Viața unui om, oricât de anonim, oricât de ilustru, este înscrisă într-un sistem triadic de planuri împletite și interactive: egoistorie-microistorie-istorie. Nu toți oamenii (se) pot gândi totdeauna în acești termeni, fiindcă unul, altul sau câte două dintre planuri le camuflează, subminează, domină, determină (sau, pentru a lăsa mai mult loc meritelor și acțiunii individuale: le face posibile)adesea pe celelalte. Sau cel puțin așa se vede, din interior ori din exterior, de aproape ori de departe, spontan-ingenuu ori după adâncă reflecție bine servită de inteligență și cultură. Și mai puțini sunt cei care își expun public viața, astfel că nici alții nu (le-o) pot gândi în locul lor, nu pot gândi împreună cele trei planuri, deși se află într-un fel sau altul în măcar unul din celelalte două. Iată de ce corespondența, interviurile, memoriile, jurnalele și chiar cele mai succinte/eliptice/criptice pasaje autoreferențiale din alte forme de discurs sunt prețioase. Având astfel acces la toate cele trei planuri, indiferent dacă într-o manieră brută sau elaborată (cu diverse grade de distanțare și competență), putem reconstitui faptele și putem construi (nu reconstrui, fiindcă toate reconstrucțiile sunt în esență construcții) interpretările vieții unui om, ale mediilor prin care a trecut, ale întregii lumi din jur. Întotdeauna, acest demers ne ajută și pe noi în înțelegerea propriei vieți, și nu numai dacă am avut intersecții semnificative cu oamenii despre care scriem/vorbim, pe oricare din cele trei planuri. Deschiderea către Celălalt e inseparabilă de deschiderea către sine.

Iată cadrul în care mi-aș dori să fie citite aceste pagini care-l au în centru pe Maestrul Ion Piso, ajuns la venerabila vârstă de 95 de ani, dar încearcă să atingă centrul pornind din spațiile și timpurile mai multor sfere concentrice, materiale și imateriale. Așa pot fi înțelese lumile lui Ion Piso, deopotrivă exterioare și interioare, date și construite ori măcar gândite, imaginate, visate, sperate, descoperite și pierdute, prielnice/amniotice și ostile.

Istoria

Pe 18 septembrie 2020, la Centrul Documentar Expozițional al Nobilimii Române Maramureșene din Vișeu de Sus, a avut loc un simpozion inițiat de Ion Piso pentru a celebra memoria unor figuri eccezionale normale(pentru a folosi și aici oximoronul/paradoxul lui Cesare Grendi care definește actorii istorici deopotrivă excentrici și exemplari, articulând astfel teoretic microistoria) descinse din nobilimea maramureșeană (în sens larg, transilvăneană), între care și regretata lui soție, eminenta scenografă Livia Piso (născută în familia maramureșeană a preotului și istoricului Alexandru Filipașcu). Cu acel prilej am trimis Maestrului Piso, lui Leonida Pop, vechi prieten – cel care ne-a adus împreună –, precum și participanților, următorul mesaj:

„Iubite Maestre,

Dragă Leonida,

Am onoarea și bucuria de a vă trimite Dvs. și distinșilor participanți salutul meu cel mai cordial.

Simpozionul Dvs. omagiază memoria unor figuri exponențiale pentru extraordinara vitalitate demonstrată secole de-a rîndul de nobilimea română și de descendenții ei din teritoriile intrate în compunerea Regatului Ungariei și a Principatului Transilvaniei. Prin extensie, putem vorbi însă de toată nobilimea română. Fiecare în felul său și toți în același spirit, Gavrilă Iuga, Alexandru Filipașcu și Livia Piso-Filipașcu au servit și ilustrat acest patrimoniu esențial.

Punînd una din cele mai radicale întrebări din cultura română – «Perit-au dacii?» – Hașdeu a demontat cu erudiție și ironie una din tezele Școlii Ardelene despre etnogeneză. Hașdeu, ca și Odobescu, alt critic ironic al latinismului ardelean, știa desigur de ce voiau acei corifei ai emancipării naționale să-și aroge o superioritate de sorginte antică, o genealogie care îi reducea pe maghiari la condiția de barbari parveniți și relativiza diferențele istorice de privilegiu și clasă. Dacă nimeni nu a putut întreba, cu referire la teritoriile sus-menționate, «Perit-au românii?», fiindcă o populație mereu majoritară nu poate fi ștearsă din istorie, deși supraviețuiește în condiții de aservire, mulți au uitat de nobilimea română care înflorea încă sub arpadieni și care a dat sub presiunea asimilaționistă a angevinilor unele din cele mai mari familii nobiliare maghiare.

