Deși face parte din aceeași lungă dezbatere despre raporturile materialismului marxist cu filozofia și științele particulare, textul Anei Katz – filozof al științei, lector, la acea vreme, și apoi conferențiar la Institutul Politehnic din București – e în schimb ceva mai greu integrabil într-un curent sau categorie ușor recognoscibile. Fragmentul reprodus aici din volumul ei din 1972, Dialectica în existență, ar putea fi citit și ca o revizitare puțin anacronică a unei problematici situabile în istoria filozofiei undeva în trecerea de la Kant la Hegel, de nu chiar Platon și Aristotel – problema existenței și cognoscibilității unei lumi obiective dincolo de sita categorială a cunoașterii omenești; după cum, prin pledoaria sa pentru obiectivitatea și anterioritatea ontologiei, ar putea fi citit și ca un premergător al „realismului speculativ” contemporan, cu critica și depășirea sa a criticismului și transcendentalismului kantian. La fel, textul ar putea fi citit, prin poziția sa, și ca o încercare de revenire întârziată la pozițiile din anii ʼ50, cu „ontologia științifică” în vechiul rol suprem al materialismului dialectic – poziție și tip de texte (rigide și schematice, în spiritul capitolului despre materialismul dialectic din Cursul scurt al lui Stalin) pe care însă fragmentul din Ana Katz le contrazice la fiecare pas prin densitatea sa efervescentă, aproape incontrolabilă, a teoretizării. În acest specific neîncadrabil, textul Anei Katz reflectă, poate, tensiunile ce grevează asupra încercărilor din acea perioadă de elaborare a unei ontologii marxiste – încercările de „ontologie a existenței sociale” ale lui Lukács sunt, în fond, practic contemporane –, așadar de articulare a unei „filozofii prime” a existenței după recunoașterea autonomiei și emancipării științelor și pierderea, implicit, a pretenției de legătură directă, dacă nu chiar privilegiată, a filozofiei cu realitatea socială și naturală în ansamblul ei. (AC)

*

(Fragment din volumul Dialectica în existență. Discurs ontologic, Editura Științifică, București, 1972, pp. 97-105)

Complexele interferențe ontice pe care materialismul dialectic marxist a reușit să le cuprindă organic într-o perspectivă monistă, corelând genetic zonele existenței unitare, se cer urmărite și în interferențele conceptelor sale ontologice, oarecum mai dificil de realizat datorită exigenței de a reproduce în expresia logică mișcarea și unitatea determinărilor opuse ale ariei semnificate de concept.

Sensurile variate, uneori împovărate de confuzii pe care le vehiculează termenii conceptuali fundamentali în diferite curente și în limbajul comun, fac însă imperios necesară încercarea de clarificare. Ne propunem să schițăm aici relația dintre primele concepte fundamentale, așa cum ne pare că se degajează prin sistematizare din scrierile clasice marxist-leniniste privite cu ochii contemporaneității, urmând să punem în discuție în alte paragrafe concepte susceptibile de a fi reconsiderate din perspectiva științifică actuală. Răspunsurile pe care intelectul, operând cu universalul abstract, nu le-a putut afla metafizicei întrebări „ce este existența ca existență?” ne avertizează că însăși întrebarea, pentru a putea căpăta răspuns, trebuie reformulată, după ce este disociată în elementele ei. Terenul reașezării ei rodnice este dubla perspectivă – unitară – a activității practic-spirituale: tehnicile și științele (praxis global), prin oglinda cărora gândirea reflexivă se proiectează (cu un coeficient minim de eroare) asupra existenței, trebuie s-o călăuzească; reflexia însăși face doar efortul de coordonare și reconstituire în concept a resorturilor constitutive fundamentale, atunci când existența însăși – dominată de activități eficiente – își produce din sine organizările, își „demonstrează” determinările. Conceptul se mulează la ele, cuprinzând unitatea celor opuse.

Solidar cu cunoașterile științifice ale activităților care transformă existența, conceptul le integrează și le dezvăluie semnificațiile reflexive: filozofia trebuie să vorbească limbajul ei, altul decât cel al științei, altul decât al artei sau cel al vieții cotidiene, rămânând solidară cu toate aceste limbaje – căci ea se adresează subiectului real în toate fibrele existenței lui: laolaltă sensibilitate, intelect, opțiune și voință de acțiune, modelate de colectivitate.

