Ajung rar în Merişani, satul de baştină al copilăriei mele, locul cu verdeaţă de sub castani al crescătoriei de guşteri, în care nu mai mor Tobârlani şi sunt tot mai puţine mere. Ăi bătrâni pe care îi ştiam eu în putere când am plecat n-au mai avut răbdare să aştepte. S-au mutat la covergi pe insula din cer a lui tata-mare, iar nepoţii şi-au schimbat numele cu toţii, au alte concepte literare…

Refuzând să se înscrie în colectiv cu pământurile din luncă, de sub gară, prin anii 50-60, tata-mare le-a mai stăpânit o vreme, până când CAP-ul a făcut schimbul cu Ferma de Stat ce dorea să-şi extindă acolo plantaţia de meri. S-a judecat şi cu ferma câţiva ani Ăl Bătrân, la tribunalul Curţii de Argeş. Făcea ce făcea, plătea avocaţii şi se întorcea mereu în picioare la teren.

După ce-i confiscaseră arma de vânătoare miliţienii, o Beretta veche bine păstrată, sub motivul că nu avea seria înregistrată, simţise că nu-i a bună, şi, doar nişte biete hârtii nu-i mai puteau apăra dreptul! Pregeta să se mai urce în tren pentru un nou recurs de la o vreme.

Într-o noapte cu lună plină în faţa covergii din luncă ridicată la capul locului în zăvoi, Tobârlan, gânditor, îşi pregătea într-un tuci pe pirostrii la flacăra focului o fiertură pentru a doua zi. De primăvara până toamna târziu acolo îşi făcea veacul. Ziua, glumind cu vălimărencele ce treceau râul desculţe, cu sapele la spinare, să muncească la grădina lui de zarzavaturi şi să câştige un ban cinstit. Roşiile lui erau renumite în toată zona şi se vindeau ca pâinea caldă, direct de la covergă. Iar noaptea, după ce reuşea să numere şi să chituiască banii pe categorii, se relaxa lângă foc pe un fotoliu mai prăpădit, adus de-acasă, numărând stelele în petecul de cer ca o insulă rămas liber între coroanele unui pâlc de arini. Când se plictisea intra în covergă cu gândurile ce prindeau rădăcini dacă nu avea altceva mai bun de făcut. Se odihnea într-o sarică întinsă pe un pat de blăni cu ţăruşi înfipţi în pământ. Câte n-ar putea povesti sarica aia, căci maica mare Lina era bolnavă şi tata-mare n-a fost un sfânt!…

Şi odată s-a deschis cerul în noaptea despre care vorbescşica prin vis dintre arini i s-a alăturat Dumnezeu Tatăl Ceresc. Din vorbă-n vorbă Cel de sus i-a propus să-i dea El cele patru hectare în Împărăţia Lui Mare unde era suficient pământ agricol. Ager la minte şi cu tact, ca să nu devină ridicol, Tobârlanîşi făcuse deja un plan.

Doamnemi-e de ajuns cuvântul Tău, nu vreau act!… Da, pământul să fie chişai de luncă. Şi musai locul plasat între două braţe de râu, o mică insulă înconjurată de ape ca un brâu unde să-mi aduc pe rând neamurile aproape şi să le pun la muncă.”Conta deja între ape, pe tata!Şi-i smulse într-un târziu promisiunea Celui de Sus că nu se va băga peste el.

„Bine Mitică! Da tu, tu ce dai la schimb?” îl întrebă zâmbind. Ce era să zică.

„La schimb voi înălţa cu mâinile mele pe insulă o biserică din arbori făloşi, îmi voi face zilnic rugăciunea şi nu voi mai înjura de Dumnezei şi Christoşi…”

Am mai spus povestea în romanul Guşterele sau în Tobârlanii reloaded. E de presupus cu un mic efort, o puteţi citi întreagă acolo.

