Anul acesta se împlinesc 75 de ani de la apariția, în 1949, a romanului politic poate cel mai influent în scrierea și descrierea istoriei noastre recente, în special în Estul postcomunist. Publicăm, în acest context, traducerea a două comentarii dacă nu la fel de influente, cel puțin cam fel de clasice precum romanul lui George Orwell: eseul lui Isaac Deutscher din 1955 despre misticismul cruzimii și recenzia întârziată a lui Isaac Asimov din 1980. (Nota redacției)

*

Isaac Deutscher

1984 – misticismul cruzimii

Puține romane scrise în această generație s-au bucurat de o popularitate atât de mare ca cea a romanului 1984 al lui George Orwell. Puține, dacă nu cumva niciunul, au avut un impact similar asupra politicii. Titlul cărții lui Orwell este un cuvânt de ordine politic. Termenii inventați de el – „Newspeak”, „Oldspeak”, „Mutabilitatea trecutului”, „Fratele cel mare”, „Ministerul Adevărului”, „Poliția gândirii”, „Delict de gândire”, „Gândire dublă”, „Săptămâna urii” etc. – au intrat în vocabularul politic; ei apar în majoritatea articolelor de ziar și a discursurilor care denunță Rusia și comunismul. Televiziunea și cinematograful au familiarizat multe milioane de telespectatori de pe ambele maluri ale Atlanticului cu chipul amenințător al lui Fratelui cel Mare și cu coșmarul unei Oceanii presupus comuniste. Romanul a servit ca un fel de super-armă ideologică în războiul rece. Ca în nicio altă carte sau document, frica convulsivă de comunism, care a cuprins Occidentul după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost reflectată și concentrată în 1984.

Războiul rece a creat o „cerere socială” pentru o astfel de armă ideologică, la fel cum a creat cererea de super-arme concrete. Dar super-armele sunt adevărate performanțe tehnologice și nu poate exista vreo discrepanță între utilizările la care pot fi supuse și intenția producătorilor lor: ele sunt menite să răspândească moartea sau cel puțin să amenințe cu distrugerea totală. O carte precum 1984 poate fi folosită fără să se țină seama de intenția autorului. Unele dintre detaliile sale pot fi scoase din context, în timp ce altele, care nu se potrivesc scopului politic pe care cartea este menită să îl servească, sunt ignorate sau practic suprimate. Și nici nu e nevoie ca o carte precum 1984 să fie o capodoperă literară sau chiar o lucrare importantă și originală pentru a-și produce impactul. De fapt, o operă de mare valoare literară este, de obicei, prea bogată în textură și prea subtilă în gândire și formă pentru a se preta la o exploatare improvizată. De regulă, simbolurile sale nu pot fi transformate cu ușurință în monștri hipnotizanți și nici ideile sale în sloganuri. Cuvintele unui mare poet, atunci când intră în vocabularul politic, o fac printr-un proces de infiltrare lentă, aproape imperceptibilă, nu printr-o incursiune frenetică. Capodopera literară influențează mentalul politic fertilizându-l și îmbogățindu-l din interior, nu asurzindu-l.

1984 este opera unei imaginații intense și concentrate, dar și pline de frică și limitată. Un critic ostil a catalogat-o drept „o bandă desenată politică de groază”. Nu este o descriere corectă: există în romanul lui Orwell anumite straturi de gândire și sentimente care îl ridică mult deasupra acestui nivel. Dar este un fapt că simbolismul din 1984 este crud; că simbolul său principal, Big Brother, seamănă cu zmeul dintr-un basm mai degrabă grosier; și că povestea lui Orwell se desfășoară ca un film SF cu buget redus, cu orori mecanice care se strâng peste orori mecanice, astfel încât, în final, ideile mai subtile ale lui Orwell, compasiunea sa față de personajele sale și satira sa la adresa societății din zilele sale (nu din 1984) s-ar putea să nu reușească să se comunice cititorului. 1984 nu pare să justifice descrierea lui Orwell drept un Swift modern, descriere pentru care Ferma animalelor oferă o anumită justificare. Lui Orwell îi lipsesc bogăția și subtilitatea gândirii și detașarea filosofică a marelui satirist. Imaginația sa este feroce și uneori pătrunzătoare, dar îi lipsesc amploarea, suplețea și originalitatea.

Lipsa de originalitate este ilustrată de faptul că Orwell a împrumutat ideea lui 1984, intriga, personajele principale, simbolurile și întregul climat al poveștii sale de la un scriitor rus rămas aproape necunoscut în Occident. Acest scriitor este Evgenii Zamyatin, iar titlul cărții care i-a servit lui Orwell drept model este Noi. La fel ca 1984, Noi este o „anti-Utopie”, o viziune de coșmar a lumii care va veni și un strigăt de Casandră. Lucrarea lui Orwell este o variație complet englezească pe tema lui Zamyatin; și poate că doar caracterul profund englezesc al abordării lui Orwell îi conferă operei sale originalitatea pe care o are.

Câteva cuvinte despre Zamyatin nu ar fi de prisos aici: există câteva puncte de asemănare în poveștile de viață ale celor doi scriitori. Zamyatin aparținea unei generații mai vechi: s-a născut în 1884 și a murit în 1937. Primele sale scrieri, la fel ca unele dintre cele ale lui Orwell, erau descrieri realiste ale păturilor inferioare din clasa de mijloc. În experiența sa, revoluția rusă din 1905 a jucat aproximativ același rol pe care războiul civil spaniol l-a jucat în cea a lui Orwell. A participat la mișcarea revoluționară, a fost membru al Partidului Social-Democrat rus (din care încă făceau parte bolșevicii și menșevicii) și a fost persecutat de poliția țaristă. În perioada de reflux a revoluției, a cedat unei stări de „pesimism cosmic” și a rupt legătura cu Partidul Socialist, lucru pe care Orwell, mai puțin consecvent și influențat până la capăt de o anumită loialitate față de socialism, nu l-a făcut. În 1917, Zamyatin privea noua revoluție cu ochi reci și deziluzionați, convins că nu va ieși nimic bun din ea. După o scurtă detenție, guvernul bolșevic i-a permis să plece în străinătate; și tocmai ca emigrant la Paris a scris romanul Noi la începutul anilor 1920.

Teza că Orwell a împrumutat principalele elemente din 1984 de la Zamyatin nu este vreo ipoteză a unui critic cu o slăbiciune pentru detectarea influențelor literare. Orwell cunoștea romanul lui Zamyatin și era fascinat de el. A scris un eseu despre el, care a apărut în ziarul de stânga Tribune, al cărui redactor literar era Orwell, la 4 ianuarie 1946, imediat după publicarea Fermei animalelor și înainte de a începe să scrie 1984. Eseul este remarcabil nu numai ca o dovadă concludentă, furnizată de Orwell însuși, privind originea lui 1984, ci și ca un comentariu asupra ideii care stă la baza atât a lui Noi, cât și a lui 1984.

Eseul începe cu Orwell spunând că, după ce ani de zile a căutat în zadar romanul lui Zamyatin, l-a obținut în cele din urmă într-o ediție franceză (sub titlul Nous Autres) și că e surprins că nu a fost publicat în Anglia, deși o ediție americană apăruse fără să stârnească prea mult interes. „Din câte îmi dau seama”, a continuat Orwell, „nu este o carte de prim rang, dar cu siguranță e una neobișnuită și este uimitor că niciun editor englez nu a fost suficient de întreprinzător pentru a o reedita.” (Își încheia eseul cu aceste cuvinte: „Aceasta este o carte de urmărit atunci când va apărea o versiune engleză”).

Orwell observa că romanul lui Aldous Huxley, Brave New World, „trebuie să fie parțial derivat” din romanul lui Zamyatin și se întreba de ce acest lucru „nu a fost niciodată evidențiat”. Cartea lui Zamyatin era, în opinia sa, mult superioară și mai „relevantă pentru situația noastră” decât cea a lui Huxley. Ea vorbea despre „revolta spiritului uman primar împotriva unei lumi raționalizate, mecanizate și lipsite de durere (painless)”.

„Fără durere” nu este adjectivul potrivit: lumea din viziunea lui Zamyatin este la fel de plină de orori ca și cea din 1984. Orwell însuși a realizat în eseul său un catalog succint al acestor orori, astfel încât eseul său se citește acum ca un sinopsis al lui 1984. Membrii societății descrise de Zamyatin, spune Orwell, „și-au pierdut atât de complet individualitatea încât nu mai sunt cunoscuți decât prin numere. Ei trăiesc în case de sticlă… ceea ce permite poliției politice, cunoscută sub numele de «Gardieni», să-i supravegheze mai ușor. Toți poartă uniforme identice, iar o ființă umană este numită de obicei fie drept «un număr», fie drept un «unif» (uniformă)”. Orwell remarcă în paranteză că Zamyatin a scris „înainte de a fi inventată televiziunea”. În 1984, acest rafinament tehnologic este introdus, la fel ca și elicopterele din care poliția supraveghează casele cetățenilor din Oceania în primele pasaje ale romanului. „Unifii” sugerează „Prolii”. În societatea viitoare a lui Zamyatin, ca și în 1984, dragostea este interzisă: actul sexual este strict raționalizat și permis doar ca act lipsit de emoție. „Statul unic este condus de o persoană cunoscută sub numele de Binefăcătorul”, prototipul evident al lui Big Brother.

