Cartea lui Mihai Bărbulescu, Civilizația Daciei romane (Cluj-Napoca, Fundația Transilvania Leaders & Ed. Școala Ardeleană, 2024, 830 p.), ridică noi întrebări, nu o dată, tocmai prin răspunsurile – convingătoare – pe care le formulează.

De ce a pierdut Dacia preromană – Dacia… dacilor – nu doar războaiele cu romanii, ci și dreptul la supraviețuire și chiar la o parte semnificativă de memorie? Par posibil de formulat câteva ipoteze, în completarea răspunsurilor deja existente.

Dacii au fost învinși nu doar de armatele Romei, ci și de alfabetul latin, mai exact de existența unui alfabet în lipsa unei scrieri dacice. Secolele de cercetări scurse până astăzi par să justifice concluzia că dacii nu aveau un alfabet propriu, iar pe cel elin sau latin le-au folosit sporadic, vag, discontinuu, „ultraselectiv” (dacă au făcut-o ei și nu cumva niște pietrari și falsificatori de monede străine, sau poate niște refugiați din lumea greco-romană pe teritoriul dac). Utilizarea alfabetului asigură nu doar nevoi cotidiene de comunicare și de păstrare a unor evidențe, ci și gestionarea memoriei istorice, existența și dezvoltarea unei conștiințe asupra propriilor realități social-politice, religioase și de civilizație. Or, ceea ce știm despre daci și modul lor de a fi rezultă doar din mențiunile unor autori străini și din rezultatele săpăturilor arheologice, în principal. Prea puțin, fragmentar, incert – elemente care nu se leagă osmotic.

Pe daci i-a înfrânt, mai pe urmă, după cucerire, schimbarea radicală a modului de viață. Davele lor nu erau așezări citadine, ci mai degrabă fortificații montane. Cetățenii romani s-au așezat în orașe construite de militari, tot aceștia făcând și drumurile din provincia cucerită. Orașele au devenit centre cosmopolite, locuite și străbătute de vorbitorii a numeroase limbi care se înțelegeau între ei în latină. Oricât se vor fi adaptat la noul stil de viață și la necesitățile comunicării, dacii au trebuit să lase în urmă cele mai multe lucruri caracteristice lor, dar care nu se potriveau cu formula de viață a romanilor. Și cum la Sarmisegetusa templele sunt „rase” de pe suprafața pământului, cum nu s-au păstrat nici imagini ale zeităților dacice (Zamolxes, Gebeleizis, Bendis), tratament dur, radical pe care romanii nu l-au mai aplicat decât la Cartagina – adică, după cum observa un cercetător american, numai contra populațiilor care practicau sacrificiile umane –, zestrea spirituală și culturală a Daciei s-a volatilizat.

Un alt mod de a înțelege lucrurile petrecute în preajma anului 106 e.n. în Dacia pare să sugereze alte probleme. De vreme ce Dacia romană a funcționat în principal, vreme de șase generații – adică între 106 și 275 – ca provincie prin excelență militară, nemaiapucând să devină una în principal civilă (în primul rând datorită atacurilor puternice ale carpilor și ale migratorilor), adică să răstoarne raporturile dintre militar și civil în favoarea ultimului, înseamnă că resursele sale umane, coloniști și autohtoni împreună, erau insuficiente, incapabile să se organizeze pentru o viață civilă viabilă, fiind prea rarefiate, sau organizarea administrativă și militară a Daciei romane a fost inadecvată, insuficient de inteligent concepută? Or, să fi fost altceva? Poate că imperatorii de după Traian și Hadrian, de la o vreme, s-au dezinteresat (acaparați de alte priorități ori indolenți din fire) de întreținerea unei politici active în noua provincie, îndreptându-și atenția spre alte meridiane sau către alte chestiuni urgent de rezolvat… Una dintre sugestiile avute în vedere de Mihai Bărbulescu este aceea că Dacia, ca provincie de graniță, asigurând prin însăși așezarea sa la o extremitate a imperiului securitatea provinciilor productive împotriva atacurilor dinafară, a produs resurse mai puțin decât a consumat, întreținerea armatei sale fiind costisitoare, iar producția agricolă sau meșteșugărească nefiind pentru „export”. „Cheltuielile statului cu armata au crescut de trei ori în intervalul Augustus – Caracalla. Banii care se vehiculau în Dacia intrau în primul rând în solde” (p. 413). Abandonul se putea impune deci ca soluție de avarie într-o viziune economică interesată de rentabilizare. De altfel, renunțarea la provincia nord-danubiană Dacia nu a survenit dintr-o dată și fără să se fi încercat anterior alte soluții. Problemele sistemului militar roman au contat mult în luarea deciziilor majore ale împăraților. Domițian, de pildă, a fost primul care a mărit soldele și le-a dat soldaților dreptul de a locui in canabae, adică înafara castrului, atunci când nu sunt de serviciu; o măsură interpretată ca slăbire a disciplinei de unii, dar mai curând una menită să îmbunătățească viața militarilor și să îi facă astfel mai fideli misiunii lor; una care va fi îmbunătățit sporul demografic, în orice caz. Altă măsură de reformare a sistemului a survenit în timpul lui Gallienus, în 262, când senatorii au fost eliminați din armată, unde anterior ocupaseră funcțiile înalte, deși erau tineri fără experiență (ceea ce nu avea cum aduce victorii romane pe câmpul de luptă). Încă o reformă a fost a lui Septimius Severus care a permis accesul mai ușor al cavalerilor la centurionat și a asigurat chiar dreptul subofițerilor de a se organiza în colegii. Totodată, acum militarii din legiuni au fost acceptați în trupele pretoriene și urbane de la Roma, anterior rezervate doar soldaților italici.

