(Lumea, 18.10.1973)
II. Arhive
Diversitatea condițiilor și opțiunilor economice și social-politice în țările în curs de dezvoltare
(masă rotundă)
Ioan Ceterchi:
Tema dezbaterii noastre se înscrie în cadrul unei problematici a cărei deosebită importanță și actualitate partidul nostru le-a relevat nu o singură dată. Evoluția economică și social-politică a țărilor în curs de dezvoltare prezintă interes nu numai prin faptul că se referă la un mare număr de state în care trăiesc două treimi din populația globului, ci și pentru că propășirea acestora devine, în condițiile creșterii interdependențelor pe plan mondial, o necesitate stringentă a progresului și bunăstării întregii omeniri, un factor esențial pentru consolidarea păcii și securității în lume. În același timp, evoluția țărilor în curs de dezvoltare prezintă o însemnătate aparte pentru înțelegerea întregului proces revoluționar care se desfășoară pe plan mondial în zilele noastre, a schimbărilor în raportul de forțe în favoarea progresului social, a perspectivelor dezvoltării lumii contemporane, a diversificării tot mai accentuate a căilor și formelor trecerii la socialism a noi și noi popoare. În acest cadru este necesar să fie abordate asemenea semnificative aspecte cum sunt: diversitatea structurilor economice și sociale; particularitățile istorice, naționale specifice; forțele politice, partidele și organizațiile politice; modul de organizare și de acțiune a statului, a partidelor și a altor elemente ale suprastructurii; perspectivele legate de progresul social al acestor țări și căile de dezvoltare în favoarea cărora ele se pronunță, în special cele două mari opțiuni – socialistă sau capitalistă.
Practica ne arată că opțiunea cea mai larg acceptată, mai avantajoasă și care răspunde intereselor acestor popoare, este opțiunea pentru o dezvoltare socialistă. Această opțiune trebuie înțeleasă nu într-un sens dogmatic, ci într-un sens propriu socialismului, cu alte cuvinte în sensul acelor trăsături care stimulează dezvoltarea progresistă a popoarelor, contribuie la ridicarea nivelului lor social-economic, la formarea națiunii și întărirea independenței naționale, la lichidarea tuturor formelor de colonialism și neocolonialism. Cred că trebuie să ținem seama, într-adevăr, de faptul că numai calea socialistă oferă acestor popoare posibilitatea și terenul de a-și manifesta creativitatea și particularitățile în toate domeniile de activitate – social, economic, politic, juridic ș.a. Trebuie pornit de la concepția că dezvoltarea pe această cale a țărilor respective va îmbogăți atât teoria cât și practica edificării socialismului ca nouă orânduire socială. Evoluția țărilor în curs de dezvoltare aduce elemente proprii, originale în ce privește practica trecerii la noua societate, cât și teoria construcției acestei societăți.
Consider, de asemenea, necesar ca în analiza evoluției țărilor în curs de dezvoltare să avem în vedere raportul dintre factorii interni și externi, rolul hotărâtor al efortului acestor popoare în dezvoltarea lor pe calea progresului. În același timp, analiza evoluției acestor țări nu poate fi desprinsă de problematica generală a făuririi noii ordini economice și politice internaționale. Noua ordine nu numai că pune problema înlăturării subdezvoltării, a lichidării divizării lumii în țări bogate și țări sărace, ca obiectiv fundamental, dar ea este chemată să asigure, totodată, promovarea unor principii juste și echitabile în relațiile dintre toate statele, aplicarea consecventă a principiului suveranității și independenței popoarelor, a dreptului fiecărui popor de a dispune liber de bogățiile și resursele sale naturale, de a-și hotărî în mod suveran propria soartă, fără de care dezvoltarea și progresul națiunilor, inclusiv ale celor în curs de dezvoltare, sunt de neconceput în lumea contemporană.
Gheorghe Dolgu:
Aș vrea să abordez problematica pusă în discuție prin prisma eforturilor pentru edificarea unei noi ordini economice internaționale.
Pornesc de la teza că modului de producție capitalist îi sunt caracteristice, în cel mai înalt grad, exportul modelelor de dezvoltare bazate pe exploatare și asuprire, subconsiderarea particularităților naționale, a condițiilor specifice din fiecare țară. Cred că ideea aceasta ar trebui să fie explorată de noi mai sistematic și mai în profunzime, pentru că, într-adevăr, dacă stăm să reflectăm, trebuie să dăm dreptate acelor economiști care văd în țările slab dezvoltate un tip specific de reproducție, tipul de reproducție pe care îl întâlnești în țări dependente. Capitalismul și-a creat în fostele țări coloniale puternice puncta de sprijin ale dezvoltării sale, iar dezvoltarea acestora a devenit un produs derivat al dezvoltării în centrele avansate.
În condițiile când circuitele comerciale, monetare și financiare internaționale sunt dominate de țările capitaliste industrializate, când economia țărilor în curs de dezvoltare, economie extravertită, dezarticulată sau, în orice caz, dispunând de un grad redus de integrare națională, se bazează pe unul sau câteva sectoare ce produc pentru export, de regulă sectoare extractive sau agricole, companiile supranaționale devin vectori atotputernici ai implantării modelelor capitaliste de dezvoltare. Pentru aceste companii, mecanismele de piață și dezvoltare de tip spontan, bazată pe proprietatea privată, în mediile lor de expansiune externă reprezintă un cadru ideal, deoarece, pe de o parte, aceasta le permite să evite a trata cu parteneri de o talie comparabilă, cum este cazul, de pildă, al economiilor naționale organizate pe baze socialiste, iar pe de altă parte le permite să modeleze, potrivit intereselor lor, cerințele de expansiune.
A doua teză pe care doresc să v-o propun este aceea că imitarea de modele străine duce la impasul dezvoltării. În fond, dacă vorbim de o criză a sistemului actual al relațiilor economice internaționale, vorbim implicit și de o criză a dezvoltării, ca rezultat, în primul rând, al procesului, desfășurat de-a lungul deceniilor sau chiar secolelor, de transplantare a rânduielilor, a modelelor capitaliste în țări dispunând de cu totul și cu totul alte condiții. Aici se pot da exemple foarte numeroase; mă refer doar la unul dintre ele – modelele tehnologice. Evident, nu poate fi împărtășită poziția acelor economiști care, fără nuanțări, atribuie un caracter de clasă oricărei tehnologii. Dar tot atât de adevărat este că nu tot ce s-a produs până astăzi în țările capitaliste dezvoltate se potrivește țărilor în curs de dezvoltare. Desigur, în unele domenii, tehnologiile sunt indiferente la condițiile social-economice și nu au nevoie de niciun fel de adaptare. În altele însă, tehnologiile create în țările dezvoltate oglindesc condițiile specifice ale acestora, lucru extrem de vizibil în industriile menite să satisfacă numeroasele nevoi artificiale, proprii „societății de consum”. În genere, acestea sunt tehnologii ce presupun o anumită structură a economiei, existența anumitor premise, o anumită structură a importurilor și exporturilor și care se caracterizează printr-o anumită indiferență față de criteriile de raționalitate socială exprimate altfel decât prin profit, printr-o anumită indiferență față de ecologie și de interesele generațiilor viitoare.
În această situație, o politică tehnologică bazată nu pe creativitate, cel puțin în vederea unui proces de adaptare, ci pe imitație nu poate să nu ducă la impas.
Una din marile probleme care trebuie să fie rezolvate în procesul de edificare a unei noi ordini economice internaționale este lichidarea așa-numitei sărăcii absolute, a mizeriei care există încă în lume. Aceasta presupune, printre altele, elaborarea a noi metode de satisfacere a nevoilor omului, pornindu-se de la ceea ce există, de la ceea ce este posibil și rațional în fiecare țară, și nu cred că se pot găsi soluții prin extinderea la scară planetară a obiceiurilor, deprinderilor, tipurilor de satisfacere a nevoilor create de o societate caracterizată, pe de o parte, prin risipă, iar pe de altă parte prin inegalitate.
În asemenea condiții, o a treia teză care ar trebui afirmată și dezvoltată aici este teza că dezvoltarea nu poate să fie autentică decît dacă reprezintă un fenomen endogen, cu rădăcinile într-un sol național determinat, într-o societate structurată într-un anumit fel și înzestrată cu un anumit set de valori. Caracterul endogen al dezvoltării, teză care începe să capete o recunoaștere tot mai largă în teoria și în practica socială, este un punct de pornire esențial în afirmarea necesității și inevitabilității diversității formelor de desfășurare a progresului economic și social.
În lumina cerințelor edificării unei noi ordini economice internaționale, consider că nu se mai poate vorbi de dezvoltare în termeni abstracți, ci numai în cadrul unor coordonate spațiale și temporale foarte precise, deci numai despre țara x, y și z, având anumite niveluri medii de venit pe locuitor, anumite potențiale și care, în decursul vieții a 2-3 generații, trebuie să rezolve un anumit număr de probleme, în multe cazuri probleme de supraviețuire. Dacă în toate cazurile abordarea trebuie să fie sistemică, iar marile probleme sunt în esență aceleași, expresiile lor naționale sunt atât de diferite încât orice încercare de a ignora condițiile și particularitățile locale, de a aplica șabloane fabricate, de a evita elaborarea și aplicarea de soluții proprii nu poate să ducă decât la eșec. Firește, ținând seama de unicitatea problematicii dezvoltării, de similitudinea restricțiilor decurgând din stadiul dezvoltării științifico-tehnice mondiale, din unicitatea contextului internațional, modelele naționale de dezvoltare și componentele lor sectoriale nu pot să nu conțină o serie de trăsături comune.
O dezvoltare reală, adică o dezvoltare endogenă, înseamnă, înainte de toate, o dezvoltare bazată pe efort propriu. Prin aceasta înțeleg atât efortul material cât și strădania fiecărui popor de a găsi soluții specifice problemelor dezvoltării sale economice și sociale. În fond, cadrul unic pentru aplicarea efortului propriu îl oferă economia națională, în cazul când aceasta este concepută, așa cum rezultă și din experiența României, drept cadru de bază al progresului economic și social. În acest caz, când dezvoltarea este orientată spre crearea unui complex economic național unic, ea încetează să mai fie un produs derivat al dezvoltării din centrele industrializate, izvorăște din impulsuri interne, se bazează pe decizii care își au sediul în interiorul țării.
Efortul propriu rămâne însă în sfera afirmațiilor generale dacă nu punctăm necesitatea unei rate înalte a acumulării. Economistul American W. Leontief, în scenariile sale de reducere la jumătate, până în anul 2000, a decalajelor existente, conchide, pe baza testărilor întreprinse prin modelul său multiregional computerizat, că țările în curs de dezvoltare vor trebui să aloce 35-40% din venitul național pentru acumulare, iar în unele cazuri chiar mai mult. O asemenea creștere, pe lângă asigurarea unor ritmuri rapide, permite o extindere dinamică a pieței interne.
O cerință a oricărui model de dezvoltare autentică o constituie, de asemenea, rolul hotărâtor al industriei, căci, așa cum arată și analiza științifică și experiența istorică, principala pârghie a progresului rămâne, în cele din urmă, dezvoltarea industrială.
Dacă modelele de dezvoltare autentică trebuie să implice asemenea orientări, cred că de aici s-ar putea trage unele concluzii și în ceea ce privește organizarea economică. Consider că o rată înaltă a acumulării, de pildă, atrage după sine și un tip de organizare care trebuie să se caracterizeze printr-un grad destul de înalt de centralizare a deciziei strategice în problemele economice, dar și a deciziei politice, în sensul cel mai general. Totodată, corolarul centralismului trebuie să fie caracterul participativ al sistemelor de conducere și organizare, pentru că numai astfel, prin ridicarea maselor la creativitate, pot fi identificate problemele specifice și se pot găsi la ele răspunderi adecvate, poate reuși sinteza dintre tradiție și inovație, dintre valorile naționale și cele universale.
În sfârșit, orice schemă de dezvoltare autentică trebuie să urmărească dobândirea independenței economice, pe care o definesc ca o situație în care factorul intern al dezvoltării este hotărâtor, iar cel internațional – complementar, în care dezvoltarea este, dacă pot spune așa, autocentrală, conducând deci la alcătuirea unui complex economic național sau decurgând din cerințele dezvoltării lui și fiind capabilă astfel să se sprijine pe efortul propriului popor. Ca o situație în care există capacitatea exercitării depline a suveranității în ceea ce privește forma de structurare a spațiului național, controlul resurselor naturale, al circuitelor monetare și financiare, al tuturor activităților economice de pe teritoriul țării, precum și în ceea ce privește elaborarea și aplicarea strategiei dezvoltării și a modalităților de încadrare în schimburile internaționale, capacitatea de a rezista la presiuni din afară, la acte de agresiune economică ș.a. (…)
În concluzie, se poate afirma că, dacă sistemul capitalist implică export sau imitare de modele, socialismul presupune organic o dezvoltare de tip endogen; de fapt, opțiunile socialiste se nasc în mod firesc din preocupările – la început chiar lipsite de o orientare ideologico-politică clară – pentru rezolvarea unor probleme cu adevărat vitale ale dezvoltării, cum ar fi: punerea în valoare a resurselor, lichidarea sărăciei, ridicarea nivelului de trai al populației ș.a.
