Notă liminară

Aceasta e a doua parte din „Approaching Anti-modernism”, introducerea (pp.1-43) la volumul Anti-modernism: Radical Revisions of Collective Identity, coord. Diana Mishkova, Marius Turda, Balázs Trencsényi (Budapesta-New York, CEU Press, 2014). Versiunea românească a introducerii, realizată de Ioana Șerban (și revăzută de mine), a apărut inițial, din inițiativa lui Luigi Bambulea, în revista Verso (nr. 2-3/2014 și 4-5/2015). Versiunea maghiară, realizată de Babarczy Eszter și Balázs Trencsényi, în Dénes Iván Zoltán, [coord.], A magyar történetíras kánonjai [Canonul istoriografiei maghiare], Budapesta, Ráció Kiadó, 2015, pp. 285-317. Prima parte a fost republicată în românește în Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 17-25.Volumul a fost realizat numai de cei trei amintiți mai sus, dar eu am contribuit la îndelungatul schimb intelectual care i-a dat naștere. Astfel că introducerea vorbește și în numele lor. Poate cândva o editură românească va traduce tot ciclul în care a apărut volumul menționat: Discourses of Collective Identity in Central and Southeastern Europe (1770-1945). Texts and Commentaries.

Sorin Antohi

*

Partea a II-a

Structura volumului

Cele patruzeci şi şase de texte incluse în această antologie oferă astfel multiple direcţii posibile de comparare şi contextualizare. Asta înseamnă şi că multe din textele prezentate aici ar putea fi plasate în secțiuni diferite, sau chiar în volume diferite. Am ales să structurăm materialul în funcţie de o combinaţie de principii tematice, regionale şi cronologice. Capitolele individuale reflectă astfel diferite „fețe” ale fenomenului, grupând împreună texte care au încercat să răspundă aceluiaşi aspect al crizei modernităţii politice, chiar dacă proveneau din contexte naţionale diferite. Selectând în fiecare capitol texte din momente istorice diferite (de la fin-de-siècle la al Doilea Război Mondial), am căutat și să semnalăm direcţii posibile ale acestor dezbateri, care adesea au presupus radicalizare dar, în unele cazuri, şi apariţia unor noi motive şi referinţe ideologice.

Cât despre cronologia textelor, ne-am concentrat pe perioada 1880-1945. Aceasta înseamnă cam două generaţii istorice, una ivindu-se la începutul secolului şi una în perioada interbelică, dar în acest interval larg au mai existat şi alte grupuri mai mici care s-au construit ca proiecte generaţionale separate, ceea ce este desigur legat de accentul puternic pus pe tropul generaţional. Astfel, de exemplu, în perioada interbelică se pot găsi cel puţin trei grupuri diferite cu experienţe şi orizonturi de aşteptare extrem de divergente: cei care s-au maturizat în timpul Marelui Război și imediat după el, adesea optând pentru o formă oarecare de naţionalism etnic; generaţia anti-politică de la sfârșitul anilor ʼ20, care s-a politizat în anii ʼ30; şi ultimul grup, apărut în contextul celor două ideologii extreme, stalinismul şi nazismul, la sfârşitul anilor ʼ30.

În acest sens, primul capitol conţine texte care sunt caracteristice pentru faza timpurie a discursului antimodernist, de obicei legate de ascensiunea etno-naţionalismului radical şi de cotitura naţionalistă a conservatorismului din regiune. Pe când cele mai multe texte din acest capitol provin de dinainte de 1918, intenţionăm și să semnalăm importante linii de continuitate, şi astfel am inclus un număr de texte din perioada interbelică care încercau să reconsidere aceste paradigme în noul context geopolitic şi ideologic.

Al doilea capitol se concentrează asupra perioadei de după Primul Război Mondial, care a fost marcată de un sentiment de dezorientare şi profundă discontinuitate în raport deceniile de dinaintea războiului. Aceasta a creat spaţiu pentru modalităţi de mobilizare politică precum ideologiile generaţionale, plasând credinţa şi radicalismul generalizat al tineretului în opoziție cu scepticismul, neputinţa şi senilitatea generaţiei mai vârstnice. Toate acestea au culminat în contextul crizei economice mondiale, când eşecul total al credinţei în dezvoltarea liniară a subminat cele două elemente centrale ale modernităţii politice aşa cum fuseseră ele construite la începutul secolului: un sistem politic bazat pe democraţie reprezentativă şi liberalism economic.

Capitolul al treilea prezintă texte care au căutat să ofere o ieşire din această criză spirituală şi instituţională oferind o soluţie caracteristic antimodernistă, aceea de a redefini caracterul național, o noţiune deja centrală în sistemele ideologice romantic şi pozitivist-modernist, în termeni noi, metafizici. În spiritul prăbușirii istoricităţii liniare, cei mai mulţi autori ai acestui curent se concentrează pe anumite trăsături arhaice (colectivism, ritualism, cultul forţei fizice) care au dobândit şi calităţi supra-istorice, în contrast cu trăsăturile legate de instituţiile politice şi sociabilitatea moderne (precum individualismul, legalismul, spiritul mercantil), care au ajuns să fie respinse expeditiv drept simptome ale decadenţei.

În al patrulea capitol am inclus un grupaj de texte care au încercat să repoziţioneze conservatorismul în contextul interbelic, când a devenit evident că reflexele anterioare de a conserva continuitatea organică cu trecutul erau disfuncţionale. Cei mai mulți dintre acești autori şi texte erau critici la adresa modernismului, deşi în multe sensuri aveau și referinţe intelectuale moderne, precum instrumentele istoriografiei critice folosite pentru deconstruirea narațiunilor naţionale romantice. Fapt important, această căutare a unui nou înţeles al conservatorismului a implicat şi o relaţie complexă cu construcțiile ideologice totalitare din anii ʼ30. În timp ce unii revoluţionari conservatori au îmbrăţişat până la urmă crezul totalitar, mulţi alţii au făcut în realitate o distincţie între modelul organicist-corporatist-elitist pe care-l propagau, care încă mai păstra o anumită distincţie între privat şi public, şi ideologia fascistă completă, pe care tindeau s-o respingă drept demagogie vulgară având ca țintă Lumpenproletariat-ul.

În final, prezentăm un grupaj de texte care proslăveau tocmai o astfel de revoluţie fascistă drept soluţie pentru presanta criză politică şi identitară a comunităţii lor naţionale. Există un corpus relativ mare de asemenea texte, fiindcă cele mai multe ţări din regiune au dat naştere şi la mişcări indigene fasciste ori parafasciste, și, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la regimuri colaboraţioniste care se legitimau prin inventarea unui nou discurs despre identitatea colectivă, alături de o narațiune istorică reinterpretată. Deoarece nu ar fi fost posibil să prezentăm texte provenite din toate aceste contexte naţionale şi subculturi politico-ideologice, am hotărât să scoatem în prim-plan o parte dintre ele, care ar putea reprezenta principalele tipuri de gândire pro-totalitară din regiune şi care, deasemeni, sunt mai puţin convenţionale în agenda lor ideologică decât curentul principal, mai curând direct şi imitativ, al publicațiilor de extremă dreaptă.

În urma prăbușirii acestor regimuri şi mişcări în ultima fază a celui de-al Doilea Război Mondial, mulţi dintre autorii asociaţi lor au fost şterşi din canoanele lor naţionale după 1945, în timp ce în cazul altora, aspectele antimoderniste ale lucrărilor lor au fost minimalizate. Cu toate acestea, considerăm că este imposibil să înţelegem aceste culturi fără să luăm în serios aceste discursuri, cu atât mai mult cu cât tocmai în perioada interbelică majoritatea culturilor central- și sud-est-europene au atins o densitate critică a instituţiilor culturale şi media (reviste, asociaţii, radio etc.) şi, totodată, o sincronizare cu dezvoltările intelectuale occidentale, chiar dacă asta a implicat şi respingerea evaluării culturii şi societăţii locale potrivit modelelor occidentale. Tocmai datorită acestei paradoxale europenizări, care a coincis cu respingerea normativităţii Europei, moştenirea acestor discursuri continuă să fie prezentă în culturile politice din regiune.

În scopul de a crea o bază comună pentru analiza textelor selectate, fiecare „voce” are o structură similară. Prima secţiune include datele bibliografice conţinând limba în care textul a fost scris, autorul său şi editura; aceasta e completată cu succinte informaţii despre autor, cum ar fi locul în care s-a născut şi a murit, o biografie concisă şi principalele lucrări. A doua secţiune conţine o scurtă contextualizare a textului, descriind contextul său politic şi social, precum şi mediul intelectual din care provine. Urmează o analiză textuală, o descriere a tendinţelor ideologice şi a influenţei istorice şi a funcţiei sale în canonul respectiv. Toate acestea sunt urmate de textele traduse. Acolo unde a fost posibil, le-am publicat în întregime, dar în multe cazuri lungimea lor ar depăşi dimensiunile volumului de față, astfel că ne-am străduit să prezentăm cele mai caracteristice extrase.