Memoria acelei nobilimi, nu doar istoria ei, trebuie să-și regăsească locul în metanarațiunea savantă și publică a identității românești, de la contribuțiile la crearea feudalității românești de ambele părți ale Carpaților pînă la persistența îndelungată, în condiții dintre cele mai ostile, a unei conștiințe de sine. Aceasta din urmă, vie pe alocuri chiar după lunga iobăgie, a contat semnificativ în procesul premodern și modern de renaștere socială și națională. Cum îmi spunea tatăl meu, descendentul unor familii de moldoveni cu origini românești, aromâne și grecești, Antohi și Ciuchi (o Pulcheria Ciuchi, căsătorită cu Nicolae Mavrocordat, a fost mama lui Constantin Mavrocordat și a lui Ioan Mavrocordat, pentru a reține numele cele mai ilustre, de domnitori în Moldova și Țara Românească), parafrazînd un celebru proverb francez despre bani (nu e important să ai, ci să fi avut): nu e important numai să fii, ci și să fi fost. Nobilimea română, pe toate meleagurile unde a trăit și pe unde s-a risipit, a fost purtătoarea acestui mesaj de rezistență și demnitate. Nici străinii, nici inamicii interni, în ciuda unor momente tragice, nu i-au putut anihila lecția, deși i-au martirizat ființa.”

Pe 16 septembrie 2022, pentru simpozionul ținut doi ani mai târziu în același loc, cu accent pe tema statalității românești, mesajul meu a fost acesta:

„Iubite Maestre,

Dragă Leonida,

Am onoarea și bucuria de a vă trimite, Dvs. și distinșilor participanți, salutul meu cel mai cordial. Așa cum am făcut și pe 18 septembrie 2020, în mesajul meu precedent, îmi exprim astfel admirația și afecțiunea pentru Maestrul Ion Piso, un gînd pios pentru Livia Piso, precum și atașamentul față de tradițiile și valorile care vă reunesc pe toți – în aceste zile și mereu. În spirit, vă asigur că suntem împreună.

Simpozionul Dvs. din acest an continuă omagierea vitalității multiseculare a nobilimii române maramureșene și a descendenților ei, extinzîndu-se, prin supratema statalității, la întregul spațiu transilvan, la toate teritoriile românești și, cu prioritate, la unul din cadrele sale formative mezoregionale, Europa de Sud-Est. Aceasta din urmă, cu marile sale complexități, ambiguități, confuzii și controverse, a inspirat deopotrivă acțiunea istorică, evoluția identității colective, precum și un vast patrimoniu savant și literar-artistic, mai bogat și mai adînc decît acela care ne leagă de Europa Centrală. De aceasta, prin conflictul constitutiv cu ungurii, într-o vreme ajuns aproape de o fuziune a elitelor și adesea împletit cu fragile solidarități de clasă (mergînd pînă la alianțe de război țărănesc) ale celor oprimați, preluat și uneori înțelept mediat din rațiuni de stat de habsburgi, apoi relansat și exacerbat în termeni naționali moderni de Austro-Ungaria și Ungaria succesoare, nu ne-am putut atașa prea mult nici măcar în imaginar (Mitteleuropa e o fantasmă recentă, în bună parte regresivă), deși elitele transilvănene și bănățene, mai întîi religioase (prin Biserica Unită), apoi laice (de la administrație la profesiunile liberale) au cunoscut o etapă esențială de emancipare sub influența Vienei, în instituțiile ei și în interesul ei (pe care românii l-au folosit cît au putut în propriul interes). Excepția relativă a acestei reguli de competiție mimetică este desigur Polonia, dar o Polonie în mare parte dispărută, o regiune liminară, geografic estică și civilizațional vestică, împinsă prin anexări și reconfigurări geopolitice în Estul țarist, sovietic și post-sovietic. Și Polonia (mai ales în perioada polono-lituaniană) avea ambiții imperiale, ca toate regatele și imperiile, dar acestea au fost temperate pe de o parte de concurența acerbă cu celelalte state cu ambiții similare (e momentul să numesc și Imperiul Otoman), iar pe de altă parte de forme aparent praradoxale de comunicare culturală (ca educarea elitelor moldovene), înrudire prin alianțe matrimoniale (dincolo de ruptura confesională) etc.

