Pe 12 octombrie 2024, Alexandru Zub a împlinit 90 de ani. Din februarie 2022, la început provizoriu, pentru a beneficia de liniște și îngrijire după un moment de cumpănă din februarie 2020 care fusese depășit destul de repede din punct de vedere medical, dar încă îi marca existența, s-a retras la Văratec, la Centrul rezidențial pentru bătrâni „Cuvioasa Nazaria”, o combinație fericită între un spital și o mănăstire. Așa cum mi-a spus chiar atunci la telefon Mihai Dorin, cel care s-a ocupat, cu ajutorul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, de transferul vechiului nostru prieten și mentor dintr-un spital privat ieșean (care ar putea fi descris mai bine cu termenul francez informal mouroir) și de instalarea lui la Văratec, Alexandru Zub a început să redevină cel pe care-l știam imediat ce a urcat în ambulanță. A început să vorbească de proiecte intelectuale și profesionale, deschizând seria cu unul care ne implica pe amândoi: un volum care să continue cartea noastră de convorbiri: Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie și morală în România (Polirom, 2002).1 Mai ales din pricina mea, dar și fiindcă forțele interlocutorului meu au început să slăbească, acest al doilea volum nu s-a împlinit încă, dar mai are șanse: am numeroase înregistrări video realizate la Văratec în câteva rânduri (unele cu telefonul meu mobil), cele mai multe au fost transcrise de Mona Antohi, iar câteva fragmente au și apărut (v. Alexandru Zub, Sorin Antohi, „O convorbire la Văratec”, Vatra, nr. 7-8/2024, pp. 22-25). Oricum, filmele realizate profesional în martie2023 de Cristian Irimia și Viorel Dorel Ifrime (cu ajutorul unui vechi prieten de la Tîrgu-Neamț, Silviu Stern, și al unuia mai nou, Vasile Nica, prin bunele oficii ale Maicii Filumena Păduraru) se găsesc pe YouTube în seria Idei în Agora (ediția LXXII), împreună cu un film făcut la Iași pe 10 noiembrie 2023, în care vorbesc despre Cantemir împreună cu Alexandru Zub și Ștefan Lemny în aceeași serie (ediția LXXXV).
Efigii ale cărturarului
Marele cărturar, pe care imaginarul colectiv, pornind de la relatările celor care-l vizitau la birou sau acasă, îl plasa borgesian printre rafturi, teancuri și dulapuri de cărți, și-a donat biblioteca și arhiva Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, care le păstrează și le pune la dispoziția cercetătorilor. Am vorbit mult cu donatorul înainte, cel puțin de prin 2000, iar în câteva rânduri, după 2010, am încercat să inițiez găzduirea acestui tezaur de către o bibliotecă academică. Cum nu am reușit, am fost bucuros în 2022 să aflu că supraviețuirea și studiul acelor hârtii și cărți erau asigurate. Deși multe dintre cărțile mai noi apărute în România se găsesc și în alte locuri, cărțile românești vechi și toate cele străine sunt mai rare, iar unele sunt chiar foarte rare. Pe unele din cele străine le-am sugerat eu începând cu 1981, iar în perioada 1981-1990 am fost un fel de bibliotecar-adjunct al acelui fond unic în România (bibliotecarul-șef era desigur însuși Alexandru Zub). Când clădirea Institutului „A.D. Xenopol” a fost retrocedată (nu sunt sigur că termenul e potrivit, din câte știu ar trebui spus „cedată”), conținutul biroului legendar și al anexelor sale (numeroase dulapuri metalice din spațiile adiacente) a fost transportat și redistribuit în vastul apartament al colecționarului din strada Lăpușneanu. El a continuat să cumpere cărți în ritm și mai mare, astfel că de la o vreme acel spațiu nu mai permitea nici vizitele prietenilor intimi (treptat, mobila era înlocuită de noi teancuri de tipărituri și însemnări), iar „spațiul vital” al proprietarului se redusese la un fel prici pe care putea dormi spartan, practic un raft de jos al bibliotecii dintr-una din camere. Toate ungherele disponibile, inclusiv cele două balcoane, debaralele etc., erau de fapt secțiunile unei biblioteci labirintice. Ultima oară când mai încăpeam amândoi în bucătărie, iar proprietarul mi-a arătat priciul, am glumit cumva că era o bună reconstituire a condițiilor din pușcăria politică. Dar am trecut în sinea mea de la referința borgesiană la Biblioteca Babel (din celebra proză omonimă din 1941, tradusă la noi de Darie Novăceanu în 1972), așa cum îl văzusem prima oară pe Alexandru Zub cu ochii minții și apoi putusem confirma empiric, la cea tragică din proza lui Elias Canetti (Die Blendung, 1935; trad. rom. de Mihai Isbășescu, Orbirea, apărută prima oară la Univers în 1973), de care am început să mă tem tot pe baza lecturilor mele din liceu. Am fost ușurat să aflu că finalul romanului nu mai putea avea loc, deși rămânea simbolic valabil: Alexandru Zub a plecat la Văratec, iar cărțile și hârtiile au ajuns în biblioteca mitropolitană amintită, care poartă numele lui Dumitru Stăniloae, unde s-a deschis o sală de lectură cu numele donatorului și un centru de cercetare omonim. Nu pot decât spera că atât cititorii, cât și cercetătorii vor fi vrednici de donație și numeroși.
