Începute sub auspiciile romantismului palingenetic al generației europene cosmopolite de la 1848, discuțiile moderne despre specificul național au rămas timp de jumătate de secol în sferele esteticii (metafizice), geografiei simbolice și caracterologiei naționale. În toate cele trei discursuri, în proporții variabile de la țară la țară, a existat un element propriu-zis național, adică modern-contractual, dar a dominat multă vreme elementul premodern, percepția că națiunea înseamnă trib-etnie-comunitate-organism, nu asociere voluntară-sistem politic-societate-mecanism. Cetățenii unei națiuni astfel „imaginate” sunt „născuți”, nu „făcuți”. Sub impactul modernismului și al dublului său negativ, antimodernismul, aceste paradigme ale etnicității, deconstruite de nihilism și decadentism, dar simultan reîntemeiate spiritualist, sincretist și apocaliptic de mentalitatea fin-de-siècle, cunosc o cotitură radicală după Primul Război Mondial. Cotitura este deopotrivă mistică-mesianică-escatologică și gnostică-(etno)științifică (în special biologică)-ideologică-metapolitică, având loc pe fundalul ascensiunii fascismelor occidentale („replica” sumbră a elanului palingenetic luminos de la 1848) și a celor est-europene. Așadar, în intervalul a două generații istorice, popoarele Europei trec, în privința crucială a metanarațiunilor autoidentitare normative, de la estetică (în general metafizică) la biopolitică (adesea rasistă).

Astfel, estetica etno-națională, ale cărei accente metafizice și mistice din perioada romantică transformaseră teritoriul etniei – „poporul ales” – în spațiul unui Eden terestru (la noi, Cîntarea României e textul canonic al acestei transfigurări), secularizând discursul biblic pentru a-l sacraliza pe cel național și mobilizând (până la rescriere și invenție) nou-descoperitul folclor (la noi, Miorița propune, atunci când e citită cu lentile potrivite, un spațiu etno-național „revrăjit” până la cosmic), e inserată într-un proiect și mai ambițios, fiindcă sistematic: ontologiile etnice. Geografia simbolică în care se reprezintă etnia-națiune preia, în formulele sale succesive, elemente afine din antropogeografie, geopolitică, teoria și filozofia culturii, pentru a configura deopotrivă un protecționism-izolaționism (la noi se vorbește atât de „insula de latinitate”, cât și de geografii utopice în care se înscrie „fondul nostru nelatin” – Dacia preistorică e textul prin care ne putem întoarce abisal în timp și chiar ieși din el) și ambiții geoculturale și geopolitice, mergând până la imperialism (la noi, până la imperialismul soft și cumva mai modest al misiunii civilizatoare în Balcani). În sfârșit, caracterologia națională, care cunoscuse un avânt semnificativ în perioada umanismului (la noi, scriind despre moldoveni, Cantemir a dat un locus classicus), se relansase odată cu Völkerpsychologie și fusese „reconfirmată” (paradoxal) de psihologia experimentală, antropogeografie, Kulturmorphologie și anumite ramuri ale fenomenologiei, devine o colecție de variațiuni pe tema stigmatului etnic și pe cea, înrudită, dacă nu identică (dincolo de Aufhebung), a superiorității etno-naționale ori, mai ales în perioada interbelică, rasiale.

Dintre toate aceste tematizări ale ceea ce la noi s-a codificat cultural prin sintagma „specificul național”, ontologiile etnice au mers cel mai departe în sensul construirii unei paradigme atotcuprinzătoare, autosuficiente, sistematice, prestigioase. Prin autori destul de diferiți, ca Unamuno și Ortega y Gasset, Frobenius și Heidegger (în Germania, ca în toată Europa, originile acestei reflecții se găsesc la Kant, dar au fost transmise mai eficient de Herder), Blaga, Băncilă, Vulcănescu și, cu excepția surprinzătoare a universalistei sale opere finale, Devenirea întru Ființă, Noica, etniile-națiuni au fost înzestrate cu Weltanschauungen idiosincratice și complete (desigur, dacă le judecăm în termenii și orizontul lor, adică hermeneutic). Etno-națiunii i se atribuia un Timp, nu doar o istorie; un Spațiu, nu doar un teritoriu; o Ființă, nu doar un caracter colectiv; un Logos (adică un idiom local ridicat la înălțimea limbii perfecte, primordiale, adamice, sacre), nu doar o limbă.

