Pentru situarea în lume a lui Cantemir și a noastră

Anul 2023 a marcat în România și, cu notele specifice inevitabile, în Republica Moldova, un nou vârf al discuțiilor mediatice și academice despre Dimitrie Cantemir. Aniversarea nașterii (1673) și comemorarea morții (1723) sale au inflamat spiritele și sufletele, altminteri confiscate de alte “pasiuni și interese”, cum se spune în filozofia politică.

Un fenomen comparabil, mutatis mutandis, s-a consumat în 1973, când o inerție a dezghețului ideologic de după 1965, precum și noul impuls al național-comunismului și protocronismului (practicate în diverse moduri, cu felurite accente și intensități, din rațiuni care mergeau de la oportunism la convingerea sinceră) au făcut posibilă și o primă deschidere postbelică în direcția analizei mai lucide și mai cuprinzătoare a lui Cantemir în context european. Nu e acesta cadrul potrivit pentru un bilanț critic detaliat al cercetării. Eu scriu aici pentru un public interesat de înalta cultură, cu aspirații transdisciplinare, format profesional în cât mai multe domenii, nu în primul rând și nu neapărat în istorie și literatură. Pentru o orientare în câmpul vast, variat și inegal al studiilor cantemiriene, cititorul, în primul rând cel specializat, dar nu numai acela, poate începe de la un foarte instructiv volum al lui Alexandru Zub, Cantemiriana. Studii, eseuri, note (Brăila, Muzeul Brăilei-Editura Istros, 2014).