„Principiul călăuzitor al statului este că fericirea și libertatea sunt incompatibile… statul unic a restabilit fericirea lui [a omului] prin înlăturarea libertății sale”. Orwell îl descrie pe personajul principal al lui Zamyatin ca fiind „un fel de Billy Brown utopic al vechii Londre”, care este „în mod constant îngrozit de impulsurile atavice care îl cuprind”. În romanul lui Orwell, acel Billy Brown utopic este botezat Winston Smith, iar problema sa este aceeași.

Pentru motif-ul principal al complotului său, Orwell îi este la fel de îndatorat scriitorului rus. Iată cum îl definește Orwell: „În ciuda educației și a vigilenței Gardienilor, multe dintre instinctele umane străvechi supraviețuiesc încă”. Personajul principal al lui Zamyatin „se îndrăgostește (aceasta este o crimă, desigur) de o anume I-330”, la fel cum Winston Smith comite crima de a se îndrăgosti de Julia. În povestea lui Zamyatin, ca și în cea a lui Orwell, relația amoroasă se combină cu participarea eroului la o „mișcare de rezistență clandestină”. Rebelii lui Zamyatin, „pe lângă faptul că pun la cale răsturnarea statului, se dedau, atunci când coboară draperiile, chiar și la vicii precum fumatul și consumul de alcool”; Winston Smith și Julia se dedau la deliciul unei „cafele adevărate cu zahăr adevărat” în ascunzătoarea lor de deasupra magazinului domnului Charrington. În ambele romane, crima și conspirația sunt, bineînțeles, descoperite de Gardieni sau de Poliția Gândirii; și în ambele romane eroul „este salvat în cele din urmă de consecințele propriei sale nebunii”.

Combinația de „terapie” și tortură prin care rebelii lui Zamyatin și cei ai lui Orwell sunt „eliberați” de impulsurile lor atavice, până când încep să-l iubească pe Binefăcător sau pe Fratele cel Mare, sunt și ele foarte asemănătoare. La Zamyatin:

„Autoritățile anunță că au descoperit cauza tulburărilor din ultima vreme: e faptul că unele ființe umane suferă de o boală numită imaginație. Centrul nervos responsabil de imaginație a fost acum localizat, iar boala poate fi vindecată prin tratament cu raze X. D-503 se supune operației, după care îi va fi ușor să facă ceea ce a știut tot timpul că trebuie să facă – adică să-și trădeze complicii la poliție.”

În ambele romane, actul mărturisirii și trădarea femeii pe care eroul o iubește constituie șocurile vindecătoare.

Orwell citează următoarea scenă de tortură din Zamyatin:

„S-a uitat la mine, cu mâinile prinse de brațele scaunului, până când ochii i s-au închis complet. Au scos-o afară, au readus-o în simțiri printr-un șoc electric și au pus-o din nou sub clopot. Această operațiune a fost repetată de trei ori, iar de pe buzele ei nu a ieșit niciun cuvânt.”

În scenele de tortură ale lui Orwell, „șocurile electrice” și „brațele scaunului” revin destul de des, dar Orwell este mult mai intens, masochist-sadic, în descrierile sale ale cruzimii și durerii. De exemplu:

„Fără niciun avertisment, cu excepția unei ușoare mișcări a mâinii lui OʼBrien, un val de durere i-a inundat corpul. Era o durere înspăimântătoare, pentru că nu putea vedea ce se întâmpla și avea senzația că i se făcea o rană mortală. Nu știa dacă asta se întâmpla cu adevărat sau dacă efectul era produs de electricitate; dar corpul îi fusese smuls din forma sa, articulațiile îi erau sfâșiate încet. Deși durerea îi umpluse fruntea de sudoare, cel mai rău dintre toate era teama că coloana vertebrală era pe cale să i se rupă. Strânse din dinți și respiră greu pe nas, încercând să păstreze tăcerea cât mai mult timp posibil.”

Lista împrumuturilor lui Orwell este departe de a fi completă, dar să trecem acum de la intriga celor două romane la ideea care stă la baza lor. Reluând comparația dintre Zamyatin și Huxley, Orwell spune: „Această înțelegere intuitivă a laturii iraționale a totalitarismului – sacrificiul uman, cruzimea ca scop în sine, venerarea unui Conducător căruia i se atribuie atribute divine – este ceea ce face ca romanul lui Zamyatin să fie superior celui al lui Huxley”. Și tocmai asta, am putea adăuga, e ceea ce a făcut din el modelul lui Orwell. Criticându-l pe Huxley, Orwell scrie că nu vede vreun motiv pentru ca societatea din Brave New World să fie atât de rigid și elaborat stratificată:

„Scopul nu este exploatarea economică… Nu există sete de putere, nu există sadism, nu există nici un fel de duritate. Cei din vârf nu au niciun motiv puternic pentru a rămâne în vârf și, deși toată lumea este fericită într-un mod lipsit de conținut, viața a devenit atât de fără sens încât este greu de crezut că o astfel de societate ar putea rezista.” [Sublinierea mea]

În schimb, societatea din anti-Utopia lui Zamyatin ar putea rezista, în opinia lui Orwell, pentru că în ea motivația supremă a acțiunii și explicația stratificării sociale nu sunt exploatarea economică, de care nu este nevoie, ci tocmai „setea de putere, sadismul și duritatea” celor care „rămân în vârf”. Este ușor să recunoaștem în aceasta leitmotivul lui 1984.

În Oceania, dezvoltarea tehnologică a atins un nivel atât de ridicat încât societatea ar putea foarte bine să-și satisfacă toate nevoile materiale și să stabilească egalitatea în sânul ei. Dar inegalitatea și sărăcia sunt păstrate pentru a-l menține pe Big Brother la putere. În trecut, spune Orwell, dictatura proteja inegalitatea, acum inegalitatea protejează dictatura. Dar ce scop servește dictatura însăși?

„Partidul caută puterea numai de dragul ei… Puterea nu este un mijloc, ci un scop. Nu se instaurează o dictatură pentru a proteja o revoluție, ci se înfăptuiește revoluția pentru a instaura dictatura. Scopul persecuției este persecuția… Scopul puterii este puterea.”

Orwell se întreba dacă Zamyatin „își alegea drept țintă predilectă a satirei sale regimul sovietic”. El nu era sigur de acest lucru:

„Ceea ce pare să vizeze Zamyatin nu este o țară anume, ci scopurile implicite ale civilizației industriale… Din Noi reiese că avea o puternică înclinație spre primitivism… Noi este, de fapt, un studiu despre Mașină, duhul pe care omul l-a eliberat din sticlă fără să se gândească și pe care nu-l mai poate pune la loc.”

Aceeași ambiguitate în ce privește intențiile autorului e evidentă și în 1984.

Bănuiala lui Orwell despre Zamyatin a fost corectă. Deși Zamyatin se opunea regimului sovietic, el nu a satirizat în mod exclusiv, sau chiar în principal, acest regim. După cum remarca pe bună dreptate Orwell, Rusia sovietică timpurie avea puține trăsături comune cu statul super-mecanizat din anti-Utopia lui Zamyatin. Înclinația spre primitivism a acelui scriitor se înscria într-o tradiție rusă, cu slavofilia și ostilitatea față de Occidentul burghez, cu glorificarea mujicului și a vechii Rusii patriarhale, cu Tolstoi și Dostoievski. Chiar și ca emigrant, Zamyatin a fost dezamăgit de Occident în modul tipic rusesc. Uneori părea pe jumătate împăcat cu regimul sovietic, când acesta își producea Binefăcătorul în persoana lui Stalin. În măsura în care și-a îndreptat săgețile satirei sale împotriva bolșevismului, a făcut-o pentru că bolșevismul era hotărât să înlocuiască vechea Rusie primitivă cu o societate modernă, mecanizată. În mod bizar, el și-a plasat povestea în anul 2600; și părea să le spună bolșevicilor: așa va arăta Rusia dacă veți reuși să oferiți regimului vostru susținerea tehnologiei occidentale. La Zamyatin, ca și la alți intelectuali ruși deziluzionați de socialism, nostalgia după modurile primitive de gândire și de viață era firească, în măsura în care primitivismul era încă foarte viu în fondul rusesc.

La Orwell nu a existat și nu putea exista o astfel de nostalgie autentică după societatea preindustrială. Primitivismul nu a avut niciun rol în experiența și trecutul său, cu excepția șederii sale în Birmania, când nu prea a fost atras de el. Dar era îngrozit de utilizările la care ar putea fi supusă tehnologia de către oamenii hotărâți să înrobească societatea; și astfel a ajuns și el să pună la îndoială și să satirizeze „scopurile implicite ale civilizației industriale”.