Prima etapă – conservatorismul radical şi naţionalismul integral

În majoritatea canoanelor istoriografice din Europa Centrală şi de Sud-Est, cu excepţia parțială a celui austriac, ascensiunea discursurilor politice şi a mişcărilor critice la adresa „modernităţii occidentale” este de obicei legată de consecinţele rupturii seismice geopolitice din 1918. În consecință, începutul secolului este de regulă descris ca o perioadă de modernizare şi occidentalizare fervente, iar memoria istorică, în unele cazuri, chiar a transformat această perioadă într-un fel de „epocă de aur pierdută”.

Totuşi, dintr-o perspectivă mai de longue durée, putem identifica o anumită pre-istorie a exploziei interbelice a viziunilor antimoderniste. În contextul european, principalul punct de plecare este de regulă considerat a fi reacţia conservatoare la Revoluţia Franceză. Fără îndoială, în Europa Central-Estică şi de Sud-Est, cu greu putem găsi o tradiţie conservatoare contra-revoluţionară consistentă comparabilă cu de Maistre, de Bonald sau Donoso Cortés (deşi existau cazuri individuale care ar putea fi plasate în acest context, precum „apologia Ortodoxiei” făcută de românul Alexandru Sturdza). În acelaşi timp, putem descoperi anumite elemente în tradiţiile ideologice romantice şi post-romantice locale care erau foarte critice față de importul nechibzuit al practicilor instituționale occidentale promovat de naționaliștii liberali standard. Mai mult decât atât, apariţia unui nou discurs radical despre identitate la începutul secolului a fost intim legată de intersecţia discursurilor estetice şi politice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care legau problema decadenţei de apariţia societăţii de masă şi căutau o nouă formulă a regenerării colective.

Este important să accentuăm că unul dintre cei mai importanţi catalizatori ai discursului politic antimodernist din regiune a fost apariția participării politice de masă în societăţi lipsite de sisteme democratic consolidate, suficient de puternice pentru a face față presiunilor şi amplitudinii politicii de masă. Acest lucru a condus la o dublă nemulţumire – ascensiunea unei stări de spirit anti-democratice elitiste care condamna „importul” de instituţii democratice pentru disfuncţiile politice şi culturale ale societăţii moderne, şi totodată apariţia unor mişcări politice populiste care căutau să agite păturile sociale defavorizate pentru a le obţine sprijinul printr-o retorică anti-elitistă şi anti-instituţionalistă. În timp ce aceste două poziţii ideologice erau în multe privințe opuse la suprafață, ele coincideau prin faptul că declarau modernitatea politică „străină” sufletului naţional, integrând astfel elemente antimoderniste.

Un alt factor-cheie a fost supra-agitaţia endemică din întreaga regiune în jurul problemei naţionale „nerezolvate”. În timp ce naţionalismul în versiunea sa liberală de la mijlocul secolului al XIX-lea era o ideologie modernistă par excellence, ascensiunea naţionalismului integral la sfârşitul secolului al XIX-lea, care percepea relaţia dintre comunităţile naţionale una în termenii unui „joc cu sumă nulă”, a adăugat şi dilema alegerii între practici democratice şi îndeplinirea programului naţional. Instanţe de tranziție ale acestui fel de nou naţionalism pot fi găsite în regiune încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Un exemplu paradigmatic de naţionalism etno-cultural radical este discursul politicianului sârb Nikola Pašić, care a reuşit să reorienteze tradiţia ideologică a radicalismului sârb – la origini, o critică de stânga a liberalismului naţional – către etno-protecţionism, creând unul dintre primele partide de masă moderne din regiune, care a ajuns să domine câmpul politic în special după uciderea Regelui Alexandru şi revenirea dinastiei Karađorđević la tron în 1903.¹

Acestea ar putea fi corelate şi cu ascensiunea naţionalismului etnic modern în contextul austriac, descris memorabil de Carl Schorske ca o „politică într-o nouă cheie”². Un caz tipic este discursul politic al figurii-cheie a mişcării austriece pan-germane, Georg von Schönerer, care a început ca liberal radical şi până la urmă a devenit purtătorul de cuvânt al unei ideologii politice etno-naţionaliste bazate pe rasism, care poate fi considerată şi una dintre cele mai importante forme precursoare ale naţional-socialismului.

În acest sens, o nouă formă de naţionalism, accentuând caracteristicile unice, înnăscute, ale comunităţilor naţionale, a apărut la începutul secolului al XX-lea în toată Europa, şi s-a remarcat în particular în Europa Central-Estică şi de Sud-Est, unde sistemele etno-lingvistice şi statale se suprapuneau rareori.³ Fapt important, naţionalismul integral de la începutul secolului a avut puternice componente moderniste, după cum poate fi văzut în cazul Iugoslaviei de dinainte de 1918, care combina elemente ale unei ideologii colectiviste palingenetice cu o viziune supra-etnică a comunităţii naţionale şi cu modernismul cultural. Aceasta se poate vedea în scrierile lui Jovan Skerlić, o figură-cheie a criticii literare şi gândirii cultural-politice sârbe moderne. Dar în unele dintre lucrările provenite din acest mediu putem vedea apariţia unei modalităţi mult mai radicale, în care aspectul supra-etnic (care neagă diferenţa dintre diversele popoare sud-slave) se transformă într-un fel de unitarism rasial, iar viziunea culturală modernistă este înlocuită de un puternic sentiment anti-urban, condamnând oraşul străin de specificitatea naţională proiectată. Acest lucru poate fi văzut în pasionantul eseu al croatului Vladimir Čerina, care şi-a imaginat o palingeneză naţională iugoslavă pe baza unor trăsături arhaice idealizate, în timp ce respingea cu totul chipul contemporan al culturii urbane croate. Elemente similare pot fi găsite în textele scriitorului populist maghiar Dezső Szabó, care opunea „satul necorupt” „oraşului decadent” şi avea în vedere o regenerare naţională, dar şi central-est-europeană regională, pe baza deplasării accentului politic şi cultural către ţărănime.

În timp ce înainte de 1918, în anumite contexte, naţionalismul integral mai putea fi corelat cu unele elemente de liberalism sau chiar de stângism, tendinţa a fost evident către o fuziune a conservatorismului cu naţionalismul, pentru a da naştere unui nou tip de „conservatorism naţional”. În acest context, criticile conservatoare ale uniformităţii culturale şi ale emancipării politice determinate de modernitatea liberală la începutul secolului sunt esenţiale pentru o înţelegere a surselor intelectuale ale mitului renaşterii naţionale sau al regenerării pe care intelectualii central-est-europeni l-au plasat în centrul proiectelor lor revoluţionare de remodelare a comunităţii naţionale în perioada interbelică.⁴

Ca şi formele anterioare de naţionalism, naţionalismul integral a fost tot un fenomen preponderent transnaţional. Diseminarea acestei forme de naţionalism la începutul secolului al XX-lea poate fi urmărită într-o gamă largă de surse europene. Un punct important de referinţă a fost teoria rasială care a devenit extrem de populară în toată Europa la începutul secolului, reprezentată cel mai proeminent de Houston Stewart Chamberlain.⁵ O altă sursă importantă de inspiraţie a fost Action Française, care de asemenea a combinat anumite trăsături stilistice moderniste cu un discurs politic etnicist şi cu un accept pe catolicism – nu atât pe crezul religios, cât mai ales pe instituţia socială ierarhică.⁶ Au mai existat şi alte surse intelectuale, mai puţin răspândite, cum ar fi naţionalismul radical italian (Enrico Corradini), paradigma geo-politică emergentă (Halford Mackinder, Rudolf Kjellén) sau, în culturile ortodoxe, continuarea gândirii ruseşti slavofile care a contopit esenţialismul etno-cultural cu un accent pe Ortodoxia răsăriteană.