Mircea Nicolaescu:
Aș dori să mă opresc asupra unor particularități ale situației economico-sociale din țările Americii Latine, în special asupra caracteristicilor bazei de pornire a procesului dezvoltării în aceste țări , în totalitatea lor țări în curs de dezvoltare, unele chiar subdezvoltate. Mă voi referi, în acest sens, la impactul dominației monopolurilor străine asupra structurilor economico-sociale de pe continent și, în consecință, la problema dependenței, a alienării economice. (…)
Consecințele dominației neocolonialiste asupra țărilor latino-americane depășesc cu mult cadrul general al participării acestor țări la diviziunea internațională a muncii. Monopolurile nord-americane au fost și, în bună măsură, mai sunt și astăzi profund implantate în economiile țărilor latino-americane; ele își definesc strategiile în funcție de interesele proprii, desconsiderând în fapt suveranitatea națională a țărilor pe teritoriul cărora acționează.
Economistul latino-american Celso Furtado ridica problema dacă, în asemenea împrejurări, se poate vorbi de o economie națională independentă, de un complex unic al economiei naționale: „până la ce punct – se întreba el – poate fi vorba de decizii care să reprezinte interesele specific ale unei colectivități naționale?” Fapt este că marile companii străine au pătruns puternic în toate sectoarele economiei marii majorități a țărilor latino-americane, că ele facilitează evoluția instituțiilor social-economice numai în măsura în care aceasta corespunde interesului lor, alterând astfel mersul firesc al dezvoltării societăților naționale.
Toate acestea au căpătat denumirea de „noua dependență”, situație în cadrul căreia schimbările sociale interne pot avea loc numai în măsura în care nu lezează interesele marilor monopoluri supranaționale. Se întrerup astfel în mod artificial procese de dezvoltare favorabile progresului industrial, economic în cadrul național, se ridică obstacole în calea afirmării nu numai a rolului statelor naționale, dar chiar și a rolului întreprinzătorilor capitaliști din țara respectivă, care, așa cum arăta C. Furtado, sunt împiedicați să aibă acces la sectoarele de avangardă ale dezvoltării; activitatea lor este restrânsă la domenii secundare, sectoarele legate de transformările structurale fiind tot mai inaccesibile elementelor autohtone. Ca urmare, în multe țări, tocmai sectoarele ce implică o asimilare rapidă a tehnologiei sunt abandonate rapid și progresiv. Reducerea capitalului național la un rol de dependență întrerupe, de fapt, procesul de dezvoltare autonomă de tip capitalist, proces care în unele țări de pe continent este doar la început. (…)
Ivanciu Nicolaie-Văleanu:
Problema pusă în discuție ne oblige la o investigare corelată a ceea ce este general și caracteristic „lumii a treia”, luată în ansamblul ei – fapt care ne determină să vorbim despre o lume specifică epocii noastre –, cu ceea ce este particular, propriu fiecărei țări a acestei lumi. Aș reține atenția asupra câtorva elemente definitorii ale specificului structurilor social-economice, al problematicii și strategiilor dezvoltării „lumii a treia”. Mai întâi de toate, structurile ei social-economice sunt, de regulă, tranziționale, într-un sens determinat, mai ales în noile state independente din Asia și Africa, dar chiar și din America Latină; mai toate țările acestei lumi sunt subdezvoltate sau în curs de dezvoltare; strategiile dezvoltării sunt, într-un fel sau altul, axate pe eforturile de creare a unor mecanisme economico-sociale și politice în măsură să asigure dezvoltarea independentă a fiecărei economii naționale, accelerarea creșterii economice, pentru a depăși subdezvoltarea și a se apropia de țările cu nivel mediu de dezvoltare, iar apoi de cele avansate –, făurirea unei noi ordini economice internaționale.
Într-o epocă de tranziție, ca cea pe care o parcurgem, pot exista, și există realmente, – din punctul de vedere al modului de producție, al orânduirilor sociale și al structurilor social-economice – anumite stări tranziționale, care nu pot fi considerate capitaliste, dar nici socialiste. Un gen specific de stări tranziționale – deocamdată doar ca posibilitate – îl oferă fazele de tranziție de la capitalismul monopolist de stat spre socialism în țările capitaliste dezvoltate, faze cărora le corespund, în diferite țări, variate forme de alternative democratice la capitalismul monopolist de stat. De un alt gen specific sunt sterile tranziționale – de astă dată reale și nu doar posibile sau ipotetice – în marea majoritate a țărilor slab dezvoltate și în curs de dezvoltare. În cele mai multe din aceste țări, capitalismul „de la centru” – în virtutea legilor sale – a împiedicat modurile de producție existente să evolueze în mod firesc, dar nu a generalizat modul de producție capitalist la „periferie”. Prin „enclavele” capitaliste create de metropole în colonii sau țări dependente nu s-a creat un mod de producție capitalist, ci s-au stimulat, de regulă, formațiuni hibride, în care se întâlnesc diverse elemente: de la formațiunile comunei primitive până la cele ale capitalismului dezvoltat. (…)
Opțiunea pentru o formă sau alta ori – în decursul unei anumite perioade – pentru o formă de tranziție constituie o problemă în care trebuie să decidă forțele sociale din fiecare țară, fără amestec din afară. Până în prezent, un număr de țări și-au proclamat oficial opțiunea pentru calea socialistă, care le va conduce la crearea unor structuri, a unui mod de producție și a unei orânduiri social-economice socialiste, cu importante elemente originale. Alte țări se înscriu pe o cale capitalistă. Dar multe din țările „lumii a treia” nu au optat încă nici pentru una și nici pentru alta, ci urmăresc crearea unei orânduiri, a unei societăți cu structuri aș spune tranziționale. Mie mi se pare că în fața cercetării științifice se pune problema de a investiga această „societate cu structuri tranziționale”, ceea ce ar permite înțelegerea locului și rostului ei istoric, ar contribui la definirea profilului „lumii a treia” din punctul de vedere al orânduirii social-economice. Când științele despre societate vor face suficienți pași în această direcție, vom putea renunța și la convenționala categorie de „lume a treia”, despre care spunem de mult că nu corespunde realității, dar pe care, totuși, o utilizăm.
Ilie Șerbănescu:
Tovarășe Ivanciu, sunteți pentru înlocuirea categoriei de „lume a treia” cu cea de „societăți cu structuri tranziționale”?
Ivanciu Nicolaie-Văleanu:
Sunt pentru ceea ce ne arată viața, care, prin dinamismul ei, sparge tiparele teoretice, chiar și pe cele cu valabilitate pentru o anumită perioadă. După opinia mea, din moment ce unele țări înglobate tradițional în „lumea a treia” se dezvoltă pe cale capitalistă, ele fac parte din lumea capitalistă, cu problemele ei specifice. Cele care au formulat opțiuni socialiste – și mai ales cele care au făcut pași importanți în direcția creării bazelor socialismului – pot fi, ca noțiune, încadrate în lumea socialistă; ele trebuie să fie sprijinite pentru ca, în mod independent și suveran și cu elementele de specificitate cerute, să-și creeze structuri, mod de producție și o orânduire cu caracter socialist. În categoria de „țări cu structuri social-economice tranziționale” le-aș include pe celelalte. (…)
Într-adevăr, numeroși economiști, ca și alți oameni de știință din țările „lumii a treia” (aș aminti, pentru exemplificare, pe André Gunder-Frank, Celso Furtado, Samir Amin, A. Emmanuel, Raul Prebisch), dar și din țări capitaliste dezvoltate (Fr. Peroux, Gunar Myrdal, J. Frayssinet, J. M. Albertini), marxiști sau nemarxiști, influențați sau nu de marxism, au arătat că, de regulă, țările acestei lumi au moștenit mecanisme economice naționale dependente, dominate și dezarticulate. Dacă m-aș referi numai la școala latino-americană de gândire economică, aș putea spune că ea s-a afirmat cu contribuții remarcabile pe linia demonstrării modului în care capitalismul, în procesul istoric al dezvoltării sale, a dus la crearea, pe de o parte, a unor mecanisme economice articulate, independente și dominante, care au permis și stimulat creșterea economică a țărilor aflate în centrul lumii capitaliste, iar pe de altă parte a dus la crearea de mecanisme dezarticulate, dependente și dominate, care au frânat creșterea economică și au fost generatoare de subdezvoltare în marea zonă numită „periferia lumii capitaliste”. Ar fi, desigur, multe de spus în legătură cu crearea celor două tipuri de mecanisme economice. (…)
Asemenea mecanisme nu pot fi create – este de prisos să o mai spunem – în condiții de dominație și dependență, chiar dacă acestea sunt mascate în forme neocolonialiste, ci numai în condițiile existenței unor state suverane, pe deplin independente, în care popoarele au devenit stăpâne pe bogățiile naționale, pe propriile destine.
Ilie Șerbănescu:
Doresc să fac unele considerații cu privire la impactul actualelor relații economice internaționale asupra țărilor în curs de dezvoltare. Acest impact este deosebit de puternic și – ținând cont de actualul caracter al relațiilor economice internaționale – se dovedește profund negativ. Intensitatea sa se datorează nu atât unei ponderi disproporționat de mari a comerțului exterior în produsul brut al țărilor în curs de dezvoltare, cât mai ales caracterului deformat, unilateral, nediversificat al economiei multora din aceste țări – urmare a îndelungatei dominații imperialiste, a politicii colonialiste și neocolonialiste. Este vorba, în special, de acele țări cu o economie axată pe existența, în principal, a două sectoare, relativ distincte și slab interconectate: unul bazat pe monocultură sau monoextracție, masiv dependent de piețele externe, altul de subzistență, cu caracteristicile unei economii naturale. În atare condiții, influența relațiilor economice internaționale asupra acestor țări este mult mai profundă decât cea „normală” (pe care ar putea-o sugera indicatorii participării lor la schimburile mondiale), impactul cu fluctuațiile și tulburările de pe piețele externe căpătând, adeseori, accente dramatice.
Controlul riguros asupra comerțului exterior devine, în asemenea împrejurări, o necesitate stringentă pentru țările respective, căci orice opțiune economică internă rămâne altfel la discreția tendințelor de pe piețele externe. Angrenarea directă în competiția din schimburile internaționale (căreia îi pot face cu greu față), expunerea nemijlocită a economiei proprii la consecințele concurenței externe, pe care le presupune tipul capitalist de comerț exterior, așa-numitul sistem al „jocului liber al forțelor pieței” nu pot fi acceptate decât cu riscul compromiterii, în orice moment defavorabil, a obiectivelor urmărite pe plan intern. Reglementarea statală a comerțului exterior devine astfel un „filtru” necesar, stabilizator, al influențelor și tulburărilor din afară, aceasta afirmându-se ca o cerință a înfăptuirii programelor interne de dezvoltare.
Cu alte cuvinte, vreau să spun că țările respective, prin însuși modul în care factorii exogeni influențează asupra factorilor endogeni ai dezvoltării lor, sunt determinate să se orienteze, tot mai marcat, spre opțiuni de tip socialist în ce privește sistemul participării la schimburile internaționale. Semnificativ este faptul că această tendință se manifestă deja destul de pregnant și, probabil, se va manifesta, cu și mai mare putere, nu numai în țările în curs de dezvoltare care și-au exprimat sau sunt pe cale să-și exprime opțiuni socialiste, dar și în multe din acele țări în curs de dezvoltare în care, cel puțin deocamdată, opțiunile socialiste nu fac nici măcar obiectul unor declarații de intenții.
Desigur, există un impuls interior, endogen, spre opțiuni socialiste în numeroase țări în curs de dezvoltare, provenind din însăși cerința de reglare socială a proceselor economice, din nevoia generală de centralizare în mobilizarea și dirijarea eforturilor de dezvoltare, dintr-un anumit raport de forțe pe plan intern, dintr-o anumită orientare a puterii politice – și acest impuls este, fără îndoială, primordial, hotărâtor. În cazul unora dintre aceste țări însă, impulsul spre opțiuni socialiste provenind din necesitatea reglementării statale a comerțului exterior îl precede, cred, pe cel endogen, structurile cărora el le dă naștere contribuind, la rândul lor, la afirmarea treptată a opțiunilor socialiste în întreaga economie. În general însă se poate afirma că acest impuls se adaugă celui interior, întărindu-l și intensificând orientările spre o dezvoltare socialistă.
