Argument

Centenarul Marii Uniri a fost un prilej unic de a analiza, interpreta și înțelege ultimul secol din istoria României – culminația (non-teleologică) și cheia întregii noastre deveniri colective. Dincolo de spiritul festiv al întregului an 2018, trebuie să ne punem întrebări cardinale mult amânate și să găsim răspunsuri care să ne ajute, pe de o parte, să ne înțelegem trecutul (mergând în urmă mult dincolo de 1918) și prezentul, precum și, pe de altă parte, să ne prefigurăm viitorul. Un asemenea exercițiu este și textul de față, care propune o perspectivă absolut nouă asupra chestiunii: spațiul românesc este privit ca o răscruce a mai multor diaspore, un spațiu de sosire și ședere (pe termen lung, mediu ori scurt), de integrare și transformare interactivă, de sinergii, tensiuni și conflicte, de transferuri culturale și de existențe paralele, de plecări și întoarceri, un teritoriu al autohtonilor și al nou-veniților, al împământenirii și al desțărării. Astfel, înțelegerea diasporei românești – doar una dintre diasporele României – este posibilă numai prin abordarea ei ca fenomen istoric complex, transnațional, intercultural. La fel stau lucrurile în cazul tuturor celorlalte diaspore, provenite din imigrația, emigrația și remigrația unui mare număr de populații foarte diferite. În orice paradigmă am plasa acest fenomen complex – de la organicism la teoria sistemelor, pentru a da numai două exemple generice –, obținem o constelație interactivă și dinamică, pe care trebuie s-o studiem în istoricitatea, eterogenitatea și discontinuitatea ei. Pentru aceasta, canoanele fiecăreia dintre științele sociale trebuie depășite printr-o nouă abordare, interculturală și transdisciplinară.

Introducere

Demersul meu din aceste rânduri este introductiv și schematic, menit în primul rând să ofere minime repere istorice și conceptuale pentru cercetarea academică și dezbaterea publică. Foarte succint, deși sfera publică românească este preocupată în special de părăsirea teritoriului național, trec în revistă când este cazul și elementele necesare pentru o eventuală încetinire (dar nu atunci când nu va mai avea cine pleca) sau chiar (așa cum fantasmează ipocrit clasa politică) inversare a tendinței de emigrare masivă din România. O tendință consolidată în ultimii 28 de ani, care include plecarea oamenilor inteligenți și instruiți (brain drain), dar poate fi mai bine definită ca exod. Nu în sensul biblic – căutarea prioritară a mântuirii și, în așteptarea ei, dobândirea unei relative prosperități cu origini transcendentale –,ci într-un sens intramundan, promis și apoi garantat de sistemul filozofic și juridic al modernității, acela de căutare liberă a fericirii (înțeleasă ca drept uman, scoasă din registrul sentimental/subiectiv și măsurată cu indicatori socio-economico-antropologici cantitativi și calitativi). Acest exod modern s-ar putea numi body drain. Nu numai fiindcă orice creier, mai mult sau mai puțin înzestrat, e parte a unui corp, dar fiindcă astfel se sugerează mai net consecințele demografice complexe (și, legat de ele, consecințele antropologice, economice, culturale etc.) prezente și viitoare ale unui fapt social total (să ne amintim istoria acestei idei, o veritabilă microistorie a sociologiei moderne: conceptul de fapt social a fost propus de Émile Durkheim în Les Règles de le méthode sociologique, 1895; conceptul de fapt social total a fost dezvoltat de Marcel Mauss după o generație și a apărut în Essai sur le don, 1925). Consecințele merg, dacă ne menținem la o scară macro, de la criza tot mai accentuată a forței de muncă, deplânsă deopotrivă de stat și de multinaționale. Acestea din urmă trec grațios peste faptul că oferă în general salarii mici; la nivelul anului 2018, un salariu net de 800 de euro în zona lor de rezidență din țară i-ar fi făcut probabil pe cei mai mulți „căpșunari” potențiali ori reali, în primul rând pe cei fără copii, să-și reconsidere strategia de viață; totuși, nici în 2025, când salariul minim net a trecut de 500 de euro, iar cel mediu net a depășit 1.000 de euro, dar inflația le erodează, iar aceste statistici pozitive, ca și PIB pe cap de locuitor ajustat la puterea de cumpărare, se sparg în realități microsociale mai triste (foarte mulți nu ating nici salariul minim, în ciuda obligațiilor legale, fiindcă munca la negru persistă, iar profitul angajatorilor nu este riguros fiscalizat, bugetul de stat nu este judicios repartizat/investit etc.), semnele repatrierii masive nu se arată, deși cei care și-au pierdut „valoarea de întrebuințare” pe piața occidentală a muncii, prin îmbătrânire și prin mutația oportunităților/nișelor de lucru datorată evoluției macroeconomice și geopolitice globale, tind să revină la vatră, cu sau fără economiile la care visau la plecare.