Scriitori politici proeminenți din acea perioadă, precum românii Aurel C. Popovici şi Nicolae Iorga, grecul Ion Dragoumis, sau polonezul Roman Dmowski, îşi legau programul naţionalist de problema regenerării rasiale. Ei au conceput o matrice ideologică pentru ideologiile radicale naţionaliste care au ajuns să domine Europa Central-Estică şi de Sud-Est după Primul Război Mondial. Contribuţia lor a fost decisivă pentru transformarea naţionalismului radical dintr-o subcultură marginală într-un model ideologic capabil să galvanizeze o mişcare de masă. Nu este cu totul întâmplător faptul că atât Dmowski, cât şi Iorga, foloseau „democraţia naţională” drept concept-cheie: el presupunea o încercare de a controla anumite aspecte ale tehnicilor de mobilizare din politica de masă, şi în acelaşi timp de a respinge modelele supra-naţionale ale celorlalți rivali ideologici pe terenul politicii de masă, socialismul „internaţionalist” şi liberalismul „plutocratic”.⁷

Ascensiunea naţionalismului integral a coincis şi cu o schimbare în relaţia naţionalismului cu religia. În timp ce a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată de o ciocnire a naţionalismului cu ierarhiile Bisericii care, atât în Vatican, cât şi la Constantinopol, au încercat să sfideze mobilizarea naţională, începutul secolului a fost martor al naţionalizării religiei, deschizând drum catolicismului şi ortodoxismului politic care au ajuns să domine perioada interbelică. Elemente ale acestei naţionalizări pot fi găsite în retorica politică creştin-socială austriacă, dar şi în referințele lui Pašić la Ortodoxie ca aspect central al proiectului politic sârb.

Presiunea acestui discurs a fost atât de puternică, încât chiar şi Dmowski, indiferent religios, a cărui viziune era determinată de pozitivism, a incorporat referințe la catolicismul polonez când şi-a conceput programul de mobilizare politică. Acest lucru a condus la contopirea treptată a taberei ideologice naţional-democrate cu o parte considerabilă a clerului, dând naştere unei ideologii „naţional-creştine”, bazată pe fuziunea simbolismului religios cu cel naţionalist, condimentate cu un viguros anti-semitism.⁸ Acest discurs a măturat generaţia anterioară de conservatori catolici şi ortodocşi, care erau suspicioşi faţă de naţionalism ca ideologie seculară cu legături puternice cu liberalismul necurat. Dilema relaţiei dintre religie şi naţionalism poate fi găsită şi în contextul otoman târziu. Textul inclus în antologia noastră, de Babanzâde Ahmed Naim, este un argument puternic în favoarea respingerii naţionalismului pan-turcic şi a rămânerii în cadrul teologiei politice islamice ca sistem normativ de identificare. Alţi gânditori, însă, precum Mehmed Akif, au optat pentru o poziţie mai integratoare, căutând să convertească islamul într-o componentă-cheie a identităţii naţionale turce.

Trecând la perioada interbelică, am ales mai multe discursuri etno-naţionaliste care să exemplifice continuitatea cu atmosfera ideologică de dinainte de 1918. În mod semnificativ, în ciuda legăturilor evidente, ar trebui să distingem între naţionalismul integral de la începutul secolului şi naţionalismul mai radical omogenizant care a ajuns să domine regiunea în anii ʼ30. Majoritatea ideilor etno-protecţioniste de dinainte de 1918 au fost formulate în contextul statelor multietnice: astfel, de exemplu, discursul rasial al lui Popovici era încă legat de planul unei reorganizări federale a monarhiei habsburgice.⁹ În cazurile unde statul afirmat după 1918 a rămas programatic multietnic (Regatul SHS şi Cehoslovacia), această legătură dintre etno-protecţionism şi (con)federalism sau autonomism drept contra-proiect în raport cu noul stat centralizat rămânea încă o posibilitate. Acest lucru este confirmat de discursul lui Jozef  Tiso, noul lider al Partidului Poporului Slovac, care a încercat să adapteze tiparele deja existente ale mobilizării naţionale slovace, cu rădăcini în discursurile despre identitatea etno-lingvistică şi religioasă, la noua situaţie politică de după crearea Cehoslovaciei.¹⁰

Crize de orientare

Atât pentru învingători, cât şi pentru învinşi, 1918 a însemnat o profundă linie de demarcaţie, punând sub semnul întrebării relevanţa majorităţii tradiţiilor ideologice şi mişcărilor politice care au dominat regiunea înainte de Marele Război. În consecință, discursurile care exprimau o critică a modernităţii politice înglobau şi un număr de elemente noi. În mod semnificativ, a existat şi un canon european al „literaturii crizei”, conţinând autori altminteri mai curând divergenţi din punct de vedere politic precum Miguel de Unamuno, José Ortega y Gasset, Oswald Spengler, Johann Huizinga şi Julien Benda. Un text paradigmatic care exprimă decesul violent şi cataclismic al vechii ordini a lumii, nu cu mult înainte percepută drept cvasi-eternă, este Die letzten Tage der Menschheit de Karl Kraus, care a transformat falimentul lumii locale a autorului, monarhia habsburgică, într-un eveniment apocaliptic. Kraus este extrem de greu de clasificat politic: foiletoanele sale combinau elemente liberale şi conservatoare, iar el era prea individualist pentru a adera la vreo ideologie de partid. Chiar dacă stilul său intelectual îşi avea rădăcinile în curentele moderniste din Viena fin-de-siècle, această lucrare poate fi citită şi ca anunț al falimentului modernităţii burgheze și o sugestie a apropierii unei noi ere de distrugeri radicale.

În timp ce pentru vienezul Kraus colapsul monarhiei multinaţionale avea dimensiuni apocaliptice, pentru unii membrii ai elitelor din regiune întemeierea statelor naţionale după război a determinat împlinirea unor aspiraţii naţionale vechi de secole. Totuși, această stare de spirit optimistă nu a durat mult. Un text paradigmatic în acest sens este dat de gânditorul şi artistul polonez Witkacy (Stanisław Ignacy Witkiewicz), care a oferit o deconstrucție nemiloasă a tradiţiei naţionale poloneze şi a imaginat un faliment complet al civilizaţiei burgheze moderne. Tonul său apocaliptic a rezonat în mod clar cu cel al lui Kraus. Textul lui Witkacy este semnificativ și pentru profunda ambiguitate a avangardismului în perioada interbelică – chiar dacă autorii avangardişti sunt de obicei consideraţi arhimodernişti, discursul lor avea puternice implicaţii antimoderniste în ceea ce priveşte declararea unei rupturi radicale în continuitatea istorică şi respingerea violentă a tradiţiei liberale burgheze în favoarea unei noi colectivităţi.

Date fiind experienţele traumatice din regiune din timpul Marelui Război şi de după acesta, nu este surprinzător faptul că, în perioada interbelică, genul „literaturii crizei” a devenit unul dintre cele mai caracteristice medii ale exprimării auto-reflexive pentru intelectualii din Europa Centrală şi de Sud-Est. Pierderea încrederii în sine şi sentimentul crescând al crizei prezente în nucleul european occidental, pe care aceste elite intelectuale doreau cu atâta ardoare să-l urmeze în tot „lungul secol al XIX-lea”, a catalizat astfel un discurs specific local despre agonia civilizaţiei occidentale ca „şansă” pentru non-occidentali de a-şi subverti poziţia subordonată. Toate acestea au fost elocvent exprimate într-o suită de articole din anii ʼ30 de către ideologul-cheie al „tinerei generaţii” din Romania, Mircea Eliade, care a interpretat criza europeană drept o trecere de la o cultură istoristă bazată pe o viziune liniară a dezvoltării şi un accent special pe Evul Mediu şi pe Renaştere către o configurație anti-istoristă care valorifica arhaismul preistoric şi cultura ţărănească atemporală.¹¹

Căutarea unor modalităţi alternative a condus totodată către o re-evaluare a Orientului în multe contexte (atât ca spaţiu spiritual, în cazul ortodoxismului politic, cât şi într-un sens geopolitic, ca în cazul pan-turcismului şi turanismului). În timp ce textele intelectualului republican turc Ahmet Hamdi Tanpınar erau departe de a respinge Occidentul în favoarea unui Orient mistic, schimbarea de direcţie de la normativitatea modelului occidental este vizibilă şi în cazul său, deoarece în textele sale de mai târziu el a încercat să creeze o nouă sinteză a modernităţii proiectului statului turc şi a trecutului otoman cu componente spirituale islamice.