Este de remarcat că tendința unei mari părți a țărilor în curs de dezvoltare de a promova un comerț exterior reglementat are un teren mereu mai larg de afirmare. Putem releva, în acest context, importanța – și din acest punct de vedere – a extinderii și aprofundării continue și mereu mai puternice a colaborării economice dintre țările în curs de dezvoltare, dintre statele respective și cele socialiste, cu atât mai mult cu cât nivelul actual de dezvoltare al acestor relații este încă scăzut, aflându-se mult sub nivelul posibilităților existente; schimburile dintre țările în curs de dezvoltare, de pildă, reprezintă doar 5,4% din totalul comerțului mondial, iar cele dintre aceste state și țările socialiste numai 2,5% din același total. Deopotrivă însă trebuie subliniată preocuparea din ce în ce mai insistentă a țărilor în curs de dezvoltare pentru reglementarea, pe baze interguvernamentale, a relațiilor lor cu țările capitaliste dezvoltate. Tocmai în acest sens se înscriu măsurile preconizate de țările în curs de dezvoltare în domeniile comercial, tehnologic și, mai ales, al materiilor prime, eforturile lor de a obține o stabilizare a piețelor și prețurilor prin încheierea de acorduri internaționale interguvernamentale pe produse și crearea unor stocuri regulatoare, finanțate dintr-un fond comun. Pe această cale, țările respective urmăresc, de fapt, înlăturarea acelor instrumente și mecanisme de tip capitalist care, din considerente istorice și economice, predomină încă în sfera desfășurării relațiilor economice internaționale și care nu sunt, nicidecum, „neutre”, ci, dimpotrivă, permit și chiar promovează inechitățile. Prin aceste măsuri, țările în curs de dezvoltare vizează înlocuirea așa-numitului „joc liber al forțelor pieței”, principiu care s-a dovedit a favoriza, substanțial, pe cei puternic dezvoltați și a defavoriza, în mod grav, pe cei mai puțin dezvoltați.
Merită a fi reținut faptul că numeroși economiști și politologi din Occident sunt nevoiți să consemneze, ca o trăsătură caracteristică a perioadei actuale, tendința țărilor în curs de dezvoltare de reglementare interguvernamentală a relațiilor economice internaționale, mulți dintre ei, în special reprezentanți ai școlilor de gândire din țările nordice, recunoscându-I chiar legitimitatea. „Instrumentele jocului liber al pieței – apreciază, de pildă, raportul „Ce-i de făcut” al Fundației suedeze „Dag Hammarskjăld” – dau posibilitate celor mai puternici să-și impună condițiile celor mai slabi, astfel încât planificarea este esențială pentru a permite participarea națiunilor mai numeroase și mai slabe” (Que faire. Rapport Dag Hammarskjöld 1975, în „Développement dialogue” nr. 1—2/1975, Uppsala, p.70-71). Iar economistul și politologul danez Gunnar Adler-Karlsson afirmă pur și simplu : „În actuala situație din economia mondială, tipul de reglementare aproape integrală a relațiilor economice externe, caracteristic țărilor socialiste, este indispensabil, de asemenea, țărilor slab dezvoltate dacă acestea din urmă vor să realizeze cele trei principale obiective economico-sociale interne – egalitatea, deplina ocupare a forței de muncă, asigurarea bunurilor esențiale de existență pentru toți membrii societății” (G. Adler-Karlsson, The Political Economy of East-West-South Cooperation. Springer-Verlag, Wien-New York, 1976, p.141 și 170).
În legătură cu opțiunile pentru dezvoltarea socialistă, aș vrea să arăt că, după părerea mea – în vederea unei analize mai aprofundate a acestora, pe măsura importanței problematicii respective –, ar fi necesare definirea și precizarea conținutului și trăsăturilor lor. În acest sens, consider că trebuie avut în vedere ceea ce, așa cum se subliniază în Programul partidului nostru, este fundamental pentru socialism: natura puterii politice și a relațiilor de producție, trecerea puterii de stat în mâinile oamenilor muncii și statornicirea proprietății socialiste asupra mijloacelor de producție, eliminarea exploatării omului de către om, înfăptuirea principiilor socialiste de repartiție.
Desigur, legile generale manifestându-se în condiții concrete, generalul realizându-se prin particular, edificarea noii orânduiri îmbracă forme specifice, generate de particularitățile fiecărei țări. Astfel, trecerea a noi și noi popoare pe calea socialismului, ca și forțele ce vor participa la acest proces vor fi inevitabil tot mai diferite. Diversitatea condițiilor existente refuză, prin ea însăși, tiparele, repetarea modelelor și, cu atât mai mult, considerarea formelor actuale ca unice posibile sau ca având o valabilitate generală. Socialismul african, de pildă, va prezenta aspecte distincte, care-l vor deosebi de cel ce se înfăptuiește astăzi într-o serie de țări europene, cât și de cel ce va fi construit, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, în țări dezvoltate din Europa occidentală. Diversitatea ce trebuie luată în considerare este însă cea dinăuntrul, și nu din afara socialismului. Ceea ce este esențial socialismului trebuie avut permanent în vedere pentru caracterizarea opțiunilor privind calea de dezvoltare. Aceasta oferă, în fond, posibilitatea de a aprecia dacă opțiunile se înscriu sau nu pe linia înaintării spre socialism.
Costin Murgescu:
Am impresia că, uneori, noțiunea de „opțiuni socialiste” este folosită fără altă acoperire decât simpla declarație de intenții a unui lider sau a unui partid, ceea ce, evident, nu poate satisface pe un cercetător marxist; alteori se ajunge la cealaltă extremă, noțiunea părând a dobândi un sens strict de construire efectivă a societății socialiste.
Nefiind de acord cu nici una dintre aceste interpretări, doresc să mă refer acum la cel de-al doilea sens amintit.
Cred că este necesar să dăm un sens mai larg noțiunii, atunci când vorbim de „opțiuni socialiste” în unele țări subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, ne referim, în fond, la aceste țări nu ca la țări care construiesc sau au construit deja mai mult sau mai puțin socialismul, ci ca la țări care, călăuzite de un asemenea ideal, iau anumite măsuri pregătitoare, cu caracter progresist, care se orientează spre un anumit tip de societate socialistă, adaptată condițiilor lor istorice concrete, și pregătesc terenul în această direcție prin întărirea suveranității și a sectorului de stat, în general prin transformări de structură economico-socială și politică, de natură să le mărească efectiv capacitatea de rezistență împotriva practicilor neocolonialiste, să asigure o mai mare echitate socială în distribuirea veniturilor și să ducă la mobilizarea întregii forțe creatoare a maselor, la ridicarea nivelului lor de cultură în vederea participării responsabile la făurirea unor noi destine, la întărirea pe toate căile a democrației economice și politice etc.
(…)
Ioan Ceterchi:
Și eu aș fi de acord cu caracterizarea stărilor actuale – pe plan social-economic – din unele țări în curs de dezvoltare drept stări de tranziție; mi se pare o apreciere corespunzătoare pentru că, într-adevăr, este vorba de o perioadă de tranziție, care va dura o vreme îndelungată și în care se vor defini mai precis opțiunile și direcțiile de evoluție. Dar, în același timp, mi se pare la fel de clar faptul că unele dintre aceste țări au optat deja în mod categoric pentru socialism, în timp ce alte țări în curs de dezvoltare merg deja, evident, pe o cale capitalistă; în această ultimă categorie s-ar încadra, de pildă, o serie de țări latino-americane; aceasta este o realitate, chiar dacă din punct de vedere economic ele au încă – în majoritate – un nivel redus de dezvoltare.
Marin Voiculescu:
Altă remarcă se referă la ceea ce eu aș numi, convențional, sincretism terminologic, conceptual. Este un fapt că până în prezent pentru aceste țări sunt folosiți mai mulți termeni, mai multe expresii: „lumea a treia”, țări recent eliberate, țări care pășesc pe o cale proprie de dezvoltare, țări în curs de dezvoltare, iar, după câte știu, O.N.U. – referindu-se la țările cele mai rămase în urmă – folosește în ultima vreme termenul de țările cele mai slab dezvoltate din șirul țărilor în curs de dezvoltare. Sincretismul acesta se prelungește și în semnificațiile concrete pe care le au sau pe care le atribuie specialiștii unor concept cheie politice, juridice și economice, cum ar fi acelea de revoluție, națiune, structură de clasă, structură de partide, front unic, front revoluționar, decolonizare etc. Această situație se explică, după părerea mea, prin cel puțin două cauze: întâi, că realitățile din aceste țări (și mă refer în speță la Africa) sunt atât de complexe încât nu se pot lăsa încorsetate într-un concept sau două, și în al doilea rând, prin cercetarea încă sporadică, neadâncită, nebazată pe studii comparative, lipsită de prejudecăți, pe analize care să urmărească „spiritul” marxismului și nu „litera lui”. De pildă, dacă ne-am referi la procesul de decolonizare, constatăm că în numeroase țări ale continentului african el este conceput ca un proces unic, compus din trei etape: decolonizare spirituală, decolonizare culturală și decolonizare economică. Triada respectivă, menționată în ordinea cronologică pe care conducerile statelor în cauză o urmăresc, poate părea teoreticianului nonafrican curioasă. Ea poate declanșa întrebarea: de ce nu se începe cu decolonizarea economică – cu rol determinant în viziunea marxistă – și apoi să se continue cu cea culturală, respectiv spirituală?
Dacă am porni numai de la experiența unor țări socialiste, de la învățătura izvorâtă din procesele revoluționare nonafricane, am putea să reproșăm unor asemenea optici africane ordinea procesului decolonizării, ponderea atribuită diferitelor „momente” ale lui. Dar experiența acumulată de statele și națiunile respective probează că ele, procedând așa, din rațiuni justificate desigur, realizează o decolonizare efectivă, reală, o dezvoltare anticapitalistă, antiimperialistă. Or, pentru noi tocmai acest lucru este extrem de important: prin propria experiență, ele probează posibilitatea unei dezvoltări independente și suverane. Esențial este dacă în aceste zone ale lumii se înregistrează procese revoluționare, care pot conduce statele respective spre progres, spre civilizație, spre asigurarea unui statut de deplină egalitate în drepturi. Recomandările, rețetele, sugestiile nu le-ar servi la nimic. Dimpotrivă, experiența proprie, originală, trebuie privită, cum se precizează constant în documentele partidului nostru, ca o contribuție la îmbogățirea experienței revoluționare universale. (…)
Un amplu teren de analiză comparativă îl oferă, gândesc eu, instituțiile și structurile sociopolitice africane. Dacă vom merge după tiparele întâlnite în Europa, de pildă, nu vom putea înțelege politica guvernelor africane față de acestea, orientările lor de perspectivă. Tradițional-modern, continuitate-discontinuitate, trecut-prezent-viitor – toate acestea capătă, pe continentul african, semnificații și valențe cu totul particulare. Dacă nu vom înțelege, bunăoară, că, spre deosebire de alte continente, Africa a dispus de instituții și structuri încă cu mii de ani în urmă, instituții și structuri care s-au lăsat și se lasă mai greu „modernizate” sau depășite, care s-au bazat și se bazează pe structuri etnice, regionale etc., nu vom înțelege nici dificultățile în calea modernizării. Aici nu este nicidecum vorba de faptul că actualii conducători africani ar fi „ostili” cumva procesului de modernizare, dar ei simt că nu trebuie să forțeze ceea ce nu poate fi forțat.
Nevoia de restructurare, de reinstituționalizare este evidentă pentru mulți doctrinari și politicieni africani. Programele elaborate în acest sens cunosc în aplicarea lor diferite etape. Întâi de toate, ele au debutat prin înlăturarea treptată a instituțiilor străine, alienante, impuse de fostele puteri coloniale , au continuat prin remodelarea instituțiilor vechi, autohtone dar depășite, și se desăvârșesc prin crearea altora noi, determinate de cerințele dezvoltării prezente și viitoare. Pe de altă parte, instituționalizarea politică africană nu poate fi înțeleasă corect dacă se ignoră instituționalizarea religioasă, dacă nu se înțelege influența de care se bucură acest tip de instituții în sfere încă largi ale populației.
