În vara lui 1923, istoricul și arheologul Vasile Pârvan publica în revista orădeană Cele Trei Crișuri (IV, nr. 8 (august) 1923, p. 119) textul intitulat „țara de Apus” (retipărit în Opere. Scrieri, ed. de Dorina N. Rusu, București, Academia Română & Fundația Națională pentru știință și Artă & Muzeul Național al Literaturii Române, 2018, p. 794-795). În el spunea că „În munții patriei mele crește un neam de oameni deosebit de toate cele care umplu șesurile dimprejur… […] și trupul și sufletul lui e altfel. Căci cum îi este trupul de vânjos și ușor așa îi e și mintea, iute la înțeles lucrurile grele și gata la hotărâri viteze. Stăpân s-a deprins să nu aibă. Căci fiecare e împărat în vâlceaua lui dintre două dealuri. și chiar de-o fi piatra pleșuvă, locul unde s-a trezit pe lume, el nu-l dă jos pe cel mai mănos ogor de la șes.

Acolo, în câmpia fără margini, el nu se coboară decât iarna, când viscolul curăță aerul și-l face aspru ca în munte. Se coboară cu oile, ori se coboară cu oștile, ca să facă nutreț vitelor și pradă pentru cei de-acasă”. Pârvan își vedea națiunea ca fiind una de munteni, de oameni ai înălțimilor, îndrăgostiți de libertate. Felul de a fi al acesteia era o moștenire strămoșească. „Așa au făcut sute de ani dacii. Apoi i-au supus romanii și i-au silit să locuiască și câmpiile. Dar n-au răbdat mult. S-au întors iar sus, și-au făcut țările lor de sine stătătoare în munte și de acolo, de sus, au stăpânit și câmpiile”. Pentru Pârvan lucrurile sunt clare: să nu fi fost romanii, dacii nu ar fi coborât să locuiască și teritoriile de șes, ci ar fi rămas în zonele de relief înalte. Retragerea romană survenită în 275 i-ar fi făcut pe daco-romani să se replieze în vechile teritorii alpine, lăsând câmpiile pe seama noilor veniți, a migratorilor de felurite neamuri. Istoricul avea și o teorie în legătură cu asta: „Cum curg apele de la deal la vale, dar nu înapoi, așa curge și stăpânirea peste oameni: de sus din cetate către poalele dealurilor.// și dacă neamul meu nu s-a rupt în mai multe bucăți, ca alte neamuri, pricina e că s-a născut, a crescut și a stăpânit într-o singură cetate.// și țara de azi e Cetatea cea veche a lui Decebal, cu câmpia roditoare dimprejur, supusă celor de sus de pe munți, ca turma păstorului”. Unitatea evocată de Vasile Pârvan și continuitatea ei fără fisură era o metaforă istorică și un program. Teoria existenței unui centru de putere unic ar fi trebuit demonstrată cu probe, dar deocamdată ele nu s-au impus atenției. Nu se știe sigur nici măcar dacă reședința lui Burebista și cea a lui Decebal este aceeași Sarmisegetusa. Ceea ce se cunoaște cu certitudine însă este că aceasta nu este totuna cu Ulpia Traiana Sarmisegetusa, chiar dacă în reședința Daciei romane nord-dunărene vechiul nume al cetății regale era împrumutat și adăugat celui preluat de la cuceritorul roman pentru a sublinia semnificația importanței noii așezări. Această „osmoză” între un nume roman – imperial! – și unul dacic (alreședinței ultimului rege dac) – a semnalat o intenție de apropiere între cuceritori și cuceriți. În ce măsură, când și cum a devenit ea o realitate istorică este însă cu totul altceva…

Una dintre problemele cărora nu li s-a dat încă un răspuns concludent este în ce măsură au izbutit coloniștii romani din Dacia să intre în legătură cu autohtonii și să mențină aceste legături în mod constant, asigurând un climat de conviețuire și, eventual, și de colaborare în chestiunile de interes comun (ca, de exemplu, invaziile externe cu efecte devastatoare atât asupra romanilor, cât și asupra autohtonilor).

Se cunosc unități militare în care soldați purtând nume dacice sau etalând într-un fel sau altul originea lor dacică au existat. Datorită acestui fapt este de respins cu un argument de ordinul evidenței teza că dacii ar fi fost extirpați cu totul în timpul războaielor dacice și, eventual, al represaliilor imediate. Recenta mare sinteză despre Civilizația Daciei romane scrisă de Mihai Bărbulescu invocă existența unei populații dacice mai cu seamă în zona rurală, văzând în activitatea economică a acesteia o parte a economiei Daciei romane și atribuind romanilor legături de schimb și de altă natură cu dacii.

Rămâne deci nu întrebarea dacă, ci în ce măsură dacii au fost romanizați, participând la noul univers de valori roman, în timpul secolului și jumătate cât au trăit în Dacia romană. Chestiunea referitoare la mecanismele statului și ale circuitelor economic și cultural prin care puteau fi atrași la o viață comună locuitorii satelor nu este una iscată doar în legătură cu Dacia romană; dar i se aplică și acesteia.