Fapt interesant, criza modernităţii a putut să implice şi o cotitură către cele două modele genealogic legate de tradiţia occidentală dar care au ajuns să fie percepute ca trecând dincolo de aceasta: Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Acest lucru indică şi faptul că „discursul crizei” nu avea neapărat implicaţii de extremă dreaptă – şi că alte opţiuni, cum ar fi un tehnocratism anti-politic sau o opţiune ideologică pro-comunistă, au fost şi ele prezente (şi în unele cazuri, în special înainte de 1933, exista chiar şi o anume permeabilitate între poziţiile de dreapta şi de stânga, ele împărtăşind o repulsie comună faţă de politica instituţională). Acest lucru este evidenţiat de textele sociologului bulgar Ivan Hadzhiyski, ale cărui interpretări de stânga ale crizei modernităţii burgheze au incorporat şi o seamă de elemente ce pot fi considerate antimoderniste. Aici, principalul factor este un context ideologic specific, deoarece el a concurat cu ontologiile naţionale de dreapta dominante, care căutau să catalizeze o renaştere naţională prin revenirea la tradiţiile arhaice comunitare. În modelul lui Hadzhiyski, progresul către socialism poate fi privit şi ca o întoarcere la colectivismul organic „la un nivel mai înalt”. Mai mult decât atât, el a apelat la doctrina leninistă extrem de ambiguă a unei elite revoluţionare care poate efectua transformarea politică, reprezentând interesele obiective ale majorităţii chiar dacă ea nu se identifica în mod subiectiv cu ţelurile revoluţionare.

În plus, aşa cum arată cazul ungurului Mihály Babits, discursul antimodernist al crizei poate prelua conotații anti-totalitare, descriind fascismul şi comunismul ca fenomene bazate pe particularism naţional sau de clasă, caracteristice societăţii de masă şi deci formând o parte a modernităţii politice. Împotriva acestei ameninţări totalitare, anumiţi autori au încercat să revină la stadii mai timpurii ale dezvoltării europene marcate de universalism (în cazul lui Babits, acest lucru a implicat o paradigmă umanistă creştină şi o conştiinţă naţională premodernă supra-etnică, pe care el o socotea mai umană şi mai permisivă decât ideologiile exclusiviste ale „modernităţii înalte”). Putem găsi consideraţii similare în dialogul scris de Leopold Andrian, un suporter al proiectului corporatist creştin austriac şi un oponent al Anschluss-ului la Germania nazistă. Contrastând poziţia pro-totalitară orientată mai tehnologic a „ofiţerului Heimwehr” şi viziunea conservatoare mai tradiţionalistă a „Poetului”, el pare să încline către a doua şi deci să adere la o identitate austriacă înrădăcinată în tradiţiile spirituale premoderne mai curând decât în etno-naţionalismul modern.

O altă faţă a acestui discurs al crizei, prezentă şi în dialogul lui Andrian, a fost impasul transmisiei inter-generaţionale, care a fost accentuat ca urmare a diferenţelor fundamentale dintre generaţiile de dinainte de război, din timpul acestuia şi de după el, și a catalizat ascensiunea ideologiilor generaţionale ca parte a mobilizării politice. Bineînţeles, acest trop în sine nu era deloc nou; Romantismul naţional şi începutul secolului au fost şi ele martori ai unor mişcări importante bazate pe accentuarea tinereții ca bază a identificării politice. Pentru a menţiona doar câteva, Giovine Europa şi versiunile sale locale, naţionaliștii liberali ca Tinerii Cehi şi Tinerii Sloveni, precum şi Omladina sârbă, Junimea moderat conservatoare din România, diversele curente moderniste precum Tânăra Polonie, sau naţionalismul modernist al Tinerilor Turci pot fi citate ca modele ideologice în care mobilizarea politică era corelată cu instrumentalizarea tineretului; chiar şi aşa, în acest sens, perioada interbelică poate fi totuși considerată un moment istoric particular datorită politizării conflictului generaţional.

Departe de a fi un fenomen regional, întreaga Europă a asistat la ascensiunea unor asemenea „ideologii generaţionale” în perioada interbelică, concentrate pe Weltanschauung-ul „tinerei generaţii”. Acest fapt indica o profundă criză de identitate după război şi răsturnările politice şi economice ulterioare, care contestau tiparele tradiţionale de interacţiune socială. Protagoniştii ideologiilor generaţionale au căutat să creeze un spaţiu discursiv pentru o potenţială „nouă elită”, respingând normativitatea tradiţiilor şi ierarhiilor clasice, adesea făcând din această respingere baza mobilizării politice. În timp ce, în general, aceşti ideologi respingeau moştenirea naţionalist-liberală a secolului al XIX-lea, ei se întorceau adesea la construcțiile mai radicale ale identităţii cu rădăcini în Romantism, punând în opoziție masele „nesimțitoare” cu „minoritatea creativă” care păstra spiritul naţional. Un caz tipic este discursul „tinerei generaţii” din România aşa cum a fost articulat de protagoniştii săi precum Eliade, Constantin Noica sau Mircea Vulcănescu.

Anti-istorismul şi ontologizarea naţiunii

Atmosfera generală de criză politică, economică şi culturală a subminat narațiunea istorică evoluţionist-progresistă caracteristică secolului al XIX-lea, şi a condus la afirmarea unor modele noi, ciclic-organiciste, revalorizând rolul istoric al geniului creativ şi al forţelor iraţionale. Acest fenomen a fost însoțit de accentuarea calităţilor inerente ale naţiunii. În timp ce teoriile sociale moderniste insistau de obicei că trăsăturile de caracter principale ale naţiunii erau constituite istoric ca reacţii la experienţe colective particulare, caracterologiile antimoderniste tindeau să evidenţieze anumite trăsături „originare” care au precedat şi într-o anumită măsură chiar au determinat dezvoltarea istorică. Contextul politic ale acestor interpretări caracterologice era încercarea de a defini misiunea respectivului stat-naţiune. Autorii de acest gen se ocupau de identificarea caracteristicilor mentale şi psihice specifice ale naţiunii pentru a legitima proiectul naţional, consolidând ierarhia simbolică în care naţiunea în cauză era descrisă ca fiind destinată să guverneze spaţiul naţional preconizat, care de regulă conţinea considerabile grupuri etnice străine.

În timp ce discursuri de legitimare similare accentuau în secolul al XIX-lea continuitatea istorică, perspectiva antimodernistă tindea către construcții metafizice, legând existenţa respectivei naţiuni cu însăşi esenţa Fiinţei. În vreme ce radicalismul acestor afirmații şi limbajul idiosincratic erau noi, genul metafizicii naţionale provenea într-o anumită măsură din încercările anterioare de a indigeniza filozofia. Dacă idei despre „tiparele naţionale de gândire” fuseseră identificate şi de folcloriştii romantici, receptarea combinată a diverselor curente de etno-psihologie (Völkerpsychologie) şi morfologie culturală (Kulturmorphologie) la începutul secolului a modificat întregul spaţiu discursiv.

Caracterologiile naţionale apărute din această configuraţie au avut la început o puternică tendință inductivă – adunând dovezi empirice din diferite discipline şi căutând să cartografieze modul în care gândeşte cu adevărat naţiunea. Totuşi, perioada interbelică a fost dominată de o abordare mai deductivă: în loc să înregistreze manifestările istorice, etnografice şi socio-culturale ale spiritului naţional, aceşti autori au căutat să naţionalizeze înseşi categoriile gândirii – spaţiul, timpul, destinul, comunitatea. Un caz de tranziţie este lucrarea lui Ion Dragoumis despre Civilizaţia elenă (1914), care încerca să redefinească relaţia proiectului naţional grec cu întreaga tradiţie a elenismului şi să proiecteze în viitor o nouă civilizaţie elenă, un fel de religie naţională, eliberându-i pe greci de tutela Marilor Puteri europene. O afirmare similară a civilizaţiei naţionale s-a aflat în centrul Discursului despre Austria al lui Anton Wildgans, care în contextul polemicii despre viabilitatea unui proiect al statului austriac susținea caracterul specific al lui homo austriacus, german la origini dar dezvoltând un tip socio-cultural particular.

În ansamblu, perioada interbelică a adus o radicalizare considerabilă a acestui discurs. Cele mai paradigmatice două construcții ideologice de acest fel aparţin probabil românului Lucian Blaga şi bulgarului Naiden Șeitanov. Nu numai că ei au conceput o imagine neconvenţională care lega trăsături arhaice de comunitatea naţională reală; totodată, ambii au dezvoltat un limbaj poetic deosebit de idiosincratic. Blaga s-a inspirat din estetica expresionismului, neo-kantianism şi Geistesgeschichte, Șeitanov din simbolism, folclor şi tradiţia lingvistică romantică. Amândoi au folosit aceste elemente pentru a legitima proiectul geopolitic al respectivelor lor state-naţiuni: construcția lui Blaga, spaţiul ondulatoriu, a reprezentat Transilvania ca nucleu al existenţei româneşti, în timp ce „titanismul balcano-bulgar” al lui Șeitanov era menit să consolideze pretenţiile teritoriale bulgare îndreptate împotriva altor ţări sud-est europene.