Sub aspectul partidelor politice, experiența africană apare, de asemenea, destul de bogată. Africa a moștenit în momentul eliberării un mare număr de partide politice. Dacă avem în vedere că, cu câteva excepții, populația țărilor africane oscilează, în medie, între 4 și 6 milioane de locuitori, iar numărul partidelor politice era în multe țări de 20-30, ne putem imagina și anacronismul acestei situații și caracterul ei dăunător, de frână în calea unității de care aceste state aveau și au atâta nevoie. Nu este de mirare astfel de ce în marea majoritate a acestor țări s-a trecut, în scurt timp, la înlăturarea numărului mare de partide și chiar la adoptarea sistemului cu un singur partid politic. (…)
Dacă la pluralismul etnic, tribal, regional, zonal – moștenire a istoriei africane, dar și a politicii colonialiste – se va mai adăuga, menține și întări pluralismul partidelor, vor avea de suferit unitatea națională, angajarea națională, solidaritatea internă. Aș spune că simplificarea sistemului de partide în aceste țări face ca partidele de guvernământ să capete o largă bază socială, să devină partide de masă, cu o ideologie mai bine cristalizată. Numai astfel aceste partide se vor transforma în reale forțe conducătoare ale proceselor revoluționare. (…)
Costin Murgescu:
(…) Analizele au reliefat, pe bună dreptate, elementele comune care caracterizează țările în curs de dezvoltare ca urmare a moștenirii epocii coloniale și a practicilor neocolonialiste actuale. Or, dacă în legătură cu moștenirea colonială analizele pot fi considerate ca satisfăcătoare, în legătură cu modul în care este tratată problema practicilor neocolonialiste ar fi o serie de comentarii de făcut. Am sentimentul că adeseori aceste practici sunt tratate cam declarativ și cam global, fără o identificare de detaliu a lor și a consecințelor specifice pe care le au asupra diferitelor laturi ale dezvoltării economico-sociale și politice a țărilor în curs de dezvoltare. Tendința generală de recuperare capitalistă, la care suntem martori, se manifestă în forme extrem de variate, adeseori subtile, ceea ce implică o analiză corespunzătoare, deoarece numai în felul acesta se poate ajunge la o cunoaștere concretă a ceea ce denumim, de regulă, barierele externe ale lichidării subdezvoltării. Pe de altă parte, diferitele țări industrializate folosesc uneori și forme diferite de implantare în țările în curs de dezvoltare, inclusiv de implantare militară, culturală și ideologică, perpetuând astfel pe arena mondială relațiile de dependență și practica sferelor de influență, cu largi implicații pentru întreaga orientare a țârilor în curs de dezvoltare vizate.
A treia observație. În mod paradoxal, poate, dobândirea sau redobândirea identității naționale de către țările în curs de dezvoltare trece, în momentul de față, prin realizarea a ceea ce se numește în literatura de specialitate „autonomie colectivă”. Autonomia colectivă a țărilor în curs de dezvoltare constituie una din pârghiile eliberării lor din strânsoarea practicilor neocolonialiste, reprezintă o condiție a înfrângerii barierelor externe care se opun lichidării subdezvoltării, defrișării căilor de natură să permită fiecărei țări determinarea strategiilor naționale în raport cu interesele, vocația și viziunile politico-sociale proprii. Este evident că înfăptuirea acestor idei pune țărilor în curs de dezvoltare probleme extrem de complexe, cere o activitate perseverentă, răbdătoare, pe termen lung, depășirea unor inevitabile tendințe egocentrice.
Este tot atât de evident că țările care beneficiază de actuala diviziune internațională a muncii nu sunt interesate nici în lărgirea cooperării economice între țările în curs de dezvoltare, nici în consolidarea frontului lor comun pentru negocierea problemelor legate de edificarea unei noi ordini internaționale, de unde și acuzația că „autonomia colectivă” ar echivala cu un apel la concepte demodate sau la o confruntare autodistructivă între națiuni.
Combaterea argumentată a criticilor imperialiste, preocuparea pentru afirmarea ideii de „autonomie colectivă” în cadrul luptei pentru făurirea unei lumi mai drepte, identificarea atentă a căilor concrete de adâncire a cooperării dintre țările în curs de dezvoltare în toate sferele vieții internaționale au nu numai o mare semnificație teoretică, ci și implicații practice pentru realizarea obiectivelor fixate la Conferința țărilor nealiniate de la Colombo și reluate la cea de la Ciudad de Mexico. Fără realizarea efectivă a cooperării orizontale între țările în curs de dezvoltare, nu se pot crea premisele necesare pentru remodelarea echitabilă a cooperării verticale dintre țările cu niveluri și potențiale disproporționate.
(Era socialistă, nr. 3/1978, pp. 22-30)
***
Stana Buzatu
(Feminismul „lumii a treia”)
(…) Paginile de epopee națională în care este înscrisă lupta desfășurată de popoarele din Asia, Africa, America Latină și din alte regiuni de pe glob sunt deschizătoare de nouă istorie. În aceste pagini vor rămâne desigur pildele de eroism ale maselor de oameni ai muncii, bărbați și femei, care împărtășind o soartă comună, au luptat umăr la umăr împotriva asupririi străine, până la sacrificiul suprem.
Este revelatoare și pe deplin îndreptățită mențiunea făcută, în acest sens, într-un studiu intitulat semnificativ „La majorité absente”. Definind termenii în care se pot formula în mod real problemele egalității femeii, acest studiu apreciază că: „Este vorba de o problemă dintre cele mai serioase. Departe de a se referi numai la burghezie…, ea privește tot atât de profund femeile din țările în curs de dezvoltare, acele femei care s-au aflat atât de frecvent alături de bărbați în lupta pentru independență. Noi încercăm, astăzi, să rupem farmecul care părea să arunce jumătatea omenirii într-o închisoare ai cărei pereți erau sexul și care o situau la periferia istoriei și progresului”1.
Tot de aici decurge și acea sursă istorică nouă, deosebită, a feminismului lumii a treia. E sursa extrem de puternică a elanului coerent care va condiționa în mod hotărâtor orientările și programele mișcărilor de eliberare a femeii, corespunzător timpului dramatic trăit, dezastrului moștenit de la politica seculară de spoliere a avuțiilor naționale de către marele capital. De aici acel angajament al mișcărilor feminine din aceste țări care, luptând pentru a răspunde întrebărilor cruciale și tulburătoare puse în tăcerea lor misterioasă de privirile tahitienelor lui Gauguin: de unde venim, cine suntem, încotro mergem? vor căuta răspunsurile în primul rând în profunzimile totalității naționale. Pornind tot din aceleași adâncimi, vor țâșni și gravele întrebări puse la genul „feminin”, menite să răscolească și să reconstituie identitatea condiției femeii. Nu este vorba nici măcar de o succesiune în timp, ci de o simultaneitate. Căci, atât decalajele dintre sexe din care inferioritatea femeii decurge, cât și problemele elementare ale existenței, care asaltează popoarele, se împletesc strâns, se intercondiționează, aducând în prim plan imperativul general invocat de Edgar Faure – „Apprendre à être”. Acest „a învăța să fii”, în lumea a treia, are, desigur, altă rezonanță, ținând seama de condițiile istorice ale acestei lumi, decât în lumea capitalistă dezvoltată, iar modelul lui existențial nu este nici el ușor de găsit nici în teorie și cu atât mai puțin în practică. În orice caz, spiritul de echitate la care se face apel atât de frecvent în revendicările mișcărilor feministe din țările capitaliste dezvoltate, desigur în limitele concepțiilor ideologice și politice ce le promovează, tonul radical în care se discută și se raportează acest concept la misiunea eliberării femeii, se cuvine interpretat, deopotrivă, și în termenii solidarității față de cauza milioanelor de femei din această mare lume, victime ale dominației capitaliste și nu în primul rând al celei masculine. Aceasta constituie condiția primordială ca însuși triumful echității în raporturile dintre sexe să dispună de șanse efective, într-un viitor cât mai apropiat, în țările în care feminismul are meritul de a acționa cu o energie și pasiune stimulate de situația critică și revoluționară proprie unor națiuni întregi.
(…)
Despre unele semnificații ale luptei pentru emanciparea femeii în condițiile universului „Lumii a treia”
Înfățișând unele date care privesc „zestrea” primită din partea colonialismului de către lumea a treia, handicapul istoric moștenit de popoarele acestei lumi, ca și prăpastia care le desparte de civilizația țărilor dezvoltate și pe care neocolonialismul o adâncește în condițiile continuării sub forme și mijloace noi a vechilor practici de dominare, am urmărit să sugerăm care sunt și șansele emancipării femeii în această lume. Căci criteriul indicat de Fourier și atât de frecvent menționat astăzi în dezbaterea problemelor condiției feminine, valabil în esența sa, este raportarea problemei la gradul de civilizație al societății în care femeile trăiesc. Prin aceasta nu vrem de fel să ignorăm ori să eludăm existența discriminărilor pe sexe în această lume, nici gravitatea problemelor pe care le ridică lupta pentru emanciparea femeii în raport cu bărbatul, cu atât mai mult cu cât sub raport numeric, după cum am precizat, aici trăiește majoritatea femeilor lumii. Este de asemenea nevoie să precizăm și de această dată că, în expresia de diversitate a condițiilor existente de la o țară la alta, noi includem indiscutabil și acele coordonate esențiale ale ierarhiilor sociale și de clasă din interiorul fiecărei societăți, în virtutea cărora fiecare femeie nu se identifică sub raportul condiției sale cu toate femeile, după cum nici fiecare bărbat nu se identifică cu toți bărbații. Discernământul ideologic și politic, necesitatea diferențierilor sunt extrem de importante și în cercetarea universului lumii a treia. O analiză științifică concret-istorică nu poate să nu oglindească aici dificultățile enorme decurgând din:
- Diversitatea structurilor economice și sociale, a particularităților istorico-naționale specifice, a forțelor sociale, partidelor și organizațiilor politice, a modului de organizare și de acțiune a statului, a altor componente suprastructurale;
- Labilitatea care caracterizează termenul de societăți de tranziție, termen folosit tot mai mult pentru a sugera structurile încă necristalizate ale relațiilor economico-sociale din aceste țări. (…)
Dacă în genere asemenea complicații nu pot fi neglijate în studierea științifică a progresului social din această parte a lumii, cu atât mai mult ele trebuie luate în considerație pe planul analizei condiției femeii, problematicii generale și specifice a luptei pentru emanciparea sa, avându-se în vedere că la toate cele de mai sus se mai adaugă exploatarea cumulată de femeie și pe criterii de sex. Și dacă, în genere, studiile din domeniul științelor sociale, așa cum am arătat, sunt încă departe de a se fi ridicat la nivelul pe care realitățile sociale ale condiției femeii îl impun, dacă adesea termenii în care se vorbește despre condiția femeii, atunci când nu se ignoră datele elementare ale „problemei feminine”, ajung totuși să deformeze adevărul realităților ori să le expedieze în termeni cvasi-generali, cu atât mai mult pentru universul condiției femeii din această a treia lume constatarea are o imensă importanță. Este un adevăr frecvent recunoscut de cercetători, de documentele internaționale, inclusiv de cele adoptate de ONU.
În efortul de renaștere a națiunilor care și-au înscris în aceste decenii numele de-sine-stătător pe harta statelor lumii și care luptă pentru ca acest nume de-sine-stătător să aibă și acoperirea cuvenită în circuitul internațional al valorilor materiale și spirituale se plasează și efortul de reconstituire și construire a istoriei reale a femeilor lumii a treia. O istorie cu datele ei generale și specifice. Important este faptul că interferențele dintre structurile sociale pe sexe cu cele ale stratificării de clasă, aici, pentru covârșitoarea parte a femeilor, se cumulează cu acele remanențe arhaice și decalaje datorate îndelungatei dominații străine, imperialiste. Ca atare, semnificațiile pe care le vom consemna în paginile de față vor porni de la tripla discriminare: de clasă, națională și de sex (= colonialistă și neocolonialistă). Așadar, oricâtă înțelege am manifesta pentru tentația feminismului radical de a exprima condiția de asuprire a femeii de către bărbat în termenii de „asuprire colonială”, de „colonialism masculin” etc., datele problemei pentru milioanele de femei din aceste țări pun, odată în plus, în lumină, fragilitatea unor asemenea termeni, mai degrabă metaforici. Pentru covârșitoarea masă a femeilor din această lume, colonialismul a însemnat împărtășirea în egală măsură, de către milioanele de bărbați și femei exploatați și asupriți ai unei sorți comune. Această condiție, departe de a fi ușurat, a agravat infinit mai mult stările de discriminare a femeilor caracterizate, pe drept cuvânt, prin trista și paradoxala metaforă „majoritatea absentă”.
În același mod se prezintă lucrurile și cu unele asocieri abuzive pe care radicalismul feminist din țările capitaliste dezvoltate le fac între condiția de discriminare a femeii pe criterii de rasă și pe criterii de sex, preluând unele experiențe ale feminismului incipient în circumstanțele istorice specifice, în mod expres SUA. Dacă este adevărat că la baza ambelor tipuri de discriminare se invocă argumente biologice „naturale”, respectiv culoarea și sexul, și că din acest punct de vedere expresia „sexism” ar părea îndreptățită, nu-i mai puțin adevărat că în spatele acestor argumente acționează obiectiv interesele și ideologia imperialismului. Aceleași interese legitimează cu argumente situațiile diferite ale asupririi pe criterii de rasă și, respectiv, de sex, iar cumularea lor are o altă rezonanță socială și umană în diferite țări. Dacă rasismul și „sexismul” sunt în aceeași măsură proprii capitalismului, deopotrivă generate și întreținute de el, dacă ambele discriminări acuză sistemul, realitățile existente, rasismul și „sexismul” nu sunt identice, ci tendințele complementare dar distincte ale unuia și aceluiași sistem social. Complementaritatea lor nu exclude deci diferența, ci o implică. Pentru a ilustra afirmația, vom menționa că în Republica Sud-Africană, de pildă, prin restricțiile impuse în zonele rurale, o femeie africană care se căsătorește pierde dreptul de reședință în districtul său de origine fără a obține însă dreptul corespunzător în districtul unde se află soțul său. În aceeași țară, soții care muncesc, în calitate de servitori de regulă, nu pot conviețui acolo unde sunt ambii angajați. Tot aici femeile africane sunt discriminate în materie de salarizare, atât în raport cu bărbații africani, cât și cu femeile albe care depun aceeași muncă. Seria unor asemenea mărturii ar putea continua. Ceea ce ne interesează este tocmai măsura diferită a discriminării femeii, în primul rând în funcție de condițiile rasiale, și în al doilea rând în funcție de sex, diferența pe care o prezintă în legătură cu aceasta înțelesul celor două noțiuni caracterizante ale discriminării – rasismul și sexismul.