Toate aceste măsuri graduale, desfășurate în timp, sub diverși împărați, arată grija față de sistemul militar al imperiului, coloana vertebrală a întregii expansiuni și stăpâniri romane, dar semnalează și punctele în care acest sistem era vulnerabil (solde, regim cotidian de viață, promovarea meritocrației și extinderea drepturilor italice asupra provincialilor). Când toate acestea s-au dovedit insuficiente, împovărând prea mult Roma, împărații – cei din a doua jumătate a sec. al III-lea – s-au văzut siliți să sacrifice unele dintre teritoriile de margine; probabil pe cele mai expuse atacurilor barbare, mai puțin productive pentru bunăstarea generală și unde prezența romană era mai recentă. Printre cele care corespundeau acestor trăsături, Dacia ocupa un loc semnificativ și, ca atare, a și fost abandonată militar și administrativ viitorului său incert.

Pe de altă parte însă, reconstituirea minuțioasă, până la ultimul detaliu, uneori, pe care Mihai Bărbulescu o operează cu măiestrie fără precedent la noi, permite estimarea vieții în stil roman care poate fi constatată în Dacia dinaintea retragerii aureliene, în cei o sută șaptezeci de ani de romanitate directă. Devine evident, analizând vestimentația romană din Dacia, precum și celelalte aspecte ale apariției persoanelor masculine și feminine în societate, că în noua provincie a imperiului se importau destule obiecte de uz cotidian, dar și de podoabă și ornamentale, din felurite alte provincii, unele chiar îndepărtate. Din întregul univers roman proveneau și amfore cu vinuri, condimente, o serie de ingrediente din alimentație, semn că, din aceste puncte de vedere, locuitorii Daciei romane s-au integrat cu repeziciune și consistent în viața de ansamblu a imperiului. O asemenea intrare în ritmurile normale ale conviețuirii cu Roma și provinciile ei administrativ-geografice spune și mult, și puțin. Ea mărturisește mai ales dorința coloniștilor aduși de împărații cuceritori pe aceste meleaguri de a beneficia maximal, în limitele propriilor posibilități, de același nivel de trai ca în părțile mai demult integrate ale întregului statal. Seducția anumitor bunuri specifice civilizației romane trebuie să fi atins și locuitorii satelor, pe cei din spațiul rustic. Indiciu material al unei anumite romanizări, acest proces nu elucidează însă și romanizarea lingvistică și a moravurilor într-o măsură suficientă.

Timpul guvernării romane în Dacia rămâne scurt la scara istoriei și nu explică trecerea întregului amestec de populații din aceste teritorii la universul de valori – inclusiv spirituale – latine, precum și la folosirea permanentă a latinei decât dacă este văzut ca primă etapă dintr-o dezvoltare istorică mai amplă, continuată și de unii împărați dintre 275 – sec. al VI-lea, așadar până la venirea slavilor. Acest nou segment de istorie a deplasat însă, într-o anumită măsură, în spațiu, romanitatea nord-dunăreană, așa cum a demonstrat Stelian Brezeanu, către Moldova și în josul Dunării, romanitatea supraviețuind – în consemnarea lui Constantin Porphirogenetul – în cetăți precum Aspron (= Cetatea Albă), Tung (poate Toncești pe Prut, aproape de lacul Brateș), Cracna (= Crăciuna), Salma (= poate anticul Thalamonium, identificat cu cetatea de la Nufărul, pe brațul cel mai sudic al Dunării, Sf. Gheorghe), Saca (= Bărboși, traducere a maghiarului Sakall/ Zakall, preluat din românescul S[e]aca; Isaccea, antica Noviodunum, părăsită în sec. al VII-lea, urmând să fie refăcută după 971, când bizantinii au revenit la Dunăre ) și Gieiou (= Aegyssus, adică Tulcea). Părăsite pe când bazileul le consemna ruinele, utilizând denumiri deformate de modul cum li se transmisese pecenegilor, ele fuseseră locuite, în orice caz, consideră istoricul, până în sec. al X-lea, când populația lor a fost dislocată de cavalerii războinici ai stepelor ce s-au înstăpânit asupra regiunii. Cum cunoașterea epocii de trecere la evul mediu și primele vârste ale noii etape istorice avansează precaut, în decenii, prin cercetări de generații, nu există încă răspunsuri definitive cu privire la cea de a doua vârstă romană în Dacia, cea de după retragerea ordonată de Aurelian. Informațiile rămase însă până astăzi și restituite critic atestă fluxuri și refluxuri romanice, latine înafara arcului carpatic și mai ales la răsărit și sud de vechiul limes estic al Daciei romane a primei vârste. Să fi ajuns până acolo romanii încă din vremea cuceririi traiane, cum credeau unii istorici odinioară? Să fi urcat castrele până în sudul Basarabiei de mai târziu, pe râul Cogâlnic pe Prut, și între Prut și Siret, ba chiar și pe Milcov, cum credea Miron Costin, și Cetatea Tint de pe râul Ialpug va fi fost tot romană, cum socotea Dimitrie Cantemir, care pomenea, și el, de Cetatea Albă și de Gherghina, cetatea de la gurile Siretului? Viitorul va confirma sau va infirma aceste ipoteze pe care Stelian Brezeanu le credita.

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 20-24]