În volume colective, articole, studii și interviuri, autobiografia și biografia lui Alexandru Zub au fost acoperite din multe unghiuri, de el însuși și de cei care l-au cunoscut de aproape și de departe, l-au citit, l-au văzut și auzit pe viu ori la radio, televiziuni și în ciber spațiu. În mai multe rânduri, cum spuneam, am contribuit și eu la acest binemeritat omagiu public, pe care omagiatul, cu toată modestia lui exemplară, s-a resemnat să-l accepte cu un zâmbet stoic. El folosise sintagma efigia cărturarului pentru a scrie despre Vasile Pârvan. Pentru o viață considerabil mai lungă, mult mai dramatică și mai productivă, pluralul, efigii, e și mai potrivit. Fiindcă efigia este, cum spune expresia anglofonă despre frumusețe, in the eye of the beholder. Mai bine zis, se naște din întâlnire și dialog, e fluidă și multiplă, astfel încât fiecare individ, fiecare grup, fiecare generație contribuie la una. Iar efigia sintetică, pe care puțini o pot cunoaște și cuprinde într-o măsură suficientă, se naște din interacțiunea efigiilor, un obiect de cercetare fascinant.
Sper că o viitoare biobibliografie Alexandru Zub, care s-ar putea realiza chiar la BCU Iași– primul loc de muncă al savantului după închisoare – pentru a fi pusă la dispoziția publicului pe portalul instituției, și ar putea urma chiar modelul celor dedicate de el lui Kogălniceanu, Xenopol și Pârvan, va restitui ansamblul vieții și operei acestui erou cultural și om exemplar. Volume succinte, ca acelea scrise de Alexandru Zub însuși despre Victor Slăvescu, Ion Nistor, Ilie Minea și I.D. Ștefănescu, ar pregăti astfel marea sinteză, care ar putea apărea, dacă cineva înzestrat și sârguincios o asumă, la un moment destul de apropiat. (O etapă intermediară ar fi și o bibliografie Alexandru Zub, care să acopere deopotrivă opera și receptarea ei. În același sens, ar fi minunat ca seria de autor de la Editura Universității „Al. I. Cuza”, inițiată în perioada directoratului lui Andrei Corbea-Hoișie, să continue și să devină cândva una de opere complete.) Atunci se va vedea cât de intensă era prezența lui până și într-o epocă a tăcerii, a fricii, a suspiciunii, a atomizării sociale.2 Între altele, se va putea înțelege și mai bine că el constituia o referință culturală-intelectuală deopotrivă pentru marele public și pentru specialiștii în diversele domenii socio-umane, precum și o referință existențială centrală pentru oameni foarte diferiți, de la foștii colegi de școală, studenție, închisoare și cercetare la figuri ilustre ori oameni simpli din toate segmentele societății prin care a trecut. Întâlnirile de orice fel cu acest om reținut și discret (până o deschidere spre interlocutor devenea posibilă, adică mai ales până când acesta se vădea la înălțimea ei) îi marcau indelebil pe toți. Până și pe cei mai puțin merituoși intelectual, etic și moral, până la unii dintre cei care îl detestau, îl urau, îl prigoneau. Știm asta din multe surse ale folclorului urban, dar mărturiile și documentele ar trebuie adunate sistematic, poate începând cu vasta corespondență a lui Alexandru Zub, documentele de la CNSAS, jurnale, memorii, dedicații pe cărți(voi reveni mai jos la acest aspect) etc.
Relațiile cu Grupul de la Iași
Acum aș vrea să aduc doar câteva completări la o poveste încă nescrisă până la capăt, care ar trebui să devină tema unei bune lucrări de doctorat cât timp eroii mai pot depune mărturii (și/sau a unui volum colectiv de amintiri).3 E vorba de un capitol aparte din viața și opera marelui savant. Un capitol important pentru el și esențial pentru alții (cuvântul „salutar” ar fi mai exact în câteva cazuri): relațiile lui strânse cu ceea ce avea să se numească Grupul de la Iași. Aceste relații au cunoscut un punct de vârf în anii 1980 – Grupul și-a atins apogeul contracultural cu elemente de disidență cu puțin înaintea prigoanei colective declanșate în mai 1983 –, dar începuseră cu unii membri ai Grupului din anii 1970 și aveau să continue cu cei mai mulți dintre supraviețuitori până azi. Dintre cele scrise de mine, aș sugera citirea sau recitirea paginilor relevante din cartea de convorbiri citată (v. mai ales unele pagini din Cuvântul înainte și pp. 72-78). Aici, având mereu în minte dimensiunea microistorică, vreau să propun un acces către ea din perspectivele egoistorice împletite ale lui Alexandru Zub și a mea, așa cum supraviețuiesc acestea în câteva înscrisuri edite și inedite.
Așa cum am mai spus/scris în câteva rânduri, prima oară am fost dus la Alexandru Zub de Luca Pițu. Era în octombrie 1981, dar planul data din 1980, după un colocviu literar (cu solide elemente istorice, sociologice și filozofice și adunând o parte din elita națională a acelor domenii) spectaculos pentru acele vremuri, despre care scrisesem un articol în Opinia studențească. Era în același timp o cronică factuală și o evaluare critică, îi plăcuse mult lui Luca Pițu și marcase practic o nouă etapă în raportul nostru. Magistrul patafizician, de la care învățam cu toții și după modelul căruia (până la pastișă) evoluam mulți dintre membrii Grupului (o adevărată școală lancasteriană informală, în care fiecare împărtășea cu ceilalți ce afla din cărți și din lume), îmi citise din manuscris eseul „Impasul istoriografic” (Opinia studențească, nr. 56-57, 1981, p. 11) și îmi spusese că venise vremea pentru a intra în contact personal cu cel mai important istoric român. Era o strategie pedagogică a lui Luca, mai mare decât mine cu peste zece ani și jumătate, prin care el voia să mă ajute să depășesc etapa (auto)formativă a competiției mimetice. Am avut ulterior, chiar de la contraintuitivul strateg, confirmarea acestei ipoteze. Desigur, Luca Pițu se gândea și la alții. Toți ne căutam mentori (eu i-am mai găsit pe Mihai Șora și Adrian Marino, dar am refuzat, alături de Dan Petrescu, invitația lui Noica la Păltiniș), unii mentori ne căutau pe noi (e valabil și pentru Noica, aflat în contact la Iași cu Liviu Antonesei, Valeriu Gherghel și alții, care au avut parte de un fel de seminar în grup în locuința celui dintâi).
