Confuzia intelectuală și ideologică din România anilor 1990 nu era mai mare decît cea de astăzi. Nici mai mică. Din fericire, pe atunci oamenii sperau. Sau cel puțin voiau și încercau să spere. Dar vedeau în fiecare zi că speranța anxioasă, naivă și paradoxală (fiindcă se împotrivea experienței și memoriei) – fantasma tulbure unei lumi mai bune care (probabil) nu va veni niciodată (acum știm că nici nu avea să vină) –, pe care mulți o avuseseră înainte de 1989, iar puțini chiar o exprimaseră, nu era de ajuns. Așa că unii începuseră să improvizeze, iar majoritatea (pe atunci tăcută: era înainte de Facebook și Tik Tok etc., care auimpusexprimarea obligatorie incontinentă și în – o spun în sens larg, incluzînd și animalele politice–ceea ce era“lumea celor care nu cuvîntă”)se resemna să-i tot aștepte pe alții să facă, (ceea ce s-a numit mai tîrziu)proiecte de țară. Tulburi și ele, niciodată împlinite, mereu contrariate, subminate și contrazise de majoritate și de Istorie, acele proiecte erau himerele unei națiuni care nu avusese niciodată utopii, ci doar beneficiase în unele conjuncturi fericite de utopiile altora ori de efectele la fel de neintenționate ale conflictelor dintre ele.

În asemenea condiții, cele mai atrăgătoare proiecte de țară erau ucroniile compensatorii sau, pentru a folosi cu un sens puțin schimbat fericita sintagmă a Anei Blandiana, proiectele de trecut. La acest exercițiu, poate și fiindcă prezentul era mereu ratat, iar viitorul era inevitabil un orizont mereu evanescent și niciodată așteptat altfel decît cuaprehensiunea Apocalipsei, românii excelau. Avînd norocul unui trecut cu puține urme materiale și încă mai puține documente, ei (credeau că) puteau formula speranțe de trecut.Practic fără limite. Mitologiile istorice și genealogiile fictive din țările cu monuments and documents (scriu astfel pentru a trimite cu nostalgie la teoriile lui Hayden White) din abundență aveau nevoie de o strategie de uitare programatică, de o ștergere sistrematică a urmelor (tactica pămîntului pîrjolit aplicată memoriei academice și publice)pentru a inflama imaginarul social. Nu era deloc simplu, dar uneori s-a reușit pe scară largă, și nu doar în cazurile unor umaniști excentrici, apologeți dinastici, specialiști în minciuna de stat. La noi, unde urmele sînt mult mai precare, amnezia se obține fără efort, iar pseudomnezia, chiar în forme elucubrante, ocupă prompt spațiul mental devenit astfel vacant.

Din considerentele de mai sus, am salutat și încurajat cît am putut orice excepție de la regulă. În general, fără succes. Privind retrospectiv, cu beneficiul trist al timpului scurs în felul în care s-a scurs, cel mai adesea împotriva speranțelor și proiectelor, știu că aș face la fel. Altfel nu se poate. Nu din naivitate ori interes îngusttrebuie salutate și încurajate excepțiile, ci din datoriafață de ce ar putea fi.

Cînd Gabriel Liiceanu m-a întrebat ce aș vrea să fac sub egida editurii Humanitas, pe lîngă ce începusem (între altele, publicasem deja, alături de Mona Antohi, soția mea, mai multe traduceri, în spiritul unui program personal de transfer cultural indispensabil, și contribuiam la stabilirea unor contacte, atragerea unor fonduri internaționale, schițarea unui program editorial; de la o vreme, făceam asta prin participarea la vastul program de traduceri finanțat de Fundația Soros), am răspuns că vreau să coordonez două serii. Una se numea, pur și simplu, Istorie, cealaltă, strîns legată în intențiile mele etnopedagogice, se numea Teoria istoriei. Cele două serii au avut vieți scurte, iar a doua a eșuat prima, după apariția cîtorva titluri (unele alese de editură), lăsînd în formă de manuscrise redactate traducerea unor cărți formidabile, niciodată publicate de Humanitas sau de alții. Lista lor este pînă azi, după vreo trei decenii, nucleul absent al fondului necesar formei românești de teorie a istoriei în care s-a ilustrat mai ales Lucian Boia (un fel de relativism rudimentar,deopotrivă spontan și reactiv), pentru a se puteareconstrui critic și a se racorda la teoria istoriei pe plan internațional.