Radicalizarea acestui discurs caracterologic în anumite cazuri a condus la respingerea totală a dezvoltării istorice. Blaga a pus în antiteză existenţa anistorică a mediului ţărănesc românesc cu istoricitatea civilizaţiei occidentale, în timp ce Șeitanov a căutat să creeze o mitologie naţională care să incorporeze evenimentele istorice într-un cadru care lega trecutul, prezentul şi viitorul prin analogii simbolice. Totuşi, nu toate culturile au optat pentru asemenea modalităţi anistorice. De exemplu, scriitorul şi gânditorul politic populist maghiar László Németh încă formula o viziune istorică, deşi era un fel de contra-istorie, respingând narațiunea obişnuită a apariţiei culturii și statului naționale moderne şi propunând o „tradiţie alternativă” a autenticităţii naţionale, care în opinia lui fusese abandonată de constructorii naţiunii din secolul al XIX-lea, care urmau orbeşte modelele occidentale.¹²

Un curent specific din perioada interbelică a legat un discurs naţional esenţialist de anumite tradiţii religioase. Efortul de a crea o fuziune între aceste două sfere putea veni din două direcţii: clerul, care căuta să naţionalizeze tradiţia religioasă şi sistemul său instituţional, şi intelectualii neo-tradiţionalişti, care doreau să „sacralizeze” naţiunea. Unul dintre cele mai interesante cazuri a fost fuziunea naţionalismului cu ortodoxismul în lucrările episcopului sârb Nikolaj Velimirović. Influenţat de curentele teologice moderniste din Europa Occidentală de la începutul secolului, după 1918 el s-a afirmat ca o figură-cheie a taberei ideologice neo-tradiţionaliste, relansând topoi ideologici premoderni precum „naţiunea aleasă” pentru a consolida relaţia dintre comunitatea naţională şi cea bisericească.

Provenind dintr-o tradiţie religioasă şi politică diferită, intelectualul catolic ceh Jaroslav Durych a dezvoltat la rândul său un discurs identitar specific. El a fost un oponent vehement al proiectului liberal-democratic marsarykian, şi uneori chiar i-a lăudat pe comunişti pentru opoziţia lor faţă de linia ideologică dominantă a regimului. În scrierile sale a încercat să creeze un canon cultural alternativ care accentua spiritualitatea catolică, eroismul medieval, splendoarea barocă şi iraţionalismul împotriva cultului husitismului, a raţionalismului şi a modernismului ce caracterizau curentul general ideologic din republică.¹³

Spre deosebire de aceste discursuri concentrate pe cultele majoritare din naţiunile lor, unele caracterologii naţionale interbelice căutau tradiţii spirituale alternative. Astfel, atât Blaga, cât şi Șeitanov au evidenţiat rolul mişcărilor religioase neortodoxe în constituirea spirituală a naţiunii. De fapt, ambii au lăudat bogomilismul ca tradiţie spirituală care modelează caracterul naţiunilor lor.

Crearea unei caracterologii naţionale a fost deosebit de complicată în contextul proiectelor unor state supraetnice interbelice precum Cehoslovacia şi Iugoslavia. După cum vedem, Velimirović şi Durych au minimalizat importanţa noilor ideologii de stat şi au continuat să se concentreze pe identităţile sârbă, respectiv cehă. Alţi autori, însă, s-au angajat într-un dialog mai complex cu aceste proiecte supraetnice. În cazul slovenului France Veber, programul politic agrarian este susţinut de un argument filozofic foarte abstract despre caracterul metafizic slav, în timp ce filozoful croat Vladimir Dvorniković a încercat să îndrepte discursul cultural-morfologic despre omul dinaric ca element central al modelului cultural şi politic sud-slav, conceput iniţial de Jovan Cvijić, într-o direcţie filozofică. El a inserat această viziune în literatura europeană a crizei din anii ‘20, anunțând declinul Occidentului şi potenţialul regenerativ al culturilor ţărăneşti din Sud-Estul Europei.¹⁴

Regândind conservatorismul

Transformarea peisajului ideologic european la începutul secolului a avut și un profund impact asupra conservatorismului. Conflictul din secolul al XIX-lea dintre liberalismul național şi conservatorismul supraetnic a fost înlocuit de o nouă polarizare, pe de o parte opunând socialismul tuturor ideologiilor „burgheze” (anulând astfel diferenţa dintre conservatori şi liberali), şi pe de altă parte dând naştere unui naţionalism antiliberal care respingea curentele „cosmopolite” (ştergând astfel diferenţa dintre liberalism şi socialism). Primul Război Mondial a modificat din nou paradigma ideologică, repoziţionând conservatorismul ca o ideologie care nu atât apăra ordinea existentă, cât mai curând chestiona legitimitatea sistemelor politice apărute după 1918. Ideologii conservatori au încetat astfel să laude dezvoltarea organică treptată şi au început să accentueze nevoia unei transformări complete, cu alte cuvinte, a unei palingeneze conservatoare. Variantele central- şi sud-est europene ale acestei ideologii au semănat structural cu şi în mare parte au făcut apel la ideologia germană a unei Konservative Revolution, aşa cum a fost ea formulată de Max H. Boehm, Ernst Jünger, Oswald Spengler sau Hans Freyer.¹⁵

Noţiunea de revoluţie conservatoare a fost de fapt lansată de unul dintre protagoniştii acestei antologii, Hugo von Hofmannsthal. În versiunea sa iniţială, care era mai preocupată de paradigme intelectuale decât de acţiunea politică directă, ea se referea la ascensiunea idealismului-iraţionalismului-organicismului ca o contra-reacţie la raţionalismul reducţionist al Luminilor. Se poate găsi o argumentație similară, aplicată tradiţiilor ideologice locale, în criticile conservatoare ale canonului istoriografic naţionalist liberal formulate de intelectuali din Europa Centrală şi de Est precum istoricul maghiar Gyula Szekfű, a cărui lucrare Trei generaţii, scrisă după șocul pierderii războiului şi al eşecului guvernelor democratic şi comunist de a stabiliza ţara, a fost o critică pătimaşă a curentului general naţionalist liberal din secolul al XIX-lea în numele unei alternative romantice conservatoare ascunse. În mod semnificativ, acest lucru a coincis şi cu critica tradiţiei ideologice independentiste maghiare cu rădăcini în perspectiva protestantă transilvăneană: Szekfű prefera narațiunea pro-habsburgică a „Ungariei Mari”. 

O construcție istorică neoconservatoare similară care a incorporat retrospectiv tradiţia imperială a fost oferită de principalul istoric austriac al acelei perioade, Heinrich von Srbik, care a căutat să lege din nou modelul habsburgic de proiectul statului austriac de după Primul Război Mondial. Putem găsi și anumite suprapuneri cu opera extrem de influentului istoric turc extrem Ömer Lütfi Barkan, care a modificat sistemul de referință al narațiunii istorice kemaliste prin reintegrarea trecutului otoman cu legitimarea etatismului turc, accentuând şi superioritatea cadrului social şi legal otoman faţă de occidentul feudal. Într-un fel, aceste narațiuni „post-imperiale” au reflectat orientarea conservatorilor din secolul al XIX-lea devotaţi unui universalism anti-naţionalist, dar în noul context acest lucru nu a însemnat de fapt respingerea naţionalismului, ci doar preferinţa pentru un anume tip de naţionalism în raport cu altul. De fapt, toţi istoricii în cauză au conceput narațiuni etnocentrice puternice îndreptate împotriva „străinilor interni” – celelalte grupuri etnice.

Alţi istorici neoconservatori din regiune, precum bulgarul Petar Mutafciev sau croatul Milan Šufflay, s-au luptat la rândul lor cu problema contrastului dintre modelele de integrare naţionale şi cele imperiale. Mutafciev a descris relaţia Bizanţului medieval cu bulgarii în termenii unui conflict tragic, care a subminat spiritualitatea păgână a naţiunii sale fără a-i transforma în întregime pe bulgari în creştini. Šufflay, a cărui carieră a început în cadrul modelului culturii istorice habsburgice supraetnice, a respins proiectul iugoslavist de construcție naţiunională după 1918, ca şi federalismul balcanic promovat de agrarieni și de socialişti. În schimb, el şi-a găsit inspiraţia într-o viziune a statului medieval croat ca organizare statală compozită, care se întindea pe un teritoriu mult mai mare decât Croaţia modernă şi funcţiona ca un bastion al civilizaţiei occidentale.

