Mihai-Dan CÎRJAN – O altă Europă: internaționalismul fascist al celui de-al doilea război mondial

dan-cirjan-small

 

„Ne adresăm prietenilor noștri suprarealiști, dispersați în lumea întreagă și, ca în marile naufragii, le indicăm poziția noastră exacta: 44º5′ latitudine nordică, 26º longitudine est.” (Gherasim Luca și Trost, Dialectica Dialecticii: Mesaj adresat mișcării internaționale suprarealiste, 1945)

Acestea vor rămâne printre cele mai dramatice cuvinte ale mișcării suprarealiste românești. Scrise în 1945, la o primă privire ele par a anunța perioada de izolare culturală de după instalarea primului guvern comunist, ruperea legăturilor cu mediul cultural european, desprinderea de marile dezbateri europene. Naufragiul. Ar fi o perspectivă ingenuă: așa cum remarcă chiar Trost și Luca, perioada de izolare nu începuse deloc atunci, ci odată „cu războiul imperialist când, separați de prietenii noștri, nu am mai auzit nimic de ei”. Pentru cei doi, ruperea legăturilor culturale avusese loc cu mult înainte și aparent nu avusese deloc nevoie de instaurarea comunismului. La fel de important, însă, cu greu se poate găsi în acest scurt text al suprarealismului târziu vreo nostalgie europeană, vreo ambiție spre Europa ci cel mult un internaționalism acut întrerupt brutal de fascismul european: „cerem o poziție anti-naționalistă excesivă, de clasă la modul concret și scandalos de cosmopolită.” Cosmopolitismul scandalos, cu apetențe globale, venea însă și din faptul că Luca și Trost trăiseră perioada lor de izolare chiar sub semnul Europei, o altă Europă decât cea care apare în cultura românească de azi. Nu atât Europa liberală a recentelor proteste românești, sau cea a „integrării europene”, nu Europa drepturilor omului, ci o Europă a prieteniei inter-fasciste, trâmbițată de organele de propagandă antonesciene, dar regăsibilă în tot atâtea contexte, de la Lisabona la București. Și oricât de scurtă durată, această „Nouă Europă” a internaționalismului fascist, poate fi esențială în decelarea rolului social pe care acest imaginarul geopolitic european încă îl are astăzi. Citește în continuare →

Mihai IOVĂNEL – România față cu Europa după 1989

iovanel1

La ieșirea din proiectul comunist România privește cu speranță către Europa, din care simte că face parte. Integrarea culturală este însă un proces la fel de dificil precum integrarea sociopolitică. Cantitatea discuțiilor de după 1989 privind „europenitatea literaturii române” trădează un complex, având ca manifestări corelate obsesia de a nu fi „doar” balcanici sau nu suficient de europeni, dar și dezinteresul pentru vecinii prea „periferici” de felul Ungariei1 sau Bulgariei. Imperativul transferării acestei obsesii într-o formă reală reprezintă unul dintre punctele de rezistență care traversează întregul câmp cultural postcomunist, de la naționaliștii primitivi2 până la elita intelectuală proeuropenistă. Spectrul variază între vechi complexe de inferioritate (cunoscutul fatalism al autoderiziunii semicoloniale) și la fel de vechi complexe de superioritate (în special provenind din zona protocronist-naționalistă, dar nu numai – Constantin Noica lansase deja în anii ’80 expresia „Germania untului”, prin care înțelegea depreciativ Occidentul materialist, opus României în care, după Noica, se putea face cu adevărat cultură3). Însă poate fi observată și o mai constructivă lipsă de complexe, manifestată – uneori fie și la modul utopic – prin diferite strategii de străpungere a pieței globale. Aici pot fi distinse două poziții: cea categorială, care își reprezintă – cumva pe linia interbelică – globalizarea culturală a României ca valoare colectivă; și cea individuală, care gândește penetrarea globală în termeni de indivizi. Citește în continuare →

Dan UNGUREANU – Laicitatea franceză sau sângeroasa istorie a anesteziei

dan ungureanu2

Laicitatea franceză subsumează trei entități diferite :

un concept vechi, din sec. XIX, separarea tranșată între Biserică și stat.

un termen care apare timid în anii 1930, și care devine tot mai frecvent și mai popular, a cărui frecvență se dublează la două decenii.

un model de relație dintre stat și Biserică, care a făcut obiectul a numeroase studii politologice.