Europa de Sud-Est a fost considerabil mai prezentă în istorie și imaginar decît Europa de Est propriu-zisă (cea de la Est de noi, aflată acum în război), care ne-a rămas cultural străină, în ciuda religiei comune, apoi ne-a devenit ireductibil antagonică, tocmai datorită tentativei unei apropieri prea mari, gîndită strategic de Dimitrie Cantemir contra otomanilor, dar revelată de ruși după 1812 drept ceea ce fusese încă de la Petru cel Mare în propria lor gîndire strategică: o etapă a expansiunii imperiale pe cale mai mult sau mai puțin pașnică. În fine, Europa de Sud-Est ne-a fost mai multă vreme mai aproape decît Europa Occidentală, și nu numai datorită geografiei. Atitudinile românilor față de Occident, cu variații regionale importante, dar pînă la urmă unificate de cultura comună panromânească, edificată cam cu un secol înaintea României Mari (antecedentele din secolele anterioare erau uneori necunoscute tocmai contemporanilor – în afara unor cercuri restrînse), parcurg tot spectrul posibilităților, ca într-un joc al minții, de la ceea ce am numit bovarism geocultural, adică iluzia mimetică a apartenenței civilizaționale, pînă la respingerea autohtonistă, la fel de mimetică – în sens girardian. Desigur, acest raport cu Occidentul a influențat profund după anii 1820 raporturile noastre cu Europa (Europele?) Centrală, de Sud-Est și de Est. Și viceversa, fiindcă toate aceste modele, orizonturi, influențe, transferuri și «ispite» (în sensul lui Mircea Vulcănescu), nu sunt monade, ci elemente ale unei constelații interactive în perpetuă prefacere.

Revenind spre final la Europa de Sud-Est și ponderea ei istorico-simbolică, aș aminti rapid cîteva din subiectele clasice, fără de care nicio discuție despre România nu poate fi imaginată, de la romanizarea și etnogeneza pe ambele maluri ale Dunării, trecînd prin istoria și mitologia Celei de-a Treia Rome în versiune românească, care trebuie citită sistematic în legătură cu versiunea rusă (creștinarea românilor, țaratul româno-bulgar – cum îi spunem noi –, toate formele de «Bizanț după Bizanț», cultura Dreptei interbelice și ecourile sale de azi, în general rudimentare și involuntar parodice), ajungînd la forme de sublimare, auto-includere și auto-excludere legate de alt trop mezoregional, marcat puternic de orientalism: Balcanii. (Am explorat raportul României cu Balcanii într-un text în engleză apărut la… Viena în 2001, nucleul unei cărți românești viitoare.)

În acest context abordez eu chestiunea statalității românești, inseparabilă de chestiunea locuitorilor, apoi cetățenilor statelor românești din toate timpurile. Astăzi, cînd la disoluția instituțiilor românești lucrează, nu fără ajutorul clasei politice, al micilor oligarhi români și al populației pasive, cot la cot, aliații, concurenții și inamicii României, cu intenții nobile mărturisite și socoteli nemărturisite, tema statalității este la fel de actuală ca oricînd. Dacă toată lumea ne vrea binele, eventual cu forța (deocamdată numai soft: educare, re-educare, culturalizare, persuasiune, manipulare etc.), e cazul să ne întrebăm serios și ce vrem noi pentru noi înșine. Nu pentru a respinge în bloc tot ce ne doresc și oferă alții (chiar cînd ți se dă ceva gratis, uneori prețul e prea mare), ci pentru a ne redefini în context european și global fără a ne aliena, încercînd să atragem în acest efort cît mai mulți dintre tot mai puținii cetățeni (români, maghiari, romi etc.) rămași în patrie și măcar pe unii dintre tot mai numeroșii cetățeni care au plecat peste granițe (dar nu formează încă o diaspora vrednică de acest nume). Construcția unui stat român funcțional a rămas încă un ideal, iar traiectoria sa e asimptotică în raport cu cea a unui stat eșuat. La fel, cetățenia românească se găsește în deplină criză, națiunea civic-politică fiind echivalată adesea abuziv cu etnicitatea anistorică, așa cum patriotismul luminat, deschis spre universal (cu origini kantiene pe care trebuie să le regăsim printre straturile anterioare și ulterioare) e aproape înăbușit de naționalismul particularist (cu origini în al doilea Herder, adică în zona întunecată a Luminilor, și cu o istorie tot mai sumbră pînă la Al Doilea Război Mondial). Așadar, avem de reflectat în continuare asupra cîmpului conceptual și istoric definit de statul-națiune, fără a uita că acest tip-ideal (în sens weberian) are propria sa istoricitate…

Cu gîndul la toate cele de mai sus, vă urez o întîlnire memorabilă!”