Pe când orientarea generală a conservatorismului ceh era departe de a preamări Imperiul Habsburgic (din moment ce unul dintre punctele-cheie ale doctrinei sale era tocmai un sentiment antigerman), căutarea unui model supranaţional a fost prezentă şi aici. În discursul politic al lui Karel Kramář, aceasta luat forma ideii de solidaritate slavă. Partea cea mai problematică a acestei ideologii era statutul Rusiei – un gânditor conservator putea cu greu simpatiza cu statul sovietic pe o bază etno-lingvistică. Soluţia era să preconizeze falimentul regimului bolşevic şi re-afirmarea unui stat rus conservator, dar nu expansiv. Până la urmă, însă, această concepţie s-a dovedit a fi o iluzie.

Discursul conservator dorea de asemenea să redefinească relaţia politicii cu religia. Un caz paradigmatic este opera românului Nichifor Crainic, care a fost o figură centrală a principalului cerc intelectual neotradiţionalist din ţara sa, grupat în jurul revistei Gândirea. În textele sale, el a căutat să reconceptualizeze tradiţia ca nucleu al identităţii politice, totodată legând tradiţia medievală românească de o oikumene bizantină. Un caz comparabil a fost cel al slovacului Ladislav Hanus, care a încercat să relaţioneze catolicismul cu neotradiţionalismul şi naţionalismul. El a fost şi un protagonist al discuţiei despre misiunea şi ideologia de stat în Slovacia independentă în timpul războiului. În contrast cu radicalii pro-nazişti, Hanus era mai înclinat către un fel de organicism naţional bazat pe gândirea socială catolică. Manifestul Corpului de Apărare Naţional Sloven, scris în timpul ultimei faze a războiului, are un program de armonizare similar, încercând să respingă o orientare totalitară deplină dar simultan să legitimeze cooperarea cu puterile axei în numele servirii interesului naţional sloven.

Reprezentând o subcultură ideologică diferită, sârbul Živojin Perić şi-a început activitatea la debutul secolului ca un critic elitist al culturii politice populiste din ţara sa, respingând retorica naţionalistă ferventă a radicalilor aflați la putere. După 1918, însă, și el a adoptat anumite elemente antimoderniste în scrierile sale politice, căutând să lege ideile sale constituţionale de tradiţia spirituală ortodoxă sârbă. Cu toate acestea, el a păstrat o suspiciune față de naţionalismul populist şi a continuat să susțină că sârbii nu-şi pot atinge ţelurile naţionale fără să ia în considerare realităţile geopolitice europene mai largi. Paradoxal, tocmai această atitudine anti-naţionalistă l-a determinat să accepte căderea Iugoslaviei în 1941 şi să colaboreze cu ocupanţii germani.

Aceste exemple confirmă şi faptul că nu se poate pune pur şi simplu un semn de egalitate între antimodernismul conservator şi vreun soi de naţionalism radical sau de înclinaţii totalitare. În timp ce încercările interbelice de a reactiva conservatorismul au pornit din critica epocii liberale precedente şi a modernității politice ca atare, putea fi critic şi faţă de modelele naziste şi fasciste, atât dintr-o poziţie ideologică religioasă, cât şi din perspectiva aversiunii faţă de naţionalismul radical şi a preferinţei pentru modele (imperiale) supranaţionale. Un posibil rezultat ideologic al tuturor acestora a fost antitotalitarismul conservator, după cum am menţionat mai sus – respingerea totalitarismului tocmai fiindcă era o manifestare a modernităţii.

Revoluţiile totalitare

Anii ʼ30 au asistat la afirmarea regimurilor autoritare în toată Europa Central-Estică şi de Sud-Est.¹⁶ Până în 1936, în întreaga regiune, numai Cehoslovacia a păstrat democraţia parlamentară ca sistem politic; după 1938, chiar şi acest ultim bastion democratic s-a prăbuşit. Simultan, o serie de mişcări politice de extremă dreaptă au devenit proeminente, de la Garda deFier românească, prin Ustaša croată, Crucea cu Săgeată maghiară, mișcările Kubrat și legionare bulgare, Zbor sârbă, până la Tabăra Poloneză a Poloniei Mari şi Falanga. Acestea toate au dezvoltat diverse discursuri identitare, care includeau adesea interpretări mai curând idiosincratice ale trecutului. În timp ce factorii contextuali au jucat un rol considerabil în formarea ideologiei lor, ele au avut în comun şi anumite trăsături transculturale, precum respingerea democraţiei parlamentare, antiliberalismul economic şi cultural, mobilizarea împotriva pericolului comunist, o definiţie biologică a naţiunii, antisemitismul şi, în cele mai multe cazuri (în contrast cu mişcările occidentale mai seculare), o încercare de a combina referinţele religioase şi politice.

Sursele intelectuale europene ale acestor grupuri provin de la începutul secolului: unul dintre elementele-cheie a fost elitismul-voluntarismul antidemocratic al lui Sorel sau Le Bon. Chiar dacă aceste idei erau de regulă identificate cu polul fascist, ele erau prezente şi în discursul extremei stângi, aşa cum se poate vedea în scrierile lui Lenin şi, până la un punct, în cele ale lui Gramsci. Acest lucru subliniază şi faptul că cele două radicalisme pot fi corelate tipologic, deşi în versiunea de stânga antimodernismul este doar una din componentele pachetului ideologic, în timp ce în cazul fascismului acesta era însuşi nucleul.

Chiar dacă a existat o circulaţie de referinţe intelectuale (Mussolini, Gentile, Evola, Rosenberg, Moeller van der Bruck, Knut Hamsun), totalitarismul de extremă dreaptă din regiune nu a fost doar imitativ. Un exemplu al interacţiunii dintre preocupările locale şi transnaţionale este filozofia politică a bulgarului Ianko Ianev. Aici, revolta împotriva modernităţii era încă mai intens metafizică, iar conexiunea cu afirmarea autoritarismului în Bulgaria mai implicită, dar era limpede că Ianev căuta să dezvolte o nouă matrice a identităţii colective care ar fi făcut posibilă depășirea ordinii liberal-democratice în suferință şi recrearea unei Weltanschauung eroice. De fapt, lucrările sale scrise la începutul anilor 1940 pentru publicul german erau cu mult mai directe, încercând să lege Balcanii de ordinea geopolitică nazistă.

Întoarcerea către trecutul arhaic ca model normativ în proiectul dreptei radicale nu a însemnat de fapt respingerea tehnologiilor moderne. În realitate, pentru unii intelectuali din regiune, fascismul a oferit un model de modernizare. Putem vedea acest lucru în scrierile turcului Hüseyin Nihal Atsız, care a încercat să lege ideologia turcică a regimului de un proiect rasial; la dictatorul grec Metaxas, care a anunţat crearea „Celei de-a Treia Civilizaţii Greceşti”; la scriitorul politic albanez Lazër Radi, care a pledat pentru colaborarea cu italienii; şi chiar la filozoful român idiosincratic Emil Cioran, care visa la „schimbarea la față a României” ca izbucnire apocaliptică de violenţă şi de energii creative.¹⁷ În acelaşi timp, contextele locale au diferențiat aceste discursuri: în cazul turc, referințele totalitare erau folosite pentru a redirecţiona kemalismul către fascism. În contrast, Metaxas a accentuat „consolidarea” după criză mai degrabă decât dinamismul fascist, adoptând anumite elemente ale totalitarismului – organizaţii de masă unitare, Führerprinzip – mai mult ca instrumente ale legitimării decât ca nucleu al programului său politic.¹⁸ Acest lucru a fost într-un fel oarecum tipic pentru regimurile autoritare est-europene, care tindeau să se prezinte ca forme de dictatură preventivă, care pacificau societatea devastată de conflictele dintre extremele politice. În cazul lui Radi, argumentele antimoderniste şi moderniste au fost contopite într-un discurs care susţinea colaboraţionismul: el a pledat pentru acceptarea subordonării faţă de Italia fascistă ca soluţie pentru societatea albaneză de a ieşi din pre-modernitate – doar că modernitatea pe care şi-o imagina el nu era modernitatea politică de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu instituţiile reprezentative şi drepturi individuale, ci dinamismul totalitar pentru care pledau ideologii fascişti. În acest caz, opţiunea antimodernistă a însemnat şi abandonarea proiectului naţional de redeșteptare de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

O versiune chiar şi mai remarcabilă a deconstrucţiei antimoderniste a narațiunii naționale centrale combinată cu întoarcerea către un model european mai accentuat supranaţional, în sensul Noii Europe conduse de Germania, a fost propus de ideologul colaboraţionist ceh Emanuel Vajtauer. Nu întâmplător, el şi-a început cariera politică de partea comunismului în anii ʼ20, şi astfel era oarecum imun la curentul general ideologic al liberal-democraţilor din republica masarykiană. Cel mai interesant aspect al doctrinei sale a fost polemica acidă împotriva substratului romantic naţional al conştiinţei naţionale cehe moderne, pe care îl respingea în numele unei perspective multi-etnice concentrate pe împletirea destinului istoric al cehilor cu cel al germanilor. Au mai existat şi alţi politicieni şi gânditori, precum filozoful slovac Štefan Polakovič, sau sârbul Serbian Svetislav Stefanović, care preconizau regenerarea naţiunii în cadrul ascensiunii Imperiului Nazist European. Slăvind crearea Republicii Slovace sub mandatul prezidenţial al lui Jozef Tiso în 1939, Polakovič a încercat să armonizeze conservatorismul clerical radical care era ideologia centrală a noului stat cu inspiraţia ideologică nazistă, creând un fel de doctrină fascistă „autohtonă”. Stefanović a ales o altă combinaţie posibilă, mai potrivită pentru cultura politică sârbă, respectiv aceea de a lega naţional-socialismul de tradiţia populistă agrariană.

