La aproape două secole de la premiera sa, piesa satirică în cinci acte a lui Gogol, Revizorul, continuă să tulbure la fiecare reprezentație, oriunde ar fi jucată*. Poate pentru că corupția și logoreea duplicitară nu sunt doar trăsături familiare Rusiei secolului al XIX-lea, ci au devenit aspecte comune ale tuturor sistemelor de guvernare și ale oricărei administrații, recognoscibile pentru publicul lui Gogol, indiferent de limbă sau cultură.

În vremurile noastre, adevărul, dreptatea și cumpătarea, virtuți pe care, spunea Platon, sistemele politice trebuie să le adopte pentru a se putea numi „bune”, au fost manipulate fără rușine, iar înșelătoria este normalizată, o trăsătură comună a „democrației” moderne, tapetată pe coridoarele puterii politice. Elon Musk se comportă ca un revizor guvernamental de secol XXI: un impostor nerușinat care se bate cu pumnul în piept fără nicio jenă. Gogol probabil că ar fi văzut lucrurile altfel. Încerca mereu să râdă de astfel de situații. Ar râde și astăzi, fără îndoială. Căutând numele lui online, sunt întrebat: Ați vrut să spuneți „Google”? Nu, nu am vrut să spun Google.

Gogol admitea franc că prietenul său, Alexandr Pușkin, i-a oferit scânteia inițială pentru Revizorul. „Fă-mi o favoare”, îi scria poetului la 7 octombrie 1835: „trimite-mi un subiect, comic sau nu, dar o anecdotă autentic rusească. Mă mănâncă mâna să scriu o comedie… dă-mi un subiect și îți făgăduiesc că voi scrie o comedie în cinci acte – îți promit, mai amuzantă ca dracul. Te rog, pentru numele lui Dumnezeu. Mintea și stomacul îmi sunt lihnite.” „Trebuie să fii foarte atent cu acest ucrainean”, avertiza Pușkin mai târziu. „M-a jefuit înainte să apuc să strig după ajutor.”

Începând cu secolul al XVIII-lea, revizorii guvernamentali cutreierau Rusia cu intenția de a descoperi corupția și proasta administrare din micile orașe. Funcționari din Sankt Petersburg erau trimiși în provincii, călătorind incognito pe distanțe vaste către locuri izolate, iar administratorii erau de obicei avertizați dinainte de sosirea revizorului. Dar nimeni nu știa exact când avea să ajungă, nici măcar revizorii înșiși. De-a lungul anilor, s-au răspândit zvonuri despre călători singuratici care încercau să se dea drept oficiali guvernamentali, doar pentru a fi ospătați de localnicii neștiutori. În 1833, când vizita provincia Orenburg pentru a documenta Istoria lui Pugaciov, despre insurecțiile cazacilor care aproape au detronat-o pe Ecaterina cea Mare, Pușkin însuși fusese confundat cu un oficial petersburghez aflat în inspecție.

Experiența lui Pușkin a fost folosită de Gogol, care a șlefuit-o, a brodat-o cu propria sa magie burlescă, și a transformat-o într-una dintre cele mai cunoscute comedii rusești – „mai amuzantă ca dracul”, după cum spusese. Nu dă numele orașului unde are loc acțiunea; știm doar că e undeva în afara capitalei, departe de strălucirea Petersburgului, un oraș de provincie pe care Gogol îl cunoștea din copilărie. „De-aici  chiar și trei ani să mergi călare și tot nu ajungi în altă țară”, spune primarul din Revizorul.

În piesă, primarul, un bătrânel cam sucit, află despre sosirea iminentă a revizorului guvernamental din capitală, așteptat din moment în moment. Anunțul stârnește mare agitație – toată lumea știe că districtul nu e cel mai cinstit.

Distribuția lui Gogol cuprinde toată clica orașului, de la primar, judecător, inspectorul școlar, șeful poliției, doctorul, administratorul instituțiilor caritabile, șeful poștei și câțiva lachei, împreună cu soția și fiica primarului. Primarul se teme că negustorii și orășenii vor da în vileag abuzurile administrației sale. „S-au plâns că îi storc prea tare”, spune el, „dar, martor îmi e Dumnezeu, dacă iau din când în când ceva mărunțiș de la ei, o fac fără niciun gând rău.” Judecătorul avertizează pe toată lumea: „mai bine să fim cu băgare de seamă, altfel o să dăm de dracu!” Astfel se pregătește scena pentru sosirea revizorului, iar conducătorii orașului își șterg urmele, dosesc șpăgile și micile lor extorcări, curăță străzile și încearcă să rămână vigilenți. „Dracu să-o ia”, spune primarul. „Și dacă  întreabă unde e biserica de lângă spital  pentru  care acum  un  an s-au alocat bani,  să  nu  uitați  să  spuneți că a început să se construiască, dar  a  ars.”

La un moment dat, cineva observă că tânărul din oraș, venit cu valetul său, a adunat o notă de plată zdravănă la han. Mințile încep repede să o ia razna. „Știți că tinerelul ăla”, spune un prostovan, „e un oficial din Petersburg. Îl cheamă Ivan Alexandrovici Hlestacov. E ceva suspect în felul în care se poartă. E aici de două săptămâni și nu iese deloc din han, pune totul pe datorie și nu plătește nicio copeică.”

