Evenimentul anului 2024 în materie de istorie este volumul enorm și substanțial semnat de acad. Mihai Bărbulescu, Civilizația romană în Dacia (Cluj-Napoca, Fundația Transilvania Leaders & Ed. Școala Ardeleană, 2024, 830 p.). În cultura română nu a existat ceva similar prin anvergura proiectului – cuprinderea tuturor manifestărilor cunoscute ale civilizației aduse în Dacia de Roma antică – și prin capacitatea analitică, descinzând până la detaliu, a autorului. Astfel, dintru început, cartea bărbulesciană devine una de raftul întâi, o bibliografie obligatorie, dar și o lectură rezonabilă pentru pasionații nespecialiști în domeniu. Importanța ei nu rezidă doar în capacitatea autorului de a plasa într-o viziune integratoare descoperirile de până acum legate de episodul roman din trecutul carpato-dunărean, oferind o panoramare coerentă și adusă la zi, în absența izvoarelor narative, doar pe baza descoperirilor arheologice și a monumentelor păstrate, a celorlalte probe scrise disponibile. Ea survine mai cu seamă datorită circumstanței că bilanțul de etapă la care este invitat publicul este dublat și de interogații, discuții fertile, îndemnuri implicite la problematizări și la șantiere intelectuale viitoare ce pot consolida și ajusta cunoașterea actuală. Prin aceasta, sinteza lui Mihai Bărbulescu nu rămâne doar o însumare fericită și atrăgătoare de cunoștințe deja dobândite, ci și o platformă de pe care pot demara progrese consistente în aproximarea adevăratei dimensiuni a romanității din Dacia, provincie de margine a Imperiului Roman, dar nu mai puțin importantă decât altele rămase relativ scurtă vreme în sfera de cuprindere a structurilor statale imperiale.

Încă de pe supracopertă autorul avertizează asupra unei dinamici istorice importante. „În vremurile când cucereau Dacia, romanii încă mai credeau în expansiune. Amintirea secolului de aur al lui Augustus era încă vie”. Probabil însă că orizontul care îl îmboldea pe împărat să extindă hotarele imperiale către maxima lor cuprindere a fost chiar mai complex decât atât. Că Cezar i-a fost model nu încape nicio îndoială de vreme ce, urmându-i exemplul, după cucerirea Daciei el – sau un scrib iscusit care beneficia de dictare după voia împăratului – a scris Commentarii de bellis Dacicis, așa cum înaintașul său scrisese Commentarii de bello Gallico. Modelul imperial al lui Iulius Cezar era, din acest punct de vedere, cel al împăratului care scrie despre propriile campanii militare. Adevăratul model al războinicului de excelență, chiar dacă nu și-a scris singur istoriile, s-ar prea putea să fi fost însă Alexandru cel Mare, „cuceritorul lumii”. Îndărătul elanului conducătorului unui imperiu în curs de redimensionare prin lărgirea frontierelor sale se citește cu ușurință proiectul atotcuprinderii omenește posibile. De aceea, cucerirea Daciei și transformarea ei în provincie romană rămâne să fie văzută nu, simplu pragmatic, doar ca operațiune militară menită să aducă aur în vistieria Romei, nici ca obiectiv de sine stătător al unei politici expansioniste, ci mai degrabă ca parte a unui proiect megaloman, urmare a unei proiecții ambițioase, autoflatante, a împăratului despre puterile pe care le poseda și pe care, prin grație divină, le putea pune cu folos la treabă. Din acest proiect nu trebuie excluse, probabil, nici intențiile „altruiste”, aducerea băștinașilor în sfera civilizației prin confiscarea lor din Barbaricum și transformarea în supuși ai Romei, leagănul prin definiție al civilizației pentru romanii înșiși. Nu altceva făcuse, dintr-un anume punct de vedere, nici Alexandru Macedon, deși perșii, egiptenii și chiar indienii numai de lipsă de civilizație și rafinament nu puteau fi suspectați. Ei nu făceau, totuși, parte din lumea civilizată a clasicității grecești.

Dacă se acceptă asemenea premise, atunci proiectul dacic al lui Traian este doar un subansamblu al unei viziuni nu întru totul utopică; fapt demonstrat de succesul, cel puțin parțial, al Romei traiane. Partea nerealistă s-a vădit abia puțin mai târziu, când a devenit tot mai clar că noua frontieră dacică nu putea fi securizată corespunzător. Războaiele marcomanice, atacurile succesive ale carpilor au evidențiat în timp, după circa un secol, un secol și jumătate, incapacitatea militară și administrativă a imperatorilor și senatului roman de a susține construcția statală așa cum ajunsese până la ei, astfel că în 275 Roma își retrăgea oficialitățile, fiind urmată și de o parte din populația Daciei, la sud de Dunăre.