Deși satira sa vizează mai mult Rusia sovietică decât cea a lui Zamyatin, Orwell a văzut elemente din Oceania și în Anglia zilelor sale, ca să nu mai vorbim de Statele Unite. Într-adevăr, societatea din 1984 întruchipează tot ceea ce el ura în propriul său mediu: cenușiul și monotonia suburbiei industriale engleze, a cărei urâțenie „murdară, slinoasă și urât mirositoare” a încercat să o surprindă în stilul său naturalist, repetitiv și opresiv; raționalizarea alimentelor și controalele guvernamentale pe care le-a cunoscut în Marea Britanie din timpul războiului; „ziarele de doi bani care nu conțin aproape nimic în afară de sport, crime și astrologie, nuvele senzaționale de cinci cenți, filme care emană sex”; și așa mai departe. Orwell știa foarte bine că în Rusia stalinistă nu existau astfel de ziare și că defectele presei staliniste erau de cu totul alt tip. Newspeak este mult mai puțin o satiră la adresa idiomului stalinist decât la adresa „jurnalezei” anglo-americane, pe care o detesta și pe care, în calitate de jurnalist în activitate, o cunoștea foarte bine.

Este ușor de identificat ce trăsături ale partidului din 1984 satirizează mai degrabă Partidul Laburist britanic decât Partidul Comunist Sovietic. Big Brother și adepții săi nu fac nicio încercare de îndoctrinare a clasei muncitoare, o omisiune pe care Orwell ar fi fost ultimul care ar fi atribuit-o stalinismului. Prolii săi „vegetează”: „munca grea, certurile mărunte, filmele, jocurile de noroc… le umplu orizontul mental”. La fel ca ziarele de doi bani și filmele pline de sex, jocurile de noroc, noul opiu al poporului, nu aparțin scenei rusești. Ministerul Adevărului este o caricatură transparentă a Ministerului Informațiilor din Londra din timpul războiului. Monstrul din viziunea lui Orwell este, ca orice coșmar, alcătuit din tot felul de chipuri, trăsături și forme, familiare și necunoscute. Talentul și originalitatea lui Orwell sunt evidente în aspectul domestic al satirei sale. Dar, în voga de care s-a bucurat 1984 , acest aspect a fost rareori observat.

1984 este un document al deziluziei amare provocate nu doar de stalinism, ci de orice formă și nuanță de socialism. Este un strigăt din abisul disperării. Ce l-a aruncat pe Orwell în acest abis? A fost, fără îndoială, spectacolul marilor epurări staliniste din 1936-38, ale căror repercusiuni le-a trăit în Catalonia. Ca om sensibil și integru, nu s-a putut raporta la epurări altfel decât cu furie și groază. Conștiința sa nu a putut fi liniștită de justificările și sofismele staliniste care, la acea vreme, au liniștit conștiința lui Arthur Koestler, de exemplu, un scriitor mai strălucitor și mai sofisticat, dar cu o mai mică rezoluție morală. Justificările și sofismele staliniste se aflau deopotrivă sub și deasupra nivelului de raționament al lui Orwell – se aflau sub și deasupra bunului simț și a empirismului încăpățânat al lui Billy Brown din orașul londonez, cu care Orwell se identifica chiar și în cele mai rebele sau revoluționare momente ale sale. Era indignat, șocat și zdruncinat în convingerile sale. Nu fusese niciodată membru al Partidului Comunist. Dar, în calitate de adept al POUM-ului semi-troțkist, își asumase tacit, în ciuda tuturor rezervelor sale, o anumită comunitate de scopuri și solidaritate cu regimul sovietic, prin toate vicisitudinile și transformările sale, care pentru el erau oarecum obscure și exotice.

Epurările și repercusiunile lor spaniole nu numai că au distrus acea comunitate de scopuri. Orwell nu numai că a văzut prăpastia dintre staliniști și antistaliniști căscându-se brusc în interiorul Spaniei republicane asediate. Efectul imediat al epurărilor a fost umbrit de „latura irațională a totalitarismului – sacrificiul uman, cruzimea ca scop în sine, venerarea unui conducător” și „culoarea sinistrelor civilizații sclavagiste din lumea antică” răspândindu-se peste societatea contemporană.

La fel ca majoritatea socialiștilor britanici, Orwell nu a fost niciodată marxist. Filozofia materialist-dialectică a fost întotdeauna prea absconsă pentru el. A fost un raționalist convins din instinct, mai degrabă decât din conștiință. Distincția dintre marxist și raționalist este de o oarecare importanță. Contrar unei opinii larg răspândite în țările anglo-saxone, marxismul nu este deloc raționalist în filosofia sa: el nu presupune că ființele umane sunt, de regulă, ghidate de motive raționale și că ele pot fi convinse de rațiune să adere la socialism. Marx însuși începe Das Kapital cu o cercetare filosofică și istorică elaborată a modurilor „fetișiste” de gândire și comportament înrădăcinate în „producția de mărfuri” – adică în munca omului pentru piață și în dependența sa de aceasta. Lupta de clasă, așa cum o descrie Marx, nu este deloc un proces rațional. Asta nu îi împiedică pe raționaliștii socialismului să se descrie uneori drept marxiști. Dar marxistul autentic poate pretinde că este mai bine pregătit din punct de vedere mental decât raționalistul pentru manifestările iraționalității în relațiile umane, chiar și pentru manifestări precum Marile epurări ale lui Stalin. El poate fi decepționat sau mortificat de ele, dar nu trebuie să se simtă zdruncinat în Weltanschauung-ul său, în timp ce raționalistul este pierdut și neajutorat atunci când iraționalitatea existenței umane îl privește brusc în față. Dacă se agață de raționalismul său, realitatea îi scapă. Dacă urmărește realitatea și încearcă să o înțeleagă, trebuie să se despartă de raționalismul său.

Orwell a urmărit realitatea și s-a trezit lipsit de presupunerile sale conștiente și inconștiente despre viață. În gândurile sale nu mai putea scăpa de obsesia epurărilor. În mod direct și indirect, acestea au furnizat subiectul pentru aproape tot ceea ce a scris după experiența sa spaniolă. Aceasta era o obsesie onorabilă, obsesia unei minți care nu era înclinată să se înșele comod și să nu se mai lupte cu o problemă morală alarmantă. Dar, luptându-se cu epurările, mintea lui a fost infectată de iraționalitatea lor. S-a trezit incapabil să explice ceea ce se întâmpla în termenii care îi erau familiari, cei ai bunului simț empiric. Abandonând raționalismul, a privit din ce în ce mai mult realitatea prin ochelarii întunecați ai unui pesimism cvasi-mistic.

S-a spus că 1984 este produsul imaginației unui om aflat pe moarte. Există o parte de adevăr în această afirmație, dar nu tot adevărul. Într-adevăr, Orwell a scris această carte cu ultima licărire febrilă de viață în el. De aici și intensitatea extraordinară și sumbră a viziunii și a limbajului său, precum și apropierea aproape fizică cu care suferă torturile pe care imaginația sa creatoare i le provoacă personajului său principal. Și-a identificat propria existență fizică ofilită cu trupul putrezit și micșorat al lui Winston Smith, căruia i-a transmis și în care a investit, ca să zic așa, propriile sale dureri de moarte. Și-a proiectat ultimele spasme ale propriei suferințe în ultimele pagini ale ultimei sale cărți. Dar principala explicație a logicii interioare a deziluziei și pesimismului lui Orwell nu se află în agonia morții scriitorului, ci în experiența și gândirea omului viu și în reacția convulsivă a acestuia la raționalismul său învins.

„Înțeleg cum, nu înțeleg de ce” este refrenul din 1984. Winston Smith știe cum funcționează Oceania și cum funcționează mecanismul său elaborat de tiranie, dar nu știe care este cauza și scopul său final. Pentru a afla răspunsul, el se îndreaptă spre paginile „cărții” , misteriosul clasic al crimethink-ului, și care este atribuită lui Emmanuel Goldstein, inspiratorul Frăției conspirative. Dar Smith reușește să citească doar acele capitole din „carte” care se referă la cum. Poliția Gândirii descinde asupra lui tocmai când este pe punctul de a începe să citească capitolele care promit să explice de ce; și astfel întrebarea rămâne fără răspuns.

Aceasta era și situația lui Orwell. El căuta explicația, „de ce”-ul nu atât pentru Oceania viziunii sale, cât pentru stalinism și Marile Epurări. La un moment dat, cu siguranță s-a întors pentru răspuns la Troțki: de la Troțki-Bronstein a luat cele câteva date biografice sumare și chiar fizionomia și numele evreiesc pentru Emmanuel Goldstein; iar fragmentele din „cartea” care ocupă atâtea pagini în 1984 sunt o parafrază evidentă, deși nu foarte reușită, a lucrării lui Troțki, Revoluția trădată. Orwell a fost impresionat de măreția morală a lui Troțki dar totodată s-a îndoit parțial de ea și parțial de autenticitatea ei. Ambivalența perspectivei sale asupra lui Troțki se reflectă în atitudinea lui Winston Smith față de Goldstein. Până la sfârșit, Smith nu poate afla dacă Goldstein și Frăția au existat vreodată în realitate și dacă „cartea” nu a fost inventată cumva de Poliția Gândirii. Bariera dintre gândirea lui Troțki și el însuși, o barieră pe care Orwell nu a putut să o traverseze vreodată, a fost marxismul și materialismul dialectic. El a găsit în Troțki răspunsul la Cum, nu și la De ce.