A doua oară când am ajuns în biroul lui Alexandru Zub, neanunțat (așa îmi spusese; așa spunea practic multora; această aparentă lipsă de sistem, care încurca treburile gazdei, crea de fapt un spațiu social-pedagogic-intelectual în care multe firi afine se întâlneau) am abandonat rapid orice reținere: i-am spus din capul locului că am foști deținuți politici în familie, că detest regimul și lumea care subzistă în jurul și sub jugul lui, că făcusem la un moment dat un plan concret să trec clandestin frontiera alături de câțiva camarazi de arme ardeleni de la UM 01214 Ineu etc. Chiar cu riscul de a fi considerat suspect și trimis la plimbare, trebuia să profit de prilejul de a vorbi absolut deschis cu un om care îmi putea înțelege opiniile și frământările. Acel om, așa cum aveam să ne amintim împreună de mai multe ori după aceea, de la o vreme râzând, nu a ezitat nici o clipă (oricum, eu nu văzusem vreo ezitare) să-mi răspundă la fel de deschis. M-a sfătuit cu evidentă empatie să fiu mai prudent cu alții, apoi mi-a spus că speră să vorbim despre tot și toate mulți ani de acolo înainte și să colaborăm când, cum și cât se va putea. (Așa am făcut: în cele mai grele momente, ca în ziua din octombrie 1989 în care am fost bruscat de securiști pentru a fi împiedicat să vorbesc într-o piață cu Tereza Culianu-Petrescu; în aceeași zi, aceiași securiști ne-au urmărit pe mai mulți, pe Liviu Antonesei amenințându-l din mașină cu bâta.) Cu o geantă doldora de cărți pe care le putusem alege singur, căutând până la al treilea rând, dar și cu unele recomandate de savantul deja celebru la 47 de ani (eu aveam 24 și nu eram altceva decât căutătorul unui drum),am plecat după vreo trei ore, într-o stare vecină cu euforia (pentru mine, stoic și pățit, o trăire cu totul excepțională). Și am revenit de câte ori a fost posibil, fiindcă așa puteam în același timp să fiu eu însumi și să devin mai bun. Multe din proiectele mele au eșuat, câteva din proiectele noastre comune nu s-au împlinit. Dar unele s-au împlinit, cel puțin parțial, iar munca la toate proiectele, împlinite și eșuate, ne-a unit pe vecie. După vreo doi ani de la prima noastră întâlnire, Alexandru Zub mi-a dat, și povestesc asta fiindcă istoria s-a repetat cu alții, una din diplomele informale la care am ținut mereu mai mult decât la cele formale: un autograf pe cartea sa tocmai apărută, Pe urmele lui Vasile Pârvan (București, Editura Sport-Turism, 1983). Îl transcriu, am volumul, voi merge cu el la Văratec (N.B. la revizie: am fost!): „Domnului Sorin Antohi, cu încredere în destinul cărturăresc al D-sale, aceste pagini de restituție și stima cordială a autorului. Al. Zub, Iași, 13.XII.1983”.4
Aveam deja mai multe volume publicate de Alexandru Zub. La mai bine de doi ani de la prima întâlnire, când relația noastră avea deja un mic și intens trecut, mă gândisem să cer un autograf pe un exemplar din Junimea. Implicații istoriografice (Iași, Junimea, 1976), pe care-l cumpărasem de la un anticariat ieșean în anul apariției și-l purtasem cu mine în armată pentru a-l reciti. Dar mi se păruse un gest nepotrivit pentru un om complet lipsit de vanitate, care scria din datorie. În sensul titlului-program al lui Vasile Pârvan: Datoria vieții noastre. Voi lua însă acel autograf amânat pe 12 octombrie 2024 (NB: l-am luat!). Între timp, am o mică bibliotecă formată din cărțile lui Alexandru Zub, iar dedicațiile lui, așa cum spuneam și în nota 4, formează o narațiune matricială. Iată un alt citat, autograful pe Istorie și istorici în România interbelică (Iași, Junimea, 1989), document al unui alt aspect al relațiilor autorului cu Grupul de la Iași, colaborarea strânsă, munca pe text, învățarea reciprocă: „Lui Sorin Antohi, un text pe care a avut bunătatea de a-l parcurge, comprehensiv și pacient, în manuscris, împreună cu mulțumirile cuvenite (nicicând destule) și stima colegială a semnatarului. Al. Zub, 21.IV.1989”.Aș adăuga că termenul „manuscris” trebuie luat literal. Alexandru Zub a scris mereu de mână, cu o caligrafie exemplară de absolvent de școală normală, iar secretariatul institutului (și alte câteva persoane, când apăreau urgențe de predare) transformau manuscrisele în dactilograme. Chiar unele scrisori personale erau dactilografiate atunci când semnatarul voia să păstreze copii pentru arhiva personală. Revin la un punct amintit în treacăt mai sus: estimez că întreaga corespondență trimisă și primită de Alexandru Zub a ajuns la câteva zeci de mii de pagini. O ediție de Scrisori alese în mai multe volume ar fi încă un prețios document și un util instrument de lucru.
Proiecte împlinite
Dintre proiectele împlinite, evoc rapid aici două volume colective, ale căror șantiere au fost, la fel ca alte proiecte (împlinite sau neîmplinite), șantiere deschise, de durată, cu multe ramificații și efecte, adevărate instituții informale.
