4. Tradiții săsești și Wilhelm Georg Berger

Două surse europene sunt vizibile în conturarea muzicii clasice românești: cea germană și cea franceză. Dacă în episoadele trecute am găsit mai degrabă filoane franceze, propun acum să îndreptăm urechea spre nemți. Lucru știut, muzica de tip occidental este atestată încă din Renaștere în Transilvania, zona multiculturală unde muzicieni de origine săsească și-au conservat tradițiile, sau unde compozitori în vogă ai întregului Imperiu austro-ungar au venit să activeze la câte o capelă muzicală. Într-un volum apărut de curând, tocmai despre acest spațiu plurietnic și pluriconfesional, putem citi inclusiv despre „meșteșug și consistență locală – cultura muzicală enclavizată a sașilor luterani”: e vorba de Incursiuni muzicale în Transilvania premodernă (Editura UNMB, 2024), o excepțională sinteză aflată la granița fluidă dintre studiile culturale și muzicologie, realizată de Vlad Văidean.

Practica renascentistă europeană a alcătuirii de tabulaturi – acele colecții sau antologii de piese muzicale pentru lăută sau orgă – este atestată și la Brașov în secolul al XVI-lea, grație lui Valentin Bakfark, artistul cosmopolit care „dovedește asimilarea la perfecție a ceea ce reprezenta lingua franca în cultura muzicală renascentistă” (Văidean, p. 133-134). Peste alte două secole, am avut și noi clasicismul nostru „vienez”, cel puțin prin câțiva reprezentanți angajați la curtea episcopală din Oradea. Nu au fost compozitori de prim rang, ca Joseph Haydn sau Wolfgang Amadeus Mozart, dar unii emblematici totuși și, pe deasupra, prieteni sau rude cu cei doi celebri: bunăoară fratele lui Joseph, Michael Haydn, și Karl Ditters von Dittersdorf, acel compozitor și violonist austriac care cânta frecvent muzică de cameră cu Haydn și Mozart, amator de turnee în întreaga Europă și oprindu-se din 1765 o bună bucată de vreme la Oradea. Sărim din nou peste două veacuri (așa cum am făcut-o și de la Valentin Bakfark la Dittersdorf), pentru a ajunge într-un registru stilistic cu o profundă legătură cu clasicismul: cea a modernismului istorist al lui Wilhelm Georg Berger (1929-1993), unul din puținii compozitori de origine germană ai contemporaneității românești. În vasta sa creație, și mai precis în gândirea sa modală, Berger a pornit de la a asocia tradiții ale folclorului românesc cu cele german-protestante: de exemplu, primul său opus numerotat, Trei miniaturi pentru orchestră de coarde din 1952 (nu chiar definitorii pentru stilul compozitorului de mai târziu) respiră neoclasicism folcloric, vervă a dansului popular și finețe orchestrală. Chiar dacă debutează astfel în plin realism socialist, Berger evită pe cât posibil atât înregimentarea ideologică în doctrina oficială a României comuniste, cât și experimentalismul avangardei. Preferința sa constantă pentru muzica lui Bach și coralul protestant îl individualizează printre confrații săi. Dar nici inovația nu-i este străină, iar ideile sale componistice sunt cristalizate și structurate într-un amplu volum: Dimensiuni modale (Editura muzicală, 1979) demonstrează aplicabilitatea în muzică a proporției secțiunii de aur, Berger construind moduri (structuri muzicale, cărămizi pentru compozițiile propriu-zise) de la simplu la complex, într-un sistem logic și coerent. El explorează în principal latura preponderent melodică a modurilor, care pot atinge totalul cromatic fără a se confunda cu șiruri de serii dodecafonice, dat fiind că păstrează mereu un centru de atracție, în funcție de care se aranjează elementele componente. Mai departe, compozitorul român se preocupă de armonie, păstrând principiul sectio aurea în construcția acordică a muzicii, până la complicatele coraluri integral-cromatice. În aplicarea acestora în compoziție găsim mixtura între vechi și nou, între tradiția protestantă a coralului și tehnici ale muzicii noi din a doua jumătate a secolului XX. 

                      Wilhelm Georg Berger

Domeniile predilecte de exprimare ale lui Berger sunt simfonic, cameral (cu aspecte multiple, de la piesa pentru instrument solo la cvartetul de coarde – cu 21 de opusuri – sau la lucrări cu formație variabilă), concertant și vocal-simfonic. Cele 24 de simfonii reflectă poate cel mai sugestiv un drum componistic de circa trei decenii. În 1969, Berger aplica în Simfonia a 6-a teoria modurilor proporționale, în sinteză cu tehnica serială, apoi Simfonia a 7-a reprezenta o etapă semnificativă pentru implicarea principiilor matematice la nivelul tematicii și al arhitecturii muzicale. Transformările se văd și în melodică, în construirea temelor: de la expresivitate lirică, fluidă, pe o filieră postromantică, expresionistă (unde auzim ecouri din César Franck, Gustav Mahler, Paul Hindemith, Dmitri Șostakovici), la totalul cromatic (organizat pe baze modale), adică la desfășurări intervalice extinse, toate acestea în frecvente schimbări metrice.

Simfonia a 14-a, B-A-C-H (1985), anunță un omagiu lui Bach în aceeași manieră de alternare a vechiului cu noul, așa cum o caracterizează magistral un coleg de generație, compozitorul Adrian Rațiu (într-o convorbire cu Despina Petecel, publicată în revista Muzica 2/1991): „apelând deopotrivă la procedeele eterofonice, la sursele modale românești, la seria dodecafonică sau la unele modele matematice, compozitorul Wilhelm Berger încheia cu câțiva ani în urmă Simfonia a 14-a, construită pe sunetele corespunzătoare literelor ce alcătuiesc numele lui Bach. (…) Configurația sonoră este sesizabilă chiar din primele măsuri ale partiturii, în care compozitorul încearcă să restituie atât scriitura polifonică tipică muzicii lui Bach, cât și coloritul specific acelei muzici, prin sugerarea sonorității de orgă.”

Pe Wilhelm Georg Berger l-a caracterizat – în tot ceea ce a întreprins, compoziție ori muzicologie – o predilecție spre monumental, o prolixitate a scriiturii nu întotdeauna ușor de urmărit. Este cazul volumelor sale ample de muzicologie (în număr de 17): ghiduri dense și stufoase de muzică simfonică și de cameră, cărți de estetică și teorie a sonatei, sau despre clasicism (apărute între 1965 și 1991), cu accente puse pe Bach și Mozart. Răsfoindu-le cu răbdare, cititorii români (printre care mă număram) din deceniile naționaliste și protocroniste puteau să rămână conectați la arealul muzicii universale, din baroc până în secolul XX. Bibliografia era de asemenea prețioasă, autorul rezumând surse germane la care avea direct acces.

Berger a trăit mare parte din viață în România comunistă, cvasi-izolată de restul lumii, și a încercat permanent să oglindească în întreaga sa activitate atât apartenența sa la tradiția germană, cât și la orientările contemporane lui. Între timp, neoclasicismul, serialismul, aleatorismul sau alte curente ale avangardei mondiale s-au epuizat ori s-au transformat, lăsând inevitabile urme asupra compozitorului român. El le-a sesizat, teoretizat, și a ales consecvent o atitudine moderată, o strategie a ideilor muzicale concentrată pe maniera de a manevra trecutul în prezentul său.

[Vatra, nr. 9/2025, pp. 13-14]