Poate exista, așa cum tot speră autoritățile (cel puțin la televizor), brain/body (re)gain? Cum ar putea arăta acesta? După cum citim – cu sau fără prefixul din paranteze – cuvîntul (re)gain, există trei posibilități: (a)regain, ceea ce înseamnă să revină (sub scut sau pe scut) chiar cei care au plecat, după o perioadă mai lungă sau mai scurtă, eventual cât mai pot/vor să fie activi în România (Ithaca regăsită; imaginarul social actual nu are asemenea referințe culturale, dar a construit echivalente funcționale de tip turbo folk, printr-o fuziune a muzicii populare – folclorul, să nu uităm, rămâne viu tocmai fiindcă este rescris permanent – cu manelele); (b) gain, ceea ce înseamnă imigrație netă a unor etnici străini (discuția devine importantă, chiar urgentă, pe fondul marii migrații transcontinentale, în special după apogeul din 2015-2016, precum și după intrarea României în Spațiul Schengen, ceea ce o face o perfectă zonă de tranzit spre Occident), „întoarcere” a descendenților celor emigrați (după milenii, au făcut-o evreii; după secole, germanii; aici trebuie incluși descendenții familiilor în care doar unul din părinți ori bunici/strămoși este român – în sens larg, chiar figurat; dreptul de întoarcere astfel statuat sau implicit este în fond teritorial și eventual civic, nu etnic, deci îi include și pe cei cu rădăcini, chiar parțiale, evreiești, germane, rrome etc. care au trăit pe teritoriile – numite de noi, nu neapărat și de ei – românești, fie că au fost cetățeni, fie că nu), ori atragere a unor români/aromâni/vlahi din țările vecine (nici asimilarea lor la noi nu e însă automată, din pricina diferențelor culturale și de socializare); (c) combinația celor două posibilități anterioare. Anul 2025 a adus și o limitare legală a posibilităților de naturalizare a celor cu ascendență pe teritoriul României Mari, ca reacție la prosperul comerț cu acte false care asigura aproape oricui cetățenia română (și deci UE). Din păcate, statul nostru condiționează naturalizarea de cunoașterea limbii române și pentru cei cu ascendența respectivă dovedită cu acte în regulă, ceea ce exclude cazurile frecvente ale celor care, din diverse motive absolut banale, nu au avut ce face cu limba română (dacă se practicase vreodată în familie, mai mult sau mai puțin) sau nu au avut cum s-o învețe. Fenomenul se repetă și cu migranții de după 1990, deci ar trebui să acceptăm remigrarea descendenților de cetățeni români cu diverse origini etnice (inclusiv cele mixte rezultate din însăși condiția de migrant) care nu vorbesc bine sau chiar deloc limba română.

Să ne oprim puțin la situația (a), regain, numită în literatura de specialitate remigrare. Istoria ne dă multe exemple de regain, mai ales după căderea unor dictaturi, după deteriorarea condițiilor în țara de adopție, după ameliorarea celor din țara de origine, adesea la intersecția acestor conjuncturi. Mă refer la fenomene sociale, nu la experiențe izolate în care factorii individuali pot cântări și mai greu, de la eșecul (social, profesional, financiar) ori inadaptarea (culturală, psihologică) persistentă în țara de adopție la apariția unei oportunități atipice în patrie (moștenire, numire într-un post foarte bun – la o multinațională ori la stat – etc.). Câteva cazuri colective celebre: remigrarea germanilor după Al Doilea Război Mondial, a spaniolilor după restaurarea monarhiei, a comuniștilor greci după căderea regimului Coloneilor ori a anticomuniștilor chilieni după asasinarea lui Allende, revenirea portughezilor (mulți, „căpșunari” ca românii de azi) când țara lor s-a ridicat rapid după intrarea în UE (așa că poți vorbi limbi străine cu portughezii de rând, ceea ce este cu neputință în toată Europa sudică). Aceste cazuri, la care se pot adăuga cele ale ex-iugoslavilor, turcilor și albanezilor, pentru a rămâne în mezoregiunea noastră (dar fără a aborda cazul ucrainean de după 2022, cu totul atipic), trebuie studiate și de români, fiindcă ne pot ajuta să ne înțelegem, cu bune și cu rele, propria aventură migratorie, aflată încă în faza de flux. Refluxul, dacă s-ar produce vreodată pe scară largă, ne-ar putea găsi mai pregătiți. Un singur detaliu: experiența vieții în Occident nu a împiedicat – ba chiar a inspirat și a favorizat – deriva șovină a ex-iugoslavilor (ajunsă la nivelul crimelor împotriva umanității), respectiv de-secularizarea și fundamentalizarea turcilor (deopotrivă în Germania și acasă). Societățile occidentale multiculturale, încă prospere, tolerante până la anomie suicidară dar profund inegalitare, nu sunt o prea bună școală morală și civică pentru niciuna din categoriile lor de locuitori: imigranți din câteva generații, săraci și declasați autohtoni, precariat în expansiune, tineret (ne)studios în plină dezafectare etc. Democrația însăși este o perpetuă, ambițioasă, tenace și fragilă construcție colectivă ale cărei repere fixe se erodează mereu și ale cărei practici emergente se cer normate și negociate uneori în condiții-limită. O privire la SUA din ultimii ani, cu tot cu haosul primelor luni din 2025, poate servi drept avertisment pentru cei care cred că democrația este garantată chiar în țara unde a fost observată (dar nu recomandată Europei) cu aproape două secole în urmă de Tocqueville.