Am avut ceva mai mult noroc cu seria de Istorie, de care m-am ocupat vreo zece ani, făcînd toate concesiile rezonabile cu editura. Nu am reușit să public prea multe titluri, dar am izbutit să aduc niște autori noi la Humanitas, unde dezinteresul pentru istorie era egalat doar de cel pentru istoriografie, în tradiția intelighenției noastre preponderent literar-filozofarde (eu o numesc inintelighenție). În timp, au primat tot mai decisiv considerentele comerciale, astfel încît dezorientarea în privința conținutului a putut fi parțial compensată de editarea și reeditarea luxoasă a cîtorva titluri semnate de doi-trei autori. Între autorii aduși de mine, pe unul l-am invitat eu. Era Lucian Boia, pe care-l cunoșteam personal și îl citeam de dinainte de 1989, și care a publicat astfel cartea lui de cel mai mare succes, mereu republicată și devenită paradigma lecturii anti-canonice a vulgatei etno-naționale (mai ales printre cei care nu cunoșteau istoria și istoriografia serioasă), Istorie și mit în conștiința românească (1997; merită semnalată și introducerea la ediția din 2000, care include și reacțiile la prima). Am inițiat imediat publicarea lucrării în engleză la CEU Press (unde conduceam comitetul editorial), astfel că traducereacărții (cu tot cu introducerea din 2000), realizată de James Christian Brown,a apărut în 2001.În 1997 și chiar în 2001, cartea lui Lucian Boia era o binevenită terapie de șoc după național-comunism. De fapt, astăzi e la fel de necesară ca atunci, dacă nu mai necesară.

În paralel, un alt autor, care-mi era necunoscut personal,a luat legătura cu editura și cu mine. Era Sorin Mitu, despre care știam de la mentorii lui clujeni (eram mai apropiat de Pompiliu Teodor) și care-și susținuse teza de doctorat în 1996. Eram interesat deja de tema tezei, așa că am citit-o cu viu interes. A fost o revelație și o bucurie. Și astfel am găsit încă un spirit afin printre istoricii mai tineri, ceea ce în acei ani mi se părea un fenomen normal. Perioada ulterioară, din păcate și din multe motive pe care nu le pot analiza aici, nu mi-a confirmat așteptările (pe care le cultivam în ciuda a tot ce văzusem la noi), ci mi-a confirmat stoicismul. Manuscrisul a fost redactat în mare viteză, astfel încît cartea a putut fi lansată public pe 23 aprilie 1997, în prezența autorului: Geneza identității naționale la românii ardeleni. Ecoul public a fost mare și, într-un fel, l-a completat pe cel al cărții amintite a lui Lucian Boia. Dacă acesta oferea un fel de vademecum sau executive summary autocritic al istoriei naționale, uneori frizînd aparent (fără să atingă) ura de sine (de aici i-a venit, numai aparent paradoxal, și enorma rezonanță publică favorabilă, și critica extremă), mai tînărul confrate aduceaun studiu de caz esențial. De fapt, cel mai important pentru discuția despre identitatea națională, fiindcă forma ei vrednică de acest nume s-a născut, din toate motivele știute, în Transilvania. În plus, Sorin Mitu era mai cumpănit, mai aproape de izvoare, se uita competent, la fel de deschis și la fel de critic, la identitatea maghiară (generală și transilvăneană), fără de care tema din titlu nu poate fi nici măcar enunțată. Evident, am promovat și versiunea engleză, realizată de Sorana Corneanu, astfel încît aceasta a apărut la CEU Press tot în 2001. Așadar, într-un interval foarte scurt, publicul internațional de specialitate a primit două cărți de istorie care contraziceau cam toate clișeele (altminteri empiric valabile pentru media pe țară)despre istoriografia română.Din păcate, lista unor asemenea cărți nu s-a lungit prea mult după aproape unsfert de secol.