Cu mutarea celor patru hectare în cer a funcţionat mă tem un blestem, căci, o sondă lângă calea ferată dincolo de canton şi înainte de podul de fier, a erupt din miezul pământului și într-o răzbunare isterică a acoperit cimitirul din luncă cu păcură şi nămol. A trebuit să fie dezgropate oasele celor adormiți acolo și într-o procesiune cu un sobor de preoţi să se strămute cimitirul în mijlocul satului, la biserică.

Săculeţul de oase al tatei am aflat a fost înhumat lângă coşciugul rămas întreg al lui tata-mare şi crucea veche de lemn, răzimată de crucea lui cea nouă. Eu pe-atunci, când cu invazia în Cehoslovacia, eram mobilizat în armată.

Nu mai ţin minte când, la o nuntă sau un botez, ţaţa, sora mai mare a lui tata, m-a purtat printre morminte să aprindem câte-o lumânare. Dispăruse crucea tatei iar cea a lui tata-mare dezgropată, se sprijinea de grilaj.

Ultima oară am ajuns în curtea bisericii Adormirea Maici Domnului la înmormântarea vărului meu Cornel, trecuseră nişte ani! Am rugat-o pe Marioara lui Nilă (verişoară-mea, Nilă frate cu tata), să-mi arate unde e mormântul lui Tobârlanşi implicit al tatălui meu. M-a condus. Dispăruse şi crucea lui tata-mare, rămăsese numai grilajul înconjurând un spaţiu destul de generos. Ăl bătrân ţineala pământul lui. Alături de grilaj, să mai câştige ceva teren, neamul era mare (maica-mare Lina a născut opt copii), fix la 40 de zile după ce s-a stins,Tobârlan i-a pus la căpătâi, o cruce mare de piatră, înlocuind crucea de lemn, ca să-i mai ierte de acolo de unde s-a dus, din păcate.

Marioara mi-a zis că fusese o iarnă grea şi romanes de Malu Vânăt, nu intenţionez nicio discriminare, au adunat de suvenir toate crucile de lemn din cimitir pentru foc. Lemnul cu căldura lui întotdeauna a fost de bine!

Săptămâna trecută, eram în maşină cu fiică-mea, veneam dinspre Câmpulung şi fără nicio noimă mă aud că rostesc:

„Odată când avem timp aş vrea să revăd Malu Vânăt. N-am mai trecut pe-acolo de la 10 ani (peste 60, deci)! Suna nefiresc. Când mama a rămas văduvă, pentru doi ani ne-am mutat amândoi la bunica Păuna.”

„Mergem acum!”, o aud pe fiică-mea şi întorcând volanul spre dreapta văd că maşina o ia pe Budeasa, spre Bascov şi mai departe spre Curtea de Argeş.

De la Biserica din Merişani n-am mai cunoscut drumul. Copil fiind, urcam pe jos cu mama pe Valea Dobrii, drumul urma linia pădurii, treceam de casele rudarilor de fapt nişte bordeie de chirpici agăţate de coasta dealului, dărăpănate şi proptite în garduri de nuiele şi suiam până se deschidea izlazul plin cu sonde.

Am încercat să mă uit în telefon pe hartă, nu mai semăna cu nimic din ce ştiam eu. Drumul asfaltat urmărea pe mal barajul Merişani-Vâlcele, nu mai era pe lângă pădure. Trecea printr-o aglomeraţie de case cu stiluri anagramate (am un nepot care atunci când nu potriveşte corect o expresie, zice că a făcut o metaforă!…), cu colonade şi lei la poartă, aşezate într-o dezordine căutată, iar din curţi, orătăniile parcă participau la un karaokeemiţând pe limba lor sunete într-o diversitate intrinsecă de manele. Se zăreau de la o poştă implanturile drumurilor europene ce „îmbogăţiseră” arhitectura şiviaţa localnicilor.