„Lumea romană a evoluat, și Dacia odată cu ea”. O sută de ani după înfrângerea dacilor, toți oamenii liberi din imperiu primeau fără opreliști cetățenia romană. Curând, până și puterea imperială s-a diversificat neașteptat, împărați ajungând africani, traci ori arabi, atrage atenția Mihai Bărbulescu. Lumea romană – și, odată cu ea, și Dacia –, ieșea astfel din „logica” viziunii traianice și intra într-una nouă, foarte diferită; o lume a contracției teritoriale, a deplasării romanității înspre granițele ei, lăsând în urmă „nucleul dur” italic și promovând înspre centralitate provincialismele sale, nu doar pe cele etnice, ci inclusiv pe cele religioase. Provincia se „centra”, punea stăpânire pe otium-ul centrului, impunându-i propriile repere ca surse de împrospătare a inspirației. Pe de o parte, așadar, o aprofundare și o „expandare” internă a romanității, pe de alta, o contracție teritorială mascată (în locul Daciei de la nord de Dunăre, alte Dacii, sud-dunărene); aprofundare, dar nu și extindere. Destinul Daciei romane s-a jucat, prin urmare, în circa un secol și jumătate, între colonizare și amestec etnic, rasial și religios, antrenând o metamorfoză spectaculoasă, dar consumată în circa cinci-șase generații. Exact în același timp se „juca” și reconfigurarea Imperiului Roman însuși, antrenat în vâltoarea complexă a propriilor schimbări și reconfigurări. Pentru Dacia aceasta a însemnat nu doar transformarea dacilor supraviețuitori din stăpânitori ai țării în „tolerați”, schimbarea unui mod de viață rural și războinic într-unul marcat de apariția și funcționarea centrelor urbane, trecerea la utilizarea unei lingua franca ce media comunicarea între diferitele etnii din imperiu aduse de împărați în noua provincie (inclusiv cu dacii) – deci la o altfel de societate, cu alte reguli de interacțiune –, ci și o reconfigurare sistemică, stâlpii noului mod de existență fiind – din punct de vedere oficial – armata romană și administrația imperială provincială. Nici instituțiile nu au rămas aceleași, circurile și băile publice fiind printre cele nou „importate”, la fel ca și facilitățile puse la dispoziția călătorilor („hanurile” și stațiile de poștă). Dar oare vile rustice cunoscuse anterior cuceririi romane Dacia? Probabil că nu.

Din acest punct de vedere, Dacia romană a însemnat un salt istoric comparabil cu cucerirea Vestului american de către albi cu cohorta de probleme (omucideri în masă, boli virale etc.) pe care fenomenul le-a oferit cadou amerindienilor băștinași. Nici măcar transformarea în termen foarte scurt a Japoniei feudale într-o țară modernă, în Era Meiji, nu poate da o idee asupra radicalității transformării societale din Dacia, căci acolo, cel puțin, populația nu a fost înlocuită, după cum nici la limba vorbită și scrisă nu s-a renunțat. O comparație cu Britania romană s-ar putea face, totuși, întrucâtva, deși acolo în insulă prezența imperială a durat mai mult, din 43, de pe timpul lui Iulius Cezar (100 î.e.n. – 43 e.n.), până în 410, în vremea lui Honorius (393 – 423). Și peste Canalul Mânecii imperiul și-a întins stăpânirea prin mijloace militare – este drept, în mai multe etape decât în Dacia și pe o durată mai întinsă –, construind o rețea de așezări urbane legate între ele de drumuri noi.

În fond, Dacia romană a fost rezultatul unei politici a grandorii imperiale traduse în termeni militari și a unui expansionism roman care, fără să știe încă, se apropia de finalul său mai repede decât s-ar fi putut crede. Ceea ce a însemnat ea în prima parte a existenței sale – cucerire, convertire civilizațională, edificare – nu a ajuns să se întruchipeze în forme superioare (mari investiții de tipul apeductelor, uriașe proiecte edilitare, incomparabile opere de artă ori ale spiritului). A fost însă o operă completată de unii dintre împărații celei de a doua perioade, cei care au conferit drepturi și au întărit prin măsuri de politică internă caracterul roman al nou cuceritei provincii (cetățenia romană pentru toți oamenii liberi ș.a.). Ceea ce, la prima vedere, poate părea un recul se dovedește, la o scrutare mai atentă, o aprofundare, o adâncire a metamorfozei numite îndeobște „romanizare”. În aceeași cheie de lectură, retragerea sprijinului de la centru și apoi retragerea legiunilor și a administrației romane la sudul Dunării, după mijlocul sec. al III-lea, poate fi citită și ca o testare a capacității de rezistență și de supraviețuire a mai vechii Dacii romane fără mijloace de tip manu militari aduse din alte părți ale imperiului. Se testa astfel, în chip original (fără precedent?) existența romană fără intervenția statului, prin însăși capacitatea provinciei, a orașelor și satelor ei, de a se organiza, de a se apăra, de a se reproduce și de a fi creatoare prin forțe proprii. Că, în fața invaziilor din Barbaricum, în cele din urmă, „experimentul” a eșuat, este un fapt. Pesemne ar fi fost necesar un interval mai mare de timp pentru a întări romanitatea pe teritoriul Daciei. (Se înțelege asta și din mereu reluata reorganizare a Daciei în două, apoi trei Dacii romane nord-dunărene.) Se căutau soluțiile optime fără teama reformelor „de sus”. Din câte se cunosc până astăzi, nu din pricina revoltelor interne ale populației dace subjugate s-a prăbușit sistemul de guvernare roman pe meleagurile cucerite de Traian în 106. Și, la fel, nu atacurile dacilor liberi au pus capăt fascinantei aventuri a împăraților Romei în Dacia. Pe urma imperiului, în Dacia nord-dunăreană nu carpii sau alte triburi gete ori dace au înflorit, agregându-și propria regalitate nouă. Cum bine spune Mihai Bărbulescu, după retragerea aureliană iluzia dacică nu mai găsește puncte de sprijin pentru a se impune ca realitate. Alte populații urmau să se înstăpânească peste populația daco-romană lăsată să trăiască pe cont propriu. Începea o nouă odisee…

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 43-44]