Dar Orwell nu se putea mulțumi cu agnosticismul istoric. Era orice, dar nu era deloc un sceptic. Constituția sa mentală era mai degrabă cea a fanaticului, hotărât să obțină un răspuns, un răspuns rapid și clar, la întrebarea sa. Era încordat de neîncredere și suspiciune și căuta obsesiv conspirațiile întunecate puse la cale de ei împotriva decenței lui Billy Brown din vechea Londră. Ei erau naziștii, staliniștii, dar și – Churchill și Roosevelt și, în cele din urmă, toți cei care aveau vreo rațiune de stat de apărat, căci în adâncul sufletului Orwell era un anarhist naiv și, în ochii lui, orice mișcare politică își pierde rațiunea de a fi în momentul în care dobândește o rațiune de stat. Să analizeze un context social complicat, să încerce să descâlcească încurcături de motive politice, calcule, temeri și suspiciuni și să discearnă constrângerea circumstanțelor din spatele acțiunilor era peste puterile sale. Generalizările despre forțele sociale, tendințele sociale și inevitabilul istoric îl umpleau de suspiciune. Și totuși, fără astfel de generalizări, folosite în mod corespunzător și cu moderație, nu se putea da un răspuns realist la întrebarea care îl preocupa pe Orwell. Privirea îi era fixată pe copaci, sau mai degrabă pe un singur copac, în fața lui, și era aproape orb la pădure. Cu toate acestea, neîncrederea sa în generalizările istorice l-a determinat, în cele din urmă, să adopte și să se agațe de cea mai veche, cea mai banală, cea mai abstractă, cea mai metafizică și cea mai stearpă dintre toate generalizările: toate conspirațiile, comploturile, epurările și acordurile diplomatice pe care ei le pun la cale au o singură și unică sursă – „setea sadică de putere”. Astfel el a făcut saltul de la bunul simț raționalist și cotidian la misticismul cruzimii care inspiră 1984. (1)

În 1984, stăpânirea omului asupra mașinii a ajuns la un nivel atât de ridicat încât societatea este în măsură să producă din belșug pentru toată lumea și să pună capăt inegalităților. Dar sărăcia și inegalitatea sunt menținute doar pentru a satisface impulsurile sadice ale lui Big Brother. Cu toate acestea, nici măcar nu știm dacă Big Brother există cu adevărat – s-ar putea să fie doar un mit. Cruzimea colectivă a partidului (nu neapărat a membrilor săi individuali, care pot fi oameni inteligenți și bine intenționați) este cea care chinuie Oceania. Societatea totalitară este condusă de un sadism fără corp. Orwell și-a imaginat că a „depășit” conceptele familiare și, după cum credea el, din ce în ce mai irelevante, ale clasei sociale și ale interesului de clasă. Dar, în aceste generalizări marxiste, interesul unei clase sociale are cel puțin o anumită relație specifică cu interesele individuale și cu poziția socială a membrilor săi, chiar dacă interesul de clasă nu reprezintă o simplă sumă a intereselor individuale. În partidul lui Orwell, întregul nu are nicio legătură cu părțile. Partidul nu este un corp social animat de vreun interes sau scop. Este o emanație fantomatică a tot ceea ce este infect în natura umană. Este fantoma metafizică, nebună și triumfătoare, a Răului.

Desigur, Orwell a vrut ca 1984 să fie un avertisment. Dar avertismentul devine contraproductiv din cauza disperării fără margini care stă la baza lui. Orwell a văzut totalitarismul oprind roata istoriei. Big Brother este invincibil: „Dacă vreți o imagine a viitorului, imaginați-vă o cizmă călcând pe o față umană – pentru totdeauna”. El a proiectat spectacolul Marilor Epurări în viitor și l-a văzut fixat acolo pentru totdeauna, pentru că nu era capabil să înțeleagă evenimentele în mod realist, în contextul lor istoric complex. E adevărat că evenimentele au fost unele extrem de „iraționale”; dar cel care, din această cauză, le tratează irațional seamănă foarte mult cu psihiatrul a cărui minte o ia razna pentru că lucrează prea îndeaproape cu nebunia. 1984 nu este, de fapt, atât un avertisment, cât un strigăt pătrunzător care anunță venirea Mileniului Negru, Mileniul damnării.

Țipătul, amplificat de toată „mass-media” din zilele noastre, a înspăimântat milioane de oameni. Dar nu i-a ajutat să vadă mai limpede problemele cu care se confruntă lumea; nu le-a făcut înțelegerea să avanseze. Nu a făcut decât să crească și să intensifice valurile de panică și ură care străbat lumea și întunecă mințile inocente. 1984 a învățat milioane de oameni să privească conflictul dintre Est și Vest în termeni de alb și negru, și le-a arătat un monstru imaginar și un țap ispășitor monstruos pentru toate relele care afectează omenirea.

În zorii erei atomice, lumea trăiește într-o atmosferă de groază apocaliptică. Iată de ce milioane de oameni răspund cu atâta pasiune la viziunea apocaliptică a unui romancier. Monștrii apocaliptici ai atomului și hidrogenului nu au fost însă dezlănțuiți de Big Brother. Principala problemă a societății contemporane este că nu a reușit încă să își adapteze modul de viață și instituțiile sociale și politice la progresul prodigios al cunoștințelor tehnologice. Nu știm care a fost impactul bombei atomice și al bombei cu hidrogen asupra gândurilor a milioane de oameni din Est, unde angoasa și frica se pot ascunde în spatele fațadei unui optimism oficial facil (sau poate jenat?). Dar ar fi periculos să nu ne dăm seama că, în Occident, milioane de oameni pot fi tentați, în angoasa și frica lor, să fugă de propria responsabilitate pentru destinul omenirii și să își descarce furia și disperarea pe Monstrul-Țap ispășitor pe care 1984 al lui Orwell a făcut atât de multe pentru a-l pune în fața ochilor lor.

***

„Ați citit această carte? Trebuie să o citiți, domnule. Și veți înțelege de ce trebuie să aruncăm bomba atomică asupra bolșevicilor!”. Cu aceste cuvinte, un vânzător de ziare mi-a recomandat 1984 la New York, cu câteva săptămâni înainte de moartea lui Orwell.

Bietul Orwell, și-a imaginat oare vreodată că propria sa carte va deveni un element atât de important în programul Săptămânii urii?

_________________

(1) Această opinie se bazează pe amintiri personale cu Orwell, precum și pe o analiză a operei sale. În timpul ultimului război, Orwell a părut atras de tonul critic, pe atunci oarecum neobișnuit, al comentariilor mele despre Rusia care au apărut în The Economist, The Observer și Tribune. (Mai târziu, am fost amândoi corespondenți ai The Observer în Germania și, ocazional, am împărțit camera din tabăra de presă). Cu toate acestea, nu mi-a luat mult timp să conștientizez diferențele de abordare din spatele acordului nostru aparent. Îmi amintesc că am fost luat prin surprindere de încăpățânarea cu care Orwell insista asupra „conspirațiilor” și că gândirea sa politică mi s-a părut o sublimare freudiană a maniei de persecuție. De exemplu, era ferm convins că Stalin, Churchill și Roosevelt au complotat în mod conștient pentru a împărți lumea între ei și pentru a o subjuga în comun. (Oceania, Estasia și Eurasia din 1984 își au inspirația aici). „Sunt cu toții însetați de putere”, obișnuia să repete. Când, odată, i-am atras atenția că sub aparenta solidaritate a celor Trei Mari șefi de stat se putea distinge limpede conflictul dintre ei, care deja ieșea la suprafață, Orwell a fost atât de surprins și de neîncrezător încât a relatat imediat conversația noastră în rubrica sa din Tribune și a adăugat că nu vedea niciun semn de apropiere a conflictului despre care vorbeam. Asta se întâmpla în timpul conferinței de la Yalta sau la scurt timp după aceea, când nu era nevoie de prea multă clarviziune pentru a vedea ce urma să se întâmple. Ceea ce m-a frapat la Orwell a fost lipsa sa de simț istoric și de înțelegere psihologică a vieții politice, dublată de o pătrundere acută, dar îngustă, în unele aspecte ale politicii susținută de o fermitate incoruptibilă a convingerilor.

Din Isaac Deutscher, Heretics and Renegades and Other Essays, Hamish and Hamilton, Londra, 1955

Traducere din limba engleză de Alex Cistelecan

***

Isaac Asimov

Despre 1984

Introducere

Obișnuiesc de câțiva ani să scriu câte un articol în patru părți pentru Field Newspaper Syndicate la începutul fiecărui an, iar în 1980, conștienți de apropierea anului 1984, cei de la FNS mi-au cerut să scriu o critică amănunțită a romanului lui George Orwell 1984. Am avut rețineri. Nu prea îmi aminteam prea multe din carte și le-am spus-o și lor – dar Denison Demac, tânăra amabilă care ține legătura cu mine de la FNS, mi-a trimis pur și simplu un exemplar și mi-a spus „Citește-o”.