Cum s-a putut vedea, cele două mesaje de salut au avut, dincolo de trimiterile lor specifice la temele respective ale celor două simpozioane, menirea de a le aborda dintr-o perspectivă mai abstractă, mai generală și comparativă. În acest mod am încercat, mai mult implicit, dar explicit prin ocaziile specifice pentru care am scris, să situez experiența lungului șir de oameni și familii din care se trage Ion Piso pe fundalul vast al măririi, adaptării, transformării și decăderii nobilimii române din toate spațiile României Mari.

Microistoria

În acest cadru istoric s-a înscris și s-a desfășurat de-a lungul secolelor microistoria familiei Piso, care se leagă strâns de cele ale familiilor înrudite genetic, matrimonial și simbolic cu ea. Împreună, ele formează o lume în permanentă prefacere, din care alte lumi au izvorât mereu și au intrat în interacțiune între ele și cu altele.

Cartea care apare acum se referă nemijlocit numai la ultimele secțiuni ale acestei lungi microistorii, și anume cele consumate de pe la mijlocul perioadei interbelice și, tot mai mult trecute din istorie în memoria autorului, până în momentul scrierii acestor mișcătoare, vii, prețioase documentar și analitic, uneori polemice, portrete și evocări. Timpul memoriei vii a lui Ion Piso acoperă aproape un secol, dar se extinde în mod natural în timpul istoric povestit și astfel încredințat lui de oamenii mai în vârstă din mediile prin care a trecut. Geografia memoriei vii a lui Ion Piso e mai vastă decât cea a țării natale, fiindcă naratorul a fost un Homo Viator, a umblat peste tot pe planetă, urmându-și vocația și delectând publicul. Dar, așa cum secolul său de viață are momente și etape mai intense, în care sensul vieții sale emerge și se împlinește, și spațiul în care s-a scurs acest secol are un arhipelag de spații privilegiate, dispuse aproape simetric în patrie și în exil.

Fenomenul cel mai tragic al perioadei menționate este declasarea mediului social al familiei Piso din pricina vitregiei istoriei postbelice, când comunismul stalinist și național-comunismul au ucis, torturat, încarcerat, exploatat și nimicit prin muncă forțată, expropriat, spoliat, exclus, constrâns la emigrare elitele acestei națiuni. Mai mult, regimurile amintite, care alcătuiesc un continuum ale cărui efecte și ai cărui moștenitori devastează și România post-comunistă, au mers până la încercări de a distruge și bazele naturale ale elitelor: clasele mijlocii și chiar mediile populare mai răsărite și mai ambițioase din sate și orașe, care se formau după modelul celor plasate mai sus decât ele pe scara social-profesional-intelectuală. O analiză cuprinzătoare a victimelor istoriei din perioada 1944-1989 scoate în evidență diversitatea lor pe toate planurile, de la cel social la cel etnic. Toate aceste victime erau inamicii obiectivi (ca să folosesc autoironic un adjectiv hegelian-marxist) ai unor regimuri opresive de sorginte externă susținute cinic până la crimă de profitorii lor autohtoni.

Pentru elitele din teritoriile incluse după 1918 în România Mare, catastrofa istorică de după 1944 era și mai traumatică, fiindcă venea după un interval de resocializare, mobilitate verticală, chiar de renaționalizare în multe cazuri. Într-un cuvânt, de emancipare. România interbelică nu poate fi imaginată fără formidabila contribuție a populațiilor strânse, cele mai multe pentru prima oară, altele revenite după tribulații dureroase, într-un stat românesc. Un stat pe care-l pregătiseră timp de două secole (mai mult sau mai puțin conspirativ, inițial fără un proiect politic, până târziu fără unul maximalist) prin cultură, lupte sociale și religioase, precum și printr-un sistem de solidarități și asocieri (culturale, identitare, educative – până la forme de „educație permanentă” în mediul rural –, bancare, agricole, industriale etc.) care ajunsese aproape la nivelul și eficiența unui stat în stat. Acei oameni înzestrați, vrednici și hotărâți acopereau întreg spectrul social, de la politicieni la scriitori și artiști, de la filozofi la ingineri și medici, de la preoți la învățători și profesori, de la notari și primari la ofițeri și antreprenori etc. În 1944, mai brutal și mai sistematic după abdicarea Regelui Mihai, toți cei ce proveneau din teritorii cu experiența rezistenței la regimuri străine s-au trezit, alături de concetățenii lor din Vechiul Regat, în retorta sovietică în care se plămădea Omul Nou. Din ea nu aveau scăpare decât cu fuga și, dacă nu puteau fugi, prin sacrificiul de sine, fizic și moral.