Primul este volumul colectiv cu texte în engleză, franceză și germană, Culture and Society. Structures, Interferences, Analogies in the Modern Romanian History (Iași, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985, 222 pp.). Alexandru Zub l-a inițiat și coordonat în cadrul Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol”, destinându-l celui de-al 16-lea Congres Internațional de Științe Istorice (Stuttgart, 1985). Eu l-am ajutat pe coordonator în multe feluri, în special cu revizuirea mai multor texte (nu doar din perspectiva limbii și a stilului). Dan Petrescu, al cărui propriu text nu a putut trece de cenzură, a muncit și el anonim la acest tip laborios de revizuire. Printre autorii publicați (toți ieșeni, cu excepția lui Victor Neumann – care ne scria și ne vizita de la Timișoara – și Dinu C. Giurescu), mai mulți membri ai Grupului de la Iași (din diversele sale geometrii variabile), în ordinea din volum: Ștefan Lemny, Sorin Antohi, Andrei Corbea, Mihai Dinu Gheorghiu, Ștefan Afloroaei, Liviu Antonesei. (Ceilalți ieșeni sunt Leonid Boicu, Gh. Platon, Al. Zub – prefață, text, coordonare –, Valeriu Florin Dobrinescu, I. Saizu și Gh. Buzatu. Lista va căpăta mai mult sens la lectura unor rânduri ale lui Alexandru Zub pe care le reproduc mai jos.)
Versiunea în română a volumului, mult extinsă, Cultură și societate. Studii privitoare la trecutul românesc, a putut apărea abia în 1991 (București, Editura Științifică, 517 pp.).Contribuția lui Dan Petrescu, „Tentatio Orientis interbellica”, text exemplar în toate sensurile pentru aripa radicală a Grupului, a putut în fine ieși atunci (în paralel cu includerea într-un volum de autor), alături de altele, serioase și solide, dar care puteau apărea fără probleme și înainte de 1989.Celălalt text subversiv inclus în versiunea română apărută în libertate, rebel începând de la scriitura care îl face unic pe acest autor aproape ininteligibil, este cel semnat de Luca Pițu, „Alteritate și strategie: excursuri etnologice”, reluarea într-un mod (auto)ironic academic a unor texte deja legendare, apărute înainte de 1989 în revistele studențești ieșene. Evident, Alexandru Zub voia să integreze astfel în circuitul academic, sub patronajul său care astfel îl legitima, întregul spectru discursiv al Grupului de la Iași, în al cărui focar se întâlneau, chiar fuzionau, excelența intelectuală și nonconformismul programatic.
În Cuvânt înainte, Alexandru Zub ne prezintă diferențele dintre cele două ediții pe un ton deopotrivă tehnic și subiectiv, ajutând cititorul să reconstituie tribulațiile proiectului, dar fără a face din acestea o declarație retrospectivă de opoziție la comunism. Un fost deținut politic care e în același timp un om integru, modest și altruist, nu poate decât să înregistreze faptele. Astfel, citim la pagina 8: „Autorii, mulți dintre ei tineri, provin din mai multe specialități. Ceea ce îi unește este preocuparea de a defini probleme ale societății românești, fie sub unghiul integrării europene, fie sub acela al dinamicii culturii. Sunt direcții convergente, studiate aici fragmentar, în perspectiva creată de ideea modelului în acțiune, pe de o parte, și de ideea strategiei, pe de alta.” La pagina 12, pe un ton aproape defensiv, Alexandru Zub, în loc să ne spună că întregul volum rezultase din proiectul său mai larg de discuție critică a modelelor culturale străine în spațiul românesc, o serie de reuniuni intense și elevate la care mulți din membrii Grupului, de regulă de alte profesiuni, din alte câmpuri disciplinare și din alte instituții (sau din nicio instituție), fuseseră invitați de el, cu toate riscurile asociate: „N-am făcut decât să facilitez întâlnirea unor cercetători de formație diversă pe un teren comun, lăsându-le deplina libertate a tratării.” (E cazul să recitim împreună mărturia lui Liviu Antonesei citată de mine mai sus, care susține punctul meu de vedere, nu pe acela al mentorului nostru prea modest.) Ceva mai mult despre ce fusese în mintea și în sufletul lui Alexandru Zub aflăm din nota de la p. 12: „Oferită Editurii în 1985, supusă la atâtea amputări, respinsă în cele din urmă, culegerea de față are deja o destul de lungă istorie. N-o putem evoca acum. Să spunem numai că o parte dintre autori, suspectați mai întâi că ignoră «indicațiile» sacrosancte, bănuiți apoi că s-au strâns anume sub copertă pentru a sfida parcă discursul oficial, n-au izbutit să înșele vigilența cenzurii. Unii s-au sustras, cu toate astea, publicându-și între timp textele. Am socotit că reluarea lor aici nu e un abuz, ci o mărturie de epocă necesară.” Aceste pasaje exprimă lapidar strategia sa culturală și intelectuală micropedagogică. Una puțin obișnuită în epocă: alternativă și, așa cum simțisem cu toții de la începutul raporturilor noastre individuale și de grup cu Alexandru Zub, asumat subversivă.