Laicitatea franceză, laïcité, e o anestezie. Cetățenii francezi sunt în mare majoritate laici. Puținii care sunt religioși trebuie să-și păstreze religia acasă. Purtarea unor semne religioase (kippa, baticul islamic, cruciulițe la gât) e descurajată. În vremea în care eram bursier român la Paris, o colegă bursieră din România a trebuit să-și facă altă poză de identitate : pe cea din România purta o cruce de lemn, mai mult de podoabă decât ca semn al pietății. (În Rusia, în schimb, toți poartă un lanț cu cruce, pe care rușii îl poartă și la plajă). Citește în continuare →

Dan UNGUREANU – Americanii apocaliptici

dan-ungureanu

irub ana ilippima pihi babka.
Intră în arcă şi închise uşa.
Ghilgameş

O creştinare superficială

Popoarele germanice au fost creştinate tardiv şi cu forţa. Invaziile barbare din Scandinavia au adus o pătură conducătoare germanică în Galia, francii, în Spania, vizigoţii, şi în Italia, longobarzii. Regii germanici din Europa s-au convertit strict din motive practice: populaţia era deja creştină, apăreau posibilităţi de căsătorii – alianţe dinastice – cu Bizanţul creştin. Iar Biserica – episcopii, preoţii, abaţii, călugării – folosea drept birocraţie, era utilă ca administraţie.

În nord, în Scandinavia, creştinarea a fost şi mai tardivă, şi a fost făcută de regi pentru a crea sau a menţine alianţe cu regii germanici din Europa continentală. Ea a fost o creştinare superficială şi strict ceremonială. Olaf al Norvegiei a creştinat ţara distrugând temple păgâne şi idoli, torturând şi ucigând oponenţii păgâni. E evident că o religie impusă prin teroare nu poate cuceri conştiinţele. Trecerea scandinavilor de la invaziile ucigaşe vikinge în Europa de sud la o existenţă paşnică nu se datorează creştinării, ci datorită faptului că toate ţările Europei de apus au sfârşit prin a fi conduse de alţi scandinavi. Citește în continuare →

Mihai-Dan CÎRJAN – Ernst Nolte şi imaginarul istoric al democraţiilor liberale (Partea a II-a)

dan-cirjan-small

[Partea I: Erns Nolte și imaginarul istoric al democrațiilor liberale]

3. Farmecul optzecist al reacţiunii

De-a lungul anilor optzeci, ceea ce a asigurat viabilitatea discursului revizionist german, inclusiv proeminenţa unor intelectuali precum Ernst Nolte, a fost împletirea sa cu un program politic complex, marcat de atacul împotriva statului bunăstării şi de conservatism cultural. Teoria dublului genocid, ca şi reînvierea echivalenţei comunism/nazism, erau parte a unei ofensive culturale mai largi, a unui proiect politic în care naţionalismul german şi dereglementarea economiei erau cumva puternic legate. Doar în felul acesta teoria totalitară a reuşit să devină mai mult decât o curiozitate academică, având impactul social puternic pe care l-a avut: prin integrarea sa în cocktailul politic neoconservator propus de intelectualii şi politicienii asociaţi Partidului Creştin-Democrat (CDU) german. Astfel, autori precum Ernst Nolte descopereau amestecul de liberalism economic şi reacţiune culturală a neocon-ilor americani, iar în acest context teoria totalitară era mai mult decât folositoare. Ea permitea atât o critică a status-quo-ului adus de sistemul welfare corporatist al anilor postbelici, dar şi a oricăror alternative posibile de stânga. Citește în continuare →

Dan UNGUREANU – Ortodoxia rusă în secolul XIX

dan-ungureanu

Demitizarea istoriei. Limitele demitizării.

În România, din 1990, cîștigătorii Revoluției rescriu istoria: o istorie sinceră și factuală a secolului XX în locul istoriei comuniste falsificate. Lucian Boia este protagonistul acestei demitizări. Printre zecile de cărți pe care le-a publicat, nici una despre istoria Bisericii ortodoxe din Muntenia și Moldova. Nici alți istorici n-au atins subiectul decît în treacăt. Istoria Bisericii ortodoxe române e tabu-ul ultim.