Premodernitatea și modernitatea, cu toate crizele lor, de ambele părți ale Carpaților, făcuse cu putință reciclarea vechilor elite feudale prin educație și profesionalizare (de la comerț și industrie la administrație de stat, armată, educație și cultură) și astfel prin atragerea lor în prima linie a transformărilor istorice. Mobilitatea verticală integra din ce în ce mai bine meritul, munca și ambiția, reclasând și nobilimea declasată treptat prin pierderea latifundiilor și privilegiilor, convertind frecvent statutul moștenit în statut dobândit prin vocație, efort, viziune, căutarea libertății. Stalinismul a distrus toate aceste tradiții, parcursuri și norme, valori și relații, aspirații și norme, chiar dacă în anumite mici enclave și nișe, când regimul, ieșit triumfător din prima sa confruntare cu „dușmanul de clasă”, a început o relaxare precaută și interesată (vechile cadre din toate domeniile, de pildă, erau absolut necesare pentru supraviețuirea țării), unii indivizi, unele familii și chiar unele grupuri și-au reînceput ridicarea din țărână.

Dar erau vremuri grele și înșelătoare, pașii greșiți (evidenți sau comunicați autorităților de cei care le sprijineau de voie sau de nevoie) se plăteau scump, uneori cu viața, de cele mai multe ori cu avutul oricât de modest, cariera oricât de umilă, viitorul oricât de incert, demnitatea, rațiunea de a exista. Cu toate acestea, mulți au încercat să se smulgă din strânsoare în moduri onorabile, și puțini chiar au reușit. Excelența profesională, indiferent de domeniu, uneori în mai multe (succesiv sau simultan) era în cele mai multe cazuri necesară și demonstrată. Succesul era în general obținut de oameni excepționali, mai ales în circumstanțe excepționale, era imprevizibil și fragil. Dar cel puțin, de la o vreme, putea fi (nă)zărit din nou la orizont.

Egoistoria

Oferindu-ne un florilegiu de evocări și portrete, de la membri de familie – părinții venerați, soția multiubită – la figuri (uneori înrudite sau aparținând microistoriei familiale) din Pantheonul național – ca Blaga, D.D. Roșca, Cincinat Pavelescu, Ionel Teodoreanu, Romul Ladea, Eliade, Cioran, Noica și Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu, Alexandru Ciorănescu –, Ion Piso ne împărtășește elemente esențiale din microistoria lui. Biografia lui este publică. Faima lui de tenor, de creator de spectacole și administrator de instituții este unanim recunoscută, competențele de muzicolog și teoretician al culturii (nu trebuie uitat că și-a început formarea universitară în Filozofie, ca discipol al lui Blaga și al lui D.D. Roșca) s-au exprimat în ultimele decenii la un nivel foarte înalt, abnegația și reușitele sale ca promotor internațional al culturii române și ca ferment al exilului (în acest context intervine evocarea lui Paul Barbăneagră) sunt de asemeni cunoscute.

Astfel, cartea aceasta este o bună introducere în toate lumile lui Ion Piso: el ne dă dimensiunea egoistorică și, mai ales implicit, o cheie pentru celelalte două: microistorică și istorică. Parafrazându-l pe cronicar, la sfârșitul lecturii putem spune în concluzie despre viața spre care ni s-au deschis cîteva căi de acces privilegiate: biruit-au gândul, harul, fapta!

București, 14-16 martie 2023

Post-scriptum. Textul a apărut inițial ca postfață a volumului Ion Piso, Din lumea urieșilor. Portrete și evocări, Editura Eikon, 2023. Celelalte texte liminare sunt semnate de Ioan-Aurel Pop, respective Christian Crăciun. București, 4 decembrie 2023.

[Vatra, nr. 1-2/2024, pp. 10-13]