Adevărul acelui proiect e mai clar într-un pasaj dintr-o scrisoare a lui către mine din 6 aprilie 1991 (el era la Iași, eu – la Paris). Pasajul(în care intervin foarte puțin la punctuație și corp de literă) îi documentează clar altruismul. Care nu era numai teoretic – deși nouă ne-ar fi fost mai mult decât suficient, fiindcă ne ajuta să mergem înainte –, ci și practic. Tocmai lupta pentru publicarea…primei mele cărți, cenzurată înainte de 1989 și apărută abia în 1991: „Zilele trecute am discutat din nou cu dl. Grama (eine alte Geschichte) [Dinu Grama, directorul Editurii Științifice, unde cartea ajunsese din portofoliul Editurii Științifice și Enciclopedice, în care intrase în 1987 prin directorul Mircea Mâciu, desigur tot la recomandarea lui Alexandru Zub) și a promis să facă tot posibilul să stimuleze, poate pe seama unu sprijin financiar din partea ministerului de resort, tipărirea cărții tale despre Utopie.” Evident, tribulațiile cărții mele, deja vechi, nu erau decât un fragment al sumbrului tablou general: „Dar în acest domeniu nimic nu merge și nici un aranjament nu e sigur, decât dacă se face direct cu mafioții de la poligrafie. N-am putut face asta nici pentru mine, nici pentru publicațiile institutului, dar nu disper. Mi se pare mai important să nu intru în sarabanda corupției generale decât să public acum o carte, fie și ca reacție la turpitudinile din jur.”
Aceste triste considerații sunt urmate de un pasaj elocvent cu privire la caracterul strategic și subversiv al întregului efort depus de Alexandru Zub: „Și fără a face vreo intervenție, m-am trezit cu volumul Cultură și societate în faza primei corecturi, pe care am făcut-o cum s-a putut, căci era (firește) presantă, suplinindu-i pe cei absenți (Dan Petrescu y compris [acesta se afla din toamna lui 1990 la Poitiers, n.S.A.] prin amabilitatea câtorva colegi. Nu prea știu ce va ieși. La data alcătuirii, grupajul avea un sens demonstrativ și simbolic prin componența echipei, acum cartea ar trebui să stea în picioare prin ea însăși. Mi-ar fi plăcut să pot renunța la unele texte, atunci acceptate pentru acoperire strategică, dar n-am avut cum face operația, volumul fiind deja paginat. În rest, marasm de neînchipuit (știu însă că ai destulă imaginație) și dezolare. Mă străduiesc să continui utopia mea pedagogică, motiv pentru care primesc din când în când telefoane cu injurii și scrisori de amenințare. Legionar și destabilizator, iată ce am devenit în lipsa ta. Nu sunt singurul, dar vei concede că orice companie în situații ca aceasta nu e o consolare.”5
Scrisoarea continuă cu informații practice și îndemnuri, din care rețin o singură subtemă, dar nu una oarecare, ci pe aceea care mi-a schimbat din nou viața: tocmai fusese vizitat (din inițiativa mea și grație prietenului meu Leonida Pop) de marele istoric al ideilor și teoretician al istoriei de la Bielefeld, Jörn Rüsen. Alexandru Zub îmi spunea să iau legătura cu el și să încercăm să ne vedem în trei la început de decembrie, pentru proiecte concrete și din nou altruiste legate de manualele de istorie și cultura istorică. Nu vreau să adaug aici decât că, la prima mea întâlnire cu Jörn, în octombrie (la Witten-Herdecke și în casa lui din Essen), acesta a trecut repede la subiect după un prim schimb de formule politicoase și după ce a aflat că îi citisem între altele cartea celebră despre Droysen, primită de mine cadou chiar de la Alexandru Zub cu câțiva ani înainte.6 Nu este nici o exagerare dacă spun că Jörn și cu mine, deveniți prieteni apropiați și rămași astfel până azi, l-am simțit mereu alături de noi peste tot în lume pe omul care ne adusese în mod esențial împreună. Prin urmare – o pot spune pe bază de date empirice, nu doar din preaplinul recunoștinței mele –, cariera mea internațională a demarat și a atins repede niște vârfuri (cum ar fi alegerea mea în 2005 ca membru în conducerea Comitetului Internațional de Științe Istorice și ca secretar general al Comisiei Internaționale de Istoria și Teoria Istoriografiei) prin intervenția lui Alexandru Zub.
Al doilea proiect împlinit este volumul colectiv La Révolution française et les Roumains. Impact, images, interpretations, Études à l’occasion du Bicentenaire (Iași, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, 1989, 454 pp.). Cum regimul comunist era pe sfârșite, cartea apărea tot marginal și în limbi străine (franceză, engleză, germană), iar tema era tehnică (nu se știa, deși unii speram, că 1989 va fi un an revoluționar), cenzura nu a făcut valuri, apoi a fost luată ea însăși de ultimul val al comunismului de stat. Cartea nu a putut deveni obiectul unor dezbateri, recenzii și comentarii publice, din motive evidente. Dintre autorii care colaboraseră la volumul din 1985 îi menționez doar pe cei mai tineri, tot în ordinea capitolelor semnate de ei: Victor Neumann, Sorin Antohi, Ștefan Lemny. Li se adaugă din Iași un alt oaspete frecvent al lui Alexandru Zub, prieten fidel până azi (amintit de la început): Mihai C. Dorin. Cum eu lucram deja la Institutul „A.D. Xenopol” din primăvara lui 1988, în colectivul de Istoria culturii condus de Alexandru Zub (în care mai erau Ștefan Lemny și Dumitru Ivănescu), a fost normal să muncesc multe zile și nopți la pregătirea pentru tipar a masivului tom.
Proiectele neîmplinite
Lista lor e foarte lungă, nu poate fi nici schițată aici și nu aș face-o într-un moment festiv. Poate voi mai scrie cândva despre ele. Deocamdată le las în memorie, în manuscrise inedite, în note și schițe. Și în spațiul mental al nostalgiei. Dar, cum spuneam, indiferent de finalitatea lor planificată, ele ne-au edificat tot atât cât proiectele împlinite, iar adesea au presupus eforturi chiar mai mari. Uneori s-au oprit din cauze externe, inclusiv din cauza cenzurii, alteori s-au prăbușit sub propria greutate, dar au continuat să germineze în autorii lor și să dea naștere altor și altor proiecte. În fond, toate proiectele împlinite sunt proiecte neîmplinite…ratate.
