Virgil Nemoianu și cu mine am fost prieteni apropiați. Simplul fapt de a-l ști activ undeva m-a ajutat mereu (după 2006, decisiv), iar conversația noastră de aproape 35 de ani a contribuit mult la formarea mea. Și când eram de acord, și când nu eram. În fond, acordul sau dezacordul, de regulă temporare, deși uneori exprimate mai net, erau fără alte efecte decât o clarificare reciprocă a pozițiilor și argumentelor.

Ne-am întâlnit prima oară pe 20 martie 1992, la Library of Congress, dar îl citisem din anii de liceu (anii 1970), îi cunoșteam parcursul excepțional și corespondasem din 1990. Am spus această poveste în cuvântul înainte al cărții România noastră. Conversații berlineze (Editura MNLR, 2009; ediția a doua revăzută, Institutul European, 2009), bazată pe câteva zile de discuție și socializare peripatetică în capitala Germaniei (17-21 iunie2005). La experiențele noastre comune evocate acum douăzeci de ani s-au adăugat multe altele, la Oxford și mai ales la București. La ultima noastră masă în doi, pe 16 octombrie 2019, în micul restaurant La mama de la intersecția cea mai apropiată de casa lui părintească din Floreasca, Pilu – numele său de alint din copilărie, preluat de familie și de prieteni – mi-a spus că nu va mai reveni în țara natală. O mai spusese, așa cum tot mai mulți dintre prietenii româno-americani mai bătrâni ca mine și vechi prieteni cu Pilu o spuneau (din păcate, unii s-au ținut de cuvânt în registrul tragic: Matei Călinescu a murit în 2009, Mihai Spăriosu – în 2021), dar de acea dată părea hotărât. Pandemia a făcut să treacă niște ani în care călătoriile au devenit imposibile ori prea complicate, după care cele mai multe proiecte transatlantice nu mai prea aveau sens (nici pentru mine). Am încercat în toamna lui 2021 să-l mai aduc măcar o dată la București pe prietenul meu, pentru a primi Premiul Cantemir (al VIII-lea), aflat sub Înaltul Patronaj al Principelui Radu al României. Nu s-a putut, așa că premiul i s-a acordat festiv în absență. Pe de altă parte, și dincoace de Atlantic, în România și în alte locuri din Europa, oamenii pentru care merita să pornești la drum s-au împuținat. Iar de la o vreme nu mai ieși din casă decât pentru a vedea alți oameni. Așa răspunsese cu ani înainte Hayden White la întrebarea mea autoironic ipocrită dacă socotește rezonabil să mai facă un salt intercontinental de dragul meu (ipocrită, da, fiindcă doream foarte mult și aveam mare nevoie să ne revedem!).

