Emilian Galaicu-Păun în dialog cu Ion Pop

„…Relaţia mea cu Maeştrii a fost a unui ucenic ascultător-neascultător, cum cred că e pentru orice scriitor care, maturizându-se, se descoperă tot mai mult pe sine”

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Ion Pop: Exemplele pe care le oferiţi pentru a ilustra relaţia dintre Maestru şi Discipol mă cam intimidează. Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Ştefan Oltean: „Limbajul este o componentă esențială a ființei umane, o oglindă a minții”

Stimate domnule Profesor universitar doctor Ştefan Oltean, aş începe dialogul pe care l-aţi acceptat cu amabilitate, prin a vă întreba care au fost, în timp, treptele, etapele, momentele pe care le consideraţi cu adevărat importante în formarea dvs. intelectuală? Ce v-a marcat cel mai mult: un om, o carte, o idee?

– Au fost mai multe etape, începînd cu liceul, continuînd cu facultatea, cu activitatea la catedră, cu stagiile petrecute în universități americane (Kent State University, Cornell University), cu perioada de după… În liceu (Liceul „Emil Racoviță”, Cluj) am fost atras de literatura comparată și de limba engleză, dar m-am descurcat bine și cu matematica; am fost o vreme elev la secția reală, iar apoi m-am transferat la secția umană, în clasa a X-a. Au urmat studiile universitare de Limba și literatura engleză la Facultatea de Filologie din Cluj, iar după absolvire am devenit cadru didactic universitar la Catedra de Filologie Germanică a Universității clujene, devenită în anii ’90 Departamentul de Limbă și Literatură Engleză. Aici profesez și în momentul de față. Ca tînăr asistent universitar am fost impulsionat de ideile deschizătoare de drumuri ale reprezentanților Școlii de Lingvistică, semiotică și poetică din Cluj. Am colaborat fructuos cu Carmen Vlad și Mircea Borcilă în acest sens, dar și cu alți colegi. Apoi m-au fascinat ideile lingvistice novatoare, revoluționare ale lui Noam Chomsky, a cărui concepție generativă, cognitivistă și universalistă despre limbaj am încercat să o asimilez în perioada unui stagiu de doi ani petrecut la Departamentul de Lingvistică al Universității Cornell, Ithaca, New York, la începutul anilor ‘90; rezultatul a fost o transformare radicală a convingerilor mele lingvistice după vîrsta de 40 de ani. Interesant, însă, studiul meu cel mai influent este situat la interferența dintre poetica narațiunii și lingvistică. M-au influențat și idei ale altor lingviști, naratologi sau filosofi, cum ar fi Ludwig Wittgenstein, cu al său Philosophische Untersuchungen/Philosophical Investigations, sau Paul Ricoeur, cu Time and Narrative – trei volume impresionante despre configurarea timpului în narațiune.

Citește în continuare →

Simona Popescu: „Nici măcar nu mai vorbim despre influență, ci despre felul în care cultura devine natură…”

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Simona Popescu: Paul Valéry avea 20 de ani cînd l-a întîlnit pe Stéphane Mallarmé, pe 10 octombrie 1891. După patru ani, publică Introduction à la méthode de Léonard de Vinci (Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci), preocupat de procesul de creație, care devine una dintre temele lui majore, și, peste încă unul, La soirée avec monsieur Teste (Seara cu domnul Teste), unde inventeză un personaj ciudat, a cărui preocupare prioritară e propriul joc al minții. Despre domnul Teste, un fragment care ar putea funcționa ca punere în abis a proiectului domnului Valéry: „L’art délicat de la durée, le temps, sa distribution et son régime, – sa dépense à des choses bien choisies, pour les nourrir spécialement, – était une des grandes recherches de M. Teste. Il veillait à la répétition de certaines idées; il les arrosait de nombre. Ceci lui servait à rendre finalement machinale l’application de ses études conscientes. Il cherchait même à résumer ce travail. Il disait souvent: «Maturare!…»”.1

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Alexandru Gafton: „Rostul științei este aflarea și înțelegerea realității întocmai cum este ea”

Stimate domnule Alexandru Gafton, aş începe dialogul pe care l-aţi acceptat cu amabilitate prin a vă întreba care dintre treptele, etapele, momentele pe care le-aţi străbătut în făurirea destinului propriu le consideraţi esenţiale în formarea dvs. intelectuală? Ce v-a marcat sau influenţat, la un moment dat, cel mai mult? O carte, o idee, o personalitate intelectuală?

– Mă aflu în clasa opusă celei din care fac parte apostolul Paul sau Luther, adică nu mi „s-a întîmplat ceva la un moment dat”. Fiecare clipă a vieții mele a fost și este rezultatul unui șir de procese anterioare și înlănțuite, coerente în sine și în ansamblu.

După adolescență am înțeles că începutul fiecărui copil se află în înaintașii săi (nu doar biologic). Educați de către Părinții lor, ai mei m-au educat constant, oferindu-mi seturi tot mai largi și mai aprofundate de cunoștințe despre realitate și despre gîndirea acesteia de către oameni. Totodată m-au echipat la fel de minuțios cu un solid filon moral. În fapt, întreaga mea cunoaștere despre lume s-a dezvoltat concomitent cu și în ochiurile unei rețele etico-morale. Fiind influențat de toate lucrurile la care simțurile și gîndirea mi-au dat acces, făurirea mea ca om s-a petrecut în consecința întrețeserii cunoștințelor confirmate științific cu principiile validate de cenzura etico-morală. Procesul este anevoios, iar eventualele dezavantaje cred că sînt copleșite de eficiența sa.