Ce anume putea determina un dac din prima, a doua, a treia, a patra sau a cincea generație care locuia Dacia romană să participe la viața pe care administrația și armata cuceritoare au adus-o, schimbând radical paradigma spirituală, administrativă, politică, militară și de civilizație (trecerea de la „barbarie” la standardele de viață romane)? Pare rezonabil să se creadă că numai nevoile presante și eventualele condiții favorizante în raport cu cele moștenite aveau potențialul necesar trecerii respective la „altceva”. Altminteri, reticența – de nu cumva de-a dreptul ura, formele cele mai înalte de frustrare, nevoia de revanșă, de răzbunare – este plauzibil de crezut că s-ar fi făcut observate. (Firește, nu trebuie simplicate excesiv lucrurile: dacă regatul lui Decebal a fost o reunire circumstanțială a mai micilor „regate” dacice și getice dinainte, așadar dacă avea, în forma lui consacrată de domnia vestitului rege, doar o existență recentă, ura se putea îndrepta și către regele dac care, nu-i așa, adusese blestemul cuceririi romane, prilejuind morți numeroase, descompunând familii și, cel mai important, aducându-i pe dacii supraviețuitori într-o condiție ancilară.) Crearea întâmplătoare, ori voită și persuasivă, de avantaje materiale și de altă natură putea determina un dac să accepte noile reguli, căutându-le avantajele, materiale sau imateriale.

La un prim nivel au contat cu siguranță noul circuit economic presupus de intrarea în viața romană a noii provincii: posibilățile de procuprare a unor obiecte de import ajunse pe piața din Dacia și poate și posibilitatea de a exporta, de a trimite în altă parte bunuri de producție proprie. Agricole sau de altă natură, aceste mărfuri puteau fi un stimulent important pentru daci de a-și crea necesarele legături cu negustorii și cu oficialii romani din orașe (și nu numai). Nu trebuie subestimate însă nici nevoile ținând de magia modei: obiecte de podoabă, coafuri, veșminte, toate puteau interesa și stârni nevoi care anterior nu se manifestaseră ori o făcuseră într-un spirit oarecum stoic, clasic, sobru.

Existau însă și alte avantaje care să facă dorită noua condiție, în pofida umilinței de a fi un popor – sau o grupare de uniuni de triburi – învinse în luptă de noii stăpâni. Unul s-a făcut simțit odată cu acordarea cetățeniei tuturor oamenilor liberi din provincie, alături de aplicarea aceluiași edict și în celelalte provincii imperiale. Faptul s-a petrecut însă, cum se știe, relativ târziu în raport cu „anul zero”, primul an de înstăpânire romană asupra Daciei. El nu a fost, de altfel, un privilegiu acordat provinciei Dacia, ci o măsură relevantă pentru întregul imperiu. Până atunci vor fi fost și alte măsuri prin care statul roman și funcționarii săi să îi atragă pe autohtoni în universul propriu, determinându-i să creeze și întrețină legături cu coloniștii și, desigur, să comunice cu ei în lingua franca: latina.

În orice caz, în secolul și jumătate de dominație romană, dacii păstrează un profil discret, subordonat, lipsit parcă de relief. Ei fac impresia unei umanități „castrate” moral și, mai ales, religios, urme ale continuării vechilor culte dacice – temple, altare izolate etc. – lipsind din inventarul perioadei și locului. Lipsiți de libertatea asigurată de statul dac, ei își vor fi păstrat credințele, cel puțin în prima perioadă a subordonării față de Roma, la un nivel domestic, lipsit de fastul ceremonial al marilor sărbători, poate și de prezența activă a preoților lui Zamolxes și Gebeleizis ori Bendis. Columna lui Traian este destul de explicită în a afirma lichidarea de către romani a elitelor dace din jurul lui Decebal. Aristocrații laici au fost uciși în luptă ori s-au sinucis eroic (toți sau unii? Un răspuns relativizant pare mai realist…), iar despre sacerdoți nu se prea știe nimic. Noul context obliga, datorită aversiunii drastice a romanilor față de sacrificiile umane, la o reconfigurare a ritualurilor și credințelor dacice, inclusiv a celor vizând afirmarea în chip specific a spiritului războinic (dacă Mircea Eliade are dreptate, atunci raportarea la animalul totemic, lupul, și imitarea lui în luptă se va fi estompat acum până la posibila dispariție). Tot ce se mai putea face sub raport religios era ceea ce zona de viață casnică permitea: în principal, transmiterea învățăturilor strămoșești în familie, rolul decisiv în această privință revenind femeilor.

Ruralul și femininul par deci să fie principalele elemente dominante din noua etapă, cea romană, a dacilor, fie ei supraviețuitori puțini sau mulți. și, desigur, subordonarea, necesitatea de a-și organiza traiul mereu în raport cu exigențele noilor stăpâni, romanii. În măsura în care se intersectau cu aceștia – lucru greu de evitat consecvent sau continuu – dacii trebuiau să se conformeze, fie și numai formal, exigențelor impuse.

Din acest punct de vedere se discută prea puțin – de nu cumva deloc – despre situația socială a dacilor după cucerirea traiană. Câți dintre ei vor fi ajuns sclavi și câți vor fi fost lăsați să trăiască pe mai departe cu statutul de oameni liberi? După războiul crâncen, când dacii s-au opus cu înverșunare, cât au putut, nu este de crezut că romanii îi vor fi scutit de repercusiuni. Să fi fost una dintre transformările rezultate de pe urma acestui eșec grandios – îl numesc așa pentru că a condus, practic, la dispariția universului dacic de valori, panteonul dac căzând în uitare, iar vechea organizare socială intrând definitiv în criză – preschimbarea condiției unora dintre bărbații daci în sclavi? Dacă da, vor fi fost duși departe de provincia de baștină sau lăsați, măcar unii, în țara lor? Mărturiile ajunse până la noi nu permit lămurirea chestiunii.

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 29-30]