Alexandru Zub a știut mereu să salveze părți esențiale din proiectele neîmplinite. Așa s-a întâmplat în cazul unui proiect hasdeian inițiat de el pentru a marca împlinirea unui secol de la moartea lui Mihai Eminescu: o antologie imensă în trei volume (pe parcurs am stabilit că ar fi trebuit volume mai multe și mult mai mari), pe care inițiatorul ei opusese pe șantier pe baza unei solicitări exprese și a unei promisiuni ferme de publicare în 1989 la Editura Meridiane. Eram trei în echipă: Alexandru Zub, I. Saizu și cu mine. Soția lui I. Saizu a dactilografiat, depunând o muncă titanică, tot ce antologam noi pe baza consultării edițiilor Eminescu și a documentelor de bibliotecă. Sarcina mea principală era să antologhez poezia (mai exact, extrase din poeme), să coordonez celelalte sectoare (proză, jurnalism etc.), precum și ansamblul. Alexandru Zub urma să mă secondeze în acest efort (reamintesc și aici că el a citit toată viața poezie, știa pe de rost poeme întregi din mari autori români și străini, uneori în versiunile originale) și să scrie o vastă introducere. Evident, nu era vorba de a „scoate ideile principale” dintr-o operă pe cât de eterogenă, pe atât de organic integrată, ci să reținem direcțiile care urmau să devină subtitlu: cultură, artă, civilizație (specializarea editurii comanditare). Și nu se putea pune problema abordării frontale și deschise a ideilor politice și ideologice ale lui Eminescu, pe care eu le abordam separat, în cadrul studiilor mele despre utopie.
Din punctul nostru de vedere, proiectul s-a împlinit. Doar că manuscrisul nu a fost publicat, fiindcă în 1989 degringolada era generală, iar criza editurilor și tipografiilor, care urma să continue câțiva ani și după aceea, a dat lovitura de grație multor ambiții culturale. În deschiderea volumului său Eminescu. Glose istorico-culturale (Chișinău, Editura Enciclopedică „Gh. Asachi”, 1994), acum peste trei decenii, Alexandru Zub spunea (p. 6) că textele adunate acolo, multe mai vechi de anul memorial Eminescu, altele ceva mai noi, se leagă de acel proiect ciclopic de antologie. Și adaugă: „Manuscrisul mai așteaptă un editor dispus la un sacrificiu nu tocmai lesne asumabil în zilele noastre.” Reținând imediat, ca întotdeauna, partea bună în acel rău: „Lectura operei mi-a îngăduit totuși să identific unele teme de interes mai larg, a căror prezentare poate fi astăzi nespus de actuală. „Micul volum apărut peste Prut face tocmai asta. Manuscrisul antologiei își așteaptă și azi editorul.
În Fondul Alexandru Zub de care vorbeam ar trebui să existe și acest manuscris, alături de alte și alte scrieri de toate lungimile, densitățile și altitudinile. Cu excepția aproape supranaturală a lui Iorga, acest om a scris probabil cele mai multe pagini în limba română.
Gratitudine și celebrare
Ce reacție poate avea față de un binefăcător neobosit cineva care primește mereu: este sfătuit patern-fratern și atunci când greșește și rătăcește, este îndrumat cu răbdare, îngăduință și solidaritate, atât profesional cât și existențial, este ajutat în fel și chip să formuleze și să atingă măcar unele ținte înalte, este protejat de alții și de propria pulsiune autodistructivă? Răspunsul e simplu: recunoștință și încercarea, desigur, la o scară mai mică, de a face bine altora.
Pe 12 octombrie 2024, unii dintre supraviețuitorii Grupului de la Iași vom fi la Mănăstirea Văratec, în biserică și în trapeză, pentru a-l sărbători pe Alexandru Zub alături de familie și multe personalități din mediul academic, cultural și ecleziastic. Așa cum spunea într-un motto vechi cu referințe biblice, pe care l-a reluat adesea, Alexandru Zub va avea în jur, pe lumea asta și dincolo de ea, pe cei de care s-a simțit legat mereu: părinți și frați de sânge, părinți și frați simbolici. De fapt, nu doar s-a simțit legat. A fost, este și va fi legat de toți prin trup, spirit și suflet. Mai mult: a încercat și adesea a reușit să-i lege și de el, și între ei. Acesta este magisteriul lui Alexandru Zub.
București, 3, 5, 8 și 10 octombrie 2024
P.S. O versiune mai scurtă și fără note a acestui text a apărut în Observator cultural, nr. 1227 (30), postată pe 7 octombrie 2024. Versiunea extinsă a apărut în Trivium. Revistă de gândire[1] simbolică, XVI: 4 (61), octombrie-decembrie 2024, pp. 739-776. Am revizuit-o pentru republicarea de față. Nu am mai actualizat finalul, fiindcă sărbătorirea lui Alexandru Zub pe 12 octombrie 2024 a avut loc așa cum plănuiam și a fost documentată în mai multe publicații tipărite și digitale.
Note:
[1] Prima noastră convorbire destinată publicului a apărut în revista timișoreană Orizont (nr. 43, 28 octombrie 1983, pp. 3 și 14), sub un titlu ales de redacție: „Istoricii de talent găsesc întotdeauna calea spre conștiința publică”. O alegere bună, fiindcă Alexandru Zub, din care titlul citează, era tocmai unul dintre cei despre care vorbea. Am reluat textul, care mi se pare valabil și acum, după peste 41 de ani, în Oglinzi retrovizoare, pp. 145-151. Poate unele din convorbirile noastre private de dinainte de 1989 se găsesc în arhivele CNSAS. În dosarele mele, mult cercetate de angajații instituției, nu au apărut.