Dedicată lui Ștefan Lemny, cel mai important specialist din ultimele decenii în viețile și operele principilor-învățați Cantemir, Cantemiriana e o introducere perfectă în substanța academică, impactul savant și prezența publică a studiilor despre cei doi iluștri moldoveni cosmopoliți. Pe planul genealogiei intelectuale românești a lui Ștefan Lemny, așa cum se vede în toate cărțile sale – în mod specific, în cele despre cei doi Cantemir, în special în sinteza Les Cantemir: l’aventure européenne d’une famille princière au XVIIIe siècle, Paris, Éditions Complexe/Edigroup, 2009 (tradusă prompt la noi: Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, Prefață de Emmanuel Le Roy Ladurie, Traducere de Magda Jeanrenaud, Iași, Polirom, 2010) – și așa cum este indispensabil pentru a înțelege tot ce s-a scris valoros despre Cantemir(i) din 1973 încoace, trebuie să mai menționez cel puțin contribuția lui Alexandru Duțu, Umaniștii români și cultura europeană, (București, Minerva, 1974; lucrarea a cunoscut o versiune engleză revizuită: Romanian Humanist sand European Culture: A Contribution to Comparative Cultural History, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1977); seria în care a apărut, Bibliotheca Historica Romaniae, dirijată pe atunci de Ștefan Pascu și Ștefan Ștefănescu, universitari apropiați statului-partid, se înscria în politica generală de apropiere prudentă (și în fond manipulatoare) de Occident care avea să ducă între altele la organizarea Congresului Mondial de Istorie la București în 1980. Opera lui Alexandru Duțu, plasată la intersecția mai multor discipline umaniste (teologie și istoria religiilor, anglistică, literatură comparată, istoria ideilor, istoria mentalităților) a contribuit în epoca sa de maximă influență, anii 1980, alături de operele lui Adrian Marino, Paul Cornea, Pompiliu Teodor și ale altor câtorva savanți strâns legați de mișcarea spiritului european, la emergența unor noi generații de autori racordați tot mai profund, chiar dacă în general nu puteau călători, la evoluția științelor socio-umane din lume. Distanța epistemologică, metodologică, general intelectuală și culturală, precum și (mai ales) implicit ideologică (uneori oblic, aluziv subversivă) dintre contribuția tuturor acestora, maeștri (care de regulă nu puteau preda în universități) și discipoli (mai ales informali), și ce se mai scria în România este enormă. Practic, e vorba de o veritabilă cultură înaltă alternativă, deși nu o contracultură afirmată ca atare, orientată decisiv către lume, cu totul deosebită de scrierile și preocupările celor care, chiar onorabili ca probitate profesională și acribie, se blocau într-o „eternă reîntoarcere” la origini, fericiți că valorile naționale erau permise și chiar încurajate selectiv (și mutant) de național-comunismul oficial, naționalizând până și cosmopolitismele noastre. Care au fost puține, aproape neînțelese și în general fără urmași direcți. Dimitrie Cantemir e cazul cel mai spectaculos, fiindcă notorietatea lui europeană din timpul vieții și din secolul următor nu a stăvilit sistematicul proces de naționalizare postumă la care a fost supus, declanșat de istoriografia romantică. Acest proces poate fi studiat chiar separat, fiindcă este exponențial pentru evoluția de ansamblu a culturii române. Având în vedere radicalizarea postcomunistă a elementului creștin ortodox în spațiul nostru public, până la un punct compensatoriu și recuperator, iar de la acel punct încolo intrat într-o logică fundamentalistă, aș putea rezuma astfel fenomenul: o tranziție de la portret la icoană. Pentru a nu deplora patetic această tranziție, fiindcă altminteri eu o contest frontal, deși stoic, aș remarca asimptota pe care se înscrie deplasarea cantemirologiei spre noul naționalism (poate ar fi mai exact să spun filetism, pentru a releva elementul ecleziastic inițiat de BOR și intrat treptat în cultura înaltă conservatoare, în ideologiile și programele politice izolaționiste, în pietatea populară): portretul românesc al lui Cantemir, așa cum a fost el elaborat de cercetarea academică vrednică de acest nume, rezonează cu celelalte portrete (din epocă până azi; în Imperiul Otoman și apoi Turcia; în Imperiul Rus și statele succesoare; în Occident) și se deschide spre studiul comparativ. Icoana lui Cantemir restrânge, tribalizează și falsifică portretul lui Cantemir. Închei această secțiune oarecum iconoclastă (reiau și nuanțez: eu pledez pentru un portret alternativ, nu iconoclast; nu deznaționalizarea lui Cantemir – ori a ambilor -, ci universalizarea lui/lor) cu o veste bună: Ștefan Lemny, care a continuat să vorbească public și să scrie despre cei doi principi-cărturari și după încheierea excepționalei sale monografii citate la începutul textului de față ne-a dat la momentul potrivit, în 2023, și portretul lor sintetic pentru întregul public, de la specialiști la nespecialiștii curioși: Ștefan Lemny, Dimitrie Cantemir – un destin românesc în Luminile europene (Iași, Junimea). Cam o sută de pagini dense și curgătoare, bazate pe cercetări și reflecții care s-au desfășurat și limpezit în mai multe decenii.

Câmpul cultural și academic alternativ pe care l-am invocat succint mai sus, deși nu întotdeauna liber de legăturile și chiar de complicitățile tactice cu ansamblul, reprezintă cea mai frumoasă tradiție a studiilor cantemiriene și baza lor actuală cea mai fertilă, hotărît mai productivă intelectual și mai adecvată decât încercările recente de – o spun desigur ironic (ironia nu e întotdeauna inteligibilă pentru toată lumea dacă n-o semnalezi), mutatis mutandis – aggiornamento, de adaptare la ideologiile culturale globale ale zilei, subterfugii oportuniste politic corecte echivalente etic și intelectual celor din perioadele anterioare, inclusiv din cea național-comunistă. De ce ar fi mai stimabile răstălmăcirile post-coloniale ș.a.m.d. ale istoriei decât cele șovine sau protocroniste? Mai mult: de ce ar fi corectitudinea politică de azi, în special cea promovată de stânga universitar-mediatic-hollywoodian activistă, o pseudo-comunitate cu o viață tot mai spectaculos separată de viețile celor în numele cărora se agită și tot mai dependentă de tocmai inamicul său de clasă (mai exact: de scenă, de amfiteatru, de stradă), devine treptat și agresiv obligatorie, de la telenovele până la metafizică, inerent superioară corectitudinilor politice de ieri?