Pe lângă cariera sa academică internațională de înalt nivel, Virgil Nemoianu a avut parte de o abundentă recepție românească, pe măsură ce amintirile celor care-l cunoscuseră din tinerețe se împleteau cu descoperirea operei și omului de către noile generații. Istoria acestei recepții eterogene, care include cam tot spectrul posibilităților logice – de la prețuirea competentă a unor spirite afine la admirația spontană a unor entuziaști diletanți în căutare de repere, de la comentarea oțioasă și literaturocentrică la respingerea pe considerente ideologice și politice –, ar trebui făcută sistematic. Am putea astfel să înțelegem mai bine cele mai dificile dimensiuni ale unei personalități ieșite din comun, începând cu plasarea sa în câmpul complex al conservatorismului american și în câmpul pentru noi oarecum contraintuitiv al teologiei politice catolice (pentru el, în perpetuu dialog cu cea ortodoxă și cu cea protestantă). De bună seamă, aceste alegeri libere ale lui Virgil Nemoianu au rădăcini în experiența directă și traumatică a comunismului real românesc, precum și în căutările îndelungate și profunde ale unui compromis luminos, deschis, fluid, “ospitalier” între rațiune și credință. Sensul particular, dar esențial, al cuvântului „ospitalier” devine clar din  titlul ales de Nemoianu pentru o pledoarie (care plasa conflictele politico-ideologice într-un cadru conceptual inspirat de literatura comparată) în favoarea frecventării flexibile a tuturor canoanelor – The Hospitable Canon, volum colectiv coordonat în 1991 împreună cu discipolul (și apoi colegul) său Robert Royal. (Sintagma provine dintr-o replică altminteri mânioasă a lui Aufidius din piesa lui Shakespeare Coriolanus, actul I, scena 10). O perspectivă teoretică, etică și ideologică înrudită se găsește în cartea…canonică a lui Nemoianu, A Theory of the Secondary: Literature, Progress, and Reaction (1989, tradusă în românește în1997 la Univers de Livia Szász Câmpeanu, reeditată în 2017 la Spandugino). Subtitlul a devenit în română, după o discuție între autor și mine, mult mai apropiat de mesajul cărții: Imperfecțiune și înfrîngere. Mai explicit și mai evident angajat, Nemoianu ne spune că literatura nu trebuie să devină o parte a culturii social-politice dominante (aș spune că nu e vorba de doxa, ci de dogma), ci – alături de toate celelalte viziuni, discursuri, sisteme și teorii – trebuie să-și asume o condiție (temporară sau nu) de secundaritate, fără a-și pierde forța de iradiere și fără a-și trăda menirea. La finele anilor 1980, cu political correctness deja în ascensiune rapidă prin universitățile americane, poziția lui Nemoianu putea inspira pe mulți, dar cei mai mulți au ales exact calea radicalizării, nu a spiritului critic și a dialogului. Și au ținut-o așa până azi.

Încă nu pot scrie în perioada asta un text mai lung despre Virgil Nemoianu, deși știu de la Anca, soția lui, că el s-a despărțit senin de lumea asta, gata pentru cealaltă fără a fi sigur că va avea parte de ea. Ca în alte cazuri, cu miză mai mică, dar poate nu mai puțin vrednice de reflecție, știa să distingă între credință și speranță fără a le situa în sfere etanșe. Cu un gând pios, am recitit zilele acestea o parte din corespondența noastră (la un moment dat am și publicat în Argeș un lung extras dintr-o scrisoare a lui), apoi fragmente din cartea noastră, pasaje din cărțile lui și câte ceva din ce au scris alții despre el și despre noi. Apoi am ales trei texte mai vechi de-ale mele, rostite/scrise la distanță de câțiva ani. Le reproduc mai jos, pentru a le da o mai mare vizibilitate, trecând peste anumite repetiții și suprapuneri. Primul este transcrierea (revizuită fără a sacrifica oralitatea spontană pentru publicare în Secolul 21) a intervenției mele în cadrul unei lansări bucureștene (pe 1 iunie 2013, la Bookfest) a primelor două volume din seria de autor Virgil Nemoianu publicată de Editura Spandugino. Al doilea este transcrierea revizuită a introducerii mele la o altă lansare, a următoarelor două volume din serie, pe 23 octombrie 2018. Al treilea este un scurt necrolog scris pe 10 iunie 2025 la Cracovia, la rugămintea lui Mircea Dumitru, care s-a consultat cu Mircea Martin; a apărut pe 13 iunie pe pagina de internet a Academiei Române, fără semnătura mea, fiind asumat de Secția de literatură și filologie. (București, 23 iunie 2025)

