Volumul autobiografic al fostului jurnalist Patrice Podină despre ultimii 25 de ani în mass-media locală și națională este cartea unui om învins. Învins de sistem, deși nu secu, așa cum se explică ofurile conspirativ la noi. E doar o victimă colaterală, banală, a modului în care funcționează sistemul capitalist la semiperiferie, unde profitul sau interesele vreunui patron contează mai mult decât presupusul serviciu public al jurnalismului. 

Patrice Podină, care a trecut prin radio, tv și presa scrisă, e învins și de noii algoritmi social media, care cuprind și media „clasică”, unde traficul contează mai mult decât orice, mai mult decât calitatea unui articol ori de etica vreunei informări, pe cât posibil, imparțiale. 

Câștigul cărții e franchețea, subiectivismul asumat, directețea și portretistica scandaloasă a unor jurnaliști manageri, stilul oral care o face ușoară și rapidă la parcurs, digerabilă și plăcută la lectură. 

Dar tot acolo e și pierderea cărții: oralitatea produce o scriitură de impresie, de terapie și defulare pe alocuri narcisistă, de observații nesistematizate sau de afirmații neprobate cu investigații sau analize mai adânci legate de defectele funcționării mass-media la nivel local, regional ori național. Totodată, scrisul nefiltrat, pe alocuri provincial, produce și afirmații misogine despre cuceriri din tinerețe ori apelative depreciative, chiar dacă uneori dorite apreciative, legate de colegele femei reduse la statutul de fete, așa cum apare denumirea de câteva zeci de ori.

Dincolo de plusuri și minusuri, calitatea cea mai mare a cărții este expunerea onestă a precariatului jurnalistic, meserie din care mulți s-au retras nu doar din cauza schimbării frecvente a redacțiilor, ori a muncii la mai multe organe de presă, ci și din cauza salariilor mici, asta când sunt salarii și nu doar drepturi de autor. Drepturi de autor care nu oferă pensie, șomaj, asigurare de sănătate… În ultimii ani, nici măcar acele locuri de muncă ori drepturi minimale de autor nu se mai oferă odată cu ascensiunea social media. 

Media s-a schimbat enorm față de perioada, să-i zicem, romantică a sa. De pildă, la începuturile sale, radiourile, chiar și de succes, nu aveau playlist, povestește Podină, ceea ce oferea un sentiment de libertate pentru jurnaliști sau entertaineri. Deci, nu exista un algoritm, dacă vreți, presetat de piese și genuri muzicale, care să ruleze în heavy rotation, de pildă disco-pop cu iz balcanic care a inundat radiourile românești în anii 2000. 

Înainte ca televiziunile să devină vuvuzele politice din cauza subvențiilor de stat, exista, cum arată Podină, un „miraj” mediatic din a doua parte a anilor 1990. Jurnaliștii aveau statut de vedetă, la limită chiar și cei locali, mai ales dacă apăreau pe „sticlă”, ceea ce în epoca de generalizare a narcisismului social media s-a diminuat considerabil pentru lucrătorii în mass-media.

Dacă subvențiile în ciclul electoral 2020-2024 sunt de 1.8 miliarde de lei, din care două treimi ajung în media și social media, în urmă cu două decenii televiziunile de tip PRO TV atrăgeau pe piața muncii sau facultății tineri interesați de o carieră mediatică. Dar rata abandonului era imensă din cauza precariatului și a unui mediu cinic și exploatativ de muncă, care s-a amplificat după criza financiară și dominația social media. În context local, se adaugă o slabă facultate de jurnalism, crede Podină, cu absolvenți ieșiți „analfabeți funcționali” de pe băncile UBB.