Din mersul maşinii mi-au atras atenţia firmele legate cu sârmă la vedere ale câtorva baruri. Din păcate memoria mea afectată n-a reţinutşi numele barurilor,şi, mărturisesc, am renunţat să privesc tocurile înalte ale celor două frumoase dive în praful gros al drumului desprins din asfaltul şoselei principale, şerpuindagale printre case. Şi nici costumaţia sumară intens colorată ce punea în valoare pielea bronzată a divelor când,uşa unui bolid Mercedes S-Klasse s-a deschis şi un ins a coborât dintrânsul fixându-mă prin parbriz şi etalândinstant suficienţa motivelorde a muta privirea în altă parte.

N-am vrut să merg mai departe în originalul TwinPeakx de la Malul Vânăt şii-am spus fiică-mii să întoarcă maşinaşi să oprească în Merişani la biserică, să căutăm mormintele tobârlanilorşi să aprindem lumânări. M-a fulgerat un gând, când ne-am apropiat, dacă tot am scris cartea în trei ediţii succesive, două de Guşterele şi cea de-a treia Tobârlanii reloaded, n-ar fi bine să ridic un monument funerar sau măcar o cruce de marmură la cimitir? Dacă cei care o vor citi vor deveni fani şi vor vrea să vină în pelerinaj?…

Nu-mi place să frecventez cimitirele, doar la mormântul mamei ajung ceva mai des, de sărbători. Ea odihneşte la Piteşti, un oraş important cu cimitir ce se lărgeşte continuu şi pe străzile lui întortocheate se înalţă alte şi alte edificii, pregătite din timp să găzduiască fericirea veşnică. De fiecare dată până ajung, bănănăi cu lumânările în mână, constatând că mama s-a mutat mai în centru şi cartierele noi de pe margini cu cavouri înalte, ţin umbră.

De fiecare dată mă rătăcesc şi mă simt aiurea, de parcă aş şti sigur că mama s-a întâlnit cu profesoara mea de limbă română din liceu şi mă va certa iar. Precis i-a şoptit Doamna Viorica Lupşe că nu ştiu nici măcar acum ditamai romancierul sǎ pun virgulele într-un text.

Şi aici în Merişani se schimbaseră multe, mai ales că locul era strâmt. Cât să fie şi curtea bisericii!?…  Cum mă aşteptam, la locul pe care îl aproximam eu dispăruse şi grilajul. Am sunat-o pe Mioara,soţia lui văru-meu Cornel, telefonul ei îl aveam. Mi-a răspuns. Venise din Piteşti pentru cadastrul unui teren. Mai găsise undeva la Guia, 5000 de metri pătraţirămaşi de la Ăl Bătrân şi trebuiau cadastraţi pentru şase nepoţi de fraţi.

„Sună-l pe juristul de la Primărie că ai şi tu parte! Treci pe la el că te cunoaşte, ţi-a citit Tobârlanii. Grilajul de fier nu-l mai căuta că nu mai e! Au murit mulţi tineri şi mormintele au fost updatate. Orişicât m-am străduit n-am găsit în limba română recentă un sinonim mai potrivit!Toţi ai noştri cu cruci de lemn sunt reînhumaţi la un loc. ŞiMiţa, şi Nae, şi Gica, şi Toma, taică-tu, şi Ăl Bătrân. Numai unchiu Gogu nu e! El antamase o cruce de granit pentru Tobârlan; de fapt el făcuse şi grilajul de fier că era mare şef la construcţii, dar probabil s-a rătăcit. O fi dus în cer crucea, pe insulă, cu grilaj cu tot!

Tema e cum rezolv problema? Monumentul funerar al ultimului Tobârlan. Tot Mioara mi-a dat răspuns:

„Treci pe la juristul de la primărie şi cere-i cadastru locurilor de veci. Spune-i că eşti albastru şi dă-i să citească Dosarul (Albaştrii)”.

[Vatra, nr. 10-11/2023, pp. 110-111]