Pasajele biblice despre Exod conțin promisiunea mobilizatoare a „remigrării” motivate spiritual și reprezentate persuasiv în registru paradisiac/utopic, dar au ajuns să semnifice și întoarcerea pe teritoriile strămoșilor a unor descendenți înstrăinați. Această dublă lectură e numai parțial valabilă pentru migranții români. Nu cred că există un echivalent cultural/spiritual românesc actual al Psalmului 137 (dorul de casă al evreilor aflați în exilul babilonian și proiectul întoarcerii la Ierusalim), ca să nu mai vorbim de normarea și chiar canonizarea condiției exilice în cultura iudaică (de la metafizică la drept). Din ce se poate auzi/vedea ori citi în încă săraca și preponderent pedestra literatură de specialitate (în care includ jurnalele, memoriile, mărturiile spontane, corespondența, exprimarea pe rețelele sociale și beletristica migranților înșiși), migranții români se află încă în etapa nostalgiilor primare după „iarba verde de acasă”, eventual combinate cu fetișuri subculturale pseudo-naționale. Un astfel de fetiș este (pseudo)folclorul muzical supraregional, aproape complet fictiv, care propune statul național și istoria lui mitologic-oficioasă (plasată la nivelul unui gimnaziu de azi, unde se află de altfel și cea mai mare parte a conținutului mediatic) ca „loc de memorie”. La fel se întâmplă cu iile, ouăle încondeiate, „bucatele tradiționale” și altele asemenea, de-localizate și naționalizate la rândul lor înainte de a fi transformate în tropi identitari cool, „urbani”, „glocali”, chiar globali. Și, prin naveta migranților și rețelele zise sociale, reimportate de cultura populară a României – o Românie digitală, aspațială și oarecum atemporală, în ciuda momentelor de isterie legate de alegeri. Alternativa cea mai răspândită, clanic-tribală și interlopă, pre- sau post-națională (fiindcă indivizii în cauză nu au trecut prin naționalizarea identității, efectuată în mod tradițional de sistemul școlar, de serviciul militar și de cultura publică), ritmată de manele și saturată de darea în stambă a unor antieroi stereotipi de mahala, nu e mai veselă. Excepțiile pozitive, suficient de numeroase pentru a trebui să fie abordate și ca fenomen, nu doar ca studii de cazuri individuale (televiziunea publică glorifică adesea, cu tenacitate patriotică, românii care au reușit în Occident, deplasându-și angajații în cele patru zări pentru interviuri etnopedagogice in situ), au prin urmare o viață destul de grea, fiindcă românul migrant de o anumită condiție culturală și socială pare dublu înstrăinat: de cultura și rutinele sociale ale majorității conaționalilor, expatriați ori nu, pe de o parte; de cultura și rutinele sociale ale clasei mijlocii din țările-țintă, pe de alta. Desigur, toți acești migranți, chiar și cei care au reușit (pînă reușesc), au de luptat cu ceea ce am analizat cu două-trei decenii în urmă, pornind în special de la Cioran și Erving Goffman: stigmatul etnic și, legată de el, ura-de-sine. Nicio nuntă cu dar și două mii de invitați în satul natal nu poate funcționa ca antidot al acestor trăiri traumatice profunde, chiar dacă asemenea scump plătite compensații carnavalești oferă o mângâiere temporară. Experiența declasării și marginalizării, dacă nu chiar a excluderii, a stigmatizării și a altor discriminări, e comună multor migranți. Ar merita studiată comparativ și în cazul migranților români, care pornesc oricum la drum cu stigmatul etnic. O știm mai bine de la migranții maghiari din România în Ungaria, patria totemică unde nou-veniții devin, cel puțin pentru o vreme, cetățeni de rangul doi. Iar căsătoriile mixte nu simplifică asemenea situații – nici pentru soți, nici pentru descendenți. Această experiență complexă s-a exprimat în multe forme elocvente în mediul culturii populare digitale, ajungând și un factor important în decizia electorală națională, în care Diaspora bună (democratică, pro-occidentală până la woke etc.) a fost treptat înlocuită, ajutată și de criza de sens a întregului Occident, ajunsă la paroxism în 2025, de Diaspora rea („suveranistă”, indecisă între Putin și Trump și încercând să-i adopte și să-i copie pe ambii ca lideri charismatici).

