Categorie / Poezie
Aurel PANTEA – Poem
Până la limita a ceea ce mă face om,
până la adormirea trupului,
până la trezirea lui,
pînă la punga de sânge,
adunată cu fiecare rugă
în răsăririle şi părăsirile
de dimineaţă şi seară,
mai mult decît poate să te imagineze
limbajul meu,
fă-mă, Doamne Isuse Hristoase,
o scamă în prezentul patimilor tale,
să mă bucur de Învierea ta
cu partea din mine ce doare
şi cu partea din mine ce învaţă să-Ţi cînte
laude
Poeme de Ioana Diaconescu, Radu Florescu, Ioana Șerban, Eugen Bunaru și Dumitru Crudu
Ioana DIACONESCU
Nevăzut
Mi se frîng degetele precum ceara
Cînd scriu nu văd această frîngere
Cineva îmi ascunde în inimă
Misterul înserării fără stingere
Numai înfrîngeri şi cîştiguri
În sfîşierea damnată a dimineţii care nu se lasă alungată
Eu scriu şi nu contează că ziua se luptă cu amurgul
Îmi aruncă pe mîini
Mari pete de sînge amurgul reflectat mereu seamănă cu urma unei crime
„Mîinile pline sînge pe piept mi le-am şters”
Scriu uneori pe aer
Ca aerul mi se face memoria şi uit cu disperare
Ceea ce cred că n-aş putea să uit
Şi mi se ia discursul ca pedeapsă
Ca trădătoare a surorii mele albe
Pe care scriu de la începutul vieţii
Semne adesea de neînţeles
Infirmă fără ele aş fi ca trupul fără membre
Devenit invizibil
Cînd nimeni n-are milă
Nevăzîndu-l Citește în continuare →
Viorel MUREȘAN – Poeme
Poezie
ca dintr-o superstiţie scriu poezie
numai cu creionul
ştiind că mina de creion
a crescut pe fundul oceanelor
de unde acum vine
cu cele mai neverosimile întâmplări
şi urmată de cei mai gingaşi dintre peşti
cine şi-ar putea închipui
o colonie de cucuvele cum urcă pe coşul vulcanului
în jurul mâinii mele când scriu
se strânge ţipătul lor
Dan COMAN – grădina de cafea
vino să vezi:
capul meu e un dulăpior cu medicamente
un loc aseptic și răcoros
dreptunghiul de placaj proiectat pentru siguranță
strecoară-ți mîna și ia pastile proaspete
te vor ajuta imediat să uiți Citește în continuare →
Poeme de Ioan Radu VĂCĂRESCU, Doina IOANID, Aura CHRISTI, Ioan MILEA și MIHOK Tamás
Ioan Radu VĂCĂRESCU
peste ani veți înțelege
peste ani veţi înţelege dragii mei
măcar veţi bănui
cum stau în cer ca și pe pământ
fiinţele şi lucrurile lumii acesteia
ani nu mulţi dar destui încât să fiţi
prea obosiţi ca să luaţi totul de la capăt
sau poate că totuşi nu
și sunt eu acuma prea pesimist
zeii au îmbătrânit şi ei
iar unii au dispărut de mult
și-odată cu ei nevinovăția și frumusețea lumii acesteia
și lumilor celorlalte atîrnate
în crengile marelui arbore alb ca zăpada
Citește în continuare →
Liviu ANTONESEI – Povești filosofice cretane din AD 2016