În ce privește disparitățile din planul ierarhiei structurilor sociale care hotărăsc distanțele dintre condiția femeii din marea masă a săracilor și cea a femeii din păturile bogate, diversitatea lumii a treia, atât de vastă ca întindere, atât de originală în părțile ei componente, atât e „nemodernă” în sensul tradițional al cuvântului și atât de rezistentă față de tiraniile „modernizării”2, să ne limităm de asemenea doar la câteva aspecte ilustrative.
După estimările Băncii mondiale din 1969, 415 milioane de persoane (circa 40% din populația totală a Asiei) – cu excepția Chinei și a altor economii cu planificare centralizată – trăiau în condiții de sărăcie absolută și circa 355 milioane (85%) din acestea se aflau în zonele rurale.
În Asia producția alimentară rămâne îndeosebi tributară variațiunilor climaterice. O recoltă proastă antrenează după sine creșteri foarte mari ale prețurilor – înainte de toate al orezului și al altor alimente de bază – care lezează imens familiile sărace nevoite să consacre achiziționării de cereale o mare parte din veniturile lor. Astfel, în Filipine orezul „înghite” aproximativ 30% din venitul unei familii sărace, în timp ce această proporție reprezintă numai 15% în cazul unei familii cu venit mediu. Aceasta înseamnă că populația săracă trebuie să reducă din consumul de orez, și așa insuficient. De aici seria unor fenomene catastrofale de subalimentație, rezistența scăzută la bolile infecțioase și parazitare, nivelul ridicat al morbidității și mortalității, cu deosebire cea infantilă etc.
Tot în acest context sunt de reținut și stările de lucruri aparent paradoxale care lezează de asemenea o imensă masă a populației sărace. Astfel, obținerea în anumite regiuni a unei recolte foarte bune este însoțită de o asemenea scădere a prețurilor la produsele alimentare, încât țăranul ajunge să nu mai fie interesat să producă tot atât sau mai mult, în sezonul următor.
Inegalitățile în planul veniturilor sunt strâns legate de repartiția inegală a pământului. În anul 1970, în India 4% din ferme dețineau 31% din pământ; în Filipine la 5% din ferme le reveneau 34% din pământ; în Pakistan 11% din ferme dețineau 43% din suprafețele agricole… La celălalt capăt al ierarhiei: 55% din țăranii Bangladeshului cultivau numai 24% din pământ, iar în India, la o pondere de 51%, gospodăriilor țărănești le corespundea numai 9% din suprafața arabilă.3
Iată, așadar, câteva din crâmpeiele din vastul dar sumbrul tablou al lumii a treia care ilustrează și argumentează considerațiile noastre. Iată, așadar, și necesitatea unei analize care să nu ocolească cifrele, oricât de neiertătoare cu adevărații vinovați, și oricât de îngrijorătoare pentru nevinovați, nici în evaluarea situațiilor de fapt și, cu atât mai mult, nici în ce privește reconstrucția acestor societăți.
Din aceste cifre se degajă un avertisment care se referă la spiritul de rigoare și obiectivitate științifică, chemat să contribuie și la înțelegerea exactă a realităților condiției femeii, cuprinsă în multitudinea determinărilor sociale. Și totuși, fundalul proceselor determinante pentru condiția covârșitoarei majorități a femeilor din lumea a treia îl constituie înseși contradicțiile capitalismului, relațiile de inechitate pe care marele capital le ridică ca o imensă stavilă în calea progresului „majorității absente”, adică 2/3 din populația feminină a omenirii. (…)
Valoarea emancipatoare a muncii și cadrul specific real al acesteia în istoria contemporană a „lumii a treia”
(…) În perspectiva depășirii subdezvoltării, a trecerii decisive a lumii a treia pe calea afirmării unei economii moderne, o serie de premise de la care am pornit în capitolele anterioare vor putea deveni valabile. Aceasta este și perspectiva în care, exprimându-ne în termenii lui Engels, va deveni posibilă „intrarea sexului feminin în marea industrie”, condiție pentru obținerea „independenței economice a femeii”. Spuneam limitativ „o serie de premise” pentru că, după cum ne arată înseși experiențele de până acum, opțiunile covârșitoarei părți a statelor din această lume nu întrevăd preluarea modelelor profilate de drumul țărilor capitaliste dezvoltate. În consecință, „parțialitatea” premiselor privește, între altele, evitarea repetării lecției oferită de aceste modele, evitarea anomaliilor generate de acest tip de dezvoltare în rândul cărora se situează și problematica raporturilor de inegalitate dintre sexe, condiția de discriminare a femeii.
Deocamdată însă, dincolo de ceea ce numim „parțialitatea premiselor”, dincolo de perspectiva diverselor opțiuni, condiția covârșitoarei părți a femeilor din această lume moștenește, pe tărâmul muncii, un prezent care se modifică greu. Deocamdată, prezentul este cel al ocupării prioritare și cvasigenerale a femeii în agricultură. Care sunt datele istorice reale ale emancipării femeii în acest prezent? Cum se profilează problematica specifică a femeii și care sunt aspectele care marchează discriminarea sa în acest prezent? Precizăm că „specificul” discriminării pe sexe, în lumea a treia, privește un miliard de femei care trăiesc în mediul rural și că aproximativ jumătate din acestea efectuează o muncă remunerată în agricultură.
În Africa, de pildă, cea mai mare parte din femei se consacră unei agriculturi numită de „subzistență”.
La periferia progresului tehnologic. Nu vom pleda pentru lucruri evidente. Este evident, de pildă, că nu se poate vorbi despre funcția emancipativă a muncii într-o lume în tranziție în care schimbările tehnologice au un rol important fără a reflecta datele problemei sub acest aspect. În mod cert, condițiile rezervate femeilor din mediul rural sunt și cele ale bărbaților, ale familiilor țărănești în ansamblu. În mod cert, fiecare pas spre modernizarea agriculturii, spre introducerea progresului tehnic și tehnologic are consecințe favorabile asupra muncii și vieții întregii populații. Cu toate acestea, studii, fie ele și incomplete, vin să certifice de pe acum discrepanțe între sexe chiar și în condițiile celui mai modest progres, îndreptățind constatarea că femeile se situează la periferia progresului tehnologic. Distanțele dintre nivelurile atinse de tehnologiile proprii muncii bărbaților și, respectiv, a femeilor tind chiar să se mărească.
Referindu-ne la distanțele care despart, de pildă, „agricultura de subzistență” de „marea agricultură”, se constată că tot ceea ce ține de modernizare – începând cu îngrășămintele, ameliorarea soiurilor diferitelor culturi și până la mașinile agricole – este îndreptat în modul cel mai firesc spre sectoarele ale căror produse sunt destinate pieței, schimbului de mărfuri. Spunem firesc, întrucât atunci când analizăm factorii obiectivi, economici, care concură la încurajarea modernizării producției, trebuie să ținem seama de ei, în mod necesar, ca factori prioritari care pot contribui la diminuarea filelor „marelui dosar” al subdezvoltării. Fenomenul în cauză se înscrie printre cerințele obiective de ordin economic, dat fiind că o producție bazată pe diviziunea muncii se soldează cu rezultate evident superioare față de aceea în care fiecare produce „din toate câte puțin” pentru a satisface nevoile familiei. Numai că aceste priorități și aceste cerințe obiective, justificate, vor fi însoțite, în condițiile existente, de procese care fac să crească starea de inferioritate și de dependență a femeii față de bărbat. Este aici un aspect dintre cele mai generale și mai prezente în dialectica contradicțiilor cu care se confruntă femeia în planul funcției emancipatoare a muncii și care obligă pe cel ce urmărește dezvăluirea adevărului să treacă dincolo de globalitatea proceselor muncii, a tehnicii și tehnologiilor, pentru a putea astfel să indice specificitatea condiției femeii în aceste procese.
Promovarea unor tehnologii moderne, ca o necesitate pentru această lume, are desigur consecințe favorabile asupra agriculturii, economiei în genere, fapt ce explică și eforturile tinerelor state îndreptate în acest sens. În agricultură, unde lucrează majoritatea femeilor, ele având ponderea cea mai mare în forța de muncă agricolă, asemenea eforturi deschid porțile ocupării unor locuri de muncă și pentru femei. Diversificarea producției, cu respectivele efecte pozitive, este însoțită și de apariția unor situații negative care ne indică, de asemenea, în ce măsură condițiile de muncă grele pentru femei se mențin și că ele rămân la periferia progresului tehnic.
Ori de câte ori se face un pas înainte pentru depășirea enormelor dificultăți cu care se confruntă popoarele din aceste zone ale lumii, a lipsei de mijloace materiale, se pare că prioritățile revin muncii masculine. (…)
Considerația este de înțeles dacă avem în vedere, de pildă, că formarea profesională în vederea unei munci calificate presupune, în lumea a treia, confruntarea cu necesități strict elementare, cu lupta pentru cucerirea putinței de a citi și de a scrie, cu analfabetismul. Se confirmă, astfel, încă o dată importanța interdependenței laturilor și aspectelor care alcătuiesc condiția istorică a femeii. (…) Analfabetismul – această infirmitate a condiției umane și a progresului social în secolul nostru – după cum ne arată datele statistice oficiale – este o realitate alarmantă pentru condiția umană din această lume, iar pentru condiția femeii și mai mult.
Geografia ignoranței se suprapune cu „geografia foamei”4, a mizeriei, conturând gravele probleme cu care se confruntă viața și munca a milioane de femei din țările subdezvoltate, unde „șocul viitorului” despre care se vorbește astăzi cu tot mai multă insistență rezultă din moștenirea persistentă și grea lăsată de istoria exploatării și jafului colonial, agravat de practicile neocolonialiste. (…) Printre cauzele indicate de asemenea studii în ce privește decalajele între sexe în materie de pregătire profesională și, respectiv, persistența majorității feminine în populația analfabetă, reținem:
– Lipsa localurilor, a materialelor școlare, a personalului necesar pentru predarea cunoștințelor;
– Costul ridicat al învățământului chiar și în țările în care în principiu învățământul este gratuit;
– Valorizarea dintr-o perspectivă „sexistă” a însuși factorului educație-învățământ, în temeiul unor criterii în prealabil stabilite și aplicate discriminatoriu prin atribuirea unor funcții recunoscute special fetelor tinere, viitoarei femei adulte etc.
În acest context, dificultățile pe care le întâmpină țările subdezvoltate, incapacitatea lor de a cheltui atât cât e necesar pentru ca să se poată asigura învățământul pentru toți copiii se răsfrâng de regulă în accentuarea discriminării pe sexe, diminuarea ponderii fetelor în învățământ, însoțind aproape peste tot existența unor asemenea dificultăți. În zonele rurale, cu deosebire, puține sunt tinerele care, ajungând totuși să frecventeze școala, reușesc să-și termine primul ciclu al învățământului. Este din nou cazul să atragem atenția asupra importanței cunoașterii interdependenței fenomenelor, a proceselor, căci ceea ce uneori se trece doar pe seama „tradițiilor” și a „mentalităților” trebuie privit prin prisma unor procese obiective, concret-istorice ale dezvoltării, în care asemenea coordonate de ordin suprastructural își află sursa și longevitatea. Astfel, multe din tinerele care nu termină școala se căsătoresc foarte devreme. Acesta nu este însă un fenomen demografic în sine, izolat, aparținând numai „tradiției”. Fenomenul menționat și extrem de trainic corespunde practicii, considerată normală, după care fetele trebuie să înceapă munca în gospodărie încă de la vârsta de șase ani. Ele sunt acelea care se ocupă de frații și surorile mai mici, care „învață” – sarcină care ar trebui să le revină mai târziu – inclusiv căratul apei, al lemnelor etc. și tot ceea ce urmează să facă din plin, devenind adulte. Și aici educația, în sensul învățării rolurilor încă din copilărie, are forme caracteristice, specifice. Pe acest fond se desfășoară procesele formării profesionale și tehnice a tinerelor fete și, tocmai de aceea, decalajele pe sexe nu mai pot surprinde nici măcar în cazul unor sisteme de învățământ recente, inițiate cu mari eforturi în aceste state.
Pe acest fond putem analiza și contradicțiile generate de structurile profesiilor rezervate activității profesionale a femeilor prin programe inițiate pentru a stimula participarea femeilor la dezvoltarea economico-socială.