2 Volumele colective, numerele speciale și grupajele dedicate lui Alexandru Zub la împlinirea unor vârste tot mai înaintate și coordonate de colegi mai tineri (în 1994, 2005, 2009, 2014, 2019, 2024) adună o parte din această informație și înregistrează semnăturile celor care (în calitate de colegi, discipoli, coordonatori, colaboratori, editori etc.) au fost asociați în diverse maniere și în diverse perioade cu omagiatul. Ele includ și portrete complexe, în care omul și savantul sînt prezentați sintetic. Le rețin aici pe cele făcute de Dumitru Vitcu, botoșănean ca Alexandru Zub, care l-a cunoscut pe omagiat din studenție și a fost coleg cu el o viață întreagă. Dintre toate, „Prolegomene. Exemplaritatea unui destin” a fost pus în deschiderea volumului Alexandru Zub, Studii și note de istorie ecleziastică (Iași, Junimea, 2023, pp. 9-52). Textul funcționează perfect ca portret complet și empatic al lui Alexandru Zub, precum și ca o introducere în bibliografia scrierilor despre el. Mai semnalez cu admirație și gratitudine munca de editor a lui Dumitru Vitcu pentru acest volum masiv de 509 pagini, încă o dovadă de prietenie statornică și acribie.
3 Membrii Grupului de la Iași – între care Liviu Antonesei și Mihai Dinu Gheorghiu, care au consacrat două formule: Cafeaua la Zub și (resemnificând o referință acum obscură) Uzina Vie– au scris chiar în epocă articole care-l omagiau pe Alexandru Zub. Revista Opinia studențească l-a sărbătorit la semicentenar, în 1984. Liviu Antonesei, în prefața ediției din 2005 a uneia din cărțile magistrului, Pe urmele lui Vasile Pârvan (București, Editura Institutului Cultural Român, 2005), îi face lui Alexandru Zub un portret memorabil, din care citez câteva pasaje relevante pentru textul de față (aflate la p. V): „[…]fidel înțelesului global, în sensul unei antropologii generale, pe care îl dă d-sa istoriografiei, a mai găsit timp și pentru inițierea în «proceduri» a unui colectiv de tineri cercetători din toate domeniile umanioarelor, în cadrul unui aproape clandestin cerc de istoria și filosofia culturii, pe care l-a adăpostit la Institutul de Istorie din Iași în a doua jumătate a anilor optzeci, deci în perioada cea mai sinistră – inclusiv din punctul de vedere al supravegherii – a ceaușismului. În absența exemplului luminos, iradiant, al d-sale, în absența ‘scepticismului tonic’ pe care-l împrăștia în jur, mulți dintre cei care i-am trecut pragul ne-am fi pierdut pe drum ca intelectuali, ori nu am mai fi fost deloc în această lume: Sorin Antohi (filolog), Dan Petrescu (filolog), Ștefan Afloroaei (filosof), Mihai Dinu Gheorghiu (sociolog), Andrei Corbea (filolog), Valeriu Gherghel (filosof), Ștefan Lemny (istoric), Luca Pițu (inclasabil), poate și alții pe care nu mi-i amintesc pe moment.” Desigur, lista îl include pe Liviu Antonesei însuși. El adaugă pe aceeași pagină: „Privat, ca și un Constantin Noica de pildă, de posibilitatea de a preda la Universitate din pricina trecerii sale prin închisorile comuniste, dl Zub s-a dovedit un extraordinar profesor, dacă nu și psihoterapeut!, pentru noi toți și pentru alții, nenumiți. „Dintre nenumiți, l-aș evoca aici pe regretatul Vasile Lica, prieten apropiat cu savantul și cu mine. Aș mai numi aici un discipol din generația ceva mai tânără decât media Grupului, dar intrată și ea în orbita acestuia, Florin Cîntic, al cărui tată, dispărut la 39 de ani, fusese coleg de școală normală cu Alexandru Zub. Florin, alături de colegul său de bancă și apoi de facultate Cătălin Turliuc, ulterior cercetător la Institutul „A.D. Xenopol”, l-a întâlnit pe savant în 1979, când cei doi liceeni deveniseră olimpici la Istorie. Printre cei mai tineri, care au apucat prea puțin din viața sau memoria vie a Gupului, l-aș aminti pe Mihai-Răzvan Ungureanu. Extensia acestei liste de nume ar trebui să includă și nume mai noi, chiar fără nicio legătură cu Grupul, dar fiindcă au intrat în raza acțiunii pedagogice directe a magistrului, unii dintre ei doctoranzi cu merite și caractere inegale, unii dintre ei recomandați de mine (poate și pentru a vedea că alții duc la capăt ceea ce eu doar am început).
4 Cum sugeram, dedicațiile/autografele lui Alexandru Zub ar trebui colectate. Și, cu ajutorul destinatarilor, plasate în contextele lor, de la cele istorice la cele personale. Dincolo de retorica lor uzuală, aceste înscrisuri conțin numeroase elemente particulare prețioase. Păstrez în biblioteca mea minimală (o parte din ea m-a însoțit în peregrinările mele prin mai multe țări) cărțile primite de la Alexandru Zub între 13 decembrie 1983 și 10 noiembrie 2023 (cel mai recent autograf a fost scris cu ajutorul lui Dumitru Vitcu). Dedicațiile adunate în patru decenii alcătuiesc trama vieților noastre paralele (foarte strâns paralele și adesea împletite) și mă ajută să mă înțeleg așa cum eram, așa cum (punându-mă întotdeauna în cea mai bună lumină) mă vedea el (sau cum îmi dorea să fiu, inclusiv în propriii mei ochi).În aceeași ordine de idei, motto-urile și dedicațiile tipărite ale cărților lui Alexandru Zub ar trebui colectate (ar ieși o carte!) și interpretate ca un ansamblu. Ar ieși o carte chintesențială, o istorie a ideilor și figurilor tutelare, o egoistorie și un autoportret (unul exact așa cum este modelul, dar și cum ar vrea/putea acesta să fie/devină). Unul din colecționari, bunul nostru prieten comun Paul Michelson, îmi confirmă speculațiile din această notă. Aici ar fi locul să spun că Paul Michelson a tradus (numele traducătorului nu apare însă nicăieri!) și a prefațat ediția engleză a cărții lui Alexandru Zub La sfîrșit de ciclu. Reflecții asupra impactului Revoluției franceze, Iași, Institutul European, 1994 (Reflections on the Impact of the French Revolution, Iași-Oxford-Portland, The Center for Romanian Studies, 2000). În aceeași ordine de idei, menționez cu admirație și gratitudine practica lui Alexandru Zub de a ne cita în scrierile sale, uneori cu un adaos de aprecieri pozitive, foarte prețios pentru noi. Indicele de nume al multor cărți semnate de el, ca și notele și bibliografiile, sunt o povățuitoare dovadă a circulației ideilor și referințelor în ambele sensuri. Dincolo de asta, aparatul critic al cărților lui Alexandru Zub dă o măsură exactă a orizontului său imens, multidisciplinar și intercultural.