Totuși, așa cum evreii moderni de pretutindeni, chiar seculari, au ajuns să spună la sfârșitul sederului „Anul viitor în Ierusalim!” și într-un sens cutumiar-familial-turistic, nu numai ritual-comunitarist-istoric, migranții români s-au obișnuit să vină acasă de Paști și de Crăciun, precum și în august, luna de concedii în Occident. Cumva, navetează (în spațiul real și în cel virtual) între baștină și noua patrie. Prin aceasta, se aseamănă cu mulți alți migranți ai lumii de azi. Mă întreb însă ce se va întâmpla peste o generație sau două. Nu știu dacă se va spune vreodată „Anul viitor la București!”. Oricum, evreii din Israel, tot mai prezenți în România ca turiști (după intrarea țării noastre în UE și, în special, după tensiunile cu Turcia, o populară fostă destinație israeliană all inclusive), fie că s-au născut ori au rădăcini aici, fie că nu, au creat în ultimii ani, cam ca românii migranți și germanii originari din România, deveniți Sommersachsen/Sommerschwaben, un amalgam postmodern între turismul nostalgic, vreun city break ieftin, (re)obținerea cetățeniei române și recuperarea în justiție a proprietăților imobiliare. Treptat, rromii – călători și navetiști transnaționali cu vastă experiență perfect interiorizată – se vor plasa probabil în același cadru (se pun deja în scenă în locurile de baștină la fel ca toți ceilalți migranți, de la nunți la pelerinaje), deși deocamdată ei par să folosească România mai mult ca bază logistică (de refacere, preschimbare de acte, creștere mai ieftină a copiilor născuți în Occident, eventual cu alocații sociale primite de acolo, ascundere temporară de polițiile altor state, reciclare a bunurilor furate, ritualuri de înrudire simbolică și viață comunitară etc.).

Dumitru Sandu a folosit noțiunea biblică de exod ca metaforă a așa-zisei Tranziții, vorbind însă de un Exod fără Moise (v. Spațiul social al tranziției, Polirom, 1999). Cine va fi noul Moise al românilor? Cine-i va aduce înapoi pe cei plecați în aceste noi vremuri de bejenie? (Sintagma, azi uitată, a fost folosită de Sadoveanu în 1907 ca titlu pentru un roman – mai curând o nuvelă – despre o perioadă extrem de tulbure de anomie, violență și pribegie din istoria Moldovei medievale. Nu mi se pare complet nepotrivită nici în secolul XXI.) Vorbesc desigur simbolic despre viziunea, proiectul și acțiunea lui Moise, care trebuie preluate astăzi, mutatis mutandis, de stat (Președinție, Guvern, autorități județene și locale etc.),companii (multinaționale și, câte mai există, naționale), organizații și instituții din societatea civilă, intelectuali, Biserici etc. – de toți actorii politici, economici, sociali, culturali, spirituali. Așa cum Biblia și istoria ne învață, poate fi vorba de un proces lung, de câteva decenii, generații, secole…

Cadrul istoric

Prin așezarea geografică și contextul geopolitic, precum și prin istoria lor puternic influențată de acestea, teritoriile românești – grosso modo, cele reunite pentru scurtă vreme în România Mare – au rămas până în epoca modernă și contemporană un spațiu liminar (caracterizat deci prin provizorat, fluiditate normativă, slabă densitate, mare mobilitate și semnificativă eterogenitate a populației, precaritate instituțională) și de migrație (internă și internațională/transfrontalieră). Generațiile tinere și cercetătorii din științele sociale care nu cunosc istoria par să nu realizeze remarcabila plasticitate multietnică a populației din spațiile României Mari, vastă geografie simbolică de frontieră, zonă a amestecurilor, a asimilărilor și integrărilor – de multe ori reversibile –, a permanentelor prefaceri. Această diversitate uitată, negată și ocultată de vulgata istoriografică, e redescoperită sporadic și diletant, mai cu seamă în cheia multiculturalismelor minore, dar în esență nu este cunoscută și nici înțeleasă. Văd aici un urgent șantier de cercetare științifică, educație, comunicare publică. Spațiul nostru (și al Celuilalt, trebuie să ne amintim mereu, inclusiv fiindcă și Celălalt e plastic, idem și alter co-evoluează, își pot schimba locurile, rolurile, funcțiile, identitățile) este un fel de nexus diasporic multiplu, un târâm al trecerii, al lui homo viator: origine (adesea, etapă mitică a unui drum început de fapt în alt loc și în alt timp), popas, leagăn provizoriu (de la ani la decenii), patrie adoptivă, chiar ostilă ori acceptată de nevoie sau din oportunismul constitutiv al naturii umane (timp de decenii ori secole) etc. Iată deci o temă urgentă pentru conferințe și cărți inteligente, interculturale, critice: Diasporele României. Mai mult: această discuție/dimensiune trebuie să fie integrată în orice tratare a supratemei obsedante, Specificul național, sau a temei recente, deocamdată eșuată în demagogie jenantă, Proiectul de țară.

Din motive de concizie, nu mă pot opri aici decât la ultimele două secole. Dar ele sunt tocmai cele care au determinat ideile, procesele și fenomenele fără de care nu putem înțelege prezentul și nu avem cum prefigura viitorul.