Nu în ultimul rând, la fel ca în capitolele precedente, am inclus şi un text de stânga în această secţiune: jurnalul de război al poetului și gânditorului politic creştin-socialist sloven Edvard Kocbek, a cărui operă este exemplară pentru complexa întrepătrundere între componentele de stânga şi de cele dreapta în paradigma antimodernistă. El provenea dintr-o tradiţie intelectuală strâns legată de personalismul francez şi de radicalismul „nici de dreapta, nicide stânga” din anii ʼ30. Asemeni unora dintre colegii săi francezi, la declanşarea războiului, când a trebuit să decidă pe care dintre părţi o alege, el a optat pentru partizanii antifascişti şi s-a afirmat ca una dintre figurile importante care extindeau baza ideologică a mişcării dincolo de tradiţia comunistă. Însemnările sale auto-reflexive documentează fascinaţia lui pentru noul tip de experienţă colectivă al mişcării de partizani şi, totodată, interferenţele posibile dintre tipuri diferite de ideologii palingenetice (creştine și secular-comuniste). Mai mult decât atât, textul său indică şi direcţiile reconfigurării ideologice de după al Doilea Război Mondial, precum şi relaţia ambiguă a modernismului cu anti-modernismul care caracterizează mişcările comuniste şi regimurile postbelice.

Concluzie

Dată fiind complexitatea istoriei intelectuale a regiunii şi multiplicitatea canoanelor naţionale şi sub-naţionale, ar fi fost posibil să includem mult mai multe texte cu anumite implicaţii antimoderniste. Printre contextele care puteau fi adăugate, s-ar putea menţiona ascensiunea neo-tradiţionalismului în Islamul european din perioada interbelică, varianta naţionalistă radicală a mişcării femeilor, sau o serie de discursuri etnice radicale care încercau să submineze ordinea de după Primul Război Mondial – precum aripa pro-fascistă a VMRO în Macedonia sau subcultura ideologică pro-nazistă a germanilor din Sudeți. Dacă în final, totuşi, nu le-am inclus, acest lucru se datorează în parte lipsei de spaţiu, dar şi faptului că multe dintre aceste subiecte au fost deja atinse în volumele precedente. Chiar dacă antologia poate fi, bineînţeles, extinsă, suntem încredinţaţi că selecţia finală oferă o ţesătură bogată şi o bază largă pentru comparaţii atât în interiorul regiunii, cât şi în afara ei.

De asemenea, sugerăm faptul că lectura combinată a acestor texte aduce o nouă lumină asupra istoriei intelectuale a Europei Centrale şi de Sud-Est în prima jumătate a secolului XX. Privind în perspectivă textele prezentate aici, se poate identifica un set de trăsături comune care definesc discursul politic al antimodernismului în această regiune. În ceea ce priveşte concepția despre trecut, majoritatea acestor texte implică respingerea unei viziuni liniare a modernizării şi, în schimb, oferă modele alternative de temporalitate, cum ar fi cel ciclic. Acest fapt a fost intim legat de respingerea instituţionalismului liberal democratic şi de preferinţa pentru modele organiciste de existenţă socială, minimalizând rolul angajamentului civic în favoarea îndeplinirii datoriilor şi a unui accent pe rolul elitelor (şi al liderilor carismatici) care dau direcţie întregului corp politic. În acest sens, aceste proiecte sunt adesea caracterizate de accentul pe violenţă ca factor principal al schimbării istorice şi pe cultul liderului autoritar care impune transformarea. Următorul motiv recurent al diverselor proiecte antimoderniste este contopirea antiliberalismului cu antisocialismul, cu rădăcini în convingerea că aceste curente ideologice sunt două fețe ale aceluiaşi duşman. Nu în ultimul rând, proiectele antimoderniste au dezvoltat şi viziuni alternative ale geografiei simbolice: respingând ierarhiile simbolice centrate pe normativitatea modelelor occidentale, ele evidenţiau autarhia culturală şi politică a propriei comunităţi naţionale, care în unele cazuri era combinată cu re-evaluarea Orientului.

Se pot stabili anumite modele comune în ce priveşte memoria şi integrarea longue durée a acestor tradiţii în culturile politice din regiune. În majoritatea cazurilor, putem identifica o etapă postbelică de damnatio memoriae, legată de reconfigurarea geopolitică şi sistemică a regiunii. (Deşi contextele politice erau considerabil diferite, acesta este şi cazul Austriei, Greciei şi Turciei, unde nu a existat o cotitură către socialismul de stat după 1946-47.) De la sfârşitul anilor ʼ50, totuşi, se poate identifica şi o reintegrare selectivă a unora dintre acești tropi şi discursuri ideologice, de regulă mediată de proiecte de legitimare naţional-comuniste. Acest lucru poate fi văzut în organe şi în instituţii precum periodicul românesc care viza comunitatea din exil, Glasul Patriei, la care mulţi dintre foştii extremiști de dreapta, întemniţaţi în timpul stalinismului, erau invitaţi să colaboreze; sau organizația catolică pro-regim din Polonia, PAX, condusă de Boleslaw Piasecki, un ideolog-cheie al extremei drepte înainte de 1945. Desigur, în acest caz, dinamismul ţărilor din afara blocului estic a fost întrucâtva diferit: regimurile autoritate şi mişcările politice din Grecia şi Turcia au reincorporat şi ele anumite elemente din canonul naţionalist radical interbelic, chiar dacă foarte selectiv, de exemplu adaptându-le la cadrul geopolitic bipolar al Războiului Rece şi deci atenuându-le antioccidentalismul.

Această integrare ambiguă a pregătit şi drumul pentru ceea ce la suprafaţă părea să fie o schimbare radicală după 1989, și anume revenirea tropilor şi structurilor discursive din interbelic în centrul sferei publice. Această reintegrare a fost adesea facilitată de tovarăși de drum intelectuali care căutau o legitimare alternativă a regimului în anii ʼ70-ʼ80, din moment ce marxism-leninismul se dovedea tot mai incapabil să mobilizeze vreun sprijin popular în jurul conducerii. Referințele culturale interbelice aveau aura unei moşteniri culturale necontaminate, care astfel a fost fervent reprodusă, reeditată şi recanonizată după schimbarea de regim. Intensitatea acestei reveniri a fost însă diferită în contexte diferite. România, unde discuţia despre canonul interbelic şi în special despre activitatea „tinerei generaţii” a lui Eliade, Cioran, Noica şi a multor altor intelectuali fascinanţi, a devenit centrală în viaţa culturală din anii ʼ90, este probabil un caz extrem, dar chiar şi în alte ţări au existat eforturi importante de dialog cu moştenirea intelectuală a conservatorismului interbelic, a metafizicii naţionale şi a literaturii crizei.

Acest proces de integrare arată totodată evident că povestea pe care am încercat s-o spunem în cele patru volume (cinci tomuri) ale acestui proiect, acoperind istoria discursurilor despre identitate de la Luminismul târziu până în 1945, nu e doar de interes îngust documentar, ci este o parte integrantă a culturilor intelectuale şi politice din regiune până în prezent. Întrebări despre locul unei anumite culturi în Europa, ciocnirea dintre „occidentalism” şi „autohtonism”, modul de a gestiona compoziţia multietnică a regiunii şi divergenţa dintre graniţele etno-lingvistice şi de stat, relaţia dintre sistemele de loialitate naţionale şi supra-naţionale (imperiale, federale etc.), ciocnirea dintre modelele de dezvoltare organic-cumulative și cele revoluţionare, legătura dintre identitatea naţională şi cea religioasă, sau întrepătrunderea sferelor estetică și politică în conceperea unui „stil naţional” ne-au însoţit încă de la începutul modernităţii politice în regiune.