Sursele în cauză indică, de pildă, că până în prezent programele lansate în acest domeniu vin să ateste valorizarea în continuare a rolului tradițional al femeii, căreia îi sunt destinate cu precădere cursuri de croitorie, bucătărie, broderie și de alte activități casnice, respectiv tot ceea ce corespunde în bună parte economiei „de subzistență”, activităților nerentabile pe piața muncii. Desigur, aici s-ar putea deschide un întreg capitol al problemelor privind raționalitatea sau iraționalitatea unei asemenea situații. Fără îndoială, este corect să se scoată în evidență raționalitatea unor aspecte la care răspund programele în discuție în special în legătură cu prezervarea „economiei familiale” – igiena, puericultura, pregătirea mai bună și mai rațională a alimentelor etc. Toate aceste elemente sunt indispensabile modernizării societăților respective și au o înrâurire favorabilă în cele din urmă (în anumite limite) chiar asupra condiției sociale a femeii. Remarca este cu atât mai necesară dacă se are în vedere faptul că, în ultimă instanță, carențele mari în această privință pot agrava și mai mult sărăcia, foametea, bolile din aceste țări, cu tot cortegiul stărilor de lucruri proprii subdezvoltării. Indiscutabil, trebuie reținută o asemenea remarcă. Dar, dincolo de anumite limite, un asemenea sistem de „orientare și formare profesională” se întoarce împotriva eforturilor, atât pentru depășirea subdezvoltării, cât și pentru emanciparea femeii, pentru aducerea acestor națiuni în pas cu cerințele progresului social. Dincolo de anumite limite se proiectează tocmai obstacolele unei integrări eficiente, economice și sociale a femeilor în programele de dezvoltare ale propriilor națiuni, obstacole puse în calea valorificării potențialului lor de creație socială, menite să reducă ritmurile și amploarea emancipării lor. Cu alte cuvinte, atari caracteristici ale muncii destinate femeilor, nivelurile de instrucție și de educație corespunzătoare unor decalaje pe sexe atrag după sine consecințe negative și în ce privește reducerea ritmurilor și amploarei emancipării generale, care, la rândul ei, printr-un cerc vicios, întreține tradiționala inegalitate a sexelor. Este încă un prilej de a semnala judicioasa pledoarie a numeroși strategi ai dezvoltării pentru fundamentarea unor strategii rurale echilibrate, care să pornească de la un ansamblu de indicatori sociali priviți în interdependența lor și într-o largă perspectivă istorică, inclusiv în ce privește structurile pe sexe ale profesiunilor populației din aceste zone.
Familia în cercul vicios al condițiilor care definesc „condiția femeii”
(…) Despre demografie se vorbește mult astăzi; adesea termenul de „dezechilibre demografice” este folosit în mod unilateral și abstract, parcă pentru a se interveni ordinea reală a faptelor, cauza cu efectul. Considerațiile de principiu referitoare la „politicile demografice” se impun cu atât mai mult cu cât, în mod obiectiv, datele demografice diferă mult nu numai de la o zonă geografică la alta, dar chiar și în cadrul uneia și aceleiași zone, de la o țară la alta. (…) În consecință, multe dintre considerațiile făcute în paginile anterioare și referitoare la „maternitatea conștientă”, la „libera alegere”, la vasta problematică a „eliberării sexuale”, pe drept cuvânt incluse în dezbaterile contemporane, pentru covârșitoarea majoritate a femeilor din aceste zone nu au aproape nici un sens. Sensurile pe care noi le-am consemnat la locul respectiv, manifestând toată receptivitatea față de implicațiile social-umane ale aspectelor analizate și argumentând, pe această cale, necesitatea de a fi integrate în demersul științific și consecvent umanist al marxismului sunt anulate aici, ca neavenite, de înseși structurile economico-sociale, culturale din care se țese continuu condiția femeii de subalternă în familie. Aici tributul plătit ignoranței și măsurat în datele statistice ale analfabetismului, de pildă, se încarcă din imposibilitatea femeii de a munci în afara casei sau, în cazurile cele mai obișnuite, din privațiune și surmenaj, din indigență și boli, din nașterile a căror frecvență face ca maternitatea să acopere aproape întreaga viață activă a femeii. Nu există sursă de specialitate care să nu indice mărturii revelatoare ale greului tribut plătit de femeie înapoierii mediului social în care trăiește. Longevitatea este în medie mult mai scăzută pentru întreaga populație din aceste zone în raport cu restul lumii, dar și în interiorul acestor zone media de viață a femeii este mult inferioară celei a bărbatului.
Aici, toate contradicțiile proprii condiției sociale, umane a femeilor care trăiesc și muncesc în zonele rurale se întâlnesc într-un adevărat cerc vicios. Productivitatea feminină în agricultură este slabă, pentru că țăranca nu dispune de o formație profesională, de mijloace de muncă moderne, iar munca sa este epuizantă. În condițiile unei munci epuizante, în cadrul unei economii de subzistență, sau al unor ramuri moderne – ea va cumula, indiscutabil mai greu, și munca pentru îngrijirea și creșterea copiilor, ansamblul sarcinilor gospodărești. Aici și revendicarea valorii muncii casnice, pe care am avut prilejul să o analizăm, are cu totul altă rezonanță pentru că are alte dimensiuni, altă greutate.
„În lumea întreagă, femeile au zile de muncă mult mai lungi decât bărbatul – subliniază Richard Fogley – dar acest fapt prezintă o acuitate cu totul deosebită în cazul țărăncilor din țările în curs de dezvoltare, care muncesc în condiții penibile, folosindu-se exclusiv de forța lor musculară, fără a beneficia de inovațiile tehnice și de cele ale progresului științific”. În Columbia, femeile pregătesc de câte cinci ori pe zi masa și parcurg lungi distanțe pentru a o duce bărbaților la câmp.5
În cumularea muncii din cadrul familiei cu cea din afara familiei intră, de pildă, și corvoada apei, aceasta fiind adusă de femeie de la lungi distanțe și purtând adesea un copil în spate, adunatul și căratul lemnelor pentru pregătirea mesei familiei la o vatra situată adesea sub imensul „acoperiș” al cerului. Aceștia sunt termenii reali ai cumulării „muncii casnice cu cea extracasnică” de către femeia mamă, țărancă, gospodină etc. Ei ar trebui completați cu date despre bugetele de timp ale țărăncii-mamă și gospodine, date ce ar spune enorm despre spolierea resurselor umane ale popoarelor respective, a resurselor personalității femeii, despre cercul vicios al subdezvoltării.
Note:
La majorité absente. La femme, 1975, Food and Agriculture Organization of the United Nations, p. 1.
2 Sugata Dasgupta (India), „Științele sociale și societatea viitorului”, în Viitorul comun al oamenilor, București, Editura politică, 1976, p. 60.
3 Cf. Problèmes économiques, nr. 1527, 15 iunie 1977, p. 15.
4 Titlul cunoscutei cărți a lui Josué de Castro – un adevărat manifest de demascare a unor realități anacronice, un manifest care se cere permanent actualizat în conștiința forțelor progresului din zilele noastre.
5 Richard Fogley, Easing the Burden of Rural Women, Les carnets de l’enfance (cf. „Femmes au travail”, nr. 3/1977, p. 10).
(din Stana Buzatu, Condiția femeii: dimensiune a progresului contemporan,
Editura Politică, 1979, pp. 325-357)
***
Vasile Secăreș
Contradicțiile vieții internaționale în etapa actuală
Sub impactul transformărilor revoluționare, sociale și naționale, al revoluției științifice și tehnice, al schimbărilor produse în raportul de forțe în lume, vechiul sistem internațional a intrat, în momentul de față, într-o criză profundă. Suntem martorii modificărilor, adesea ai convulsiilor structurilor economice create de imperialism, ai dezintegrării cadrului politic și de securitate bipolar și ai apariției unor noi centre de putere; ai dereglării mecanismelor de soluționare a problemelor mondiale, bazate pe rolul marilor puteri și pe recurgerea la forță. Devine din ce în ce mai clar că vechea ordine internațională a încetat să mai corespundă stadiului atins în dezvoltarea societății, că posibilitățile sale s-au epuizat. Pe drept cuvânt, în Programul partidului se apreciază că epoca noastră este „epoca lichidării dominației imperialiste, colonialiste și neocolonialiste, a așezării relațiilor dintre state și națiuni pe principii noi, de egalitate și respect al independenței și suveranității naționale”. Evoluțiile din ultimul timp demonstrează, în mod limpede, că ne aflăm, în prezent, într-o perioadă de restructurare a raporturilor social-economice, politice, militare internaționale, de reașezare a raportului de forțe, de realizare a unui nou echilibru mondial între diferite state și grupări de state, ca reazem al unei noi ordini în lume, care să înlocuiască vechea ordine bazată pe inegalitate și asuprire imperialistă și colonialistă. Raporturile politice mondiale sunt marcate deci în actuala etapă de o confruntare în legătură cu natura și caracterul ordinii internaționale, de confruntarea între două tendințe diametral opuse. Așa cum se arată în raportul prezentat la Conferința Națională a partidului, se manifestă, „pe de o parte, politica imperialistă, de forță și dictat, de amestec în treburile altor state, de menținere și împărțire a sferelor de influență, de înarmare, care duce la creșterea pericolului unor războaie, inclusiv al unui război mondial. Pe de altă parte, se dezvoltă cu putere tendința spre lichidarea politicii imperialiste, colonialiste, a sferelor de influență, de amestec în treburile interne, tendința de instaurare a unor relații noi între state, bazate pe egalitate, pe respectul independenței și suveranității, pe neamestec în treburile interne, tendința de lichidare a politicii de forță și dictat, de asigurare a dreptului fiecărui popor la dezvoltare liberă, independentă, așa cum dorește, fără nici un amestec din afară”. Apare mai mult decât evidentă complexitatea diferențierilor, a opozițiilor, a ciocnirilor și, corelativ, a conjuncțiilor de interese, a apropierilor sau a grupărilor în contextul cărora se afirmă cele două tendințe. Evoluția actuală materializează manifestarea unei varietăți de contradicții pe arena mondială.
Determinări de clasă și naționale
După cum este știut, studiile marxiste au utilizat mult timp un model al contradicțiilor și, în general, al raporturilor politice dintre state care presupunea reducerea acestora la antagonismele și la relațiile cu caracter de clasă. Analiza opera deci cu o singură variabilă, care acoperea doar factorii de clasă, simplificând în mod nejustificat geneza politicii mondiale și nesocotind, pe de altă parte, caracterul său specific. Ca o consecință, s-a considerat, de exemplu, multă vreme că eliminarea contradicțiilor dintre clase trebuie să antreneze, prin însuși acest fapt, dispariția antagonismelor și a conflictelor dintre națiuni și state. O asemenea perspectivă a dus, de altfel, la caracterizarea necorespunzătoare sau eronată a unei serii întregi de fenomene și procese de cea mai mare însemnătate ale epocii contemporane. Prima subliniere care ar trebui făcută în acest context privește însăși semnificația „factorilor de clasă” pentru analiza contradicțiilor ce se manifestă astăzi în lume. În mod concret, avem în vedere specificitatea manifestării intereselor, a raporturilor și a luptei de clasă pe arena mondială. Dacă ne situăm în planul determinărilor structurale ale acestui nivel, relațiile internaționale apar, înainte de toate, ca relații între națiuni și state. Statul național este unitatea de bază a vieții internaționale, iar manifestările sale sunt esențiale pentru fixarea caracteristicilor acestui perimetru de raporturi social-economice, politice, militare etc. Desigur, nu vom trece cu vederea caracterul de clasă al acțiunilor statelor „în exterior”, al relațiilor ce se stabilesc între ele. Contradicțiile din viața internațională vor reflecta, și ele, repartiția și influența forțelor de clasă, așa cum se întâmplă și în prezent. Cu toate acestea, mai ales pe arena mondială, statul național este departe de a fi, pur și simplu, un „alt nume” pentru „clasă” (chiar dacă ne referim la clase conducătoare în stat). El exprimă o realitate distinctă, a cărei întemeiere nu se reduce la datele de clasă, ci presupune elemente complexe, de ordin social-economic, politic, cultural, psihologic și, în mod deosebit, legate de manifestarea națiunii ca formă specifică de comunitate umană. Concluzia pe care am putea să o tragem se referă, pe de o parte, la faptul că factorii de clasă, relațiile de clasă acționează, în esență, în mod mediat, în viața internațională, prin intermediul activității statelor și al relațiilor dintre națiuni și state, în mod inevitabil, contradicțiile cu caracter de clasă manifestate la nivelul vieții politice mondiale nu vor fi identice cu cele dintre clase în interiorul unei societăți (națiuni). Pe de altă parte, apare, credem, limpede că luptele de clasă și luptele naționale sunt inseparabile. În mod deosebit, cum vom avea prilejul să evidențiem și în continuare, este necesar ca dialectica luptei de clasă pe plan internațional să fie analizată în legătură nemijlocită cu mecanismele și cu consecințele dezvoltării inegale a națiunilor și a statelor.