Citește în continuare →

Dialog cu Mircea A. Diaconu – „Credința în ceea ce face, aceasta ar trebui să fie însușirea esențială a unui critic”

Existenţa, cariera, biografia dvs. intelectuală sunt strâns legate de municipiul Suceava. În ce constă, în opinia dvs., farmecul acestei localităţi? Ce vă atrage la acest oraş, ce v-a determinat să rămâneți aici, ce ar fi de schimbat, în bine, acum, în ambianţa, mentalitatea, atmosfera acestui spaţiu?

– Să vorbesc oare de destin? Să pun cuvântul acesta între ghilimele? Să-l scriu cu majuscule? Să-l tai apoi cu o linie orizontală? Adevărul este că până în 1982, când am trecut prin Suceava în perioada de înscriere la facultate (fără să fi fost de dinainte decis să rămân aici), abia dacă trecusem o dată prin acest oraș. Anterior, în drum spre Mănăstirea Arbore, cred că preț de câteva minute am intrat în agitația care era în anii ’80 în orice autogară din România. Iar din satul copilăriei mele până în Suceava nu sunt nici măcar 50 de kilometri; dar satul acela îmi fusese multă vreme suficient; apoi, formarea mea de până atunci avusese legătură exclusiv cu orașul Piatra Neamț, în care îmi făcusem liceul și în care, după trei ani și ceva petrecuți ca profesor de română la o școală generală din Odorheiu Secuiesc, era cât pe ce să revin în 1990. Citește în continuare →

Dialog cu Alexandru Ruja: „Critica literară reprezintă o înaltă magistratură”

– Stimate domnule Profesor Alexandru Ruja, împliniți anul acesta 75 de ani. Cum vă simțiți la această vârstă? Care este starea unui om la 75 de ani?Văd că la această vârstă sunteți încă deosebit de activ, urmăriți aparițiile editoriale, scrieți cărți, colaborați la reviste.

Nu pot răspunde altfel decât printr-o comparație cu o vârstă prin care am trecut deja. Deci, nu mă simt nici mai rău, dar, evident, nici mai bine ca la 70 de ani, spre exemplu. Dacă cineva ar spune că la 75 de ani organismul său nu-i dă din când în când semnale că există și că trebuie să te mai întorci spre el la diverse intervale pentru a-i evalua starea, nu l-aș crede. Spun, deci, că primesc, din când în când, semnale de la propriu-mi corp, care mă atenționează. Dar nu este nimic grav. Pot spune chiar că este bine. Citesc, scriu, rămân într-o stare activă, fiind convins că lipsa de activitate, moleșeala, tendința spre letargie pavează încet dar sigur drumul spre boală.

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Magda Cârneci: „Scriu ca să mă transcend”

‒ Ce a însemnat pentru dvs. copilăria? A lăsat „urme” în imaginarul, memoria sau în poezia dvs.? Care sunt cele mai vii, cele mai savuroase, mai „scandaloase” amintiri ale copilăriei dvs.?

E straniu, dar mai toate interviurile din ultimii ani la care mi-a fost dat să răspund încep cu această întrebare legată de copilărie. E poate o strategie discursivă de inițiere a dialogului, e poate un reflex cronologic natural pe care-l avem cu toții. Dar poate e și credința, îndreptățită, că totul (sau ce e mai important) se decide în prima noastră vârstă, când pe circumvoluțiunile pure, ca o coală albă, ale creierului se depun primele impregnări, esențiale, ale uluirii de a fi pe lume, ale prezenței noastre la realitate. Și e adevărat, faptul că m-am născut într-un ocol silvic din mijlocul unei păduri de lângă Bacău a însemnat că am avut de la o fragedă vârstă un contact viu, fremătător cu natura, ale cărei vibrații integratoare într-un tot cosmic, feeric și vast, le mai simt în mine și astăzi. Citește în continuare →

„ …eu, Şerban Foarţă, voi fi debutat ca unul dintre foarte mulţii heteronimi ai lui Paul Valéry!”

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi. Iar acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-ţi dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

Şerban Foarţă:Sunt într-o situaţie uşor privilegiată: „Mallarmé”-ul meu a fost Mallarmé însuşi. (Vor mai fi fost, desigur, şi alţi câţiva: numai fanaticii sunt „homines unius libri”.) Cât despre „tânărul Paul Valéry”, tot eu mi-am fost… Paul Valéry-ul propriu! Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Mircea BRAGA: „«Închiderea» într-o idee e la fel de nefericită ca și aceea într-o singură carte”

– Stimate domnule Mircea Braga, aş începe dialogul pe care l-aţi acceptat cu amabilitate, prin a vă întreba care dintre treptele, etapele, momentele pe care le-aţi străbătut în făurirea destinului propriu le consideraţi esenţiale în formarea dvs. intelectuală? Ce v-a marcat cel mai mult, în aceste momente esenţiale? Un om, o carte, o idee?

Întrebarea, de fapt întrebările dvs., stimate coleg și prieten (cum ar fi zis Mircea Ivănescu), mă împing nu către un simplu răspuns, ci spre o confesiune, ale cărei episoade voi încerca să le aduc la lumină dintr-o memorie deja destul de obosită. În primul rând, „momente” n-au fost prea multe, oarecum detașabile fiind cele pe care le voi menționa în continuare. Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Virgil STANCIU: „Fără această cofetărie… viaţa literară clujeană a anilor 1960-1990 este greu de imaginat”

vlad (1)

Relația lui Virgil Stanciu cu Alexandru Vlad a evoluat de la aceea de tip profesor – student, la începutul anilor ’80, la una de prietenie, ulterior, „alimentată” dintr-o pasiune comună pentru literaturile americană și britanică. Rândurile ce urmează reiau și nuanțează această legătură despre care vorbise și acum câțiva ani, când îi tradusese volumul de Poeme. (Andreea Pop)

  Citește în continuare →