Cuvinte la o lansare din 2013

Aș vrea să fac o prezentare succintă a operei lui Virgil Nemoianu, mult prea întinsă și variată ca să fie rezumată în zece minute. O caracterizare rapidă, totuși, s-ar putea încerca. Ce este impresionant la opera lui Virgil Nemoianu și, dealtfel, în corespondența sa, în conversațiile cu el și în activitatea sa didactică, e un orizont enciclopedic care acoperă totalitatea științelor sociale și umane, susținut de o curiozitate infinită – poate cea mai frumoasă moștenire a culturii secolului XIX și a revizitării acesteia în prima jumătate a secolului XX.  Ca mulți intelectuali formați în România anilor ’50-’70, Nemoianu a avut parte de profesori din vechile generații care fie nu erau (încă) în închisoare, fie tocmai ieșiseră. Nemoianu și congenerii săi au avut parte de mentori pe care-i întâlneau, din fericire pentru ei, și în mediul privat, unde purtau conversații sincere, astfel încât formația lor (o parte formală, la universitate, și o parte informală, în aceste cercuri de discuții amicale), a continuat în maniera cea mai impresionantă o tradiție intelectuală a enciclopedismului din științele sociale și umane care se cristalizase în cultura română în secolul XIX și atinsese în perioada interbelică un nivel într-adevăr european, prin program, conexiuni și ambiții. Acesta este legatul principal al operei lui Nemoianu: cuprindere enciclopedică însoțită de dorința de a face din toate frânturile enciclopediei o sinteză. Eu cred că el și alții din generația sa – unii sunt aici de față –, care au studiat Literele în anii ’60, ’70 sau chiar în anii ’80, au ales acest domeniu fiindcă nu se mai prea puteau duce spre Filosofie sau spre alte științe sociale și umane, puternic ideologizate și deprofesionalizate. Cu această generație s-a petrecut un fenomen ca acela pe care un comentator al lui Schopenhauer îl deplângea pentru Germania: fiindcă Goethe reușise texte exemplare în toate genurile pe care le abordase, scriind cel mai bun poem filosofic, cel mai bun roman, cea mai bună etc., toată lumea a abandonat literatura și a practicat filosofia sau un fel de eseism filosofic. În România, spațiul de exprimare publică al vocației intelectuale enciclopediste se restrânsese în anii ’60-’70 la (altminteri vastul) câmp al literaturii. Din acest motiv, ar trebui să recitim operele aparent de critică literară sau de istorie a ideilor literare în primul rând ca opere de ambiție enciclopedică în care toate celelalte discipline sociale și umane – filozofia, teologia, sociologia, științele politice, antropologia etc. – sunt permanent în subtext și metatext. În consecință, multe din cărțile de valoare ale acelor ani sunt caracterizate pe de-o parte de curiozitate enciclopedică, pe de altă parte de cuprinderea aproape exhaustivă a fenomenelor vieții spirituale, a vieții ideilor.

În aceste două cărți de început reeditate astăzi, Virgil Nemoianu ne oferă două exemple complementare ale tipului de discurs intelectual descris succint mai sus. Prima, o foarte scurtă sinteză despre structuralism, scrisă înainte ca structuralismul să se desfășoare în toate potențialitățile sale, ne aduce și prima contribuție teoretică  a lui Nemoianu, care avea să-l urmeze aproape tot restul vieții: schița teoriei secundarului. Autorul o oferă chiar de la început, când începe să vorbească despre ceea ce astăzi am numi paradigmă, epistemă sau filtru epistemologic și așa mai departe (în funcție de ce canon utilizăm: Kuhn, Foucault, Bachelard, Foucault etc.). Nemoianu urmărește dialectica ideilor dominante, să le zicem ideile-legende din diferite epoci culturale, momente, conjuncturi sociale și istorice, pentru a sesiza o prezență sau o coprezență, un fel de bas continuu care traversează rupturile și schimbările. Așa cum, să zicem, Romantismul german vine după o interacțiune dialectică între Luminismul raționalist și partea mai sumbră a Luminismului care avea să explodeze mai târziu în Romantism. Așa vede Nemoianu mișcarea spiritului, poate de aici i-a venit și ideea, o persistență a ideilor principale ieșite din prim-plan ca idei secundare care însoțesc, subvertesc, ramifică, rafinează, califică ceea ce, cum spuneam, s-ar putea numi epistemă sau paradigmă. Acest fertil dialog între o dinamică a marilor idei și o dinamică a secundarului avea să transforme micul său tratat despre structuralism, din punctul meu de vedere, într-un embrion al gândirii lui Virgil Nemoianu în cvasitotalitatea cărților sale ulterioare. A doua carte, despre care voi vorbi mai puțin, este o culegere de articole de critică literară care, prin titlul sau programatic – Calmul valorilor -, ne readuce pe toți la începutul anilor ’70 în România, cînd cei mai valoroși umaniști se găseau în fața unor opțiuni cardinale legate de valori, într-o lume în care asemenea discuții se purtau cu relativă greutate. Nemoianu adună în volum diverse note de lectură, scurte eseuri, recenzii aplicate,  microsinteze, ecouri și reflecții. Până la urmă, autorul configurează cumulativ o dimensiune enciclopedică novatoare și speculativă care, asemeni primei perspective discutate, teoria secundarului, deschide calea operelor sale viitoare, publicate mai ales în Occident.