O altă subliniere, pregătită nemijlocit de considerațiile de mai sus, se referă la faptul că viața politică mondială nu poate fi înțeleasă în mod adecvat și adesea nu poate fi înțeleasă deloc dacă recurgem exclusiv la factorii de clasă, a căror importanță nu poate fi, desigur, subapreciată. Manifestarea națiunilor, a statelor naționale ca unități fundamentale ale vieții internaționale are, după părerea mea, două consecințe extrem de importante în perspectiva analizei noastre. Pe de o parte, este vorba de faptul că politicile externe, deși prezintă, așa cum spuneam, reale și evidente conotații de clasă, au ca punct de plecare interesele naționale, așa cum sunt ele definite de scopurile pe care puterea de stat urmărește să le promoveze în exterior. Iar formularea și materializarea acestor interese și scopuri se realizează în cadrul unei determinări complexe, al acțiunii unor factori diverși, exprimând totalitatea condițiilor existenței și ale dezvoltării de sine stătătoare a națiunilor în cauză, a problemelor pe care le presupune sau cu care se confruntă această dezvoltare într-o anumită etapă, ansamblul trăsăturilor specifice ale cadrului național, al atributelor de ordin social-economic, politic, militar, ideologic, cultural rezultate în procesul evoluției istorice a statului.
În consecință, și contradicțiile vieții internaționale se vor dezvolta – și trebuie, cred, analizate – în legătură cu diferențele, opoziția și chiar antagonismele specifice problematicii conturate de afirmarea valorilor și a determinărilor esențiale ale națiunii și ale statului său: constituirea, menținerea și consolidarea statului național; asigurarea reală și multilaterală a independenței și a suveranității sale; materializarea intereselor și a obiectivelor proprii de dezvoltare economică și politică și manifestarea capacității sale de a adopta o anumită politică internă și externă, de a participa la interacțiunile internaționale și de a influența mediul în care acționează. Nu este greu de văzut, de exemplu, că transformările sociale și politice contemporane se suprapun unor mișcări cu o puternică amprentă națională și, ca urmare, toate aspectele ținând de autodeterminarea națiunilor sunt intens politizate, dobândind o pondere majoră în definirea contradicțiilor lumii noastre. După cum apare limpede că o serie de contradicții generate de anumite realități teritoriale sau naționale, de interesele economice rezultate din dezvoltarea diferențiată a statelor sau de anumite țeluri asociate evoluției în planul puterii statului național depășesc adesea „frontierele” de clasă.
Pe de altă parte, este ușor de văzut că trăsăturile structurale ale relațiilor dintre națiuni și state creează o bază amplă pentru apariția unor „laturi și tendințe contradictorii”. În mod evident, contradicțiile ce se dezvoltă în contextul distribuției bogăției și a puterii în lume – deci contradicții fundamentale pentru viața internațională – nu pot fi reduse la raporturi, la contradicții cu caracter de clasă. Mai mult, așa cum arată realitățile, în acest cadru se pot manifesta contradicții puternice între state aparținând aceluiași sistem social. Descrierea lor reclamă, de aceea, luarea în considerare a unor variabile-cheie privitoare la trăsăturile actualei structuri internaționale în domeniul repartiției inechitabile a bogăției pe plan mondial, al efectelor unei anumite diviziuni a muncii în lume, al decalajelor și relațiilor asimetrice dintre țările bogate și cele sărace, ca și în domeniul „repartiției” inegalitare și ierarhice a pozițiilor de putere, a resurselor, atributelor și intereselor politice, militaro-strategice, economice.
O precizare, de asemenea, necesară, după părerea mea, ar fi aceea că prin determinarea complexă a contradicțiilor existente pe plan mondial trebuie să înțelegem nu numai implicarea unor variabile multiple, ci și interferența și mixarea factorilor respectivi. Cu alte cuvinte, în viața internațională se manifestă nu contradicții pure (de clasă, cu caracter național, de putere etc.), ci contradicții cu o bază mixtă. În apariția și dezvoltarea lor intervin, în proporții variate, o serie de factori cu caracter de clasă, factori legați de manifestarea determinărilor esențiale ale națiunii, de pozițiile și relațiile definite în planul dezvoltării, de raporturile de putere proprii ordinii mondiale. În contextul diferențelor, al inegalităților și, în general, al relațiilor existente astăzi în lume, influența integrată, dar asimetrică a acestor variabile va contura lanțuri multiple de opoziție, de coexistență contradictorie, cu un grad mai mare sau mai mic de coerență și individualitate. Pe aceeași bază se realizează, totodată, intersectarea și împletirea tipurilor respective de contradicții.
Complexitatea și varietatea contradicțiilor lumii contemporane
Apare, așadar, limpede că dinamica vieții internaționale nu implică o singură categorie de contradicții și, corelativ, de convergențe: laturile și tendințele, forțele care se opun sau se conjugă sunt diverse, iar înfruntările și alinierile lor se caracterizează prin complexitate și varietate. Mai mult, liniile „de front” și „tranșeele” acestor confruntări, departe de a urma trasee distincte și/sau paralele, se intersectează, se întrepătrund de o manieră evidentă. Este necesar să subliniem, în acest sens, importanța deosebită a perspectivei antidogmatice, profund creatoare introdusă de Partidul Comunist Român, de secretarul său general, în studierea contradicțiilor vieții internaționale, semnificația majoră a rezultatelor teoretice obținute pe acest plan. Încă în anii ʼ70, în analizele secretarului general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, tabloul confruntărilor actuale apărea într-o lumină cu totul nouă: alături de contradicțiile cu caracter de clasă, erau menționate contradicțiile dintre țările imperialiste și țările subjugate, dintre imperialism și țările în curs de dezvoltare, precum și alte contradicții dintre diferite state și grupări de state. În expunerea sa la plenara lărgită a C.C. al P.C.R. din iunie 1982, secretarul general al partidului a formulat o teză a cărei semnificație teoretică se impune de la sine. Avem în vedere aprecierea că istoria omenirii este istoria luptelor de clasă și, concomitent, istoria luptelor pentru apărarea ființei proprii sau pentru eliberare națională și dezvoltare de sine stătătoare, împotriva dominației străine. Această subliniere vorbește, cred, în mod limpede despre determinarea raporturilor politice mondiale ca interacțiune dialectică a contradicțiilor generate de interesele de clasă și contradicțiilor generate de interesele și pozițiile reciproce ale națiunilor și statelor.
Situându-ne într-un asemenea cadru teoretic, putem spune că viața internațională contemporană se caracterizează prin existența a numeroase și variate contradicții. Este vorba, în primul rând, de contradicții structurale sau constitutive care definesc raporturile fundamentale, esențiale pentru dinamica vieții internaționale în epoca noastră: contradicția între capitalism și socialism; contradicția între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, între țările bogate și țările sărace; contradicția creată de structura asimetrică și ierarhică a puterii, de relațiile de dominație și dependență. Alături de acestea și în strânsă legătură cu ele, există ceea ce am putea numi contradicții asociate sau derivate: între statele imperialiste, între marile puteri angajate în politici hegemoniste, expansioniste; între țările capitaliste; între țările dezvoltate, bogate; între statele socialiste; între țările în curs de dezvoltare; între diferite alte state, pe plan bilateral sau regional, în legătură cu variați factori (naționali, economici, politici, militari, demografici, ideologici, culturali etc.).
Contradicția intre capitalism și socialism – contradicție fundamentală a lumii contemporane – exprimă în termeni esențialmente de clasă dinamica vieții internaționale. Ea a început să se manifeste ca raport constitutiv al politicii mondiale odată cu apariția țărilor socialiste, moment care a marcat încetarea coincidenței sistemului internațional cu sistemul mondial capitalist și declanșarea crizei acestuia din urmă. Caracterul său fundamental rezultă din faptul că, pe termen lung, evoluția relației implică transformări de esență în structura social-economică mondială, mai precis, înlocuirea modului de producție burghez, ca bază a rânduielilor existente pe plan internațional. Fără a intra într-o analiză mai largă a acestei contradicții, socotim totuși necesară evidențierea câtorva aspecte:
În special, trebuie subliniată complexitatea raporturilor contradictorii implicate de restrângerea ariei de dominație a capitalismului și de lupta pentru socialism pe plan mondial. Pe de o parte, este vorba de faptul că înlăturarea modului de producție burghez se definește ca un proces în care sunt implicate, concomitent, forțe diferite – atât ca proveniență și orientare cât și ca poziție în raport cu puterea de stat – și care se desfășoară pe căi și în forme diferite. Ca urmare, opoziția dintre țările angajate pe calea socialismului și țările capitaliste constituie doar o componentă a contradicției dintre capitalism și socialism, care, desigur, nu ar putea fi redusă doar la opoziția menționată.
Vom conchide, de aceea, că, în privința determinării contradicției dintre capitalism și socialism, este necesar să respingem imaginea simplistă, unilaterală a unei polarizări rigide a lumii. Firește, lupta pentru socialism generează o confruntare serioasă pe plan mondial; transformările social-economice și politice implicate de construirea noii orânduiri în diferite țări au pus și pun în discuție și rânduielile internaționale generate de capitalism, fapt care a implicat și implică, adesea, reacții și contra-reacții corelate. Cu toate acestea, contradicția capitalism-socialism nu înseamnă o împărțire a lumii în „două lagăre” și nici nu poate fi descrisă în mod adecvat în termenii așa-numitului „conflict Est-Vest”. Este adevărat, această viziune restrictivă – atât în legătură cu procesul trecerii la socialism, cât și cu cel referitor la relațiile externe pe care acest proces le prilejuiește – cunoaște încă o mare răspândire și dovedește o persistență serioasă în planul confruntărilor ideologice. Antagonismul și polarizarea „Est-Vest”, survenite în politica internațională în perioada imediat postbelică, s-au datorat însă nu atât luptei pentru socialism, cât anumitor condiții specifice create de confruntarea bipolară în plan politic, militar și ideologic, în termeni de putere. Contradicția dezvoltată în acest cadru – și care a implicat constituirea blocurilor militare și accentuarea politicii de forță, împărțirea lumii în sfere de influență etc. – a ajuns adesea, cum o demonstrează episoade mai îndepărtate sau mai recente, să mistifice, să exacerbeze, să deformeze, să-și subordoneze sau să sacrifice interese și obiective ale dezvoltării social-economice și politice în diferite țări (în acest context, ale luptei de clasă); nu mai puțin importantă a fost și este acțiunea negativă asupra raporturilor dintre state, în special prin afectarea unor principii de bază ale acestora: independența și suveranitatea, neamestecul în treburile interne, nerecurgerea la forță.
Nocivitatea unei asemenea abordări este evidentă. Ea neagă libertatea alegerii propriilor căi de dezvoltare, inclusiv a propriului drum către socialism, împiedicând considerarea problemelor interne ca probleme ce trebuie să fie soluționate de către fiecare popor. Această poziție determină judecarea evoluțiilor ce au loc într-o țară sau alta, a evenimentelor de pe arena internațională doar în termenii confruntării bipolare. Dar, așa cum sublinia secretarul general al partidului în raportul prezentat la Conferința Națională, „socialismul nu poate fi exportat, nu poate și nu trebuie impus din afară, el se va realiza numai de forțele sociale progresiste din fiecare țară și trebuie să exprime voința fiecărui popor. În același timp, trebuie respins cu fermitate orice export de contrarevoluție, de susținere din afară a forțelor reacționare în lupta împotriva propriilor popoare. Fiecare națiune trebuie să-și hotărască calea dezvoltării sociale și naționale în mod liber, să-și făurească orânduirea pe care o dorește, fără nici un amestec din afară”.
Perspectiva confruntării dintre „cele două lagăre” conduce, de asemenea, la reducerea contradicției capitalism-socialism la o expresie militară, apreciindu-se că raporturile în planul forței armate sunt esențiale pentru evoluția acesteia, și la înțelegerea desfășurării ei sub forma unui lanț de confruntări la „granița” dintre sisteme (cu războaie „locale”, cu operații „de învăluire” etc.). Această viziune este din ce în ce mai periculoasă în condițiile nivelurilor atinse de dezvoltarea arsenalelor nucleare ale supraputerilor.
Este limpede că realitățile contradicției socialism-capitalism se refuză unei tratări pe baza logicii de bloc, în lumina intereselor distribuirii sau redistribuirii zonelor de dominație, ale echilibrării sau reașezării raporturilor în plan militar-strategic. Nimic nu va putea opri trecerea a noi și noi popoare, într-o formă sau alta, corespunzător condițiilor din fiecare țară, pe calea socialistă a dezvoltării. Trebuie să arătăm, totodată, că sesizarea și respectarea diversității evoluțiilor social-economice și politice din lume creează în mod direct posibilitatea renunțării la politica de forță și a dezvoltării unor strategii de cooperare multilaterală între state în vederea unei abordări constructive a problemelor omenirii. Astăzi există o mai bună înțelegere cu privire la necesitatea coexistenței pașnice între țările cu orânduiri sociale diferite.