Înainte de a integra, gândirea reflexivă străbate cele două faze ale științei, cea descriptivă și cea explicativă, cele două nivele: disciplinar și interdisciplinar, care pregătesc totalizări; abia apoi trece la formularea răspunsului integrativ – la întrebarea „ce este existența?” – coordonând răspunsurile la întrebarea „cum este existența?”. Coordonate, ele ne arată ce este existența: proces, ființare, devenire autodeterminată, care elimină din jocul gândirii speculative începuturi absolute, necondiționate.

Posibilitatea unor răspunsuri demistificate la întrebări demistificate a constituit în trecut și vădește și în prezent, forța filozofiei marxiste a praxisului, care s-a aliat cu științele.

Conceptualizarea existenței – arie inepuizabilă a mișcării (interacțiunii) și a ordonării; structurată întâmplător-necesar, cauzal și legic; prin posibilități articulate mobil în durata sistemelor deja instituite, care în configurarea lor spațio-temporală adăpostesc probabilitatea stărilor viitoare – rămâne totuși dificilă în virtutea maximei deschideri care trebuie păstrată „ideii” existenței. Conceptul se cer astfel formulat încât să „închidă” în el polarizările fundamentale ale ființării: devenire (curgere) și statornicire (autodeterminare), diversificare și unitate, continuitate și discontinuitate, și totuși să rămână destul de deschis pentru a lăsa loc precizărilor succesive care se vor aduce determinărilor constitutive fundamentale. Aceste precizări interesează reflexia coordonatoare numai prin ceea ce prezintă ca invarianță, pe care se așează precizările despre variabile. De pe acum se poate aprecia că invarianții sunt de natura determinărilor probabiliste, ca atare omniprezente în existență, imprimând unitate autogenezei ei. Vom încerca, în capitolul următor, să scoatem în evidență faptele de cunoaștere care îndreptățesc în prezent această apreciere.

Polarizarea fundamentală a existenței-totalitate, conceptualizată ca devenire-autodeterminare, se desfășoară în procesul infinit care poate suprima părți ale totului (existența umană, de pildă, ar putea fi suprimată), dar nu se poate autosuprima; procesul însuși reconfigurează ceea ce a destructurat, se deschide, se închide, se redeschide în interiorul totalității fără hotare. Orizontul ei, cunoscut științelor, ne îndreptățește să considerăm în interiorul totalității deschise, o traiectorie fundamentală – lipsită de hiatusuri absolute, dar evoluând prin discontinuități și continuități:

despre ființarea naturii (anterioară subiectului, definită apoi de el ca realitate obiectivă, adică materialitate situată exterior subiectivității sale; de asemenea, definită ca realitate primar-materială spre a o distinge de anumite produse adăugate existenței de subiect, produsele proiectate de subiectivitate, dar obiectivate în sfera exterioară subiectivității).

înspre subiectivitatea ontic-secundă, derivată (apoi răsfrângându-se în reflexivitate) despre care știm că s-a în-ființat (prin spontane interacțiuni reflectorii „preconștiente”) și se dezvoltă – funcțional – ca graduală con-știință de sine și de lume a subiectului, numai solidar cu în-ființarea colectivității sociale; despre care, de asemenea, știm că, ființând funcțional și structural ca asimilare semnificativă a existenței, se obiectivează – în chipuri mereu noi – în lumea de obiecte (materiale și ideale) și relații instituite de om, într-o lume de configurări care posedă interacțiuni legice și funcționalitate proprii – deși configurările înseși sunt create de subiect. Ca atare, această lume, creată cu participarea subiectivității (lume de lucruri, lume sociale, lume de afecte și idei) rămâne (mereu și simultan) într-un fel subordonată demiurgului ei, parțial controlată de el, iar într-alt fel îl depășește prin propria-i mișcare, ca proces cu marjă de nedeterminare, sustrăgându-se unor predicții cu absolută certitudine. Gradele „de control” diferă, în lumea tehnicii de pildă, de gradele de control din lumea socială și din cea a spiritului. Dar decelarea acestei gradualități (care semnifică, pentru societate și spirit, grade de libertate) nu ne permite să instalăm în chip artificial autonomii sau hiatusuri totale.