Înainte de a trece la cariera occidentală a lui Nemoianu, vreau să spun că, prin aceste două tipuri de abordare ale unuia și aceluiași fenomen – cultura și societatea, împletite inextricabil –, autorul excelează în două forme discursive complementare.

Prima este textul toretic și normativ extraordinar de succint, dens, cu o expresivitate încă surprinzătoare după 45 de ani (această proză de idei analitică și lapidară este expresivă literar, elegantă, uneori calofilă). Detaliu uimitor: autorul avea 26-27 de ani. Cealaltă formă este declinarea și testarea viziunii toretice prin interpretări și analize de opere particulare (re)citite în același orizont enciclopedic. Aceste două orientări, deja prezente în opera românească a lui Virgil Nemoianu – așa cum marile orientări ale maturității și senectuții sunt prezenteîn opera românească a lui Eliade –, reprezintă principalele impulsuri care s-au dezvoltat în opera sa internațională, mai ales americană.

Plecând în Statele Unite, Nemoianu a trebuit să depășească, în paralel cu ordaliile exilului, toate probele impuse din parcursul unui profesor american standard. Între altele, a fost nevoit să facă dovada unei discipline academice absolute, reducându-și inițial originalitatea și expresivitatea, pentru a face dovada peremptorie că domină subiectul pe care-l discută și se înscrie în canonul său. Dar și în aceste cazuri, de pildă când a scris despre curente arhistudiate ca Romantismul, Nemoianu a reușit să-și conserve, și aceasta este o notă distinctivă remarcabilă, intuițiile, viziunile, sensibilitățile central-europene și românești, marcate puternic de începuturile sale, în care au contat atât de mult orizontul și ethosul Cercului Literar de la Sibiu (de pildă, fuziunea dimensiunii central-europene supreme, să-i spunem goetheană, cu ce e mai înalt și mai profund în dimensiunea românească). Citind o carte americană, te aștepți la o anumită retorică și la o anumită dicțiune a ideilor, ca să nu mai vorbim de chestiuni de conținut, canon, ideologie etc. Citindu-l pe Nemoianu, te trezești din nou în miezul a tot ce e mai valoros în Europa Centrală și, mai general, în Europa. Asta, înainte de altele, îl distinge pe Virgil Nemoianu de majoritatea covârșitoare a autorilor americani cu preocupări similare. La fel, cele două impulsuri – cel teoretic și cel enciclopedic –, mereu în dialog și marcate de formarea lui Nemoianu în cadrul special al României anilor ’50-’60, au rămas marca lui pentru toată viața.

Închei cu câteva observații generale.