Secolul XIX a fost caracterizat pe aceste teritorii de: (a) ultima fază a eterogenizării populației, printr-o imigrație masivă (în Principate, preponderent din Balcani și din Imperiul Rus, de la ultimii greci  la evrei; în Bucovina, mai ales austrieci, ruteni și evrei; în Basarabia, mai ales ruși și evrei) ori sporadică (diverși agenți ai modernizării proveniți din Europa Centrală și din Occident, de la meseriași la savanți); (b) accentuarea migrației inter-regionale, care a contribuit în timp la omogenizarea populației românești (în special prin venirea în Principate și apoi în Regat a românilor din provinciile aflate în componența altor state; aromânii sunt un capitol aparte al acestei dinamici); (c) prima migrație pentru studii în străinătate și primele cazuri de brain drain (asimilarea unor etnici români în elitele meritocratice ale celor trei imperii mai mult decât vecine e un alt capitol aparte) și brain (re)gain (fenomen mai cunoscut în Generația de la 1848, dar mai util pentru noi ca model prin forma pe care a căpătat-o în generațiile ulterioare); (d) prima emigrație transatlantică (mai ales români și evrei emigrați în Statele Unite; dintre primii s-a ales mai târziu și prima remigrație); (e) amorsarea unui proces spectaculos de dez-eterogenizare, de integrare și asimilare a imigranților în națiunea română modernă emergentă (cine-și mai amintește astăzi că o mare parte a elitelor românești din Principate și Regat era de alte origini etnice?).

Secolul XX a cunoscut în special: (a) ultima imigrație balcanică (în special aromânească); (b) ultima fază a maghiarizării românilor din Austro-Ungaria, a rusificării celor din Basarabia, a ucrainizării celor din Bucovina de Nord și Bugeac (sovietizarea a continuat în anumite etape aceste ultime două procese, iar Ucraina post-sovietică nu l-a oprit pe cel de-al treilea); (c) asimilarea mai rapidă a etnicilor români și aromâni din statele altor națiuni titulare; (d) construcția națională din România Mare, inițial într-o direcție civică și tolerantă, ulterior într-o direcție de asimilare forțată, de eugenism și biopolitică, de purificare etnică și genocid; (e) mișcările forțate de populație legate de Al Doilea Război Mondial, care includ forme mai scurte, mai lungi ori definitive de strămutare, deportare, refugiu, prizonierat; (f) legat de acestea, mișcările forțate de populație ale perioadei staliniste, de la deportare și domiciliu obligatoriu la internare; (g) migrația sat-oraș și cea inter-regională, prilejuite/cauzate de proiectul modernizării comuniste (aici intră și migrația sezonieră, deplasarea planificată sau spontană spre regiunile mai dezvoltate, repartițiile specialiștilor după absolvirea unor forme de învățământ, mobilitatea strategică a cadrelor de partid și de stat – de la activiști la militari și milițieni/securiști – etc.), mai târziu legate de proiectul construcției națiunii monolitice, comunitate distopică de clone (“poporul unic muncitor”); (h) emigrația politică și economică din toată perioada, în care au fost angajate toate comunitățile etnice (o mențiune specială: cazurile de emigrare pe motive ori cu pretexte religioase); (i) emigrarea masivă a comunităților etnice minoritare, adesea pe baza unor acorduri politico-comerciale (nu prea diferite de comerțul cu sclavi, deși oamenilor vânduți le era mai bine în locurile unde plecau, din motive identitare și economice complexe, niciodată cu totul pozitive, fiindcă dislocarea și șansa reinventării nu garantează succesul existențial) cu statele-țintă (Israel, RFG); și numeroși maghiari au emigrat în anii ʼ80, dar în condiții și proporții foarte diferite, motivelor deja amintite adăugându-se anxietatea comunitară (pierderea identității etno-lingvistice, plauzibilă, chiar posibilă, deși numai izolat efectivă).

Prezentul

Prezentul nostru începe, potrivit unei noi mitologii istorice insidioase – practic unanimă în privința datei, dar nesfârșit obscură și virulent polemică în privința faptelor și semnificațiilor –, pe 22 Decembrie 1989. Pentru istorici, nici secolele nu sunt întotdeauna marcate de repere strict cronologice, adesea fiind preferate cele simbolice și structurale/axiale: se vorbește de lungul secol XIX, terminat cu Primul Război Mondial, și de scurtul secol XX, încheiat în 1989/1991 cu prăbușirea majorității comunismelor de stat – fenomen global, nu doar european. Lucrurile sunt și mai complicate în privința epocilor (categorii abstracte, discutabile și contestate) și mileniilor (nu numai în cadrul discuției savante despre anul exact al nașterii Mântuitorului ori despre milenarisme, dar chiar în cultura populară – indecisă până și în privința pragului Mileniului Trei, altminteri evident).