În continuarea performanței începute de omenire, societatea socialistă – în măsură să creeze condițiile unui grad mai înalt de organizare și control al legilor vieții sociale, pe măsură ce știința descifrează corelațiile ei structural-funcționale – urmărește optimizarea gradelor de libertate accesibile omului prin colectivitate.

*

Prima corelare ce se impune pentru a determina procesualitatea într-un existent devenit (sistem în limbajul științei) își găsește expresia logică în conceptul „realitate”. El semnifică (chiar și cronologic), într-un prim grad de precizie, ființarea „acum și aici”, existență în act, în-ființată, care delimitează și leagă trecutul – depășit, desființat ca existență în act – de viitorul încă ne-înființat, care deocamdată este irealitate, posibilitate, posedând probabilitate. Ca atare realitatea înființată conține mișcarea posibilităților, posedă diacronie, deși cere – ca determinată ființare în act – punerea accentului pe sincronie.

Din perspectiva științelor – am zice, chiar din perspectiva unei teorii a sistemelor – realitate este orice alcătuire (sistem, ansamblu sincron de elemente și relații), ca stadiu instituit al procesualității, relativ la traiectoria devenirii. (Gradul în care îl aprofundăm, îl aproximăm, este indiferent aici). Într-un al doilea grad de precizie, care, fără a ignora traiectoria devenirii, depășește intenția impersonală a științei, realitatea se definește relativ la subiect; mai exact, prin „situarea” sistemului real față de subiectivitate, neignorând că „situarea” e operată de subiect (global).

Într-adevăr, acesta definește (prin ansamblul activităților practic-spirituale, prin „blocul cunoaștere-acțiune”, Gramsci) granița (relativă) care leagă și delimitează realitatea exterioară (dar nu „străină” lui) de realitatea interioară: eul, subiectivitatea, viața psihică; graniță și mai relativă, când subiectul distinge în sine subiectivitatea de corporalitate.

Subiectul descifrează și „situează” ca atare realitatea naturală, realitatea socială, culturală, își situează chiar subiectivitatea, când ea devine obiect pentru subiect.

Dincolo de subiectivitate, în afara ei, subiectul situează realitatea instituită (sau existența procesuală) determinată de el ca obiectivă, pe care conceptual o numim „materie”, în virtutea „abreviațiunii” (Engels) operate de gândirea coordonatoare care unifică în concept diversitatea existenților ființând exterior subiectivității. Când în definiția bine cunoscută, Lenin desemna realitatea obiectivă (existența obiectivă) el nu ignora realitatea subiectivă. Accentul era însă pus cu insistență în acel moment asupra aspectului impus de controversa cu idealismul subiectiv. Accentul pus pe anti-subiectivism nu înseamnă, desigur, ignorarea subiectivității. (Nu este locul să insistăm aici asupra importanței acordate de Lenin factorului subiectiv – ca psihologie a maselor, ca ideologie, conștiință teoretică partinică, decizie politică și organizatorică. Ne sunt la îndemână lucidele analize leniniste din operele anterioare și ulterioare revoluției, care avea să dea viață – obiectivată, cu legi proprii – proiectului acestui factor subiectiv, care este act (real) de semnificare, de implicare, de anticipare, de alegere, de decizie și de voință de acțiune).

Engels formulase conceptul din alt unghi – cu accent opus gândirii încă empiric-materialiste – în alt moment, cel al epocii sale. Cele două unghiuri, al lui Engels și al lui Lenin se completează, se racordează pe deplin: materialismul dialectic se delimitează – prin conceptul „materie” – atât de materialismul empiric cât și de idealism.

Conceptual, „materia” acoperă o arie ontică concret inepuizabilă de procese (începând cu cele naturale) desfășurate exterior subiectivității, acele procese care, chiar când apar cu participarea subiectivității¹ (ca viața socială, tehnica) evoluează autonom în virtutea propriilor lor interacțiuni sau legi (chiar dacă sunt reglabile și de către subiect, deci implică – în viața socială globală – subiectivitatea).

În această arie, conceptualizabilă, își au locul: substanța și câmpurile, cu caracteristicile lor spațio-temporale și energetice, particulele și galaxiile, celula și organismele, omul și societatea, inepuizabilele interacțiuni și relații ce se stabilesc între realități, de la relații „elementare” până la cele genetice și sociale – care alcătuiesc – toate – cadrul existențial al subiectului – cadru, deci, exterior subiectivității, care, însă, se află înăuntrul lui.