Am scris cu alte prilejuri – de exemplu, în studiul meu publicat în 2002, „Romania and the Balkans: From Geocultural Bovarism to Ethnic Ontology”, accesibil prin Internet și în curs de apariție în versiune românească – că sistemele pe care le-am numit ontologii etnice sunt evadări verticale din strânsoarea istoriei (la noi, s-a vorbit obsesiv de „teroarea istoriei”) și a geografiei (la noi, din geografia simbolică semiorientalistă a Estului sau, și mai rău, a Balcanilor). Prin ontologiile etnice propuse de ei, poeții și filozofii, ca și toate celelalte categorii de autori – de la publiciștii fără anvergură la „savanții austeri” – care sunt cât de cât poeți și filozofi, chiar fără s-o admită, ofereau etniei-națiune un temei transcendent, așezînd-o într-o poziție suprem privilegiată, într-o ordine cosmică, nu doar sublunară.

După stihia desacralizării inaugurate de Nietzsche, sfârșitul de secol XIX inițiase, așa cum spuneam la început, o vastă operație de resacralizare, de „revrăjire” a lumii. Primele patru decenii ale secolului XX au desăvârșit acest proces, sub auspiciile și cu mijloacele modernismului și antimodernismului. Dacă ar fi să recomand un singur loc din lume în care întreaga tranziție poate fi văzută în jumătate de oră, atât sub aspectul cronologiei, cât și al stilisticii – cu toate elementele sale și mergând de la sublim la ridicol –, acesta este ctitoria lui Gabriele dʼAnnunzio il Vittoriale degli Italiani, monument și Gesamtkunstwerk, inextricabilă combinație de autenticitate și parodie, de colaj și pastișă, de elan mistic și calcul mic-burghez.

Dar inconvenientul oricărei „revrăjiri” rămâne mereu „dezvrăjirea”, care nu poate fi (lesne) uitată de omul modern. Omul modernist-antimodernist (pe scurt: interbelic, aproape „fără deosebire de religie și naționalitate”) și cel postmodern vor oscila perpetuu între „dezvrăjire” și „vrăjire”, uneori substituindu-le brusc una cu alta, alteori încercând frenetic să le reconcilieze, dacă nu chiar să le depășească, de pildă printr-o reflecție teologico-politică extrem de subtilă. Numele lui Carl Schmitt e suficient de grăitor în acest context; la noi, cel al lui Dumitru Stăniloae e desigur suficient pentru seria teologilor; lista celor din cultura laică este foarte lungă, aproape coextensivă cu aceea a Dreptei intelectuale interbelice). Într-o atare situație, paradigmele științifice și schimbările lor sunt surse neprețuite de inspirație. Din acest motiv, istoria ideii de „specific național”, subîntinsă de istoria conceptului de „autenticitate”, comportă și o istorie a conceptelor de știință, „științificitate”, „obiectivitate”, „fapt”, precum și o sociologie mannheimiană a cunoașterii și a instituționalizării disciplinelor și discursurilor.  

Așa s-a făcut că discuțiile tehnice, adesea  inaccesibile persoanelor fără pregătire de specialitate, din biologie, medicină, genetică și antropologia fizică au filtrat în spațiul public, alimentând și „demonstrând” tezele unora dintre autorii de diverse extracții, formații, crezuri și opțiuni. Cel puțin din rațiuni de conjunctură, cel puțin pentru a recurge la ceea ce în epocă începea să capete o autoritate și un prestigiu care le concurau pe acelea ale înaltei culturi „tradiționale” (la noi, mai clar ca în alte părți, e limpede că vorbim de înalta cultură a primei modernizări, care a precedat chiar formarea burgheziei și în orice caz a funcționat decenii de-a rândul mai ales în discurs), tot mai mulți autori au început să folosească într-un fel sau altul idei, motive, figuri biologiste.