Pornind de la curentul intelectual valoros menționat mai sus și mergând mai departe în moduri și direcții care nu puteau fi concepute în 1973 ori nu puteau fi practicate altfel decât aluziv, eufemistic și eventual conspirativ până în 1989, ajungem însă la abordarea pertinentă și adecvată hermeneutic a Cantemireștilor și a întregii noastre istorii. Întâi de toate, pentru a reveni la problema tratării cosmopolitismelor românești, vreau să adaug că numai într-un cadru cosmopolit îi putem citi pe Cantemiri, iar asta nu înseamnă a-i face mai puțin români. În ce-l privește pe Dimitrie, cosmopolitismul său inter-, trans- și multicultural ar trebui să fie un motiv de mândrie pentru români, fiindcă ne demonstrează deschideri, cuprinderi, competențe și inovații aproape unice în Europa pre-modernă, în special prin de-a dreptul unica sa expertiză în subiectele otomane, de la istorie și politică la religie și muzică. În ce-l privește pe Antioh, care a fost aproape complet uitat de narațiunea canonică a istoriei naționale, ar trebui să ne mândrim cu incredibila sa carieră de pionier al poeziei ruse moderne și al diplomației ruse, cu raporturile intelectuale și personale cu gloriile intelectuale ale Occidentului, pe care niciun alt român nu le reușise până la el. Nu în ultimul rând, datorăm acestei vocații de diplomație culturală a fiului difuziunea operei tatălui cât încă aceasta era una de deschizător de drumuri și era receptată ca atare, contribuind identificabil și cuantificabil la dezvoltarea culturii europene. Cum se știe, la noi, unde structurile receptării ideilor, de la indivizi la instituții, au apărut cu mare întârziere în raport chiar cu Europa Centrală și Rusia, Dimitrie Cantemir a fost o revelație retrospectivă, nu a marcat fluxul intelectual-cultural-identitar înainte de veritabila sa descoperire parțială (cuvântul „redescoperire” ar fi o exagerare pioasă) de către corifeii Școlii Ardelene și de instalarea sa în Pantheonul național ca prezență vie, nu ca obiect de cult, prin munca de editare critică a operei, realizată în salturi începând din ultimele decenii ale secolului XIX. Academia Română a lansat în 1872 proiectul acestei valorificări profesioniste a legatului cantemirian, dar abia Dan Slușanschi (1943-2008), în ultimele decenii ale vieții sale, și mai tineri cercetători formați parțial în Occident, ca Vlad Alexandrescu (n. 1965), l-au adus aproape de împlinire prin ediții critice admirabile, deși încă nu putem năzui realist la editarea operelor complete potrivit acelorași înalte standarde.

În acest punct, păstrând în minte standardele cele mai înalte de care vorbeam și continuând să recomand tuturor un azimut ambițios, simt nevoia să omagiez toate contribuțiile oneste la editarea și interpretarea operei lui Cantemir cu gândul la includerea lor în patrimoniul național accesibil majorității educate, care au format în timp nucleul intelectual și imaginar al unei percepții publice admirative și formative. Pentru mine, ca să dau un singur exemplu autobiografic și a trezi multor cititori amintirea propriei (auto)formări, dar și pentru a sublinia că orice efort de bună credință ajută pe cineva, undeva, cândva, a contat foarte mult o primă întâlnire din copilărie și o primă lectură de la începutul adolescenței: Dimitrie Cantemir, Metafizica, din latinește de Nicodim Locusteanu, cu o prefață de Em. C. Grigoraș, Biblioteca Universală (nr. 158-161), București, Editura „Ancora”, 1928. Cărțuliile, în formatul de buzunar care le garantase și altor clasici vechi sau în devenire, români sau străini, difuziunea populară, proveneau din biblioteca bunicului meu patern, Iordache Antohi, pierdută pe veci la arestarea lui (bunica mea nu mai trăia, iar clasa muncitoare a putut prăda în voie după plecarea Securității și a propriei sale prăzi; cele mai apreciate tipărituri fuseseră cele care aduceau o soluție crizei de hârtie pentru uz casnic). Din fericire, mai multe volume ajunseseră deja la tatăl meu din anii 1940 (când elev al Școlii Normale din Bacău, își încropea propria bibliotecă) și, astfel, la mine.