În concept, subiectul reproduce acest cadru existențial ca obiect inteligibil.

Așa conceptul „materie” desemnează realitatea (ființare procesuală în act) obiectivă, astfel situată de subiectul concret (prin operații globale) relativ la subiectivitatea sa (în formularea lui Lenin, această relație este implicată în forma „negativă”: „independent de”, în care accentul este pus pe anterioritatea și exterioritate).

Conceptele sunt, îndeobște, instrumentul teoriei filozofice; ca atare ele au funcție metodologică și semnificație teoretică. (De altfel, și elaborarea conceptelor implică metodă; conceptul este produsul ei și nucleu al teoriei în curs de elaborare, este chiar teoria în act). Conceptul „materie” nu constituie o excepție. Dimpotrivă, funcția sa metodologică dobândește o importanță teoretică deosebită, din cel puțin două motive:

a) în construcția concepției materialiste și dialectice conceptul „materie” asigură situarea centrată a zonelor interferente în perspectiva teoretică a monismului;

b) în raport cu alte poziții filozofice, conceptul „materie” are funcție delimitativă, de profil. El profilează materialismul dialectic și istoric, ca concepție integratoare, despre lume, chiar în raport cu materialismul anterior, încă naturalist și empiric întrucât lua în considerare doar manifestările sensibile, exterioare ale realității primare, fie manifestarea sa corpuscular-discretă², fie cea de continuitate substanțială. Depășind naturalismul, noul materialism³ și-a elaborat conceptul de profil, concept central (pe care nu aflăm în etapa anterioară) în jurul căruia monismul este realizat prin corelările metodei dialectice; așadar din perspectiva a două coordonate, materialismul și dialectica, ce determină soluțiile sale teoretice (în particular interpretarea existenței ca proces), materialismul marxist preia din reprezentările celui precedent ideea-fundament, și anume primordialitatea genetică a naturii față de conștiință, ceea ce implică, printre altele, ateismul și delimitarea de idealism, în oricare din nuanțele lui. Preluarea ideii-fundament este explicitată în „problema fundamentală”, iar soluțiile specific marxiste pivotează în jurul acesteia prin cea de-a doua coordonată, metoda.

Prin dubla sa funcție – teoretică și metodologică – acest concept rămâne un instrument orientativ și pentru dezvoltările de care este susceptibilă concepția dialectic-materialistă.

De altfel, dubla sa funcție nu poate fi trecută cu vederea dacă nu ignorăm că materialismul dialectic și istoric este în egală măsură teorie și metodă, o concepție care își păstrează deschiderea prin virtuțile euristice ale metodei.

________________________

1 Unei întrebări care s-ar putea pune, i-am răspunde că subiectivitatea părăsește aria vieții psihice numai obiectivându-se, printr-o modificare umană, prin activitate (fie de ex. vorbirea, fie opera de artă etc.) care se situează exterior subiectivității și se reîntoarce – ca obiect – către altă conștiință, care o asimilează și o re-azvârle în afară. Între aceste cicluri, cum remarcase Lenin, nu există opoziție absolută.

² Ecouri ale acestei forme a materialismului mai persist; ele sunt prezente, de pildă, în reismul lui T. Kotarbinski.

³ Nefamiliarizarea cu gândirea teoretică și conceptuală alimentează adeseori impresia că materialismul Marxist ar pivota în jurul reprezentării „cotidiene” a materiei sau al sensului „tradițional” dat materiei, depășit incontestabil de științe, dar care continuă să circule. Confuzia vehiculată de polisemie este adesea izvor de dificultăți, atât în dialogul cu alte curente cât și pentru opinia publică. Trebui însă remarcat că identificarea – fără temei – a vechii reprezentări despre materie cu sensul conceptual marxist a prilejuit deformări ale materialismului dialectic chiar din partea unor personalități avizate. De pildă, citim în La Philosophie contemporaine en Europe: conform doctrinei, „ontologic nu există decât materia”. Deși menționează sensul categorial al definiției leniniste a materiei, autorul, referindu-se la Engels, susține că termenul nu are pentru materialiștii dialectici alt sens decât cel curent în materialismul anterior. O serie de confuzii de ordin semantic alimentează, alături de adversități ideologice și politice, prezentarea în ansamblu deformată, chiar vulgarizată a marxismului de către autorul compendiului (29, pp. 56-62)..

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 81-83]