5 Scrisoarea din care citez este prima în care Alexandru Zub, altminteri profund apropiat sufletește de mine din capul locului, dar preocupat să păstreze o distanță de suprafață (știam cu toții că e doar o formă de a exorciza prăbușirea convențiilor sociale într-o lume a promiscuității), mi se adresează pe numele mic. Iată cum începe, și sunt convins că și alții au cunoscut un asemenea moment de consacrare, mai prețios decât orice titlu: „Dragă Sorin, Dă-mi voie, fiindcă suntem în ajun de Paști și multe se pot ierta acum, să folosesc un apelativ mai direct, ieșit dintr-un impuls sentimental pe care de obicei îl țin sub control. Nu mi-a reușit acum, se vede că cenzorul din mine a ațipit o clipă. Mă vei ierta, dacă este cazul.” Scrisoarea de pe 5 mai 1991, care se ocupă detaliat de planurile mele profesionale, începe cu un pasaj la fel de emoționant, care o include și pe soția mea, Mona Antohi, în această manieră de adresare afectuoasă. Cred că e util să adaug or remarcă mai generală despre stilul sociabilității lui Alexandru Zub, confundat de mulți (în special de cei care nu aveau o educație de familie în care supraviețuise sociabilitatea burghezo-moșierească) cu o combinație de răceală și aroganță. Acest om cald, generos, modest, stoic și în adâncul său chiar sentimental, fire de poet și duhovnic, prieten la nevoie și mereu gata să facă haz de necaz, fusese socializat inițial într-o familie numeroasă de țărani cuviincioși, credincioși, afectuoși (i-am cunoscut pe cei din generația lui), într-un sat al cărei populație și al cărui nume se leagă de spațiile de dincolo de Carpați. Remarcat de învățător și de preot, după cum se întâmplase cu alți copii evident supradotați, trecuse pe lângă traiectoria care-l putea duce la preoție și o urmase pe cea care-l ducea către statutul înrudit și împletit, acela de învățător (în toate sensurile). Studenția îl adusese în contact cu lumea urbană în care subzistau vestigii ale sociabilității antebelice. Și detenția l-a racordat ani de zile, desăvârșindu-i formarea și caracterul, la cultura și sociabilitatea elitelor zdrobite de comunism. El a evocat mereu cu emoție toate aceste etape, fiind fidel tuturor celor de la care învățase vreodată ceva, de la țăran la academician. Un asemenea profil era desigur aproape imposibil de înțeles în biata noastră lume comunistă și postcomunistă. Spun și postcomunistă, fiindcă ostilitatea față de Alexandru Zub, cândva de Partid și de stat, a supraviețuit anului 1989 în forme mai ales private (până la cele vulgar veninoase din mediul imediat, care l-au afectat profund).
6 Begriffene Geschichte. Genesis und Begründung der Geschichtstheorie J. G. Droysens, Paderborn, Ferdinand Schöningh, 1969. Alexandru Zub o cumpărase din Germania în 1985, la cererea mea. Cartea e o încercare de tinerețe a autorului (n. 1938), în teza sa de doctorat, de a relansa gândirea germană asupra istoriei pe baza surselor sale valide și aproape uitate. Sub îndrumarea generației intermediare, care se formase înainte de Al Doilea Război Mondial (și uneori colaborase cu regimul nazist), tinerii germani căutau o continuare a tradițiilor luminoase. Pentru mine, acest demers era esențial, fiindcă era o cale către metaistorie care depășea filozofiile speculative ale istoriei și mi se părea mai riguroasă decât curentele deconstructiviste, postmoderniste și de istorie conceptuală (chiar în sensul lui Reinhart Koselleck).Ca să nu mai vorbesc de teoriile și filozofie propriu-zis marxiste, care făcuseră deja ravagii și în istorie, nu numai în speculațiile despre ea. Am petrecut cu Alexandru Zub nenumărate ore și zile discutând despre toate acestea și despre alte aspecte ale teoriei istoriei și istoriei istoriografiei, domenii în care el excela (am spus-o mai precis în alt text, apărut în Vatra și în volumul omagial din 2024. „Alexandru Zub: fuziunea vieții cu opera”): e vorba de teoria aplicată a istoriei; cum se știe, el e de departe cel mai important istoric al istoriografiei române în context european), dar în care nu a apărut o nouă generație românească. Adaug detaliile bibliografice minimale ale volumului din 2024, coordonat de Gheorghe Cliveti: Din lucrarea cuvântului în lume. Cărturarului Alexandru Zub, Iași, Junimea, 805 pp.
[Vatra, nr. 1-2/2025, pp. 9-12]
revistavatra.org 