Istoricul Radu Varga trecea în revistă, într-un studiu recent („Prosopographyon the non-elite in Roman Dacia. Historiographic approach”, în Sorin Nemeti, Irina Nemeti, Florin-Gheorghe Fodorean & Sorin Cociș, Est modus in rebus. Essays presented to Professor Mihai Bărbulescu at his 75th anniversary, Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2022, p. 63-64), unele date demografice avansate pentru Dacia pre-romană și cea romană. Până cu câteva decenii în urmă, abordarea demografic cantitativă ar fi părut lipsită de soliditate, stârnind neîncrederea specialiștilor. Astăzi însă, în pofida ezitărilor, a supralicitărilor sau, dimpotrivă, a precauției exagerate, discuția poate avea loc, plasând pe harta locuirii teritoriul vizat măcar într-o ordine de mărime, pe o scară permițând comparații și ajustări.

Populația Daciei pre-romane a fost estimată între 100.000 locuitori (N. Iorga) și 2.500.000 (E. Panaitescu). Pe ce teritoriu însă, câtă vreme pare dificil de aproximat granița regatului lui Decebal? Mărimea armatei acestui rege dac a fost estimată, la rândul ei, în mod realist – crede Radu Varga – la 40.000 luptători. Numai nucleul dac? Fiindcă au existat și autori care au socotit că ar fi fost vorba despre 820.000 de bărbați înarmați (probabil cu tot cu aliații dacilor). Se poate observa astfel oscilația mare între cifrele avansate și necesitatea de a cumpăni bine, atâta cât se poate, pe ce potențial uman putea conta Dacia care îndrăznea să se confrunte cu puternicul Imperiu întins până la sudul Dunării.

Ar mai fi și problema stadiului de organizare al acestei populații. Erau dacii un popor sau o unificare politică vremelnică a mai multor uniuni tribale? Prin daci sunt de înțeles doar dacii propriu-ziși sau și populații confederate cu ei, dacizate parțial sau integral (precum sciții agatârși)? Dar geții, trebuie socotiți ca ramură regională a poporului dac (de nu cumva dacii ar fi așa ceva în raport cu geții) ori una dintre varietățile locuirii trace la nord de Dunăre? Când vorbim, așadar, despre „daci” pe cine avem în vedere, dincolo de locuitorii războinici ai Munților Orăștiei? De unde și până unde se întinde cu adevărat Dacia politică (nu cea etnoculturală, care probabil că îi cuprinde și pe dacii situați înafara regatului lui Decebal, spre nord și răsărit)? Există oare vreo perspectivă de a clarifica aceste lucruri importante sau măcar pe unele dintre ele? Nu pot răspunde…

Legenda despre îngroparea comorii lui Decebal în râul Strei a fost consemnată de istoricul roman Dio Cassius. De ce ar fi folosit însă regele dac tocmai albia Streiului și nu a altui râu, mai adânc și mai bun pentru adăpostit tezaure? Din punct de vedere practic este de presupus că un râuleț este mai ușor de abătut și, ulterior, de readus în matca lui inițială decât o curgere mai amplă de apă, precum Mureșul sau Oltul. Totodată, este de presupus că râurile mari atrag cu mai multă ușurință atenția inamicului care avansează într-un teritoriu decât râurile cu debit mai modest și cu o importanță secundară. Pe de altă parte însă, alegerea regală poate fi datorată și proximității relative a Streiului de capitala dacă, Sarmisegetusa; ceea ce poate însemna ori că, în momentul luării deciziei, parte din teritoriul stăpânit înainte de războiul cu romanii din 101-102 nu mai era sub controlul dac, ori că regatul lui Decebal nici nu a depășit cu adevărat un anumit areal relativ redus.

Deși nu sunt expert în istoria dacică, îmi permit să sugerez că potențialul masculin, războinic, al oștirii dace a lui Decebal ar putea fi estimat ceva mai aproape de realitate, luându-se în considerare câte legiuni a implicat Traian în războaiele dacice și, implicit, câți ostași romani. Desigur, dacii nu au luptat singuri contra romanilor, ci au avut și aliați, alte neamuri barbare din proximitate. Totuși, cele două legiuni care sigur au rămas în Dacia pe timpul lui Traian – a XIII-a Gemina, instalată la Apulum încă din 106, și a IV-a Flavia Felix – totalizau, în principiu, 10.000-12.000 de ostași. Prin 107-108 au avut de luptat cu iazigii din vestul Daciei, înfrânți abia de Q. Marcius Turbo, în timpul următorului împărat, Hadrian (117 – 138). Tot în timpul urmașului imediat al lui Traian roxolanii sunt cumpărați cu subsidii și li se cedează sudul Moldovei și mare parte din Muntenia, regiuni cucerite de ilustrul înaintaș și integrate până atunci în Moesia Inferioară. Hadrian a fost adus deci în situația de a constata fie că teritoriul anexat de Traian era prea vast ca să poată fi apărat cu mijloacele militare de care dispunea, fie că, în raport cu direcția de înaintare și de consolidare a imperiului, zona cedată era de un interes secundar, facultativ. În schimb, prezența militară romană în Dacia urma să se consolideze de la o vreme prin plasarea la Potaissa a Legiunii a V-a Macedonica, semn că nord-vestul Daciei se contura ca o zonă mai important de fortificat în fața amenințărilor exterioare și demnă să fie romanizată mai intens.