Fiindcă n-avem la îndemînă suficiente date pentru o istorie factuală a ortodoxiei în Muntenia și Moldova, ne vom abate atenția asupra ortodoxiei ruse: abundă documentele de epocă, pe care le putem considera drept fiabile. În plus, Rusia e o țară ortodoxă independentă, spre deosebire de Muntenia și Moldova, supuse unei ierarhii fanariote lacome. În cazul Țărilor Românești, istoricul poate arunca vina mai departe pe episcopii fanarioți străini, și nu pe defecte interne ale Bisericii pămîntene: în cazul Rusiei nu.

  Citește în continuare →

Mihai-Dan CÎRJAN – Ernst Nolte și imaginarul istoric al democrațiilor liberale (Partea I)

dan-cirjan-small

1. Un zombie istoriografic – totalitarismul și momentele sale

În ultimele decenii foarte rare sunt acele ocazii în care dreapta să fi pierdut vreo dezbatere ideologică. Iar ghinionul lui Ernst Nolte a fost acela de a fi amintit, analizat și discutat numai precum cel aflat de partea învinșilor în una din aceste rarisime situații: faimoasa Historikerstreit (Cearta Istoricilor) a Germaniei anilor optzeci. Firește, acest „ghinion” nu a împiedicat deloc o carieră confortabilă la Universitatea Freie; și nici nu a deranjat o bătrânețe pavoazată de premii și onoruri, de la premiul Gerhard Löwenthal la cel al fundației Konrad Adenauer. E greu, însă, să privești faima sa de mare perdant ca pe o simplificare nemeritată, ca pe o schematizare înșelătoare a unei traiectorii intelectuale altfel mult mai vaste și mult mai interesante. Munca de istoric a lui Nolte nu a fost niciodată răscolitoare intelectual, el însuși identificându-se fără îndoială cu silueta simplistă de luptător anti-comunist proiectată de-a lungul Historikerstreit: un anti-comunism ce nu de puține ori ducea, fără prea multe scuze sau regrete intense, în apologia fascismului. Așa cum își amintea cu nostalgie în 2003,1 primul său text (scris la vârsta de șapte ani chiar) era un mic tract anti-bolșevic. Iar de-a lungul următoarelor opt decenii Nolte nu a părut deloc să renunțe la acest anti-comunism născut în atmosfera turbulentă a Republicii de la Weimar, în care „ciocnirea de ideologii” pe care Nolte a vrut să o analizeze2 se întâmpla de multe ori pe stradă și nu doar în analize docte.

Fiind emblema uneia din puținele înfrângeri ideologice ale dreptei, moartea sa în luna august a dus la o avalanșă de necrologuri în presa de stânga și de centru-stânga: singurele spații culturale ce insistă să mai menționeze o stranie victorie a stângii dintr-un război cultural uitat al anilor optzeci. Astfel, comparația dintre nazism și comunism promovată de Nolte a apărut din nou în presă, la fel ca și teoria sa totalitară și straniile nuanțe revizioniste ale discursului său istoric. De la The Guardian3 la Jacobin4 sau blogul editurii Verso,5 un ton oarecum festiv a marcat decesul celui care în lumea academică a devenit un simbol al faux-pas­-ilor ideologice, al lui „nu așa!” pentru oricine ar vrea să atingă subiectul fascismului/comunismului în secolul douăzeci. Stângiști și mai ales liberali cu nuanțe de stânga și-au reamintit că Nolte nu avea dreptate și, forțând o ușă deja deschisă, au repetat pas cu pas toate argumentele pentru care fascismul sau comunismul nu trebuie privite în felul în care a făcut-o el. În acest entuziasm comemorativ, puține au fost articolele care să renunțe la aerul festiv sau la virulența tonului critic, îngăduindu-și să privească cu o oarecare doză de suspiciune presupusa „victorie” de stânga care a fost Historikerstreit.6 Căci, într-adevăr, dacă a fost o victorie, a fost o victorie care a contat extrem de puțin. Iar următoarele pagini vor încerca să descrie de ce această victorie a fost, din păcate, mult mai minoră decât ne-am fi așteptat.

Citește în continuare →