More Than Neighbors: Romanians and Hungarians in Europe. Aceasta a fost tema conferinței pe care am ținut-o pe 9 mai 2006la Collegium Hungaricum de la Viena. Intervenția mea deschideaun ciclu de conferințecu același titlu genericîn care, printr-un rar gest exemplar, românii vorbeau la institutul cultural maghiar amintit, iar maghiarii vorbeau la Institutul Cultural Român. Din partea română, inițiatorul proiectului era eminentul germanist și istoric Andrei Corbea-Hoișie, vechi coleg de la Dialog, pe atunci ambasadorul României în Austria.Propunerea mea conta între altele pe existența unui mic număr de istorici români și maghiari din mai multe generații (unii îmi fuseseră studenți la București și CEU, pe alții îi știam din lecturi și de la întruniri academice) care se și vedeau astfel: mai mult decît vecini.

Pentru a articula pînă la capăt și a îndeplini un program comun care să-i studieze pe maghiari și pe români  – și alături de alții, începînd cu sașii, șvabii, slavii, evreii, romii, armenii etc. – în context internațional,contribuția de o viață a lui Sorin Mitu – ca autor, profesor, mentor, lider academic și publicist – este indispensabilă. Mai mult, prin deschiderea sa către discipline relevante (de la imagologie și geografie simbolică la studiul integrat al imaginarului social) și către diverse mezoregiuni istorice (la Europa Centrală și de Est ne puteam aștepta, Asia însă este o frumoasă surpriză!), Sorin Mitu e cel mai bine pregătit dintre istoricii români pentru a coordona un program chiar mai vast, în care tot ceea ce a studiat la nivelul Transilvaniei s-ar aplica tuturor regiunilor României Mari. Astfel, identitatea românească s-ar putea etala în toată bogăția formelor sale canonice și alotropice, hibride, de tranziție, temporare, punctuale, locale, regionale (mai recent, geografia diasporei adaugă noi regiuni și noi forme hibride, inclusiv prin căsătorii mixte), mereu în co-evoluție și co-dependență (chiar în sensul din psihologie clinică și psihiatrie). S-ar adăuga grupurilor etnice și confesionale deja amintite ori sugerate multe altele: huțulii, rutenii și tătarii, lipovenii, aromânii, grecii și turcii etc. Și occidentalii (nu doar bovaric), populațiile altor continente, toate combinațiile dintre ele (și noi, un noi fluid, care pune la grea încercare conceptul static, reificat, al identității colective). Opera lui Sorin Mitu este indispensabilă pentru gîndirea acestui vast portret de grup, începînd cu genealogiile comune, înrudite sau diferite, continuînd cu asimilările și competițiile mimetice, pînă în postistoria de azi(care dă mari semne de întoarcere virulentă și chiar violentă la istorie).

După aproape trei decenii de la primele noastre contacte, pot spune că Sorin Mitu mi-a confirmat toate așteptările ca autor, de la debutul său strălucit la recenta sinteză în limba engleză, Entangled Images. Romanians and Hungarians from the Middle Ages to the Communist Regime(i-am parcurs manuscrisul în ianuarie 2025). Pentru celelalte dimensiuni ale portretului său nu am o experiență directă, dar tot ce știu de la alții îmi întărește admirația pentru savant, pedagog și om.

Nu este aici locul (deși este momentul) pentru un examen pedant și oțios al operei celui pe care-l omagiem împreună. Scrierile sînt elocvente și autosuficiente, iar receptarea lor profesională în mai multe limbi și țări a fost invariabil superlativă. Nu-mi rămîne decît să propun un slogan care să semnifice (cu toată ironia și autoironia, sugerînd o pronunție metalingvistică și o deconstrucție a gregarității activiste) modul simplu în care mă raportez la Sorin Mitu, cu sentimentul afinităților elective și al solidarității afectuoase, cu dorința de a găsi cu toții mai mulți oameni pe aceleași lungimi de undă, de la generațiile mai vechi pînă la tineri:#mitu!