Suntem probabil în compania celui mai cult român în viață. Îmi măsor cuvintele. Sunt mulți oameni culți în România, deși nu atâția cât ne-am bucura patriotic să fie și, oricum, mult mai puțini decât ar ieși la un recensământ bazat pe declarații proprii. Dar, o spun astăzi pentru prima dată în public – Virgil, sper că n-o să-mi porți pică pentru asta –, nu cred că mai există cineva în ansamblul culturii române, din orice domeniu, care să poată mobiliza, asocia și folosi creativ, la cel mai înalt nivel al mișcării internaționale a ideilor, această viziune enciclopedică asupra omului și asupra societății.

Corespondența cu Nemoianu este și ea o inspirație extraordinară. Cu puțini alți corespondenți poți trece de la discuția României pitorești în care trăim cu greu la cine știe ce alte subiecte, de la cele intime la cele metafizice. Pur și simplu, acesta este orizontul lui Nemoianu: nemărginit, în perpetuă evoluție, ospitalier (cum, aparent paradoxal, gîndește el și canonul) deși nu relativist, articulat, eterogen, armonios deși (sau poate fiindcă) marcat de tensiuni, polemici, contradicții. Asta este explicația pentru care cărțile lui sunt întotdeauna substanțiale, întotdeauna profunde.

Inițiativa Editurii Spandugino este salutară, pentru că readuce în prim-planul culturii române, prin aceste reeditări extrem de elegante, un autor exemplar. Unul dintre  puținii care intră în canonul major al culturii române. Dincolo de o anumită modestie impusă, de un fel de asumare existențială a secundarității, Nemoianu trebuie tratat ca unul din autorii centrali ai culturii noastre.

O ultimă notă, despre maniera în care te citește Virgil Nemoianu. Există o normă de fier în sistemul academic internațional, care-ți cere să citești atent orice text pe care-l primești de la un coleg sau prieten. Și în acest domeniu, Nemoianu atinge un vârf: te citește cu atenție, îți comentează cu spirit critic franc și competență tot ce-i trimiți. Acest exercițiu este oarecum anonim, pentru că se petrece în discreția corespondenței între două persoane. Știu că el îl practică sistematic. Este o dovadă de etică a comunicării – lucru extraordinar de rar în cultura română. Închei pe această notă de omagiu amical pentru disponibilitate și risipă de energie, în numele tuturor celor care au avut imaginația să-i trimită lui Virgil Nemoianu texte spre lectură.

Introducere la o lansare din 2018

Îl avem în seara aceasta ca invitat de onoare pe Virgil Nemoianu, care ajunge, cu cele două volume apărute recent la Editura Spandugino, la un total de 2734 de pagini dense – numai în această serie. Vă previn că veți avea foarte mult de citit, întrucât seria este anunțată în 14 volume. Dacă vă concentrați numai pe lectura acestei serii, aveți câteva mii de pagini asigurate.