Așa că am citit-o și am rămas absolut uluit de ce am citit. M-am întrebat câți dintre cei care vorbesc despre roman cu atâta lejeritate l-or fi citit; sau dacă l-au citit, cât își mai amintesc din el. Am simțit că trebuie să-i scriu critica pentru a pune oamenii la punct. Îmi pare rău, dar îmi place să pun oamenii la punct.

Scrierea lui 1984

În 1949, a fost publicată o carte intitulată 1984. A fost scrisă de Eric Arthur Blair sub pseudonimul George Orwell.

Cartea încerca să arate cum ar arăta viața într-o lume a răului total, în care cei care controlează guvernul se mențin la putere prin forță brută, prin falsificarea adevărului, prin rescrierea continuă a istoriei și în general hipnotizând poporul.

Lumea malefică a fost plasată la doar treizeci și cinci de ani în viitor, astfel încât chiar și cei care erau deja la vârsta mijlocie când a apărut cartea să aibă șansa să apuce să o vadă cu ochii lor.

Eu, de exemplu, eram deja un om însurat când a apărut cartea și iată-ne acum, la mai puțin de patru ani până la acel an apocaliptic (căci „1984” a ajuns un an care evocă groaza din cauza cărții lui Orwell), pe care am toate șansele să-l prind în viață.

În acest capitol, voi discuta cartea. Dar mai întâi: cine a fost Blair/Orwell și de ce a fost scrisă cartea?

Blair s-a născut în 1903 într-o familie de gentleman britanici. Tatăl său a fost funcționar public în India și Blair însuși ducea o viață de funcționar al Imperiului Britanic. A studiat la Eton, a prestat serviciu militar în Burma și așa mai departe.

Dar îi lipseau banii pentru a fi un gentleman englez pe deplin. Pe de altă parte, nici nu voia să-și petreacă viața în slujbe plictisitoare la birou; voia să fie scriitor. În al treilea rând, se simțea vinovat pentru statutul său de clasă superioară.

Așa că, la finele anilor ʼ20, a făcut ceea ce mulți tineri americani înstăriți din anii ʼ60 aveau să facă. Pe scurt, a devenit ceea ce aveam să numim mai târziu un „hippie”. A trăit în condiții de boschetar în Londra și Paris, s-a întovărășit și s-a identificat cu vagabonzii și locuitorii mahalalelor, a reușit să își ușureze conștiința și, în același timp, să adune material pentru primele sale cărți.

A virat totodată la stânga, devenind socialist și luptând alături de loialiști în Spania în anii ʼ30. Acolo, s-a trezit prins în luptele sectare dintre diversele facțiuni de stânga, și întrucât credea într-o formă de socialism de gentleman englez, a fost inevitabil de partea învinșilor. În fața sa erau anarhiști, sindicaliști și comuniști spanioli înflăcărați, care resimțeau amarnic faptul că necesitatea de a lupta împotriva fasciștilor lui Franco îi împiedica să se lupte între ei. Comuniștii, care erau cel mai bine organizați, au câștigat și Orwell a trebuit să părăsească Spania, convins fiind că altfel urma să fie ucis.

De-atunci înainte, până la sfârșitul vieții, a purtat un război literar privat împotriva comunismului, hotărât să câștige în cuvinte bătălia pe care o pierduse în acțiune.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în care a fost respins de la serviciul militar, s-a asociat aripii stângi a Partidului Laburist britanic, dar n-a prea simpatizat cu viziunea lor, căci până și versiunea lor neglijentă de socialism i se părea prea organizată.

N-a prea fost afectat, pare-se, de versiunea nazistă de totalitarism, căci nu era loc pentru așa ceva în războiul său personal cu comunismul stalinist. Prin urmare, atunci când Marea Britanie lupta pe viață și pe moarte cu nazismul, iar Uniunea Sovietică lupta ca aliat aducându-și contribuția sa, deloc minoră, de vieți omenești, curaj și hotărâre, Orwell scria Ferma animalelor care era o satiră a Revoluției Ruse și a ce a urmat după ea, zugrăvind-o în termenii unei revolte a animalelor de curte împotriva stăpânilor umani.

A terminat Ferma animalelor în 1944 și a avut dificultăți în a găsi o editură, pentru că nu era un moment prea bun în care să-i superi pe sovietici. Dar de îndată ce războiul s-a încheiat, Uniunea Sovietică a devenit o țintă legitimă și Ferma animalelor a fost publicată. A fost primită cu multe aplauze, iar Orwell a devenit suficient de prosper pentru a se retrage și a se dedica lucrului la capodopera sa, 1984.

 Cartea descria o societate care extindea la nivelul unei întregi lumi Rusia stalinistă din anii 1930, scrisă cu veninul unui adept al unei facțiuni stângiste rivale. Alte forme de totalitarism nu prea joacă vreun rol. Sunt vreo două trimiteri la naziști și la Inchiziție. Chiar la început, e o referință sau două la evrei, ca și cum ei aveau să se dovedească a fi obiectul persecuției, dar toate astea dispar cu totul, ca și cum Orwell nu voia ca cititorii să confunde personajele malefice din carte cu naziștii.

Imaginea este a stalinismului, și numai a stalinismului.

Când cartea a apărut în 1949, Războiul Rece era la apogeu. Cartea s-a dovedit astfel populară. Era aproape o chestiune de patriotism în Occident să o cumperi și să vorbești despre ea, și poate chiar și să citești pasaje din ea, dar părerea mea este că au fost mai mulți cei care au cumpărat-o și au vorbit despre ea decât cei care au citit-o, pentru că este o carte îngrozitor de plictisitoare – didactică, repetitivă și aproape nemișcată.

La început, cartea a fost populară cu cei care înclinau spre partea conservatoare a spectrului politic, pentru că era în mod limpede o polemică anti-sovietică, și imaginea Londrei din 1984 pe care o proiecta era cam la fel cum își imaginau conservatorii că trebuie să fie viața în Moscova anului 1949.

În timpul perioadei McCarthy din Statele Unite, 1984 a devenit tot mai populară printre cei care înclinau spre partea liberală a spectrului politic, pentru că părea că Statele Unite de la începutul anilor 1950 începeau să meargă în direcția controlului gândirii și că toate relele pe care Orwell și le imaginase se îndreptau spre noi.

Astfel, într-o postfață la ediția publicată de New American Library în 1961, psihanalistul și filozoful liberal Erich Fromm concluziona astfel:

„Cărțile precum cea a lui Orwell sunt niște avertismente puternice, și ar fi mare păcat dacă cititorul ar interpreta cu superioritate 1984 drept încă o descriere a barbarismului stalinist și dacă nu ar vedea că e și despre noi.”

Chiar și lăsând deoparte stalinismul și mccarthyism-ul, tot mai mulți americani deveneau conștienți de cât de „mare” devenea raza de acțiune a statului, cât de mari erau impozitele, cum regulile și reglementările puneau tot mai mult stăpânire pe afacerile și chiar pe viața privată, cum informațiile privind orice aspect al vieții private intrau nu doar în evidența serviciilor guvernamentale ci și a sistemelor private de credite.

Astfel, 1984 a ajuns să reprezinte nu stalinismul, sau chiar dictatura în general – ci doar guvernarea. Chiar și paternalismul guvernamental părea să aducă a „1984” și expresia „Fratele cel Mare te privește” a ajuns să însemne orice e prea mare pentru ca individul să-l poată controla. Nu doar statul obez [big government] și marile corporații au ajuns un simptom de 1984, ci inclusiv marea știință, marile sindicate, marile orice.

De fapt, 1984-ofobia a pătruns într-atât de adânc conștiințele multora din cei care nu au citit cartea și n-au idee ce conține, încât te și întrebi ce se va întâmpla cu noi după 31 decembrie 1984. Când Anul Nou 1985 va sosi și Statele Unite vor fi în continuare în existență și confruntându-se cu aceleași probleme cu care se confruntă și acum, cum ne vom exprima temerile noastre legate de ce aspect al vieții se va nimeri să ne umple de neliniște? Ce dată nouă vom inventa ca să-i ia locul lui 1984?

Orwell nu a apucat să își vadă cartea având succesul pe care l-a avut. El nu a văzut modul în care a făcut din 1984 un an care avea să bântuie o întreagă generație de americani. Orwell a murit de tuberculoză într-un spital londonez în ianuarie 1950, la doar câteva luni după publicarea cărții, la vârsta de 46 de ani. Conștiința sa a morții sale iminente se poate să fi contribuit la amărăciunea cărții.

Science Fiction-ul din 1984

Mulți se gândesc la 1984 ca la un roman SF, dar aproape singurul element din 1984 care ne-ar putea face să credem asta e că acțiunea se petrece aparent în viitor. Dar nu e așa! Orwell nu avea nici un simț al viitorului, iar deplasarea din roman e mai curând geografică decât temporală. Londra în care se petrece povestea e plasată nu atât la treizeci și cinci de ani în viitor, din 1949 în 1984, cât cu câteva mii de kilometri mai la est în spațiu, la Moscova.