Revin la anul cantemirian 2023. Un obiect de studiu în sine e chiar acest nou spasm periodic al imaginarului colectiv, în care s-au angajat practic toate instituțiile, de la grădinițe, gimnazii și licee la institute de cercetări și universități, de la primării la cămine de bătrâni, și așa mai departe până la Guvern, Academia Română și Biserica Ortodoxă Română. Nici întreprinzătorii privați ori companiile (includ aici editurile și periodicele, platformele digitale etc.) și asociațiile de tot felul nu au stat cu totul deoparte, uneori organizând sau măcar finanțând evenimente și publicații mai mult sau (cel mai adesea) mai puțin substanțiale. Așa cum se întâmplă la noi mereu cu multe evenimente și figuri, resuscitate din neantul uitării doar ocazional și oportunist, scurt și aleatoriu, festivist și de parcă ar fi la prima epifanie, înainte de a fi lăsate la fel de abrupt să revină în uitare. Aluzia la calendarul religios este o sugestie analitică și comparativă, fiindcă obiectele periodice ale atenției generale sunt idola tribus, nu doar lieux de mémoire. Așa funcționează memoria socială și, mai general, sfera publică. (Nu mai pot scrie senin spirit public, deși sintagma era cândva tehnică și deci neutră, fiindcă mi-e greu să identific spiritul într-o emisie discursivă incontinentă, autistă, narcisică și în general confuză, partizană, cel mai adesea greșită.) Din fericire, numeroase reuniuni publice și publicații (de la eseuri la volume colective, monografii și ediții critice) produse în pregătirea și în desfășurarea anului Cantemir 2023 fixează lectura actuală a operei și vieții principelui cărturar și pun bazele lecturilor viitoare.

Acum, în toamna lui 2024, când și zgomotul de care vorbeam s-a stins până la un viitor moment memorial pe care nu-l voi mai prinde, preocuparea mea centrală e una de situare a lui Cantemir și a noastră, împletind istoria ideilor cu alte forme de istorie și cu geografia simbolică. Aș vrea să propun o succintă cartografie a lui Dimitrie Cantemir. Una reflexivă, de fapt, în sensul de oglindire interactivă și recursivă a lui Cantemir în lume și a lumii în el, completate de încercările lui și ale noastre de a-i și a ne cartografia viața și opera, de a-l pune pe el pe hărțile noastre mentale și de a le reconstrui ipotetic, dar cu bune baze empirice, pe ale lui. Nu este un abuz, o suprainterpretare. Cantemir însuși, o știm din opera lui, gândea în termeni afini: ne-a lăsat nu doar scrieri în mai multe limbi și deplin inteligibile numai în anumite contexte culturale (dar izvorând dintr-o cunoaștere interculturală – însoțită evident de o reflecție și de o autoreflecție de același tip – și având potențialul intrinsec al dialogului), ci și o foarte articulată perspectivă asupra spațiilor fizice și mentale. Deocamdată amintesc de harta propriu-zisă desenată de el prin 1716, Tabula Geographica Moldaviae, tipărită la Amsterdam în 1737 grație lui Antioh și apărută ca anexă la Descriptio Moldaviae. Cum nu se poate mai potrivit, și doar în sensul cel mai îngust al cartografiei, care arată pe ce lume trăim, ci și în sensul dialogic, fiindcă textul cărții și harta comunică între ele, iar noi așa le parcurgem, înțelegem și reținem.