În linii mari, prezentul este caracterizat de: (a) încheierea în linii mari a emigrației germane și evreiești (care pot fi văzute și ca remigrații în durata lungă, braudeliană), având ca rezultat o a doua dez-eterogenizare semnificativă a populației României; prima comunitate începuse să imigreze în secolul XII, a doua devenise de la jumătatea secolului XIX, în ciuda tuturor tensiunilor și conflictelor care culminaseră în genocid, o componentă esențială a vieții sociale, economice și culturale românești; împreună, cele două comunități fuseseră mai numeroase în 1930 decât cea mai mare comunitate etnică ne-românească din România Mare, maghiarii (fostă parte a unor proiecte etno-naționale și politice concurente mai vechi sau mai noi, nu doar a unei ordini imperiale – multietnică prin definiție); astfel, cvasi-dispariția evreilor și germanilor redefinește drastic raporturile dintre români și maghiari; (b) diversificarea migrației interne (nu doar sat-oraș, ci și oraș-sat; inter-regională, permanentă ori sezonieră, potrivit noii geografii economice); (c) reapariția imigrației (de pildă, prin naturalizarea mai multor foști studenți din țări arabe și africane; prin sosirea în număr semnificativ a basarabenilor; chiar dacă mulți dintre aceștia au venit peste Prut numai pentru a obține mai repede decât acasă pașaportul românesc, ei sunt incluși în cifrele fanteziste utilizate chiar în statisticile oficiale, exploatate electoral și financiar/bugetar – folosirea României ca țară de tranzit într-un proiect migratoriu mai amplu pare o strategie de viitor și pentru alții); (d) declanșarea unor masive fluxuri migratorii noi (pentru comerț/contrabandă, studii, muncă, prostituție, delincvență etc.), tot mai ample după 1 ianuarie 2002, 1 ianuarie 2007 și cele două date de acces în Spațiul Schengen, ajunse la proporții și consecințe foarte importante, culminând cu stabilirea temporară (pe diverse durate) ori definitivă în străinătate; (e) apariția unor cazuri izolate de remigrare, precum și a unei circulații mai intense, cu scopuri diverse (de la turism nostalgic la pelerinaj și la activitate economică) a foștilor cetățeni români și a descendenților acestora între România și noile patrii; (f) prăbușirea demografică a României (imprecis, chiar îndoielnic, cunoscută, descrisă și evaluată de instituțiile statului; a se vedea și în acest domeniu manipulările electorale ale datelor demografice de bază), datorată deopotrivă emigrării și scăderii natalității (cea de-a doua evoluție e spectaculoasă în mediile educate); această transformare istorică dramatizează toate problemele migrației, obligându-ne să discutăm deschis dacă și în ce măsură națiunea română (națiunea politică, nu etnică) poate face față provocărilor viitorului pe termen mediu și lung fără un program de imigrație.

Concepte

Sfera publică românească, asemeni celei academice, nu a excelat niciodată prin rigoare conceptuală. Din păcate, majoritatea celor care se exprimă public au o educație precară, deși diplomele le prisosesc. Pe Facebook, TikTok etc. și bloguri, pe Wikipedia și în scrieri diletante, oricum nu prea contează. De vreo cincisprezece ani încoace, toți românii par să scrie tot timpul, sau măcar să forțeze limitele Internetului – pe cele ale capacității umane de percepție/lectură/înțelegere/memorie le-au depășit deja – prin retrimiterea demențial redundantă, mimetică (în sensul lui René Girard, pentru care competiția mimetică e un fenomen constitutiv al comunității/societății) și autist-narcisică a imaginilor, sunetelor și textelor tuturor celorlalți! Mai trist este că mulți dintre intelectualii publici, personalitățile mediatice (în frunte cu “analiștii”), profesorii, autorii de cărți și articole în domeniul științelor sociale și umane, demnitarii și funcționarii de stat vorbesc și acționează confuz, incorect, incompetent, după ureche. Nu pot intra aici, din aceleași motive de spațiu, într-o urgent necesară analiză conceptuală a discursului public românesc. Dar fac un apel la claritate.

Trei sunt noțiunile (un termen și două sintagme) care au nevoie urgentă de clarificare și mai ales de dezbatere competentă, operaționalizare și acțiune concretă până la nivelul instituțiilor și politicilor publice: (a) diaspora; (b) români din afara granițelor; (c) români de pretutindeni.

Pe planul istoriei conceptuale, semanticii istorice și analizei de discurs comparate, (a) nu ridică mari semne de întrebare, un simplu tur pe Google e suficient: literatura despre migrație, studiile culturale și alte domenii interdisciplinare au consacrat o utilizare laxă a termenului diaspora, astfel încât etimologia sa elină, sensul său prim, dat tot de elini pe baza experienței lor (deși grecii de azi folosesc termenul la fel de elin, dar mai clar pentru moderni, de omogéneia – etimologic, homogénia –, în care umaniștii pot găsi, dincolo de identitatea de neam/naștere, un ecou al conceptului politic de homonoia, care însemna ordine și unitate și stătea la temelia polis-ulu), precum și sensurile legate de răspândirea teritorială durabilă a evreilor și de religia lor au devenit mai curând figurate, metafore aproape irelevante pentru uzul curent. Astăzi, toate comunitățile, ba chiar și familiile ori indivizii izolați care au părăsit cândva o țară de baștină se (auto)numesc diaspora. Instituționalizarea academică a studiilor diasporice nu e mai puțin rabelaisian-feyerabendiană: anything goes.

