Doamne ale scenei pianistice (1)

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Conservatoarele de muzică și declamație din Iași și București luau avânt: se deschideau secții, apăreau noi specializări. În 1919 li s-a alăturat primul Conservator românesc din Cluj – moment care a întregit harta marilor centre de educație muzicală din țară (toate trei aveau să primească statut de universitate după cel de-al Doilea Război Mondial). Predarea instrumentelor, datorată inițial entuziasmului unor amatori pasionați, a cedat treptat locul unei profesionalizări crescânde, adusă fie de profesori invitați din străinătate, fie de români cu studii occidentale.

Pianistica a fost, la rândul ei, modelată în secolul XX de o generație remarcabilă de femei. Venite din familii intelectuale, unele cu nume sonore în literatură, istorie sau filosofie, aceste tinere au plecat la Leipzig și Paris, iar după anii de formare s-au întors în România cu o energie molipsitoare și cu dorința limpede de a mișca lucrurile din loc. Constanța Erbiceanu, Florica Musicescu, Aurelia Cionca și Muza Ghermani-Ciomac se numără printre pianistele care au modernizat învățământul și au impus standarde riguroase, prin metode de predare ce continuă să inspire și astăzi. Mai târziu li s-a alăturat Cella Delavrancea – scriitoare, pianistă și o prezență carismatică în lumea culturală a vremii. Studiase la Paris și a ajuns profesoară la Conservatorul din București abia în 1954. Cariera ei, asemenea celor ale colegelor, reflectă atmosfera interbelică și postbelică în sălile de curs și pe scenele de concert, felul în care ideologiile timpului s-au strecurat, când subtil, când brutal, în universul muzicii.

Un episod grăitor pentru începuturile acestei epoci o are în prim-plan pe Constanța Erbiceanu. După o carieră impresionantă în Europa, s-a întors în țară și a fost invitată de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice să participe la examenele finale ale Conservatorului din București. În raportul ei din 1918, tonul e sincer și tranșant: „Îndrăznesc să spun următoarele: puțini sunt pedagogii conștienți de necesitatea progresului intelectual în muzică.”

Biografii întrepătrunse: Muza Ciomac, Cella Delavrancea și Aurelia Cionca

Viețile acestor pianiste ne parvin astăzi în mod inegal, fie prin efortul familiilor, al elevilor apropiați, fie prin rubricile de critică muzicală ale vremii. Din eseuri, mărturii, interviuri, corespondență, din jurnale și analize ale metodelor de pian, se înfiripă adesea imagini incomplete, peste care planează o aripă emoțională greu de dislocat. Iar acolo unde moștenirea e discretă și documentele puține, precum în cazul Muzei Ghermani-Ciomac, cercetătorul rămâne inevitabil cu senzația neîmplinirii. O autobiografie scrisă de mână și semnată (dar nedatată), găsită în arhivele Universității Naționale de Muzică din București, rezumă cariera acestei muziciene născute la Brăila. Susținuse examene ca studentă privată la Conservatorul din București, dar nu l-a absolvit, alegând să plece la Leipzig (în 1904). După obținerea diplomei (1911), a debutat la Berlin și Leipzig și a concertat în alte orașe germane, înainte de reveni în România. La recomandarea lui George Enescu, rectorul Conservatorului i-a propus să se alăture catedrei de pian; a început să predea în 1920 și, doi ani mai târziu, a primit un post permanent. Cariera sa didactică s-a încheiat în 1949, când noua Românie socialistă și ateistă a obligat-o să se pensioneze din cauza convingerilor sale religioase – era catolică. Presa bucureșteană consemnează numeroasele sale concerte solo la Filarmonică și la Sala Radio, precum și arta ei de parteneră de muzică de cameră apreciată de Enescu.

Cella Delavrancea, fiica lui Barbu Ștefănescu-Delavrancea, și-a început studiile la Conservatorul din București, apoi a plecat la Paris, la cincisprezece ani, pentru a-și desăvârși tehnica pianistică. A debutat în revistele literare în 1929 și a publicat timp de decenii cronici muzicale, în care scria cu o generozitate rară despre colegii săi. Ca și Muza Ciomac, a fost una dintre partenerele preferate ale lui Enescu în recitalurile camerale și a cântat la pian până spre finalul unei vieți neobișnuit de lungi. La împlinirea vârstei de o sută de ani, elevul ei preferat, Dan Grigore, a susținut un recital la Sala Radio: după piese de Scarlatti, Brahms și Schubert–Liszt, profesoara a cântat două preludii de Bach, iar cei doi au improvizat apoi un vals la patru mâini.