Se constată astfel că încă din „momentul doi” al stăpânirii Daciei, Roma a trebuit să își reducă pretențiile, să le reconfigureze întrucâtva, nefăcându-le față la nivelul grandorii visate și chiar realizate pe moment de cel care cucerise noua provincie. Cunoscând spiritul profund pragmatic, practic al romanilor este de crezut că aceste remodelări ale politicii dacice nu s-au datorat unor capricii personale ale imperatorului, ci au fost rezultatul unor analize și a unor rapoarte oficiale din teritoriu, bine cumpănite de aparatul de stat roman, de senat, de forurile cu rol în luarea deciziilor.

Totodată, stăpânirea noului teritoriu însemna și buna lui organizare și guvernare, lucru nu tocmai ușor de realizat. Faptul rezultă nu doar din simpla constatare, la îndemâna oricui, că trecerea de la modul de viață tradițional al unui popor înfrânt fără drept de apel în luptă și „decapitat” de clasa lui conducătoare (tarabostes) și de casta lui sacerdotală, în favoarea unui mod radical diferit de a funcționa o societate este un proces complex, deloc instantaneu și de o mare dificultate. Dar, la drept vorbind, privind retrospectiv lucrurile, prezența romană în Dacia nici nu pare să fi avut drept țel, fie și secundar, metamorfozarea dacică la modul de a fi roman. Dacia romană s-a umplut cu coloniști aduși din toate părțile imperiului (cum zicea Eutropius într-un binecunoscut fragment: „ex tot orbe romana”) și ei au fost cei care au remodelat, beneficiind direct de ea, viața din noua provincie. În raport cu aceștia, cei înfrânți par să fi rămas de o importanță secundară, chiar dacă anumite activități, prin reflexele lor, le dezvăluie, fie și numai parțial, contribuția treptată (agricultura etc.).

Căutarea celei mai bune formule de organizare și de guvernare a Daciei poate fi dedusă din multiplele reorganizări ale Daciei în intervalul de circa o sută șaptezeci de ani de integrare în imperiu a noii provincii. După formula inițială, a lui Traian, s-a trecut la împărțirea Daciei în trei provincii, pe timpul lui Hadrian: Dacia Superior, Dacia Inferior și Dacia Porolissensis. În timpul lui Severus Alexander (222-235) este atestată existența Consiliului celor Trei Dacii, adunare reprezentativă a orașelor și comunităților sătești, întrunită anual și condusă de marele preot al cultului imperial. Elemente de continuă preocupare și, ca răspuns, de „reformă administrativă”, asemenea reorganizări – cărora li se adaugă și modificările în sistemul de apărare al Daciei romane (retragerea unei legiuni, apoi plasarea altor două la Dunăre și aducerea, în timpul războaielor marcomanice, a uneia noi, a V-a Macedonica, la Potaissa) –, arată dificultățile găsirii celei mai bune formule de integrare în imperiu și, totodată, de asigurare a păstrării noului teritoriu în componența imperiului, sub presiunile barbare tot mai insistente, de la o vreme.

Să fi fost, această căutare a formulei optime de organizare, nu doar rezultatul atacurilor externe, ci și al unei insuficiente funcționalități în lanțul de instituții, funcții și roluri din societatea Daciei romane? Foarte posibil ca lucrurile să fi fost chiar așa. Într-o societate inițial dezvoltată în siajul unei militarizări caracteristice noilor limes-uri, unor teritorii de graniță, poate că mereu reînnoita căutare a formulei celei mai bune de funcționare a ansamblului provincial dacic merită să fie citită drept tentativă de a se trece de la statutul și rolul preponderent militar și economic al unei provincii „grănicerești” la cel al unui teritoriu civil, cu o viață cotidiană calmă, precum al unor provincii mai demult integrate. Spre a se putea trage o concluzie mai fermă în această direcție mai este însă necesar să se acumuleze date și cunoștințe apte de noi elucidări, deocamdată ipotetice…

În ce privește populația existentă, estimările generale pentru Dacia romană variază între 500.000 și 1.000.000 de locuitori, locuirea implicând astfel o densitate de 5 până la 10 locuitori pe metru pătrat, lăsând impresia că Dacia ar fi fost cea mai nepopulată provincie a imperiului. Populația Sarmisegetusei ar fi fost de 35.000 de locuitori, dintre care 12.000 ar fi trăit în interiorul zidurilor orașului. Tot 35.000 de oameni ar fi locuit Apullum, dacă nu se socotesc ostașii din legiunea campată acolo și nici locuitorii din teritoriul înconjurător. Potaissa ar fi avut 14.000 de locuitori sau între 20.000-25.000, incluzând soldații și o arie locuită împrejurul orașului de 100 de hectare. Oricât de aproximative, de relative ar fi asemenea cifre, ele indică un ordin de mărime și permit estimări, fie ele oricât de vagi.

În direcția elucidărilor demografice au existat și există și tentative ingenioase. Un cercetător, G. Forni a încercat aproximări cifrice cu privire la locuirea orașelor pornind de la numărarea locurilor din amfiteatrele așezărilor respective. După el, amfiteatrul din Ulpia Traiana ar fi avut 5.200-5.350 locuri, numărul locuitorilor colonia-ei la întemeiere fiind de 13.000, cifră obținută prin înmulțirea cu 2,5 a capacității amfiteatrului. La rândul său, amfiteatrul din Micia a fost socotit a fi oferit 1000-1.500 locuri, iar amfiteatrul militar pre-municipal din Porolissum ar fi primit 4.000 locuri, după calcule mai recente fiind însă vorba despre 6.000. La Porolissum ar fi fost însă, după alt autor, 25.000 de locuitori, cu tot cu militarii care staționau acolo.

Cu asemenea exerciții matematice se iese, de bine, de rău, din sfera formulărilor de mare generalitate, dar și de mare nebulozitate…

[Vatra, nr. 10-11/2025, pp. 33-34]