București, 11-12 februarie 2025

Post-Scriptum, 14 și 18 februarie 2025. Textul de mai sus a fost scris la solicitarea lui Constantin Băebulescu, pentru a fi publicat deschiderea volumului colectiv C. Bărbulescu, I. Cârja, M. Eppel, A. Fehér, V. Popovici, A.V. Sima, L. Turcu, Națiuni, naționalismși perspective interetniceînTransilvania. Omagiului Sorin Mitu la 60 de ani, Cluj-Napoca, Mega, 2025. Mi s-a părut, din rațiuni ușor de intuit,mai potrivit decît o laudatioîn formă clasică, de care diferă însă doar în formă, nu și în fond.Din fericire, comanditarul, înțelegînd spiritul în care am scris cum a scris, a acceptatieșirea mea din rigorile genului.Profit de prilej pentru a spune că am avut și privilegiul de a contribui, la cererea coordonatorilor, la volumul dedicat lui Pompiliu Teodor la a 60-a aniversare, îngrijit de Nicolae Bocșan, Nicolae Edroiu, Aurel Răduțiu: Cultură și societate în epoca modernă. Politică-naționalitate-cultură(Cluj-Napoca, Dacia, 1990, cu B.T. pe 24 ianuarie 1991– pe atunci această dată simbolică nu se scria cu majusculă). Îl citisem cu admirație pe Pompiliu Teodor, iar Alexandru Zub, Alexandru Zub, Katherine Verdery și alții îmi împărtășeau evaluarea. Dar am avut nevoie de o vizită comună în Anglia, la inițiativa lui Dennis Deletant și Andrei Pippidi (o încercare de a relansa cu a patra ediție seria Anglo-Rumanian Historical Colloquia, St Antony’s College, Oxford, octombrie 1990),pentru a cunoaște cu adevărat și omul, la fel de admirabil. I-am fost un fel de ghid în capitala britanică (pe care și eu o vedeam prima dată), între instituții, muzee, librării magazine (eram invitațiși finanțați în Albion de British Academy). În avionul de retur, purtam fiecare cîte un trench coat adevărat, deși modest (le luasem la solduri, la sugestia mea, fiindcă începutul de septembrie londonez era încă răcoros pe atunci), un fel de simbol secret al unei relații cordiale care devenise prietenie. O viață mai lungă decît am sperat multă vreme (din pricina sănătății șubrede) mă ajută să fiu sufletește alături, la distanță de ceva mai mult decît o generație istorică, atît de magistrul clujean evocat, cît și de un eminent discipol al său devenit magistru. Cu bucuria de a vedea cum tradiția școlii clujene de istoriografie merge înainte păstrîndu-și diversitatea internă (care împletește în curentul său central naționalismul ardelean clasic, luminos și emancipator, cu patriotismul cosmopolit european, relativizînd prin chiar aceste respectabile și întemeiate poziții aparent polare, dar în esență complementare, excesele naționalismului resentimentar și ale deconstrucției mimetice) și continuînd să inoveze. Grație lui Alexandru Zub, prototipul moldovean al fuziunii perspectivelor complementare menționate mai sus, am fost mereu în contact cu istoriografia ardeleană în evoluție, citindu-i pe cei mai mulți autori și chiar cunoscîndu-i personal pe unii dintre cei care au ilustrat-o la vîrf în ultima jumătate de secol. Iar grație lui Adrian Marino, ieșeanul devenit clujean, precum și grație lui Virgil Mihaiu, care m-a introdus în lumea de la Echinox chiar înainte ca eu să conduc revista…complementară, Dialog, am putut înțelege mai bine contextul mai larg, cultural, social și național, în care istoriografia clujeană emerge și capătă sens. Experiența mea de la Budapesta, prefațată de contacte anterioare, precum și relațiile cu oameni ca Miskolczy Ambrus și Trencsényi Balázs, au completat tabloul cu perspectiva maghiară, pe care în România o cunoscusem în special prin Horváth Andor. Astfel, propria mea reflecție istorică s-a îmbogățit și s-a rafinat, pregătindu-mă pentru reflecția sintetică asupra Occidentului și a celorlalte mezoregiuni europene.

[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 12-14]