Letiția Ilea – Poeme

 

un singur poem

ea avea nenumărate riduri săpate pe chip

părul albit și rănile la vedere.

ea știa durerea întristarea și suspinul

pe de rost.

ea nu scrisese până acum decât un singur poem

cu aceleași imagini de caleidoscop defect

cu aceleași personaje

ce se observau cu bunăvoință

călători în trenuri ce se încrucișează

din direcții contrare. Citește în continuare →

Emilian Galaicu-Păun – Tânărul. Parca

Din fereastra mea de la cămin se vedea, la o azvârlitură de băţ,

falnic, turnul Ostankino – ditamai ţurţur la streaşina Rusiei, tot o

„închisoare-a popoarelor”, însă cu gratii din ce în ce mai transparente –,

despre care, în trecere, Cioclea spunea: „Au şi ruşii o sculă erectă, şi aia

de beton!” (pentru mine, un ac de pick-up mai degrabă, şi Moscova –

cu Садовое şi, pe centură, БольшоеКольцо – un vinil de la firma «Мелодия»)

Gorby tocmai schimba, ferm convins c-o întoarce doar, placa.

Şi încă puteai să-ţi mar-

quez*-i poemele: „Made in USSR”.

 

Citește în continuare →

Poeme de Liviu Cangeopol, Diana Zlate, Nicolae Cornescian, Brîndușa Palade și Silviu Romaniuc

Liviu Cangeopol

 

5 7 5

În spaţiul în care păru că ne-nșurubasem pe vecie,

poveștile nu mai aveau nicio semnificaţie,

pentru că simbolurile, asociaţiile, corespondenţele, toate tipurile de comparaţie

se risipiră cu futilitate-n irizările conceptului.

Haiku este forma de predilecţie a adresării politicoase și numai

cîțiva aleși au dreptul să dezvolte poeme ample.

Citește în continuare →

Supercluster

Asumându-mi toate riscurile, m-aș hazarda în a propune un soi de sistematizare* a fenomenelor lirice extrem-contemporane care se confundă, aș zice, cu o nouă paradigmă poetică aflată dincolo de postmodernism. Ceea ce înseamnă că orice încercare de a livra „experimentele” generației 2000 drept o nouă mutație estetică este, din acest punct de vedere, pur și simplu eronată. Influența culturii Beat și a Școlii de la New York, reciclarea modelelor avangardei istorice sau reșaparea liricii confesiv-expresive rămân orice altceva în afară de veritabile elemente înnoitoare. Să ne înțelegem. Nu contest valoarea textelor acestei generații, doar impulsul critic de a le fi livrat drept revoluționare. Mai cinstit ar fi să realizăm, odată pentru totdeauna, că, din varii motive, doar cei debutați în jurul lui 2010 au reușit să se desprindă cu adevărat de tradițiile veacului trecut. Din anii optzeci până azi, de la „Cenaclul de Luni” până la „Manifestul Anarhist”, poezia română n-a făcut altceva decât să parcurgă, chiar dacă lent, traseul – oricum înapoiat – de la neomodernism la postmodernism. Citește în continuare →