Fostul jurnalist povestește situații personale de angajare nu doar în media privată, ci și cea publică. Apoi trage concluzii generale despre cultura organizațională în media publică radio și tv, un amestec de pile, cunoștințe și relații, care conduc la despotisme instituționale, lipsă de profesionalism, medii neplăcute de muncă, dar oarecum lejere, fără investiții în producții de calitate. Rămân bani doar pentru salarii, indiferent de performanța muncii propriu-zise:

„Sigur ați auzit cam cum se fac angajările în instituțiile de stat, deci și la TVR. Ei bine, toate legendele astea sunt dureros de adevărate. Primează gradul de rudenie, relația sentimentală sau doar fizică dintre cel/cea din interior și protejatul din exterior, nu în ultimul rând obligațiile pe care unul sau altul dintre cei deja infiltrați în sistem le-au către terțe persoane potente financiar sau cu putere de decizie în anumite sfere de interes. Criteriile profesionale și morale nu au stat niciodată la baza angajărilor. Întotdeauna cei cu pile au fost norocoși. Indiferent de cei aflați, mă rog parașutați politic, în fruntea studiourilor teritoriale ale TVR, merituoșii câștigători ai „concursurilor” din TVR erau neveste sau soți, amanți și amante, fii, veri, nepoți, amici, sau parteneri de afaceri”.

Precaritatea nu se aplică doar perioadei de început, de venire la Cluj, ci e caracteristică întregii cariere, în ciuda suișurilor și coborâșurilor. Dormea în cămine infecte, cu păduchi, ori la casa de Cultură a Studenților, unde era un radio local, nu avea baie și duș. I s-a tras o țeapă privind chiria și așa a ajuns să doarmă în diverse improvizații, imprevizibil care continuă deceniile următoare, la care se adaugă o familie de crescut:

„Ideea este că nicăieri, în toți ani despre care am vorbit, nu am avut un contract de muncă, lucru care mă obliga să am două, trei sau chiar patru joburi simultan. Ori, ca să fii un ziarist bun și să nu fii tentat să accepți atenții, trebuie în primul rând să fii respectat de patron.”

Patronul nu poate fi publicul în condițiile în care donațiile cititorilor pentru media locală sunt infime, iar la nivel național doar câteva redacții independente vedetă își acoperă salariile și investigațiile din donațiile cititorilor, motiv pentru care unii jurnaliști își cresc veniturile cu așa-numitul „jurnalism de chitanțier”, pe care autorul îl descrie cu înțelegere, fără să se erijeze în instanță morală.

Abandonul publicului de către media regională de stat se simte cu atât mai acut într-o perioadă în care media locală privată nu își mai permite realizarea de investigații și trăiește din subvenții politice, la fel ca cea națională. 

Expune legături neetice între instituții media private și autorități publice, distanța între jurnalism și relații publice devenind foarte confuză, cu invitați care aduceau bani la purtător pentru jurnaliști, ori cu Produs(e) de Cluj, brandul Consiliului Județean, împărțit între colegi, cu scopul de a astâmpăra foamea în urma salariilor nelivrate, sau director de vânzări ori jurnaliști transferați în funcții publice, în timp ce politicieni erau promovați. Precaritatea e legată și de lipsa autonomiei profesionale când redacția e folosită pentru direcționarea unor anchete jurnalistice în adversari politici sau în simple defăimări.

În fața presiunii într-un mediu competitiv, dinspre management, de a livra exclusivități pentru a face rating, de la accidente, la declarații importante, e interesant cum jurnaliștii corespondenți ai redacțiilor naționale s-au repliat în „cooperative” de tipul: „azi merg eu la evenimentul cutare, mâine, pentru că am o treabă, te duci tu”.  Din astfel de relatări succinte, ar merita dezvoltat ca studiu, fie antropologic, fie istoric, despre cum s-au realizat forme de rezistență colegială în sistem.