Orwell își imaginează Marea Britanie trecând printr-o revoluție similară cu Revoluția Rusă și bifând toate fazele prin care a trecut evoluția sovieticilor. El nu-și poate imagina vreo variație în această privință. Sovieticii au avut o serie de epurări în anii 1930, astfel că Engsoc (socialismul englez) trece printr-o serie de epurări în anii 1950.

Sovieticii și-au convertit unul din revoluționarii lor, Lev Troțki, într-un ticălos, lăsându-l pe rivalul său, Iosif Stalin, pe post de erou. Astfel, Engsoc-ul își convertește unul din revoluționarii săi, Emmanuel Goldstein, într-un ticălos, lăsându-l pe rivalul său, cu o mustață de Stalin, pe post de erou. Nu există aici nici măcar abilitatea de a imagina mici schimbări. Goldstein, ca Troțki, „are o față netedă de evreu, cu o aureolă de păr alb și barbișon”. Orwell pare să nu vrea să creeze confuzie dându-i un alt nume lui Stalin, așa că îl numește pur și simplu „Fratele cel Mare”.

La începutul romanului, ni se spune clar că televiziunea (care tocmai apărea când cartea era scrisă) funcționa ca mijloc de îndoctrinare al oamenilor, căci aparatele TV nu puteau fi oprite (Și se pare că într-o Londră în degradare în care nimic nu funcționează, aceste aparate nu se strică niciodată).

Marea contribuție a lui Orwell la tehnologia viitorului este că aparatele de televiziune operează în ambele sensuri, iar oamenii care sunt forțați să audă și să privească ecranele televizoarelor pot, la rândul lor, să fie auziți și văzuți permanent, aflându-se sub o supraveghere constantă chiar și atunci când dorm sau merg la baie. De-aici sensul frazei „Fratele cel Mare te privește”. Acesta e un sistem extraordinar de ineficient de a-i controla pe toți. Ca să poți urmări permanent pe cineva înseamnă că altcineva trebuie să urmărească tot timpul (cel puțin în societatea orwelliană) și trebuie să facă asta cu mare atenție, pentru că arta interpretării gesturilor și a expresiilor faciale se dezvoltă permanent.

O persoană nu poate urmări mai mult de o persoană cu atenție deplină, și poate face asta doar pentru o perioadă relativ scurtă, până ce atenția începe să i se risipească. Aș estima, pe scurt, că trebuie să existe cinci privitori pentru fiecare persoană privită. În plus, desigur, privitorii trebuie și ei să fie supravegheați, pentru că nimeni nu e mai presus de bănuieli în lumea orwelliană. Prin urmare, sistemul de opresiune prin televizoarele cu două sensuri pur și simplu nu poate funcționa.

Orwell a înțeles și el asta, limitând aplicarea acestui sistem la membrii de partid. „Prolii” (proletarii), față de care Orwell nu-și poate masca disprețul său de clasă superioară, sunt în general lăsați de capul lor ca suboameni. (La un moment dat în carte el spune că orice prol care dovedește abilități este ucis – o metodă preluată din modul în care-și tratau spartanii hiloții acum douăzeci și cinci de secole).

Mai mult, el descrie un sistem de spioni voluntari în care copiii își toarnă părinții, iar vecinii se toarnă unii pe alții. Nici asta nu poate funcționa prea bine pentru că în cele din urmă toată lumea toarnă pe toată lumea și sistemul trebuie abandonat.

Orwell nu a fost în stare să-și imagineze computere sau roboți, căci altfel i-ar fi plasat pe toți sub supraveghere non-umană. Într-o anumită măsură, computerele noastre fac asta pentru fisc, pentru instituțiile de credit și așa mai departe, dar acestea nu ne trimit cu gândul la 1984, decât în imaginațiile înflăcărate. Computerele și tirania nu merg neapărat cot la cot. Tiraniile au funcționat foarte bine fără computere (să ne gândim la naziști), în timp ce țările cele mai computerizate din lumea de azi sunt și cele mai puțin tiranice.

Orwell nu are capacitatea de a vedea (sau imagina) mici schimbări. Personajul său are dificultăți în lumea sa din 1984 în a-și găsi șireturi sau lame de bărbierit. Și eu aș avea în lumea reală a anilor 1980, pentru că cei mai mulți folosim azi încălțări fără șireturi și aparate electrice de ras.

Orwell are, de altfel, o fixație tehnofobă care face ca orice progres tehnologic să-i apară ca un regres. Astfel, atunci când eroul său scrie, el „introduce un stilou în suportul de stilouri și îl aspiră pentru a îndepărta grăsimea”. El face asta „din cauza sentimentului că frumoasa hârtie alb-cremoasă merita să fie scrisă cu o peniță adevărată în loc să fie scrijelită cu un pix cu cerneală”.

Probabil că „pixul cu cerneală” este pixul cu bilă care apărea cam când 1984 era scrisă. Asta înseamnă că Orwell descrie ceva ca fiind „scris” cu peniță adevărată, și „scrijelit” atunci când e scris cu un pix cu bilă. Dar asta e exact pe dos de cum stau lucrurile în realitate. Dacă ești suficient de bătrân ca să-ți amintești stilourile cu peniță, îți vei aminti că zgâriau ceva de groază, pe când pixurile cu bilă nu fac asta.

Asta nu e science fiction, ci simplă nostalgie distorsionată pentru un trecut ce n-a existat vreodată. Mă mir că Orwell s-a mulțumit cu stilourile cu peniță și nu l-a făcut pe Winston să scrie cu o pană de gâscă.

Orwell nu a fost deosebit de clarvăzător nici în ceea ce privește aspectele strict sociale ale viitorului pe care îl prezenta, astfel încât lumea orwelliană din 1984 este incredibil de învechită în comparație cu lumea reală a anilor 1980.

De exemplu, Orwell nu își imaginează noi vicii. Personajele sale sunt cu toții băutori de gin și dependenți de tutun, și parte din grozăvia reprezentării sale a anului 1984 constă în descrierea elocventă a ginului și tutunului de proastă calitate.

El nu anticipează nici un drog nou, nici marijuana, nici halucinogenele sintetice.

Nimeni nu se așteaptă ca un scriitor SF să fie precis și exact în previziunile sale, dar ne așteptăm totuși să inventeze ceva diferențe.

În disperarea (sau furia) sa, Orwell uită de virtuțile pe care le au oamenii. Toate personajele sale sunt, într-un fel sau altul, meschine sau sadice, josnice, stupide sau respingătoare. Poate că așa sunt cei mai mulți oameni sau așa vrea Orwell să indice că vor fi cu toții sub tiranie, dar mie mi se pare că până acum, chiar și sub cele mai rele tiranii, au existat bărbați și femei curajoase care au rezistat tiranilor cu riscul vieții și ale căror istorii personale sunt flăcări luminoase în întunericul din jur. Fie și numai pentru că în 1984 nu există niciun indiciu în acest sens, nu seamănă cu lumea reală a anilor 1980.

De asemenea, el nu a prevăzut nicio schimbare în ceea ce privește rolul femeii sau o slăbire a stereotipului feminin din 1949. Există doar două personaje feminine de importanță în roman. Unul este o femeie „prol(etar)ă” puternică și lipsită de minte, spălătoreasă pentru totdeauna, și care cântă la nesfârșit un cântec popular cu versuri de tipul celor obișnuite în anii 1930 și 1940 (și la care Orwell se referă cu dispreț ca fiind „mizerabilă” (trashy), într-o ne-anticipare fericită a hard rock-ului).

Cealaltă este eroina, Julia, care este promiscuă din punct de vedere sexual (dar este cel puțin împinsă spre acte de curaj chiar de interesul ei pentru sex) și, în rest, este la fel de lipsită de minte. Când eroul, Winston, îi citește cartea din carte care explică natura lumii orwelliene, ea reacționează adormind – dar cum tratatul pe care îl citește Winston este amețitor de soporific, s-ar putea ca acest lucru să fie mai degrabă un indiciu al bunului simț al Juliei decât opusul.

Pe scurt, dacă 1984 trebuie considerat SF, atunci e un SF foarte prost.

Statul* din 1984

Romanul 1984 al lui Orwell este o descriere a unui stat atotputernic și el a contribuit la transformarea conceptului de „stat obez” (big government) într-unul foarte înfricoșător.

Trebuie însă să ne amintim că lumea de la finele anilor ʼ40, în care Orwell își scria cartea, era una în care au existat – și încă existau – state obeze cu tirani adevărați – indivizi ale căror dorințe, oricât de nedrepte, crude sau malefice, erau lege. Mai mult, părea că astfel de tirani nu pot fi îndepărtați decât prin șansa unei forțe externe.

Benito Mussolini din Italia, după 21 de ani de domnie absolută, a fost răsturnat, dar doar pentru că țara sa era învinsă în război.