Românii înșiși, după ce au folosit până la abuz cuvântul „exil” (absurd după 1989, motivat numai în anumite cazuri chiar înainte de acel an), tind să adopte noua etichetă de grup, ba chiar s-o și transforme într-o mitologie a transfigurării și succesului, precum și într-o practică a pedagogiei civice și a angajării politice de la distanță. Benedict Anderson a vorbit cândva de long-distance nationalism. Îl practică desigur și românii, în forme clanic-tribale, etnic-religioase, culturale etc., iar mai recent am văzut forme de activism civic și politic de la distanță. Astfel, mulți români își asumă apartenența la diaspora ca pe o emancipare, chiar ca pe o izbăvire (în raport cu condiția de român, frecvent văzută negativ – nu numai de străini). La limită, cei mai buni dintre români (pe multiple planuri: educativ, profesional, civic, politic, economic) se găsesc deja sau sunt pe cale să plece în diaspora. Fenomenul comportă o discuție separată. Toată dificultatea apare atunci când statele – de origine ori de adopțiune – intervin într-un fel sau altul. Pentru statele de adopțiune e mai simplu: imigranții nu sunt tratați în grup pe plan constituțional și legislativ. În consecință, este ilegal și să colectezi date privitoare la originile etnice ori apartenențele confesionale ale imigranților. Migrațiile masive recente și terorismul nu au modificat semnificativ – și cu rezultate concrete (de pildă, un terorist are mult de luptat pentru a fi luat în serios de instituțiile…antiteroriste) – această atitudine, o combinație de ipocrizie, cinism, idealism (naiv ori interesat, real ori mimat) și tacită sinucidere colectivă treptată (discretă tocmai pentru a fi și politic corectă, nu dramatică ori chiar tragică). Așadar, dincolo de politicile generice de integrare (asimilarea nu mai este un obiectiv legitim – ori măcar acceptabil, preferabil tribalizării prin comunitarisme vehemente – al statelor postmoderne), noțiunea de diaspora e cel mult o autoreferință a grupului respectiv, eventual citabilă public în cadrul conceptelor-cheie ale vieții publice multiculturale postmoderne. Mai complicat este să formulezi politici pentru diaspora atunci când vorbești în numele statului pe care aceste persoane sau înaintașii lor le-au părăsit. Pe scurt, ce drepturi și obligații au cetățenii (sau foștii cetățeni) români care au plecat în străinătate? Ce se poate face pentru ei? De către cine? De la participarea românilor plecați la procesul electoral (subiect de mare manipulare și vâlvă în 2012 și 2014, temă rapid uitată în 2016, după o experiență care contrazicea tiradele tribunilor de serviciu/Servicii, dar relansată ulterior) la regimul juridic și fiscal, situațiile care necesită mai multă claritate sunt foarte numeroase.

Noțiunile (b) și (c) sunt și mai problematice, în primul rând fiindcă ele se leagă mai direct de complexul teren al drepturilor colective, în special în conjuncție cu un anumit teritoriu. Mai mult decât noțiunea (a), care este doar în mod subsidiar teritorială (mulți migranți se mută din loc în loc, din țară în țară, nu au încă cimitire ori alte locuri memoriale-simbolice-identitare în străinătate), noțiunile (b) și (c) trebuie să evite ori să eufemizeze/manipuleze abil orice referință la relația dintre teritoriu și identitatea etno-lingvistică, religioasă și culturală. Știm cu toții de ce.

Ce-i de făcut?

Înainte de orice, actorii instituționali cu rol potențial și în primul rând cei cu obligații legale (nu doar morale, luminos patriotice) – autoritățile statului, mediul de afaceri, societatea civilă etc. – trebuie să declanșeze o discuție serioasă a problematicii evocate succint în aceste pagini (rapoarte de experți bazate și pe cercetări de teren, comisii patronate de Președinte ori Guvern, conferințe internaționale transmise pe Internet, publicații tipărite și simultan plasate gratuit în mediul virtual etc.). În doi-trei ani, aceste discuții ar trebui să genereze o strategie națională. În patru-cinci ani, măcar într-un deceniu, am putea răspunde în completă cunoștință de cauză, pe bază de fapte, nu deziderate, la întrebările ridicate de fenomen – un proces istoric nou, care trebuie abordat mai puțin emoțional (dar cu deschidere spre realitățile ambivalente ale vieții transnaționale), în primul rând ca raport dinamic între identitate și oportunitate. Știind desigur că decizia va aparține indivizilor și familiilor care trăiesc acest raport dificil, lipsit de soluții perfecte ori definitive. Și nu aparține statului, care până acum nu a reușit decât siropoase tirade epidictice (după Aristotel, acestea au o funcție pur festivă, îi conving cel mult pe oratori și pe cei gata convinși) ori ridicole programe de repatriere, aduse repede din condei și uitate la fel de repede, cam a doua zi după ce anunțau un iminent exod invers. Și decizia (ori analiza) nu aparține nici diverselor asociații de migranți (nu mă refer la cele fictive ori cu existență precară). Repet: în această discuție (trans)națională trebuie atrași cât mai mulți dintre cei afectați, interesați, competenți, responsabili.

