Rămâne enigmatică moda romană a portretizărilor stauare de daci. Leonard Velcescu s-a ocupat de alcătuirea dosarului chestiunii, ducând până departe cercetarea sa. El a repertoriat statuile păstrate și a identificat care dintre ele au servit drept modele artiștilor de mai târziu, din Renaștere, Baroc și Iluminism. În studiul lui Importanța reprezentărilor sculpturale de daci, din Forul lui Traian (Roma), pentru cultura română (Argesis, XVIII, Pitești, 2009) precizează că„au fost analizate și inventariate mai mult de o sută de sculpturi romane, ce reprezintă vechii locuitori ai Daciei…” (p. 18).

O constatare de seamă a specialistului se referă la coincidența acestei tendințe din arta romană cu un moment apoteotic al dezvoltării acesteia. El are în vedere „reprezentări statuare monumentale de Daci, precum și compozițiile sculpturale ale Columnei lui Traian (Roma), realizate de artiștii romani în perioada de apogeu al artei romane…” (p. 41). Să fi fost vorba despre o atmosferă favorabilă, de pus în legătură cu interesul strategic al lui Traian față de Dacia, cu cucerirea romană a acestui stat barbar și cu celebrarea lui Traian drept „Dacicus”, cuceritor țării și învingător al dacilor? Cu siguranță că un anume rol a trebuit să îl joace și această atmosferă în alegerea de către sculptori a temei dacice. Dar este vorba, cu siguranță, de mai mult decât atât. Trebuie avute în vedere și opțiunile comanditarilor, finanțatorii de lucrări ample și costisitoare, căci busturile, statuile reprezentând un dac sau mai mulți, ori cele incluse în lucrări arhitectonice mai ample implicau investiții de sume considerabile. Or, asemenea cheltuieli nu sunt de pus în legătură cu vreun gust extravagant, ci neapărat cu cultul imperial, cu omagierea și glorificarea împăratului, cu recunoașterea de mari merite pe seama acestuia, care, prin anexarea Daciei la imperiu, a adus nu numai aur la Roma, ci a mărit considerabil, la Dunărea de Jos, însuși imperiul, mutând limes-ul roman mult dincolo de frontiera dinainte de anul 106.

Pe bună dreptate Leonard Velcescu observă că „Romanii nu au realizat niciodată atâtea reprezentări de «Barbari», statui monumentale de aprox. 2,60 și 3,00 m, până la construcția Forului lui Traian, la Roma. Se poate afirma că, mai mult decât Galii, Germanii, Parții, sau alți «Barbari», Dacii a avut un loc privilegiat în arta romană și în inima Romei (în Forul lui Traian)” (p. 42). Nu poate fi vorba decât despre recunoașterea de merite, slăvirea succeselor romane, concepute și coordonate de Traian, deci de… propagandă. Se știe, de altfel, că „Dacii au fost puși în valoare, imaginea lor demnă, monumentală, a fost plasată în centrul Romei, în Forul lui Traian, cel mai fastuos for realizat în lumea romană, și această realizare nu mai fusese făcută niciodată până atunci pentru un alt popor numit „barbar” (p. 49). Totodată, „statuile de Daci erau plasate la nivelul aticelor porticurilor curții interioare ale Forului lui Traian, precum și la nivelul aticului de la Basilica Ulpia, fațada sudică” (p. 43). „În perimetrul curții principale a Forului lui Traian imaginea obișnuită a trofeului a fost înlocuită printr-o serie de statui realiste de Daci, ca și cum acești războinici au fost «filmați» în direct, «pe viu», în atitudinea lor normală de repaus” (p. 50). De aceea, răspunsul la întrebarea „de ce Romanii au decis să fie realizate în arta oficială a Forului lui Traian la Roma atât de numeroase reprezentări sculpturale de Daci?” (p. 41) pare să fie tocmai acela că astfel se realiza cea mai substanțială propagandă în favoarea liniei politice adoptate (în termenii Europei Unite de astăzi, ar fi vorba despre widening, despre extindere”, înainte de orice deepening, adică „aprofundare”).

Dacă se acceptă însă valoarea propagandistică a sculpturilor înfățișând daci – mereu bărbați, fie pileati, nobili ai lui Decebal, fie comati, oameni simpli –, atunci se pune problema în ce măsură chipurile dacice surprinse de sculptori erau realiste sau nu. Leonard Velcescu crede că „Aspectul fizic și cel psihic au fost redate într-un stil natural și realist pentru fiecare personaj, pentru fiecare Dac reprezentat, și aceste portrete, de o mare calitate artistică și iconografică, caracterizează nobila fizionomie a poporului dac. Reprezentările de Daci se disting prin atitudinea lor demnă, voința artiștilor romani de a pune în valoare, într-un mod realist, imaginea Dacilor, este evidentă. Niciodată Romanii nu au avut intenția de a denigra sau de a umili pe Daci și poporul dac” (p. 42). Propaganda nu era interesată să aducă la cunoștința romanilor niște oameni plăpânzi, urâți ori nevolnici, ci, dimpotrivă, exemplare robuste, ilustrând o masculinitate virilă și războinică, ori figuri meditative de înțelepți, căci cu inamici lipsiți de aureolă, de merite, de interes nu merita să lupți. Sunt, deci, aceste portretizări, o expresie a vreunui realism latin, ori ele ilustrează capacitatea artiștilor imperiali de a sculpta în piatră inamicul exemplar prin forță, frumusețe și înțelepciune? Căci, cu cât este dușmanul mai redutabil, cu atât meritele celui care îl învinge sunt mai mari… Romanii nu pot fi priviți ca niște învingători blânzi și concesivi ai dacilor, dovada reprezentând-o „raderea” drastică a templelor de la Sarmisegetusa a celor învinși. Nici Traian nu poate fi suspectat că, dacă Decebal nu s-ar fi sinucis, nu l-ar fi târât în urma carului său de luptă, în cadrul paradei sale oficiale de la Roma, la întoarcerea din campanie. Vercingetorix, căpetenia galilor învinși, nu a scăpat de această umilire. Deci Roma și practicile ei de război, precum și cele ceremoniale, nu trebuie idilizate în chip romantic, oricât ne-ar fi de dragă.