Științele sociale și culturale postmoderne, difuzate global în versiune americană, dar având drept nucleu ceea ce s-a consacrat ca French Theory, au insistat foarte mult, de parcă ar fi fost vorba de o revelație, pe cuvântul situat. De fapt, e un adevăr banal, cunoscut și instrumentalizat analitic și hermeneutic dintotdeauna: totul e situat, de la idei și forme la (pre)judecăți și opinii, de la teorii la religii, de la muzică și literatură la artele vizuale etc. Asta fiindcă fiecare om (și grup) este situat, se găsește de fapt simultan într-o sumedenie (nu o infinitate) de locuri fluide și interactive. În acest context, locul este și un cadru al timpului. Nu în sensul determinist în care-l gândesc unii (timpul este prizonierul locului, istoria este prizoniera geografiei), în special autorii de ontologii etnice și cei de diagrame (demi-, auto-)orientaliste ale lumii (în care tot ce se află în nord-vest este superior în raport cu tot ce se găsește la sud-est sau, în același sens, Nordul Global este superior Sudului Global din toate punctele de vedere). Ci în sensul posibilist, pentru a relua, ca în alte rânduri, fericitul termen (și concept) al(e) genialului (meta)geograf Paul Vidal de la Blache. Pe scurt, anumite spații (mai abstract: spațialități) fac posibile anumite timpuri (temporalități). Dacă acestea din urmă apar sau nu (formula „Nu e momentul!” se aplică și timpului istoric în genere), dacă apar în forme aparent mutante (pozitive sau negative), asta este altă poveste. Una în care cartografia calitativă a spațiului (ca acelea amintite mai sus, orientaliste – cu variantele lor –, apărute atunci când Europa occidentală a Luminilor a inventat noțiunea de civilizație; procesul a fost studiat exemplar de Larry Wolff pentru Europa de Est; de Maria Todorova și Diana Mishkova pentru Balcani; exact în privința lui Cantemir, de Michiel Leezenberg, „The oriental origins of orientalism: the case of Dimitrie Cantemir”, in R.Bod, J. Maat, and T. Weststeijn, Eds., The making of the humanities, Volume II, From early modern to modern disciplines, pp. 243-263, Amsterdam University Press, 2012) este completată de o cartografie a timpului/istoriei/societății. Aceasta e la fel de complexă ca prima, fiindcă și timpul se definește, atunci când nu e tratat numai metafizic, astronomic, fizic sau cronologic, potrivit unor criterii aproape inefabile, pe care le discernem și înțelegem greu până la capăt, dar exacte atunci când sunt înțelese deplin: nu doar durata timpului e măsurabilă (și este desigur diferită de la un loc la altul, în termeni de lungime și percepție), ci și conținutul lui (adică substanța, densitatea și efectele: ce înseamnă un secol de letargie colectivă, aproape minerală sau în orice caz zoologică, de fapt o ieșire din timp, nu doar din istorie, pe lângă un moment de grație, kairotic, sau unul de tragedie, catastrofă, apocalipsă, nenorocire?). Desigur, timpul/temporalitatea și spațiul/spațialitatea trebuie înțelese ca noțiuni și realități eterogene, discontinue, reticulare, fluide, aflate într-o co-evoluție non-lineară și dialectică în care ceea ce poate părea unora și/sau pentru o perioadă incongruu/inexplicabil rezultă din rațiuni organice, profunde, complexe, emergente și active, chiar punctual, în longue durée.