Într-un fel, medierea dintre cele două clase de teorii (ontologiile etnice, respectiv eugenismele, igiena socială, antropologia rasială, chiar rasismul) era asigurată de fascinația comună pentru organicism. În alt fel, medierea consta în însăși dificultatea de a construi exclusiv „macrocosmic” evadarea verticală a ontologiei etnice și în suspiciunea ocazională că „macrocosmul” etno-ontologic nu poate funcționa perfect fără un „microcosm” individual pe măsură. Cele mai riguroase utopii, de la Republica lui Platon și până azi, sunt construite pe principiul omologiei și chiar pe cel al „consubstanțialității” dintre Cetate și Cetățean, între Tot și Unu. Dar toate sunt permanent bântuite de spectrul unui posibil clivaj între cele două regimuri ale existenței. De aceea, și utopiile sunt întotdeauna „făcute”, nu „născute”. Niciun organicism utopic nu funcționează perfect. Pentru siguranță, utopiile, adică societățile-comunități autoinstituite, își caută până la urmă un temei transcendent sau se angajează în ceea ce Karl Popper a numit memorabil „inginerie socială utopică”.

Nimic nu este mai elocvent în acest sens decât antiutopismul. Și, în cadrul său, primele antiutopii, date de Zamiatin și Aldous Huxley, în care cetățenii utopiei trebuie nu doar formați, condiționați (himera tuturor pedagogiilor), ci produși, generați.

În acest cadru istoric, conceptual și discursiv trebuie să studiem transferurile, contaminările și sinergiile, precum și elementele comune înscrise în fundamentele ultime ale unor universuri mentale (pentru a nu mai vorbi de practici istorice) studiate îndeobște separat: înalta cultură literar-filozofică și respectiv noile științe (și paraștiințe) biologice ale perioadei interbelice, practicile asociate (până la nivel de politici publice) și reverberațiile lor în spiritul public. Un parcurs inaugurat de Lumini se încheia ca eșec al proiectului Luminilor. Pe de o parte, vocabularul biologic-medical, care începuse deja în secolul clasic să reapară în discursul politic, cunoscuse o versiune filozofică standard în viziunea lui Hegel asupra istoriei (mulți filozofi folosesc până azi retorica bolii, reclamând uneori tratamente concrete mergînd până la suprimare), pentru a fi apoi rafinat pe toată durata „lungului secol al XIX-lea”, adică până la Marele Război. Pe de altă parte, drepturile omului, individuale în orizontul Revoluției Franceze, fuseseră treptat colectivizate, apoi „etno-naționalizate” după Herder și „Primăvara Națiunilor”. Ele erau legate tot mai strâns de un sol, de o rasă (dincolo de complexa semantică istorică a cuvântului „rasă”, un element propriu-zis rasial, în anumite cazuri rasist, se regăsește aproape în toate cazurile), de un sânge. De la argumentul istoric al existenței și drepturilor colective s-a trecut cu Herder la argumentul culturalist al echivalenței popor-cultură-stat, apoi la un fel de „argument ontologic” (dacă-l putem parodia pe Anselm din Canterbury, mai respectuos însă decât a făcut-o Borges cu al său „argument ornitologic”), pentru a se ajunge în cele din urmă, în tragica perioadă interbelică, la argumentul biologic. Tot ceea ce nu se putuse demonstra și explica fără rest cu privire la sinele colectiv, toate răspunsurile neconvingătoare la întrebarea Comment peut-on être Persan?, toate îndoielile și angoasele (auto)identitare, absolut toate acestea căpătau o replică fără echivoc prin serologie, craniologie și așa mai departe. Mai mult: dacă ontologiile etnice și religiile politice se ocupaseră mai curând de corpul simbolic, glorios, „fără organe”, al etno-națiunii, noile științe se îngrijeau de corpul politic în sensul său cel mai literal. Utopia etno-națiunii perfecte, care-i preocupa chiar și pe aceia care credeau ori declarau că poporul lor e fără cusur, se putea în fine realiza printr-un fel de combinație de taumaturgie, terapie, ecarisaj și clonare.  