Adolf Hitler din Germania, un tiran încă și mai autoritar și brutal, a condus cu mână de fier pentru 12 ani, și nici măcar înfrângerea în război nu a condus la răsturnarea lui. Deși teritoriul asupra căruia domnea s-a tot micșorat, și deși armatele mult mai puternice ale adversarilor săi se apropiau tot mai mult dintre Est și Vest, el a rămas un tiran absolut asupra teritoriului pe care îl controla – chiar și atunci când acesta nu se întindea decât asupra bunker-ului în care s-a sinucis. Până ce s-a îndepărtat din proprie inițiativă, nimeni n-a îndrăznit să-l îndepărteze. (Au existat comploturi împotriva sa, desigur, dar ele nu au funcționat vreodată, uneori din cauza unor ciudățenii ale sorții care păreau explicabile doar prin faptul că cineva acolo jos îl iubea).

Orwell însă nu a avut vreme de Mussolini sau Hitler. Dușmanul său era Stalin, și la vremea la care 1984 era publicat, Stalin condusese Uniunea Sovietică într-o îmbrățișare sufocantă vreme de 25 de ani, supraviețuise unui război teribil în care țara sa a suferit pierderi enorme și din care el ieșea mai puternic decât oricând. Pentru Orwell, trebuie să fi părut că nici timpul, nici șansa nu aveau să-l dea jos pe Stalin și că va trăi pentru totdeauna cu o putere tot mai mare – și astfel l-a descris Orwell pe Fratele cel Mare.

Desigur, lucrurile nu stăteau chiar așa în realitate. Orwell nu a apucat să o vadă cu ochii săi, însă Stalin a murit la doar câțiva ani de la apariția lui 1984 și nu a durat prea mult până ce regimul său a fost denunțat ca tiranie de – cine altcineva? – chiar conducerea sovietică.

Uniunea Sovietică e tot Uniunea Sovietică, dar nu mai e stalinistă, iar inamicii statului nu mai sunt lichidați (Orwell spune în schimb „vaporizați”, aceste mici schimbări fiind cam tot ce poate el) cu atâta nonșalanță.

La fel, Mao Tse-Dung a murit în China, și deși el nu a fost denunțat în mod explicit, asociații săi apropiați, „Banda celor patru” au fost prompt retrogradați din postura Divinității, și deși China e tot China, ea nu mai e maoistă. Franco din Spania a murit în patul său și, deși până la ultima sa suflare a rămas liderul nechestionat care a fost vreme de aproape patruzeci de ani, imediat după ultima sa suflare, fascismul a dispărut brusc din Spania, așa cum a făcut și în Portugalia după moartea lui Salazar.

Pe scurt, Frații cei Mari mai și mor, sau cel puțin așa s-a întâmplat până acum, iar când mor, și regimurile lor se schimbă cu ceva mai blând.

Asta nu înseamnă că noi tirani nu pot să apară, dar și ei vor muri la un moment dat. Cel puțin în anii ʼ80 reali, avem toate motivele să credem că vor dispărea și că nemuritorul Frate cel Mare nu e o amenințare reală.

Dacă nu altceva, guvernele din anii 1980 par periculos de slabe. Progresul tehnologiei a pus arme puternice – explozibili, mitraliere, mașini rapide – în mâinile teroriștilor urbani care pot astfel să recurgă la răpiri, la execuții, la luări de ostatici cu impunitate în timp ce guvernele rămân mai mult sau mai puțin neputincioase. Pe lângă imortalitatea Fratelui cel Mare, Orwell mai prezintă două alte căi de reproducere a unei tiranii eterne.

În primul rând – propune ceva sau pe cineva de urât. În lumea orwelliană, acesta e Emmanuel Goldstein, față de care ura e stârnită și orchestrată într-o manieră robotizată, de masă.

Nu e nimic nou în asta, desigur. Fiecare țară din lume a recurs la vecinii săi pentru a mobiliza această ură. Acest lucru e atât de ușor de făcut și e atât de interiorizat, ca o a doua natură, de către omenire încât te întrebi de ce e nevoie de sesiuni organizate de ură în lumea lui Orwell.

Nu e nevoie de nici un fel de strategii istețe de masă pentru a-i face pe arabi să-i urască pe israelieni, pe greci să-i urască pe turci, sau catolicii irlandezi să-i urască pe protestanții irlandezi – și viceversa în fiecare caz. E adevărat, naziștii au organizat reuniuni de delir de masă pe care toți participanții păreau să le iubească, dar ele nu au avut un efect permanent. Odată ce războiul s-a mutat pe pământ german, germanii s-au predat cu aceeași sfială de parcă n-ar fi făcut vreun Sieg-heil în toată viața lor.

A doua metodă – rescrierea istoriei. Aproape fiecare din puținii indivizi pe care-i întâlnim în 1984 are ca slujbă rescrierea rapidă a istoriei, reajustarea statisticilor, modificarea textelor din ziare – de parcă cineva chiar se va deranja să studieze trecutul recent.

Această preocupare a lui Orwell față de detaliile „dovezilor istorice” e tipică pentru adeptul sectarismului politic care citează mereu ce s-a spus și făcut în trecut pentru a-și impune punctul de vedere asupra celor din tabăra opusă care și ei citează mereu ce s-a făcut și spus în trecut, în scopuri similare.

Dar așa cum știe orice politician, nu e nevoie de nici un fel de dovezi.

Trebuie doar să faci o afirmație – orice afirmație – cu suficientă convingere pentru ca publicul să o creadă. Nimeni nu va verifica minciuna comparând-o cu faptele și, dacă ar face-o, s-ar îndoi de fapte. Chiar credem că poporul german din 1939 s-a prefăcut că polonezii l-au atacat declanșând astfel al Doilea Război Mondial? Nu! Pentru că li s-a spus astfel, ei au crezut-o la fel de sincer pe cât eu și cu tine credem că ei i-au atacat pe polonezi.

E adevărat că sovieticii publicau noi ediții din Enciclopedia lor în care conducătorii care, în edițiile precedente, se bucurau de biografii extinse dispăreau cu totul, și fără îndoială că aceasta e inspirația pentru strategia orwelliană, însă posibilitatea de a o aplica la dimensiunile la care e practicată în 1984 mi se par a fi nule – nu pentru că ar fi dincolo de viclenia omenească, ci pentru că e total inutilă.

Orwell insistă mult pe „Nouvorbă” (Newspeak) ca instrument de represiune – convertirea limbii engleze într-un instrument atât de limitat și abreviat încât dispare chiar vocabularul care ar permite dizidența. El dă ca exemple „Internaționala Comunistă” care devine „Comintern” și „Geheime Staatspolizei” care devine „Gestapo”, dar acestea nu sunt niște invenții totalitariste moderne. „Vulgus mobile” a devenit în engleză „mob”; „taxi cabriolet” a devenit „cab”; „quasi-stellar radio source” a devenit „quasar”; „light amplification by stimulated emission of radiation” a devenit „laser” și așa mai departe. Nu există nici o dovadă că astfel de comprimări ale limbajului l-au sărăcit ca mod de exprimare.

În realitate, mistificarea politică a tins mai degrabă să folosească mai multe cuvinte decât mai puține, cuvinte lungi în locul celor scurte, extinzând în loc să reducă. Orice conducător cu o educație inadecvată sau inteligență limitată se ascunde în spatele unei beții exuberante de cuvinte.

Astfel, când Winston Churchill a sugerat dezvoltarea „englezei de bază” ca limbă internațională (ceea ce a contribuit fără doar și poate la ideea de „nouvorbă”), sugestia sa n-a dat roade. Astfel că nu suntem deloc mai apropiați de apariția nouvorbei în forma ei condensată, deși am avut întotdeauna nouvorba în forma ei extinsă și o vom avea întotdeauna.

Și mai avem și o categorie de tineri printre noi cărora le place să spună „Right on, man, you know. It’s like he’s got it all together, you know, man. I mean, like you know…” și așa mai departe pentru cinci minute când cuvântul pe care îl caută este de fapt „poftim?”.

Dar asta nu este însă Nouvorbă și e ceva ce a fost mereu printre noi. E ceva ce în vechiul grai îi spuneam „analfabetism” și nu e lucrul la care se gândea Orwell.

Situația internațională din 1984

Deși Orwell părea, în general, blocat iremediabil în lumea din 1949, cel puțin într-un aspect s-a dovedit a fi remarcabil de clarvăzător, și anume în ceea ce privește anticiparea divizării tripartite a lumii din anii 1980.

Scena internațională din 1984 este o lume dominată de trei superputeri: Oceania, Eurasia și Estasia – ceea ce, în linii mari, corespunde celor trei superputeri din anii 1980: Statele Unite, Uniunea Sovietică și China.

Oceania este o combinație între Statele Unite și Imperiul Britanic. Orwell, care lucrase ca funcționar imperial, nu părea să observe că Imperiul Britanic se afla la sfârșitul anilor ʼ40 în ultima sa fază și că era pe cale să se dizolve. El pare să presupună că, în realitate, Imperiul Britanic este membrul dominant al combinației britanico-americane.