Paralel cu contradicția socialism-capitalism s-a dezvoltat în lume o contradicție nouă – contradicția dintre țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare, dintre țările bogate și țările sărace, creație în timp a dezvoltării inegale, disproporționate a sistemului mondial ca urmare a politicii imperialiste, colonialiste și neocolonialiste. Faptul că toate încercările de până acum de a se ajunge la anumite înțelegeri cu privire la lichidarea subdezvoltării și realizarea noii ordini economice internaționale nu au dus la rezultatele așteptate – dimpotrivă, în această perioadă s-au adâncit decalajele între bogați și săraci – face ca această contradicție să capete o formă tot mai puternică. După cum se subliniază în raportul prezentat la Conferința Națională a partidului, prin amploarea și caracterul ei, ea devine „cea mai importantă contradicție a epocii contemporane”.
Definirea specificității acestei contradicții implică sublinierea faptului că ea nu se reduce, pur și simplu, la anumite diferențe, mai mult sau mai puțin importante – create întâmplător de evoluția istorică și/sau care pot să facă obiectul unor clasificări relativ variate –, în planul dezvoltării economice. Ea implică state și grupuri de state care ocupă poziții diferite în structura economică și politică a sistemului internațional și cărora le revin părți diferite din bogăția lumii. Trebuie spus că această contradicție se referă la grupuri de țări angajate în raporturi inegale, asimetrice, de exploatare (unele dezvoltându-se pe seama altora), la țări dintre care unele doresc să-și păstreze privilegiile, iar altele să realizeze „decolonizarea economică”, să înlăture sărăcia, diferitele forme de dependență, să-și afirme drepturile. În mod întemeiat deci, partidul nostru apreciază manifestarea contradicției dintre țările bogate și țările sărace ca o luptă între exploatați și exploatatori pe plan mondial. De altfel, este semnificativ că reacțiile ideologice și politice față de dezideratele statelor din „lumea a treia” devin negative atunci când acestea formulează explicit țelul unei transformări de substanță – în sensul redistribuirii – în domeniul puterii economice (și politice), al instaurării unei noi ordini mondiale.
Contradicție cu caracter structural, contradicția dintre țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare îmbină în desfășurarea sa elemente variate, legate de deosebirile de ordin economic, politic, militar, ideologic și cultural, dintre state, dobândind o semnificație cu adevărat globală pentru evoluția lumii de astăzi. Desigur, rolul esențial revine, cum arătam, pozițiilor diferite în sistemul economic internațional și care pot fi definite în termenii opoziției „centru” (dominant) – „periferie” (exploatată). Vom remarca, totuși, în acest cadru, două aspecte. Pe de o parte, avem în vedere faptul că nici această confruntare nu trebuie înțeleasă ca implicând o polarizare simplă, strict conturată a vieții internaționale. După cum se știe, nu există o situație absolut identică a tuturor țărilor în curs de dezvoltare: unele, de pildă, au anumite relații speciale cu țările dezvoltate; de asemenea, în rândul lor își afirmă interesele specifice un număr de așa-numite puteri „regionale”. Toate acestea complică mult raporturile ce definesc contradicția menționată, generând uneori obstacole în calea solidarității statelor în curs de dezvoltare în lupta pentru emanciparea lor.
Pe de altă parte, apare limpede că relații marcate de consecințele dezvoltării diferențiale și ale inserării asimetrice în diviziunea internațională a muncii se manifestă, într-o măsură sau alta, între sau în cadrul tuturor categoriilor de state, și nu numai în legătură cu așa-numita axă „Nord-Sud”, și în interiorul ariei capitaliste „centrale”, și în raporturile dintre statele capitaliste și cele socialiste, și în rândul țărilor socialiste ș.a.m.d. Soluționarea contradicției analizate presupune, cu alte cuvinte, restructurarea ansamblului relațiilor dintre state, marcate de decalaje de dezvoltare, implică o adevărată revoluție în eșafodajul social-economic și politic al lumii, sub semnul făuririi unei noi ordini economice internaționale, bazate pe principii noi, de egalitate și echitate, de avantaj reciproc. Iar criza care ia amploare astăzi în lume indică în mod direct urgența unui asemenea curs. Există o legătură strânsă între rezolvarea contradicției capitalism-socialism și cea a contradicției dintre țările bogate și cele sărace. Trebuie să subliniem însă că relația respectivă nu poate fi caracterizată în mod adecvat în termenii unui triunghi „Est-Vest-Sud”, cu alte cuvinte în termenii confruntării, în lumea în curs de dezvoltare, a două grupări politice militaro-economice cu o natură de clasă diferită. De asemenea, nu este vorba de condiționarea prefacerilor în direcția noii ordini economice internaționale de evoluția spre socialism în țările „lumii a treia”. In manifestarea lor concretă, contradicția capitalism-socialism și contradicția state dezvoltate-state în curs de dezvoltare se intersectează în mod dialectic. În acest sens, lupta pentru eliberare națională, pentru înlăturarea dependenței economice și politice față de imperialism este un pas decisiv pe calea unor schimbări istorice în lume, către socialism.
Contradicția dintre diferite state și grupuri de state – o altă contradicție importantă a vieții internaționale –, apărută în contextul și in legătură cu structura de putere a sistemului mondial, are ca premise, printre altele: diferențele majore în planul resurselor și al atributelor – mai ales politice și militare, dar și economice; concentrarea și centralizarea deciziei în problemele mondiale; relațiile inegalitare, ierarhice stabilite între națiuni și state; practicile imperialiste, hegemoniste de recurgere la forță, de creare, menținere și reîmpărțire a sferelor de influență; imposibilitatea afirmării plenare, în acest cadru, a valorilor ce definesc poziția sau manifestarea națiunii, a statului național în lume. Socotim această contradicție , generată de raporturile de diferențiere și opoziție dintre marile puteri și statele mici și mijlocii, dintre țările angajate pe calea unei politici imperialiste și țările devenite țintă a politicii respective, integrate în relații de dependență sau cuprinse în anumite sfere de influență ș.a.m.d. – ca una din contradicțiile structurale, constitutive ale vieții internaționale. Desigur, nu se poate ignora faptul că funcționarea structurii de putere – și, în acest context, manifestarea și consecințele decalajelor și ale raporturilor politico-militare – nu este străină de acțiunea factorilor de clasă. Este firesc de aceea să se ia în considerare deosebirile de orânduire socială dintre marile puteri. Totuși, după părerea mea, aspectul menționat trebuie să ne ducă nu la concluzia inexistenței contradicției în cauză, ci la înțelegerea intersectării sale specifice cu contradicțiile în termeni de clasă. Mai mult, este necesar, cred, să ținem seama că ea se intercondiționează, de asemenea, cu contradicția asociată, derivată, ce se manifestă între statele imperialiste, în general între marile puteri (ca, de altfel, și cu alte contradicții). Mai ales în etapa prezentă, contradicția creată de actuala distribuție a puterii, de raporturile actuale de forță pe plan mondial dobândește o semnificație critică pentru evoluția relațiilor interstatale. Apare limpede că un deziderat esențial al momentului de față este acela de a se pune capăt politicii de mare putere, de hegemonie și de amestec sub orice formă în treburile interne ale țărilor mici și mijlocii, politicii zonelor de influență și de interese. Câteva elemente merită o atenție deosebită: în primul rând, avem în vedere afirmarea tot mai clară a luptei țărilor mici și mijlocii, a țărilor nealiniate, a țărilor în curs de dezvoltare pentru restructurarea echilibrului existent în lume, pentru înlăturarea raporturilor de inegalitate, de dominație, pentru democratizarea relațiilor internaționale. În al doilea rând, este vorba de diversificarea centrelor de putere, de faptul că noi state și grupuri de state reclamă un rol mai important în politica mondială. În al treilea rând, s-a dezvoltat o confruntare amplă în legătură cu dezideratul opririi cursei înarmărilor și al trecerii la dezarmare, tot mai multe state înțelegând importanța distrugerii armăturii militare a vechii ordini politice internaționale. În al patrulea rând, trebuie menționată contrareacția violentă a unor mari puteri, a unor state occidentale – care refuză să admită că au pierdut capacitatea de a controla în mod absolut evenimentele – în vederea blocării cursului spre schimbare, a înghețării și întăririi actualei distribuții a puterii în lume, a sferelor de influență. (…)
Imperativul conlucrării pașnice între toate popoarele și națiunile lumii
Datele esențiale ale contradicțiilor constitutive ale vieții internaționale și elementele specifice referitoare la interferarea acestora conturează nemijlocit și concretizează conținutul amplei confruntări ce se desfășoară astăzi în lume între cele două tendințe diametral opuse. În acest cadru, putem remarca tendința actuală către constituirea, în contextul manifestării contradicțiilor fundamentale descrise, a unei structuri globale – politice, militare și economice – menite să apere și să consolideze vechile rânduieli și privilegii, să stabilizeze vechea ordine internațională în interesul „centrului”, al celor care, datorită resurselor și puterii lor, socotesc că au un „rol special” în lume. Evident, această „superstructură” imperială(istă) se bazează pe corelarea atributelor și a acțiunilor de putere și își determină funcționarea în termenii forței, în variatele sale înfățișări. Acestei tendințe i se opune manifestarea tot mai puternică a voinței popoarelor lumii de a asigura afirmarea unei politici noi, de egalitate și echitate, de respect al independenței și suveranității naționale, de neamestec în treburile interne ale altor state, de a asigura instaurarea – pe baza acestor principii – a unui nou raport de forțe, a unui nou echilibru mondial între diferite state și grupări de state.
Ne aflăm într-o perioadă de lărgire și aprofundare a crizei sistemului mondial, de agravare a confruntărilor, de accentuare a vechilor contradicții și de apariție a unor noi contradicții economice și sociale. Aceasta generează serioase incertitudini asupra perspectivelor stabilității, securității și păcii în lume. Încordarea deosebit de gravă creată în lume a dus la creșterea pericolelor izbucnirii unor noi conflicte militare, inclusiv a unui război mondial. În aceste condiții, modul în care evoluează contradicțiile vieții internaționale – mai precis, în care acționează diferitele forțe social-politice în contextul relațiilor dintre ele – prezintă o importanță capitală. În concepția României socialiste, a președintelui Nicolae Ceaușescu, o prioritate absolută a etapei actuale – esențială pentru abordarea rațională a problemelor care confruntă întreaga omenire – trebuie să fie acordată eliminării forței și amenințării cu forța, frânării evoluției către război. În actuala situație internațională, indiferent de forma sub care se manifestă, recurgerea la forță agravează direct instabilitatea, tinde să împingă lumea nu spre rezolvarea contradicțiilor, ci spre o catastrofă. lată de ce este necesar, așa cum arăta secretarul general al partidului, „să se renunțe la calea armelor, să se treacă la tratative pentru soluționarea tuturor problemelor dintre state”.
Țara noastră și-a exprimat convingerea că statele, popoarele lumii au capacitatea de a opri degradarea climatului internațional, accentuarea confruntării. De fapt, trebuie spus că, în epoca contemporană, în condițiile accentuării interdependențelor pe plan mondial, ale lărgirii spectrului intereselor comune, cu caracter global, terenul pentru impunerea unei perspective noi cu privire la contradicțiile vieții internaționale a devenit din ce în ce mai ferm. De asemenea, dacă ținem seama de schimbările care se produc, inevitabil, în raportul de forțe în lume, există suficient temei pentru a se vorbi despre posibilitatea reală de a transforma abordarea constructivă, în spiritul conlucrării pașnice, a oricăror probleme litigioase dintre state într-un pivot al luptei pentru schimbări progresiste, democratice în relațiile internaționale.
Desigur, așa cum subliniază partidul nostru, cadrul soluționării corespunzătoare a contradicțiilor actuale îl pot constitui numai înlăturarea vechilor rânduieli și crearea unei noi ordini economice și politice internaționale. O însemnătate hotărâtoare, în acest context, ar avea așezarea efectivă a relațiilor dintre toate statele pe baza principiilor recunoscute ale dreptului internațional. „Toate statele, și în primul rând marile puteri, – se arată în raportul prezentat la Conferința Națională – trebuie să-și asume obligația solemnă de a se călăuzi în relațiile internaționale și de a respecta principiile deplinei egalități în drepturi, respectului independenței și suveranității naționale, neamestecului în treburile interne și avantajului reciproc. Evenimentele, viața demonstrează cu putere că numai pe baza acestor principii se pot soluționa problemele complexe ale vieții mondiale.” Acest proces nu poate fi rupt de eforturile îndreptate spre lichidarea stării de subdezvoltare, spre stabilirea unor raporturi economice echitabile. Este necesar, totodată, să fie relevată legătura sa directă, organică cu oprirea cursei înarmărilor și trecerea la dezarmare, în primul rând la dezarmarea nucleară. Așa cum a subliniat în repetate rânduri partidul nostru, viitorul aparține unei lumi mai drepte și mai bune, egalității sociale și naționale, respectului dreptului fiecărui popor la dezvoltare liberă, independentă.
(Era socialistă, nr. 24/1982, pp. 23-27)
[Vatra, nr. 5-6/2024, pp. 58-75]
revistavatra.org 