Acesta a fost, în linii mari, dincolo de elementele locale diferite, traseul conceptului de „specific național” în majoritatea culturilor europene. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial l-a oprit abrupt, dar prea târziu: se ajunsese deja, din multiple cauze, la genocid. Dar reconstrucția democratică sau totalitară de stânga a Europei nu s-a lipsit cu totul de anumite segmente ale unui inextricabil continuum biologist inițiat de autori ca Darwin, Quatrefages, Galton și Malthus, ori Gobineau și Chamberlain. Gîndirea și practicile eugenice nu au dispărut, ci au fost inserate în noile inginerii sociale utopice ale sistemului sovietic și ale societăților de consum. Acest fapt ne reamintește cât de riscant este să distingem mecanic între Stânga și Dreapta, între democrație și tiranie, între utopie și distopie.

În această lumină trebuie citite cercetările pe teren românesc ale lui Marius Turda. Și cele, de pionierat, ale Mariei Bucur. Marius Turda, continuându-și parcursul profesional remarcabil, și-a extins căutările inițiale, care deja îl purtaseră, ca pe oricine se interesează serios de România, și în spațiul maghiar. El se preocupă în ultimii ani, singur sau ca parte a unor proiecte colective adesea inițiate chiar de el, de studierea comparativă din acest unghi a întregului continent. Un singur exemplu recent: volumul Blood and Homeland: Eugenics and Racial Nationalism in Central and Southeast Europe, 1900-1940, coordonat de el împreună cu Paul J. Weindling. (Am preluat titlul și unele formulări pentru acest text din recenzia pe care am făcut-o acestei excelente lucrări în nr. 4 pe 2008 al revistei Totalitarian Movements and Political Religions, precum și din câteva texte mai lungi, încă inedite.)

Pentru mediul nostru cultural, o asemenea abordare nu este ușor de acceptat și, în orice caz, nu e ușor de integrat în discursul public. Dar poate, văzând că și alții au cunoscut evoluții comparabile, românii vor începe să se gândească mai serios la o chestiune care altminteri îi obsedează: specificul național și tot ce se află în jurul acestei noțiuni. 

PS 2024: Acest text, poate prea sintetic, încă fără note și referințe (le voi adăuga poate la republicarea într-un volum de autor), a apărut simultan în revista Cuvântul, nr. 3, octombrie 2008, și ca prefață a cărții lui Marius Turda, Eugenism și antropologie rasială în România, 1874-1944, Editura Cuvântul, 2008, pp. 5-12. Circulația ambelor tipărituri a fost desigur restrînsă. De pe 8 aprilie 2013, textul este accesibil și pe Internet, ca Addenda la a doua parte a unui interviu pe care l-am acordat lui Daniel Cristea-Enache: http://atelier.liternet.ro/articol/12984/Sorin-Antohi-Daniel-Cristea-Enache/Intrebarea-e-daca-migrantii-din-Romania-vor-putea-reusi-in-strainatate-ce-n-au-prea-reusit-acasa-viata-impreuna.html. Discuția publică de la noi pe aceste teme (și mai ales în acest cadru teoretic interdisciplinar) nu s-a amorsat încă, deși unele preocupări există, de la numeroasele lucrări ale lui Marius Turda traduse sau scrise în limba română și până la cercetările aplicate privind rasismul și Holocaustul.

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 24-26]