Nemoianu a scris însă mai multe. Chiar dacă această ediție elegantă va reține o bună parte din scrisul său, pe lângă aceasta vor fi probabil și alte volume. Sper ca într-o bună zi să vedem, de pildă, o selecție cât mai mare din corespondența sa. Vă pot atesta faptul că Nemoianu excelează și în genul epistolar. O parte din verva și spontaneitatea informală a corespondenței se regăsesc și în însemnările sale de călătorie pe care ni le împărtășește acum (unele pentru a doua oară), prilejuite de incursiuni pe cinci continente. Aceste însemnări sunt, în realitate, pandantul unui neastâmpăr intelectual constitutiv, caracteristic lui Virgil Nemoianu din copilărie. Încă din acea perioadă, el își schimbă locul de multe ori, citește, se mișcă extraordinar de rapid între bibliotecile bunicilor, părinților, cunoștințelor. Acest circuit de cititor al lui Nemoianu este remarcabil și pentru că leagă strâns cele mai diverse persoane, culturi, paradigme, modele culturale, etnicități și naționalități. El e un călător printre toate aceste obiecte mentale, printre toate aceste personalități ale istoriei contemporane, prin locuri mai mult sau mai puțin cunoscute. În cărțile lansate acum, avem o foarte bună introducere în substanța și fundalul scrisului/reflecției lui Virgil Nemoianu. În plus, ni se livrează decorul și chiar personajele unor lumi culturale-istorice-spirituale spre/dinspre/printre care, într-un fel sau altul, a peregrinat Virgil Nemoianu de-a lungul anilor. Primele două volume, apărute în anul 2013, respectiv 2014, au antologat lucrări cunoscute din publicări anterioare. Primul volum a restituit două lucrări din tinerețea autorului – Structuralismul (1967) și Calmul valorilor (1972). Al doilea volum a fost o masivă colecție de trei lucrări, fiecare importantă în felul său, împreună constituind o „analiză spectrală” a Romantismului. A apărut în anul 2014 și conține 951 de pagini. Cartea Micro-armonia. Dezvoltarea și utilizarea modelului idilic în literatură, a apărut inițial în anul 1977. Ce-a de-a doua carte, Îmblânzirea Romantismului. Literatura europeană și epoca Biedermeier, a reprezentat, într-un fel, consacrarea sa, întrucât această abordare atât de specială a Romantismului prin lentila Biedermeier era, la data respectivă, o inovație, și a rămas până în ziua de azi o referință stabilă pentru toți cei care au încercat să se plaseze undeva între ambiția de serenitate și raționalitate a primului Luminism și învolburările primului Romantism. A treia carte este Triumful imperfecțiunii. Vârsta de argint a temperanței socio-culturale în Europa (1815-1848) – în bună măsură, o revenire după ani la o experiență istorico-culturală și de reflecție personală. Avem aici o încercare de a interioriza moderația pe baza propriei experiențe, o frumoasă reflecție asupra manierei în care failibilitatea și secundaritatea – o altă temă dragă autorului – capătă funcții și valori normative pe care puțini le puteau bănui. O revenire discretă (dar fermă) în centrul Istoriei – după auto-plasarea, aparent modestă (de fapt prudentă, înțeleaptă), dar uneori subversivă, acceptat marginală și totuși tenace – a unui set de valori, idei, forme și figuri. E ca un fel de calmă și implacabilă revanșă postumă, ca o viață de Apoi, pentru că imperfecțiunea conștientă de sine revine în avanscenă și capătă, după secundaritatea ei asumată, o primordialitate și un curaj care pot merge până la triumf.

A treilea volum al seriei include notații de călătorie. Pe unele le știm dintr-o publicare anterioară la Editura Institutului Cultural Român. Sunt notații din perioada 1983-1992 (o reluare incompletă, selectivă) și o colecție de însemnări din perioada 1982-2007, cu titlu poznaș – Străin prin Europa. Buimac pe cinci continente. Volumul ni-l arată și mai clar și mai candid pe autorul Nemoianu în persoana omului Nemoianu care aleargă de la gară la aeroport, de la hotel la sală de conferințe, de la restaurant la casa unor prieteni, rezolvând cuvinte încrucișate, citind vagoane de ziare. Hegel recomanda lectura presei cotidiene ca formă supremă de a te pune în contact cu Spiritul Universal. Eu am completat această recomandare cu aceea de a citi prioritar presa locală, mai suculentă și mai ingenuă, deci mai aproape de particular. Cred că Virgil Nemoianu a dus această artă la culmile sale, pentru că, pe vremea când se mai puteau citi periodice tipărite, dezvoltase o adevărată manie a lecturii ziarelor locale, mai curând decât a ziarelor mari. Există în volum notații despre tot ceea ce se poate întâmpla în viața unui om și nu vreau să vă răpesc plăcerea de a descoperi tot felul de lucruri senzaționale – cum ar fi de pildă, lucru important pentru mine, confirmarea suspiciunii că autorul și-a făcut încă din tinerețe însemnări ocazionale sau chiar zilnice. Aviz editorilor!