Am inițiat și eu anul trecut, ca toată lumea, o discuție publică despre Cantemir, ediția LXXXV în seria Idei în Agora: Cantemir, homo viator. Din tenebre, spre Lumini. Alexandru Zub și Ștefan Lemny în dialog cu Sorin Antohi 10 noiembrie 2023, Muzeul Memorial “Mihail Kogălniceanu”, Iași (al patrulea vorbitor anunțat, Mircea Dumitru, a fost nevoit să renunțe în ultima clipă; detaliile și filmul se găsesc pe pagina de Internet a Muzeului Municipiului București, în arhiva Idei în Agora: http://www.muzeulbucurestiului.ro). Scriam în pliantul evenimentului, între altele:

La 350 de ani de la naștere, Dimitrie Cantemir rămâne un subiect esențial. Plasarea lui pe harta mentală a (pre)modernității, de la geografia propriu-zisă și geopolitică la geografia simbolică și istoria conceptuală, de la știință și teologie la literatură și muzică. În numeroase țări, discuția despre Cantemir și moștenirea sa (vast proiect lansat de Antioh Cantemir) este în evoluție, ca și mitologia, clișeele culturii populare și automatismele culturii înalte.

Pentru mine, Cantemir este exponențial, între altele, prin plasarea lui pe o linie alternativă în raport cu cea care ducea, prin Descartes, la modernitate. Cantemir a mers la un moment dat spre Van Helmont și, astfel, fără să înțeleagă, desigur, fiindcă aceste categorii nu puteau exista în cronotopul lui, spre o pre-antimodernitate. La Constantinopol, în special prin influențe ca aceea a Universității din Padova, Occidentul era cunoscut, deci nu e vorba neapărat de plasarea excentrică a lui Cantemir în raport cu paradigma canonică a premodernității și modernității timpurii. Dacă era așa, el se putea “corecta” în Rusia occidentalistă a lui Petru I. Ucronic, se poate imagina Europa fără cartezianism, sau cu un alt fel de cartezianism, unul în care ambiguitățile lui Descartes însuși ar fi înclinat altfel balanța (spre ce s-a numit théologie grise, ontologie blanche etc.). Și așa mai departe, putem explora toate tranzițiile de la formule radicale de Ex Oriente lux la cele, simetrice, de Ex Occidente lux. Nu e vorba de abordări iconoclaste, ci critice și alternative, prea rare la noi.

Înainte de 2023, în diverse momente și în diverse locuri, abordasem în același spirit asemenea chestiuni pe teren românesc, european și global. Aici, pentru relevanța lor directă, amintesc doar comunicarea mea „Demetrius Cantemir (1673-1723): From Multiple Premodernities to Intercultural Humanism” (la colocviul internațional „Globaler Humanismus – Herausforderungen and die Forschung”, Freie Universität Berlin, 21 aprilie 2012) și conferința, strâns legată, elaborată practic simultan, care îl abordează pe la fel de puțin înțelesul spirit afin apărut cu o generație înainte în circumstanțe și cu ecouri comparabile, Nicolae/Neculai Milescu Spătarul (1636-1708): „An Eastern European Humanist in Late 17th Century China: Nicolae Milescu” (City University of Hong Kong, 5 martie 2012) .

Dimitrie și Antioh Cantemir au completat și extins hărțile mentale ale lui Milescu, iar rezultatul acestei aproape incredibile strădanii poate fi măsurat și înțeles de noi mai bine decât de predecesorii noștri, începând cu contemporanii celor trei mari personalități. Cu pasul, cu spiritul și cu sufletul, cei trei au creat o hartă imaginară care se întinde de la Vaslui și Iași la Constantinopol, la Sankt-Petersburg și în Caucaz și Asia Centrală, tot drumul pe uscat până la Beijing, în Europa Centrală, Scandinavia, spațiul german, Franța, Anglia. Iar când punem pe această hartă mentală izvoarele și referințele ei culturale, religioase, filozofice, intelectuale în sens larg, artistice etc. obținem un univers. Mai bine zis, o constelație de lumi care le include și pe cele posibile cum am spune astăzi. Un fel de multivers pe care-l putem explora atât solitar, prin experiență directă și imaginație, cu spiritul și sufletul, cât și literalmente experimental, împreună cu alții cu ajutorul instrumentelor.

(București și Iași, august și septembrie 2024)

[Vatra, nr. 12/2024, pp. 17-20]