Cel puțin, întreaga acțiune are loc la Londra, iar expresii precum „Statele Unite” și „americanii” sunt rareori, dacă nu chiar niciodată, menționate. Dar, de altfel, acest lucru este specific romanului britanic de spionaj în care, după cel de-al Doilea Război Mondial, Marea Britanie (în prezent, cam a optsprezecea putere militară și economică din lume) este prezentată ca marele adversar al Uniunii Sovietice, al Chinei sau al unei conspirații internaționale inventate, iar Statele Unite fie nu sunt niciodată menționate, fie sunt reduse la câte o mică apariție de curtoazie a unui agent CIA ocazional.

Eurasia este, bineînțeles, Uniunea Sovietică, despre care Orwell presupune că va absorbi întregul continent european. Prin urmare, Eurasia include toată Europa, plus Siberia, iar populația sa este în proporție de 95% europeană după orice standard. Cu toate acestea, Orwell îi descrie pe eurasiatici ca fiind „bărbați cu aspect masiv și cu fețe asiatice inexpresive”. Deoarece Orwell trăiește încă într-o epocă în care „european” și „asiatic” sunt echivalente cu „erou” și „ticălos”, este imposibil să perorezi împotriva Uniunii Sovietice cu emoția cuvenită fără să o consideri „asiatică”. Acest lucru intră în categoria a ceea ce în Newspeak-ul orwellian se numește „gândire dublă”, ceva la care Orwell, ca orice ființă umană, se pricepe.

S-ar putea, desigur, ca Orwell să nu se gândească la Eurasia sau la Uniunea Sovietică, ci la marea sa bête noire, Stalin. Stalin este georgian, iar Georgia, situată la sud de munții Caucaz, face parte, din considerente strict geografice, din Asia.

Asia de Est este, firește, China și diversele națiuni care depind de ea.

Aici este clarviziunea. În momentul în care Orwell scria 1984, comuniștii chinezi nu câștigaseră încă controlul asupra țării și mulți (în special în Statele Unite) făceau tot posibilul pentru ca anticomunistul Chiang Kai-chek să păstreze controlul. Odată ce comuniștii au câștigat, consensul occidental dominant a fost că chinezii se vor afla sub strict control sovietic, iar China și Uniunea Sovietică vor forma o putere comunistă monolitică.

Orwell nu numai că a prevăzut victoria comunistă (de fapt, vedea această victorie pretutindeni), dar a prevăzut și că Rusia și China nu vor forma un bloc monolit, ci vor fi dușmani de moarte.

Aici, propria sa experiență de sectant de stânga este posibil să-l fi ajutat. El nu avea superstiții de dreapta în care stângiștii apar ca niște ticăloși uniți și imposibil de distins. El știa că aceștia se vor lupta între ei cu aceeași înverșunare pentru cele mai neînsemnate puncte de doctrină ca și cei mai pioși creștini.

El a prevăzut, de asemenea, o stare permanentă de război între cele trei puteri; o stare de impas permanent, cu alianțe care se schimbă mereu, dar întotdeauna cu cele două mai slabe aliindu-se împotriva celui mai puternic. Acesta era vechiul sistem al „echilibrului puterilor”, care a fost folosit în Grecia antică, în Italia medievală și în Europa modernă timpurie.

Greșeala lui Orwell a fost cea de a fi crezut că trebuie să existe un război real pentru a menține în mișcare acest carusel al echilibrului de putere. Ba chiar, într-una dintre cele mai amuzante părți ale cărții, el perorează la nesfârșit despre necesitatea unui război permanent ca mijloc de consumare a producției mondiale de resurse și, astfel, de menținere a stratificării sociale a claselor superioare, mijlocii și inferioare. (Aceasta sună ca o explicație foarte stângistă a războiului ca rezultat al unei conspirații elaborate cu mare dificultate).

De fapt, deceniile de după 1945 au fost remarcabil de lipsite de război în comparație cu deceniile anterioare. Au existat războaie locale din belșug, dar niciun război general. Dar atunci, războiul nu este necesar ca un dispozitiv disperat pentru a consuma resursele lumii. Acest lucru se poate face prin alte dispozitive, cum ar fi creșterea nesfârșită a populației și a consumului de energie, pe care Orwell nu le ia în considerare.

Orwell nu a prevăzut niciuna dintre schimbările economice semnificative care au avut loc după cel de-al Doilea Război Mondial. El nu a prevăzut rolul petrolului, nici disponibilitatea sa în scădere, nici prețul său în creștere, nici puterea tot mai mare a acelor națiuni care îl controlează. Nu-mi amintesc să fi menționat cuvântul „petrol”.

Dar poate că dacă înlocuim „război” cu „război rece”, e de-ajuns ca să o considerăm o clarviziune orwelliană. În realitate, am traversat un „război rece” mai mult sau mai puțin continuu, care a servit la menținerea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă și la rezolvarea unor probleme economice pe termen scurt (cu prețul creării unor probleme mai mari pe termen lung). Iar acest război rece este suficient pentru a epuiza resursele.

Mai mult, alianțele s-au schimbat așa cum Orwell a prevăzut și aproape la fel de brusc. Când Statele Unite păreau atotputernice, Uniunea Sovietică și China erau amândouă antiamericane și se aflau într-un fel de alianță. Pe măsură ce puterea americană a scăzut, Uniunea Sovietică și China s-au îndepărtat una de cealaltă și, pentru o vreme, fiecare dintre cele trei puteri le amenința pe celelalte două în mod egal. Apoi, când Uniunea Sovietică a început să pară deosebit de puternică, a apărut un fel de alianță între Statele Unite și China, care au cooperat în denigrarea Uniunii Sovietice, vorbind totodată cu blândețe una despre cealaltă.

În 1984, fiecare schimbare de alianță implică o orgie de rescriere a istoriei. În viața reală, nu e nevoie de așa ceva. Publicul oscilează cu ușurință de la o parte la cealaltă, acceptând schimbarea circumstanțelor fără nicio preocupare pentru trecut. De exemplu, japonezii, în anii 1950, s-au transformat din ticăloși incalificabili în prieteni, în timp ce chinezii au evoluat în direcția opusă, fără ca nimeni să se obosească să șteargă Pearl Harbour. Să fim serioși, nimănui nu i-a păsat.

Orwell face ca cele trei mari puteri să renunțe de bunăvoie la utilizarea bombelor nucleare și într-adevăr astfel de bombe nu au mai fost folosite în război din 1945. Totuși, acest lucru se poate datora faptului că singurele puteri cu mari arsenale nucleare, Statele Unite și Uniunea Sovietică, au evitat războiul între ele. Dacă ar exista un război real, este extrem de îndoielnic că una sau cealaltă tabără nu ar simți în cele din urmă nevoia să apese pe buton. Din acest punct de vedere, Orwell pare că nu prea surprinde realitatea.

Totuși, Londra suferă din când în când un atac de rachetă, care seamănă foarte mult cu o rachetă V-1 sau V-2 din 1944, iar orașul se află într-o ruină de tip 1945. Din acest punct de vedere, Orwell nu poate face ca 1984 să fie foarte diferit de 1944.

De fapt, Orwell dă limpede de înțeles că, până în 1984, comunismul universal al celor trei superputeri a sufocat știința și a redus-o la inutilitate, cu excepția acelor domenii în care este necesară pentru război. Nu există nicio îndoială că națiunile sunt mai dornice să investească în știință acolo unde aplicațiile de război sunt evidente, dar vai, nu există nicio modalitate de a separa războiul de pace acolo unde e vorba de aplicații științifice.

Știința este o unitate, și tot ce conține ar putea fi legat de război și distrugere. Prin urmare, știința nu a fost înăbușită, ci ea continuă nu numai în Statele Unite, Europa de Vest și Japonia, ci și în Uniunea Sovietică și în China. Progresele științei sunt prea numeroase pentru a încerca să le enumerăm, dar gândiți-vă la lasere și computere ca la „arme de război” cu infinite aplicații pașnice.

Concluzie

Să rezumăm, așadar: În 1984, George Orwell s-a angajat, după părerea mea, într-o dispută personală cu stalinismul, mai degrabă decât să încerce să prevadă viitorul. El nu a avut abilitatea științifico-fantastică de a prevedea un viitor plauzibil și, de fapt, în aproape toate privințele, lumea din 1984 nu are nicio legătură cu lumea reală a anilor 1980.

Lumea ar putea deveni comunistă, dacă nu până în 1984, atunci până la o dată nu foarte îndepărtată; sau ar putea conduce la distrugerea civilizației. Totuși, dacă se va întâmpla acest lucru, se va întâmpla într-un mod destul de diferit de cel descris în 1984, iar dacă încercăm să prevenim oricare dintre aceste posibilități imaginându-ne că scenariul din 1984 este exact, atunci ne vom apăra împotriva unor atacuri din direcția greșită și vom pierde.

__________

* Ca și mai sus, am tradus „government” și în special „big government” prin stat și stat obez – întrucât aceasta este formula prin care s-a impus mai degrabă la noi acest ideologem neoliberal. (nota trad.)

(https://www.newworker.org/ncptrory/1984.htm)

Traducere din limba engleză Alex Cistelecan

[Vatra, nr. 5-6/2024, pp. 163-173]