Pe fond de precaritate și lipsă de perspective, se instalează depresia, pasaje care sunt cele mai bune momente din carte pentru că inhibă impulsul auto flatant și partipriurile:

„Ca să înțelegeți cum stă treaba cu depresia, imaginați-vă că cineva reușește să îți scoată cumva toate emoțiile pozitive din creier – bucuria, speranța, încrederea, plăcerea, optimismul, credința, energia, umorul etc., și lasă acolo doar emoțiile negative – tristețea, vinovăția, regretul, auto-învinuirea, rușinea, neputința, și chiar deznădejdea. Și în tot acest timp tu trebuie să îți trăiești viața ca și când totul ar fi normal, deși în interiorul tău absolut totul e schimbat. Când ești depresiv, ești într-o perpetuă tristețe, ceea ce nu e chiar atât de rău. Măcar în starea respectivă te simți viu. În cele mai multe zile mă simțeam amorțit, ca și cum cineva mi-ar fi făcut o anestezie generală. Fiecare gest sau gând, fiecare mișcare mă epuizau. N-aveam chef să văd pe nimeni, n-aveam chef să ies în oraș, nu mai puteam să citesc, nici să mă uit la un film. Pur și simplu zăceam. Nimic nu mă bucura, nimic nu mă supăra, nimic nu mă emoționa. Teoretic trăiam, practic făceam toate lucrurile din inerție. Zilele de paralizie semănau toate între ele, ca și cum în fiecare dimineață m-aș fi trezit în Ziua Cârtiței. Cel mai oribil gând era că trebuie să mai supraviețuiesc încă o zi.”

Precaritatea are efecte asupra sănătății mentale, de unde starea de depresie care însoțește exuberanțele, revoltele, picanteriile din mărturisiri. Cu cât mai multă media și social media, cu atât mai multă însingurare. Chiar dacă aparent munca se face de acasă, pentru a avea mai mult timp de familie, practic turele de seară conduc la mai puțină interacțiune cu soția sau fiica. Uneori, însingurarea în spații fizice reale devine terapie:

„Concret, nu mai faci diferența între cele două lumi în care ți-e dat să trăiești – job versus viața personală. În turele de noapte cum le numeam eu, de la 16 la 24, îmi ceream pauza de masă cam pe la ora cinei. Abia dacă apucam să schimbăm câteva vorbe cu ai mei și mă închideam din nou în camera de lucru. De foarte multe ori nici nu apucam să cinăm împreună. Îmi primeam farfuria cu mâncare ca un pușcăriaș, prin deschizătura ușii. Dacă apucam să mănânc bine, dacă nu, o puneam în frigider a doua zi dimineața. Nici în tura de dimineață nu era mai bine. Terminam la 16, dacă nu cumva trebuia să mai zăbovesc jumătate de oră să termin materialele începute și abandonate la cererea editorilor, pentru că niște râgâieli ale lui Hagi, sau Becali erau evident de o importanță națională și tratate în regim de Breaking News. Când mă ridicam de la birou, singurul lucru pe care mi-l doream era să merg în pădurea de la marginea cartierului. Nu mă gândeam la nimic. Doar mă plimbam năuc printre copaci.”

Sunt destule studii deja care arată că a consuma infotainment în cantități mari distruge creierul și îi schimbă pattern-urile neuronale, dar sunt prea puține mărturii, cel puțin la noi, despre ce înseamnă producția de media și social media, ce efecte psihice are asupra lucrătorilor. De unde relevanța unei serii întregi de astfel de dezvăluiri, fie și ca scriitură cu efect de terapie de grup.

La fel cum s-a creat un curent memorialistic legat de „obsedantul deceniu” al anilor 1950, anii de Gulag autohton, la patru decenii de la evenimente, ar fi relevant un început de reflecție și auto-reflecție legat de anii de capitalism sălbatic și de tranziție, inclusiv în sens invers, dinspre o percepție de tip BBC a actului jurnalistic la Evul Media. Jurnaliștii și PR-iștii sunt în cea mai bună poziție să facă asta, majoritatea fiind retrași din profesie, pentru memorii și analize mai extinse. Ar fi un material excelent de studiu și prelucrare ulterioară mai sistematizată pentru cercetători și universitari pentru a înțelege epoca în care trăim și bolile de sănătate mentală pe care munca precară și consumul de infotainment le produc.

_____________

* Patrice Podină, Un sfert de secol din cuvinte, Editura Arcadia Media, 2024, Cluj-Napoca, 247 p.

[Vatra, nr. 1-2/2025]