Poeme de Leo Butnaru, Lucian Scurtu, Svetlana Corobceanu, Toma Grigorie și Marius Zubac

Leo Butnaru

De la disperare la disperare se bate cărare

                ⁕

A trecut și această zi de vară 

zi lungă

cât o zi și jumătate de iarnă cețoasă.

A trecut și această zi lungă de vară

dar chiar dacă domnul Shakespeare s-a tot aflat

prin forfota Londrei– spre disperare! 

nimeni nu l-a întrebat nimic.

La o adică de ce, despre ce să-l fi întrebat?…

…Fie și de visul unei nopți de vară

să zicem…

Citește în continuare →

Szilágyi Domokos – Poeme

Szilágyi Domokos (n. 1938 la Șomcuta Mare – m. 1976 la Cluj) a debutat în 1962 în colecția Forrás a Editurii Kriterion cu volumul Álom a repülőtéren (Vis pe aeroport). Au urmat: Szerelmek tánca (Dansul iubirilor), 1965; Garabonciás (Solomonar), 1967; A láz enciklópédiája (Enciclopedia febrei), 1967; Búcsú a trópusoktól (Adio de la tropi), 1969; Sajtóértekezlet (Conferință de presă), 1972; Felezőidő (Timp de înjumătățire), 1974; Az öregek könyve (Cartea bătrânilor), 1976; Legszebb versei (Cele mai frumoase poezii), 1976; postum au apărut volumele: Tengerparti lakodalom (Nuntă pe malul mării), în 1978, și Kényszerleszállás (Aterizare forțată), în 1978, după care s-a editat albumul A költő életei (Viețile poetului) dedicat personalității sale, iar în 1990, sub coordonarea lui Kántor Lajos, a apărut volumul Élnem adjatok (Dați-mi viață), care strânge la un loc poezii, proze și eseuri din perioada 1956-1976.

Citește în continuare →

Ion Mureșan – Nu vreau să fiu Homer (II)

În data de 24 februarie 2022 am făcut un Atac Vascular Cerebral. (Primele imagini cu intrarea rușilor în Ucraina le-am văzut de pe un pat de la Urgențe, ceea ce m-a făcut să-mi caut în minte rădăcini ucrainene. Nu am găsit.) „Am făcut” e un fel de a spune, căci eu nu am făcut nimic cu mâinile mele. Nici n-am creat ceva cu mintea mea. Însă și dacă aș spune că „mi s-a făcut”, tot nu aș rezolva mare lucru. Căci ar însemna că presupun un creator al răului care și-a abătut asupra mea un potop de gânduri rele. De ce să fac judecăți in rem? Cel mai cinstit este să spun „am suferit un…” Dar și formularea asta lasă să se întrevadă, într-un colț al ei, pe un făcător de suferințe. Poporul evită discuțiile inutile (oricum lucrul e făcut!), printr-o sentință care taie orice pornire spre speculații inutile: „l-a bătut Dumnezeu”. Păs de mai comentează ceva! De fapt toate vorbele de mai sus, acum îmi dau seama, ascund ezitarea mea de a mărturisi ceea ce mă frământă, de a pune degetul pe rană. Or, ca să mai atenuez indecizia, mă voi ascunde după un vers al lui Rilke: „N-ați văzut pe stelele antice prudența gestului uman?”. Într-o conferință, Andrei Pleșu spunea că de la o vârstă încolo corpul devine plictisitor, căci e previzibil. Câștigul teoretic al unui AVC (un câștig bun numai și numai pentru a fi temă de conferință) este acela că propriul tău corp îți devine un ținut necunoscut, iar cunoașterea lui devine o aventură. Toate vechile comenzi sunt anulate, șterse, nu mai ascultă nimeni de ele, iar dragostea pentru propriul corp se intensifică nebănuit de mult. Fiecare ezitare învinsă devine un act de împroprietărire peste un nou „hectar” al propriului trup.

Citește în continuare →