitoarea engleză Philippa Gregory. Seriile sale romanești reprezintă o adevărată istorie la feminin. Nu neapărat feministă, deși această ideologie transpare adesea din portretele literare și istorice realizate de Philippa Gregory.

Citește în continuare →