Leonard Velcescu observă pe bună dreptate „Marea calitate a sculpturilor din perioada lui Traian (98-117 d.Hr.) caracterizează aceste reprezentări de Daci, realizate în momentul când arta «portretistică» romană se găsea în culmea ei, la apogeu, adică imaginea umană a fost transpusă în piatră la cel mai înalt grad artistic din istoria ei” (p. 41). Ceea ce se evidențiază este deci talentul, însoțit de măiestria artistică a sculptorilor romani, precum și performanța în această artă tridimensională, cu expunere publică. Nu și valoarea de mărturie obiectivă a statuilor însă… După autor, „trăsăturile figurilor tuturor Dacilor (bărbați, femei și copii) au fost realizate cu un mare profesionalism artistic de către artiștii romani. Fiecare personaj a fost redat individualizat, fiecare figură a fost restituită cât mai fidel posibil cu aceea a modelului (personajului) real. Se poate afirma chiar că toate trăsăturile ce caracterizează chipul fiecărui Dac au fost transpuse în mod minuțios în piatră și se poate vorbi aici de adevărate portrete” (p. 19). Ceea ce nu poate fi suspectat însă de lipsă de realism în aceste reprezentări masculine de barbari nord-dunăreni este vestimentația, rod al unei documentări prilejuite de contactul cu prizonierii sau poate chiar de amintirea stagiilor unor romani în Dacia, după pacea din 102, vreme de patru ani de zile. Velcescu pune în cuvinte iscusite modul cum arată un dac sculptat, lămurind până la detaliu în ce constă acest realism artistic: „… o lungă manta cu ciucuri în partea de jos (poalele), agrafată pe umărul drept, ce depășește cu mult genunchii personajului, pantaloni nici strânși, dar nici prea largi pe picior, și care sunt atașați în partea de jos la nivelul gleznelor cu șireturile de la opinci. Privind de aproape și cu atenție acest basorelief, el prezintă la nivelul părții inferioare a picioarelor… locul unde pantalonii sunt atașați de gleznă cu ajutorul șireturilor încălțămintelor (de tipul opincilor…): se poate încă distinge forma sculptată a opincii, șireturile care strâng opinca, golul unde opinca nu acoperă complet partea de deasupra labei piciorului…, partea ondulată a suprafeței opincii unde șireturile trec prin găici, adică opinca este mai strânsă, deformându-se etc. Încă în ziua de azi acest tip de încălțăminte, specifică Dacilor și neamurilor înrudite cu aceștia, este purtată de succesorii acestora ce locuiesc în diferite regiuni ale României. Acest personaj este de rang nobil, deoarece el poartă pileusul dacic, fiind un element important pentru determinarea etniei la care aparține acest „Barbar”, căciula cu moțul aplecat în față, semn distinctiv purtat de nobilii daci. Această bonetă dacică nu trebuie confundată cu boneta tracă sau frigiană. Cert, cea dacică este destul de asemănătoare cu cele trace și frigiene, explicația fiind, oamenii din acele vremuri (Tracii, Dacii, Geții, Frigienii, etc.) care purtau aceste tipuri de bonete făceau parte din aceeași mare familie a Tracilor, cum este de altfel specificat și în literatura antică, iar pileusul dacic este mai scurt și nu prezintă niciodată acest fel de prelungitoare la nivelul urechilor ca un fel de jugulare, ce la un moment dat puteau fi și legate, cum se prezintă la personajele sau zeitățile trace și frigiene” (p. 26)

Leonard Velcescu crede că „în Forul lui Traian nu mai este vorba de a fi reprezentată o «simplă» propagandă imperială, de a restitui o imagine politică curentă, adică înfățișarea învingătorului și a învinsului. Mâinile anonime ale artiștilor romani au vrut să exprime aici o imagine având un caracter realist (adevărat, adică lucrurile și faptele așa cum se prezentau ele), și nicidecum imaginea clasică (obișnuită), dură, imparabilă, caracteristică Imperiului roman, un sistem politico-militar implacabil care «trebuia» întotdeauna să câștige asupra lumii numite «barbare»” (p. 49). Autorul socotește, așadar, prilejul victoriei romane asupra dacilor a fi prilejul unei inovații artistice de grup, a unei „revoluții” în programul artei sculpturale romane, care propulsează înafara propagandei oficiale și peste aceasta intențiile și realizările sculptorilor imperiali. „Actualmente (adică în momentul realizării acestui For) se poate vedea un alt gen de imagine care arată un aspect cu totul diferit, o altă manieră de a vedea și prezenta «Barbarii» în arta oficială romană. Este o realizare sculpturală de eră nouă care a întrerupt cu trecutul. În timpul perioadei lui Traian arta romană întră într-o etapă de schimbare, nu numai din punct de vedere al calității artistice și al realismului figurii umane, dar și al felului de a percepe și de a reprezenta lumea „barbară”, și mai cu seamă cea a Dacilor” (p. 49-50). Ar fi vorba despre o adevărată „revoluție” realistă în scultura imperială, una care virează temele – impuse? – către observația realistă, depășind clișeistica propagandistică și propunând o artă vie, viguroasă. Un realism „exotizant”, monumentalizând barbarul? Leonard Velcescu socotește că – da…

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 11-12]