Tomul a patrulea este o culegere de studii și reflecții despre literatură, societate, religie, o reluare a două volume cunoscute din ediții anterioare. Unul a făcut epocă în perioada anilor ’60-’70: Utilul și plăcutul. Un absolut surprinzător (citit sau re-citit în anul 2015) corpus de texte. Chiar incredibil, privind retrospectiv spre locul (pe lângă timpul) în care apăreau. De pildă, în cotidianul partidului, Scânteia, sau în Luceafărul. Apoi avem texte culese din perioada 1964-1972, în care autorul avea între 24 și 32 de ani. Aș vrea să semnalez textele din Luceafărul (1964-1966) și din Contemporanul (1965), care arată o extraordinară precocitate personală și epocală (pre-matură din toate punctele de vedere). În aceste texte se (pre)văd temele care aveau să-l preocupe pe Virgil Nemoianu decenii după aceea. Rămâne surprinzător volumul prodigios, eterogenitatea extremă a referințelor culturale și gruparea acestor sugestii și intuiții, coagularea lor în teme care, ani de-a rândul, aveau să contureze opera foarte întinsă a lui Nemoianu.

În fine, volumul al doilea din acest al patrulea tom, Jocurile divinității. Gândire, libertate și religie la sfârșit de mileniu, apărut la editura Polirom în anul 2000, reprezintă o culegere de texte foarte diferite ca statut și ca primă instanță de comunicare publică. Multe s-au rostit la Radio Europa Liberă în anii ’80, iar cei suficient de bătrâni pentru a le fi ascultat le țin minte cu siguranță. Cu aceste două volume avem imaginea semnificativă și expresivă a unui univers de lecturi și de reflecții unic în cultura română contemporană. Nu îmi vine în minte un al doilea nume de cititor român la fel de avid,  competent și reflexiv ca Virgil Nemoianu.

Un scurt necrolog

Virgil Nemoianu

12 martie 1940-6 iunie 2025

S-a stins de curând la Bethesda (Maryland) Virgil Nemoianu, fost profesor la mai multe universități din România, Anglia, Olanda și SUA (în special la Catholic University of America, unde a fost de la un timp titularul simultan al unor catedre de literatură comparată și de filosofie), lider academic internațional în domeniul literaturii comparate, autor prolific și influent, membru de onoare al Academiei Române din 2015. Cum toate informațiile brute despre viața și opera sa pot fi găsite în diverse forme în spațiul virtual, reținem aici doar câteva note sintetice.

Virgil Nemoianu a fost una din figurile esențiale și exponențiale ale culturii române înalte de după Al Doilea Război Mondial. Pe de o parte, a atins vârful paradigmei naționale, renăscută după stalinism grație supraviețuitorilor acelei lumi tragice trecute prin tragedia simetrică. Pe de altă parte, alegând exilul fără întoarcere după o perioadă scurtă de dus-întors, și-a atins apogeul și s-a integrat în paradigma universală prin fuziunea – originală, critică, fără concesii ideologice ori manevre ipocrite și oportuniste – a tot ce știa de aici cu tot ce a învățat în străinătate. Succesul acestei fuziuni a fost asigurat de plasarea voluntară a lui Nemoianu în orizontul marii tradiții europene – așa cum era ea cândva cultivată în cultura preponderent germanofonă a Europei Centrale. Raporturile sale strânse cu Cercul Literar de la Sibiu i-au facilitat formarea și înscrierea în această genealogie simbolică. S-ar putea spune și că „nostalgia originilor” sale bănățene (e vorba Banatul urban, cosmopolit, habsburgic, vital pentru construcția României Mari). Dar Nemoianu, deschis către multe alte orizonturi și trăind până mai ieri în contextul derivei științelor umane și sociale, a dat ceea ce numai el putea, și anume o gândire critică vie, deopotrivă aulică și rebelă, erudită și iconoclastă, „ospitalieră” (așa cum cerea el oricărui canon) și idiosincratică. Din acest motiv, opera lui își mai așteaptă cititorii ideali, cu toate că unele dintre contribuțiile sale au fost studiate atent, discutate competent și fructificate în cercetările altora, în străinătate și la noi.