Iată cum o descria Cella Delavrancea pe Aurelia Cionca într-un articol publicat în Rampa, 1946: „Doamna Aurelia Cionca a atins o strălucită maturitate în arta clavirului. Din felul cum s-așează la pian și-l privește știi că posedă o cunoștință perfecta a instrumentului – acest instrument mai viu, mai nervos, mai capricios decât un cal arab. Îl ține în frâu, îl biciuiește cu o velocitate uimitoare, îl duce unde vrea și cum vrea.” Fragmentul dovedește nu doar talent literar, ci și un altruism puțin obișnuit în mediul românesc: nu se întâlnea des ca un pianist să se încline astfel în fața altuia, într-un climat dominat de competiție – uneori acerbă – între artiști și între clasele de măiestrie de la Conservator. Aurelia Cionca, la rândul ei, nota în jurnal revelația primei întâlniri cu Cella Delavrancea: era 1912, iar Cella interpreta un concert de Camille Saint-Saëns. Prietenia lor avea să dureze decenii, iar în 8 noiembrie 1946 cele două au cântat împreună la două piane.

Cionca trăise copilăria sub semnul strălucitor al „copilului-minune”. Debutase la Ateneul Român la șase ani, fusese invitată la palatul regal și devenise protejata reginei Elisabeta. Biografiile muzicienilor nu au scăpat de cenzura comunistă, care a estompat contribuțiile familiei regale; de aceea, abia după 1990 au început să iasă la iveală documente care completează golurile din povestea pianistei. Regina a prezentat-o muzicianului curții, Zdislav Lubicz. (El a fost și profesorul Constanței Erbiceanu.) Mai târziu, aceeași Carmen Sylva i-a propus fetei pe Luis Milde, sub îndrumarea căruia Aurelia a descoperit lumea lui Bach, aproape necunoscută pianiștilor români ai vremii. Tot regina a hotărât să o trimită la Leipzig cu o bursă în 1903. A fost acceptată în clasa lui Alfred Reisenauer (elev al lui Franz Liszt) și s-a implicat cu aviditate în viața muzicală modelată de dirijorul Arthur Nikisch și de artiștii europeni care gravitau în jurul Gewandhaus.

După promovarea examenului final (1905), cu Concertul nr. 2 de Liszt – lucrare pe care a păstrat-o mult timp în repertoriu – și-a reluat concertele în România și Viena, până când o accidentare a obligat-o la o pauză. Revenirea pe scenă a presupus reorganizarea întregii sale tehnici pianistice, iar în 1912 a fost numită profesoară la Conservatorul de Muzică și Declamație. În jurnal nota: „Acest scaun a fost creat special pentru mine de către ministrul Instrucțiunii, C.C. Arion (…). Acest departament se numea «clasa pentru domnișoare», ministrul considerând că, fiind prea tânără, ar fi periculos să primesc elevi de sex opus. Aveam douăzeci și patru de ani la acea vreme. Înainte să vin la Conservator, aproape nimeni nu lua în seamă pe Bach sau Brahms. Pot spune că eu am fost cea care a introdus acești titani în școală.” Cariera didactică a Aureliei Cionca s-a încheiat în 1947, în paralel cu o intensă viață concertistică.

Un moment aparte îl constituie descoperirea Rapsodiei românești de Liszt. În august 1931, muzicologul Octavian Beu – atenționat de Béla Bartók asupra existenței unui manuscris în Muzeul Liszt din Weimar – a recuperat și publicat această lucrare compusă în 1846-1847, în timpul călătoriei lui Liszt prin Principatele Române. La 14 mai 1932, Radio România a difuzat pentru prima dată partitura – nu o revelație componistică, dar cu siguranță un adaos binevenit în catalogul lisztian –, interpretată în primă audiție de Aurelia Cionca. În anii ’30, ea a reluat Rapsodia la Viena, Praga și Varșovia, iar presa românească a subliniat cu mândrie rezonanțele folclorului local în paginile marelui compozitor romantic.

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 9-10]