Chiar dacă eram conştienţi de complexitatea sarcinii noastre când am început proiectul în 2001, împlinirea unei aventuri care durează de mai mult de un deceniu a adus noi provocări şi noi perspective; mai mult decât atât, aspectul regiunii s-a modificat şi el considerabil. Pentru a menţiona doar câteva dezvoltări-cheie, multe dintre ţările reprezentate în volum (departe de a fi cazul tuturor) au devenit parte a Uniunii Europene, iar la începutul anilor 2000 speranţa unei armonizări treptate cu un model cultural şi politic european comun  era împărtăşită de mulţi observatori interni şi externi. Criza economică şi instituţională de la sfârşitul anilor 2000, însă, a provocat noi îndoieli şi, ceea ce e semnificativ, a rearanjat geografiile simbolice din regiune, aducând de pildă Grecia mult mai „aproape” de vecinii ei sud-est europeni decât se percepuse în anii ‘90. În acest context, consensul pro-european ce părea să subîntindă regiunea s-a evaporat la rândul său, şi noi modalităţi ideologice au apărut, care au început să reafirme autarhia naţională ca strategie deopotrivă politică şi culturală legitimă de a evita consecinţele negative ale crizei globale. Aceste dezvoltări indică şi faptul că luptele în jurul identității colective care au fost în centrul culturilor naţionale rămân relevante, iar referințele culturale incluse în antologia noastră sunt indispensabile pentru înţelegerea conflictelor actuale. În acest sens, sperăm ca volumele acestei serii să fie folosite împreună, deoarece ele relatează modul în care această regiune s-a confruntat cu problemele identificării şi reprezentării. În mod similar, ele pot oferi şi indicii privind modul în care aceste moşteniri discursive ar putea modela cultura politică a regiunii, şi alături de ea, în viitor, întreaga Europă.¹⁹

Note:

^[1] Despre cadrul ideologic al radicalismului sârb, vezi Alex N. Dragnich, „Populism in Serbia”, in Joseph Held, ed., Populism in Eastern Europe: Racism, Nationalism and Society, Boulder, East European Monographs, 1996, pp. 219-244.

² Carl Schorske, „Politics in a new key”, in Fin-de-siècle Vienna: Politics and Culture, New York, Vintage Books, 1981, pp. 116-180.

³ Despre transformarea naționalismului în contexte europene occidentale, vezi Fritz Stern, The Politics of Cultural Despair: A Study in the Rise of the Germanic Ideology, Berkeley, University of California Press, 1974, c1961; Michel Winock, Nationalism, Anti-Semitism, and Fascism in France, Stanford, Stanford University Press, 1998; Geoff Eley, Reshaping the German Right: Radical Nationalism and Political Change After Bismarck, Ann Arbor, 1980; Kevin Repp, Reformers, Critics, and the Paths of German Modernity: Anti-politics and the Search for Alternatives, 1890-1914, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 2000.

⁴ Vezi Roger Griffin, „The Palingenetic Political Community: Rethinking the Legitimation of Totalitarian Regimes in Inter-War Europe”, Totalitarian Movements and Political Religions 3, 2002, 2, pp. 24-43.

⁵ Vezi Geoffrey G. Field, Evangelist of Race: The Germanic Vision of Houston Stewart Chamberlain, New York, 1981.

⁶ Vezi Michael Sutton, Nationalism, Positivism, and Catholicism: The Politics of Charles Maurras and French Catholics, 1890-1914, Cambridge: Cambridge University Press, 1982, pp. 46-76.

⁷ Despre gândirea politică a lui Iorga, vezi William O. Oldson, The Historical and Nationalistic Thought of Nicolae Iorga, Boulder,  East European Monographs, 1973.

⁸ Despre interacțiunea dintre catolicism şi naționalism în contextul polonez, vezi Brian Porter, When Nationalism Began to Hate: Imagining Modern Politics in  Nineteenth–CenturyPoland, Oxford, Oxford University Press, 2000; Faith and Fatherland: Catholicism, Modernity, and Poland, Oxford, Oxford University Press, 2011.

⁹ Despre contextul intelectual al lui Popovici, vezi Marius Turda, The Idea of National Superiority in Central Europe, 1880-1918, Lewiston, N.Y., Edwin Mellen Press, 2004, pp. 37-66.

¹⁰ Despre mișcarea naționalistă slovacă din perioada interbelică, vezi James R. Felak, „At the Price of the Republic”: Hlinka’s Slovak People’s Party, 1929-1938, Pittsburgh, University of Pittsburgh Press, 1994.

^[1]1 Despre ideile politice şi filozofice ale lui Eliade de dinainte de 1945, vezi MacLinscott Ricketts, Mircea Eliade: The Romanian roots, 1907-1945, Boulder, East European Monographs, 1988 (cf. versiunea românească, Rădăcinile românești ale lui Mircea Eliade, trad. de Virginia Stănescu, Mihaela Gligor, Irina Petraș, Olimpia Iacob, Horia Ion Groza, două volume, București, Editura Criterion Publishing, 2004 [2005]); Florin Ţurcanu, Mircea Eliade. Le prisonnier de lʼhistoire, Paris, La Découverte, 2003 (cf. versiunea românească, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, trad. de Monica Anghel și Dragoș Dodu, prefață de Zoe Petre, București, Humanitas, 2006).

^[1]2 Pentru o prezentare de ansamblu a discursurilor despre caracterul național în regiune, vezi Banac and Verdery, National Character and National Ideology in Interwar Eastern Europe. Pentru o comparație a caracterologiilor naționale române, bulgare şi maghiare din perioada interbelică, vezi Balázs Trencsényi, The Politics of National Character, Londra, Routledge, 2011. Pentru conceptul de ontologie etnică şi aplicațiile sale în România, vezi Sorin Antohi, „Romania and the Balkans: From Geocultural Bovarism to Ethnic Ontology”, Tr@nsitonline, 21, 2002.

^[1]3 Despre contextul mai larg al catolicismului politic ceh, vezi Miloš Trapl, Political Catholicism and the Czechoslovak People’s Party, 1918-1939, New York,Social Science Monographs, 1995.

^[1]4 Despre discursul național iugoslavist, vezi Andrew Baruch Wachtel, Making a Nation, Breaking a Nation: Literature and Cultural Politics in Yugoslavia, Stanford, Stanford University Press, 1998, pp. 67-127.

^[1]5 Vezi în special Louis Dupeux, coord., La révolution conservatrice allemande sous la République de  Weimar, Paris, Kimé, 1992; Stefan Breuer, Anatomie der konservativen Revolution, Darmstadt,  Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 1993; Rolf Peter Sieferle,  Die konservative Revolution: fünf biographische Skizzen (Paul Lensch, Werner Sombart, Oswald Spengler, Ernst Jünger, Hans Freyer), Frankfurt am Main, Fischer-Taschenbuch-Verlag, 1995; Roger Woods, The Conservative Revolution in the Weimar Republic, Londra, Macmillan, 1996; Martin Travers, Critics of Modernity: The Literature of the Conservative Revolution in Germany, 1890-1933, New York, Peter Lang, 2001.

^[1]6 O introducere generală pentru perioadă este Ivan T. Berend, Decades of Crisis: Central and Eastern Europe before World War II, Berkeley, University of California Press, 1998, pp. 300-337. Pentru un rezumat al pătrunderii autoritarismului în Europa de Sud-Est, vezi John R. Lampe, „Illiberal directions,” in Balkans into Southeastern Europe, Houndmills, Palgrave Macmillan, 2006, pp. 105-140.

^[1]7 Despre profilul ideologic al lui Cioran în anii ’30, când simpatiza atât cu hitlerismul, cât şi cu stalinismul, vezi Marta Petreu, An Infamous Past: E.M. Cioran and the Rise of Fascism in Romania, Chicago, Ivan R. Dee, translated by Bogdan Aldea, forword by Norman Manea, 2005. Cf. ediția a III-a revăzută și adăugită a originalului românesc: Cioran sau un trecut deocheat, Iași, Polirom, 2011 (prima ediție, cu titlul Un trecut deocheat sau „Schimbarea la față a României”, Cluj-Napoca, „Biblioteca Apostrof”, 1999).

^[1]8 Despre regimul Metaxas, vezi Jon V. Kofas, Authoritarianism in Greece: The Metaxas Regime, Boulder, East European Monographs, 1983.

^[1]9 Pentru a înlesni acest lucru, pe lângă obișnuitele „dosare” cu biografii, contextualizări şi fragmente, am inclus la sfârșitul acestui volum şi un glosar cu termeni-cheie care apar în toate volumele seriei, precum şi o bibliografie selectivă a studiilor fundamentale referitoare la diverse aspecte ale discursurilor identitare în Europa Central-Estică şi de Sud-Est.

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 10-20]