Pentru a da numai un singur exemplu: gândirea și atitudinea lui conservatoare, spre care îl îndreptau deopotrivă firea, formația, reflecția și rezistența la vulgaritate, semidoctism, secularism militant și toți avatarii corectitudinii politice (în special de stânga). O asemenea poziționare dificilă (mai ales în deceniile din urmă) îl singularizează pe Nemoianu printre emigranții intelectuali est-central-europeni, între care unii porniseră din stânga (asumată tactic, mimetică sau veritabilă) sau au ajuns acolo (de multe ori doar în public, dar ratându-și astfel opera) în urma presiunii crescânde a mediului în care voiau să se integreze. La Nemoianu, care venea dintr-o țară majoritar creștin-ortodoxă, apropierea teologico-politică de catolicism (dar nu fără a specula pe tema unui liberalism după Bizanț, cum i-a sugerat cineva) ar merita în sine un studiu sistematic. Din acesta ar putea apărea idei utile tuturor direcțiilor și orientărilor implicate, unele altminteri deja emise, dar din păcate căzute în domeniul secundarului (conceptul-cheie al lui Nemoianu).

Nemoianu a fost un inegalabil profesor, administrator și lider academic, mentor, promotor și prieten.  Să sperăm că memoriile și mărturiile celor care au avut șansa unor întâlniri formative și/sau colegiale cu el vor întregi un portret și așa uimitor. Fiindcă am putea reconstitui astfel mai multe parcursuri umane și profesionale, am putea înțelege mai bine cum a funcționat instituția Virgil Nemoianu.

Portretul cel mai complet și competent al acestui om excepțional ar putea fi probabil întreprins de un român (sau de mai mulți), care ar avea avantajul de a putea aborda formarea, creația și evoluția lui Virgil Nemoianu în toate fazele: pînă la prima ieșire din țară, în perioada „navetei”, în exil și după 1990,  când exilații devin emigranți, iar unii dintre ei – între care și Nemoianu – au fost simultan prezenți acolo și aici, fiind angajați într-un intens proces de mediere și negociere interculturală.

Cititorul român are la dispoziție o serie de autor Virgil Nemoianu apărută în condiții excelente la Editura Spandugino, care include o selecție reprezentativă dintr-o operă vastă și polimorfă, un fel de nucleu canonic definit chiar de marele cărturar. Iată un extras din descrierea seriei dată de editură: „literatură română, literatură engleză, literatură americană, Romantism european, raportul literaturii cu celelalte arte și cu știința, raportul dintre artă și societate, Postmodernism, importanța Religiei și a Tradiției, natura și destinul canonului cultural”. Trebuie adăugate în eventuala continuare a seriei, pe lângă alte domenii, între care filosofia politică propriu-zisă, dimensiunile autobiografice, memorialistice, politico-ideologice și civice, prezente în lucrări cu teme, lungimi și discursuri diverse, de la notele de călătorie și paginile confesive ori de roman la publicistică, interviuri și cărțile de convorbiri cu Robert Lazu (prin e-mail) și Sorin Antohi (față către față, la Berlin). Să sperăm și că măcar o selecție din vasta și substanțiala corespondență a lui Virgil Nemoianu va fi publicată în viitorul apropiat, pentru a aduce mai aproape de noi, dincolo de detaliile particulare, moștenirea acestui om și autor de mare cuprindere, remarcabilă originalitate, admirabilă profunzime, înălțător idealism și unică forță de iradiere. Traversarea cortinei (1994), cartea de corespondență cu I.D. Sîrbu, ne dă o idee despre toate acestea și ne îndeamnă să așteptăm și mai mult.

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 20-24]