Pentru a obține rezultate practice, pe de altă parte, este mare nevoie de o relectură critică a întregului aparat teoretic din științele sociale. S-ar răspunde astfel legendarei exigențe tomiste, mereu actuală în căutarea adevărului: adaequatio intellectus et rei. Conceptele, teoriile, metodele și discursurile din științele sociale au un caracter extrem de tranzient, sunt preponderent legate de un anumit spațiu și de un anumit timp, deși există numeroase exemple de cvasi-ubicuitate și cvasi-eternitate (dar, la o privire mai atentă, și ele se dovedesc marcate de istoricitate). Prin urmare, toate aceste instrumente, obiecte mentale și contexte trebuie „deconstruite”, relativizate, „falsificate”, modificate. În acest proces, conceptele devin figuri, elemente ale unor tropologii schimbătoare (cum ne spune Hayden White), principalul devine secundar (cum ne spune Virgil Nemoianu). Autorii români lizibili, adesea formați în Occident și având drept țintă profesională supremă publicarea tot acolo, rămân în continuare timizi și conformiști, menținându-se astfel (și din oportunism, fiindcă publicațiile indexate în Occident îi ajută în carieră și acasă, unde aproape nimeni nu e în stare să evalueze corect și competent o scriere savantă) în condiția etern subalternă de furnizori de date brute și/sau de discipoli ostentativ admirativi care aplică mecanic modele teoretice elaborate de occidentalii cu autoritate și putere. Acest cerc vicios trebuie spart cumva, fiindcă actuala situație nu permite cu adevărat analiza și interpretarea unor fenomene istorice noi decât în măsura în care acestea sunt socotite cu aproximație, prin eliminarea elementelor idiosincratice (frecvent definitorii, nu accesorii), ca fiind identice ori extrem de asemănătoare unor cazuri din alte zări, deja studiate. Astfel, singura contribuție savantă a românilor rămâne verificarea pe teren a întrebărilor, ipotezelor și paradigmelor occidentale vechi și noi, ceea ce reduce șansa unei contribuții originale la identificarea și dezlegarea enigmelor istoriei în curs de a se face – pe care de multe ori numai noi le-am putea înțelege (din motive de competență culturală). Nu e o chestiune de orgoliu autohtonist, ci una de credibilitate și eficiență. Echipele/proiectele de cercetare mixte (români și străini de nivel comparabil, în mod ideal înalt, din cât mai multe culturi academice) nu sunt o soluție automată a problemei, dar cele care funcționează bine și pe termen cel puțin mediu marchează un pas în direcția bună, inclusiv pentru a se putea atinge un echilibru între diversele localisme ale membrilor echipei (unele dintre aceste localisme, cele occidentale, vin cu aura universalismului dar nu sunt scutite de provincialism)și azimutul universalist al oricărei întreprinderi savante.

Avem nevoie deci de un dublu efort înnoitor: și practic, și teoretic. Dacă nu procedăm așa, ca de atâtea ori în istoria României, vom clasa chestiunea.

Lecturi orientative

Bibliografia migrației postcomuniste a românilor e prea vastă pentru a putea fi recomandată aici. Totuși, o lucrare colectivă din 2009 poate fi o bună introducere tehnică în chestiune, fiindcă include referințele clasice indispensabile, teoriile de bază (aflate încă în uz), precum și valoroase studii de caz: Remus Gabriel Anghel și István Horváth (coord.), Sociologia migrației. Teorii și studii de caz românești (Polirom, 2009). Postfața mea e complementară contribuției de față: “Perpetuum mobile: note despre emigrația din România postcomunistă” (pp. 289-300).

Trei alte intervenții ale mele, accesibile pe Internet, pot ajuta la înțelegerea analizelor pe care le propun: două interviuri acordate Rodicăi Palade, disponibile la http://www.revista22.ro („România în 2004: ‚marea evadare’ e în toi”, 8-15 și 15-22 septembrie 2004; „O jumătate de generație irosită”, 20-26 septembrie și 27 septembrie-3 octombrie 2005), precum și prima parte a interviului pe care l-am acordat lui Daniel Cristea Enache, apărut pe portalul cultural LiterNet.ro în ziua de 1 aprilie 2013 (http://atelier.liternet.ro/articol/12965/Sorin-Antohi-Daniel-Cristea-Enache/Daca-nu-poti-vorbi-de-negri-arabi-indieni-chinezi-rromi-vorbesti-cum-iti-vine-la-gura-despre-romani-si-bulgari.html).

Post scriptum

O versiune preliminară a acestui text a fost prezentată ca introducere pentru o discuție pe tema Cum transformăm așa-numitul brain drain în brain(re)gain? (București, 27 ianuarie 2016), inițiată, organizată și moderată de Alex Todericiu sub auspiciile http://www.export-club.ro. O altă versiune, revizuită și adăugită, a fost publicată de http://www.infopinia.ro pe 25 ianuarie 2017. În fine, alta, și mai dezvoltată, a apărut în Trivium. Revistă de gîndire simbolică, X, 4 (37), oct.-dec. 2018, pp. 615-626. Aceasta, revizuită și adăugită și pe alocuri actualizată, apare acum în Vatra. În speranța că-și va găsi cititori…

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 14-20]