Așa avansează piesa lui Gogol, în stil de vodevil, cu o confuzie de identitate: Hlestacov, un flăcău cam zăpăcit, fără bani, din Petersburg, aflat în trecere spre moșia tatălui pentru a stoarce ceva bani de la babac, devine revizorul guvernamental. (În traducerea lui Ronald Wilks pentru Penguin, textul este reconfortant de colocvial, fidel limbajului gogolian.)

Când Hlestacov dă pentru prima dată peste oficialii orașului care se gudură pe lângă el, nu are habar ce se întâmplă. Servitorul său, Osip, mai inteligent decât stăpânul, își dă seama și îl avertizează pe Hlestacov să nu întindă prea mult coarda înainte de a fi demascați ca impostori. Să plece cât de repede pot. Dar Hlestacov nu vrea să audă. Urmează scene hilare. I se întinde un ospăț și este invitat să locuiască în casa primarului, este plimbat prin instituțiile caritabile și școli. Întâlnește fiecare oficial în parte, ciupindu-i de câteva sute de ruble, pe care aceștia le oferă bucuroși. Curând, Hlestacov își intră în rol, începe să creadă în importanța sa, se laudă cu poziția lui înaltă, cu faptul că este onorat de țar, că se trage de șireturi cu „vechiul lui prieten” Pușkin.

Orășenii sunt vrăjiți de o asemenea figură ilustră; și, asemenea lui Cicikov, celălalt impostor din Suflete moarte (o poveste, întâmplător, inspirată tot de Pușkin), îl lingușesc, își alimentează propriile ego-uri. Hlestacov o vrăjește pe soția primarului, flirtează cu ea, apoi, șugubăț, o cere în căsătorie, pe fiica lor, Maria, profitând de iluziile de mărire ale mărimilor locale. Primarul le spune negustorilor, care până atunci se plânseseră de constrângerile primarului: „Nu-mi mărit fata cu un fitecine, ci cu un bărbat cum n-a mai văzut lumea, un om care poate orice. Orice!”

Devine amenințător, spunând că se va răzbuna pe toți cei care l-au supărat: „Le arăt eu acelor pițifelnici care se plâng de mine”, spune primarul, „vreau numele tuturor celor care au clevetit împotriva mea, mai ales ale acelor scriitorași infecți care mi-au ticluit petiții.” Convoacă o ședință cu oficialii orașului, anunțându-i despre cum i s-a schimbat norocul, cum de acum înainte el și soția lui vor locui într-un apartament luxos la Petersburg, vor frecventa cercurile înalte, aristocrația, iar ginerele lui se va asigura că primește un post important. Soția primarului se laudă deja că soțul ei va deveni general, bâiguind că „aerul de aici este, trebuie să spun, atât de provincial” (sublinierea lui Gogol). Între timp, Hlestacov și Osip dispar, chipurile pleacă cu treburi, promițând că revin a doua zi sau peste două zile, dar noi știm că nimic nu e adevărat.

Lumea fantezistă creată de Gogol se prăbușește când șeful poștei intră val-vârtej cu o scrisoare deschisă în mână, scrisă de Hlestacov și adresată unui prieten jurnalist din Petersburg. Era cât pe ce să fie trimisă prin curier, dar poștașul nu s-a putut abține să nu arunce un ochi, rupând sigiliul și citind-o. „Am fost mânat de o forță supranaturală”, spune el. „Eram gata să o trimit, dar o curiozitate pe care n-am mai simțit-o vreodată m-a copleșit. «Nu pot s-o deschid, nu pot», mi-am spus, dar ceva îmi dădea ghes.”

Primarul e furios: „Cum ai îndrăznit să deschizi scrisoarea privată a unui personaj atât de important!” „Ei bine, tocmai asta e”, spune poștașul, „nu e deloc important și nici măcar personaj! E un nimeni, un adevărat neica nimeni.” Citește apoi scrisoarea cu voce tare: „întregul oraș m-a luat drept un guvernator general… Ai muri de râs, sunt niște arătări de speriat. De ce nu le-ai băga în schițele alea pe care le scrii pentru revistă? Uite, primarul, de pildă. E prost ca o mătură.”

Lovitura vine ca un trăsnet. „Ei bine”, spune primarul, cu capul în mâini, „sunt terminat! Sunt un om distrus, gata. Văd numai râturi de porci în loc de fețe.” Toți sunt buimăciți. Atunci judecătorul se întreabă, punând poate întrebarea centrală din piesa lui Gogol, poate problema centrală a politicii contemporane: „Cum s-a întâmplat, domnilor? Cum de-am putut greși în acest fel?”

„Vezi cum a fost păcălit primarul tău”, își spune primarul sieși. „Prost! Imbecil! Netot! [amenințând cu pumnul spre el însuși.] Bou, un mare bou, să iei un individ insignifiant, un pui de țânc, drept personaj puternic.”

„Mi-l și imaginez acum [pe Hlestacov], gonind în sunet de zurgălăi, povestindu-mă lumii! Și dacă nu era destul că am ajuns de tot râsul, te pomenești că mai vine și vreun condei, vreun nenorocit de scriitoraș, și ne bagă pe toți într-o comedie… Of, pe voi toți! V-aș prinde, scribi nenorociți, liberali împuțiți, odrasle ale diavolului! Asta mă doare cel mai mult! Scribălăul nu dă doi bani pe rang sau reputație, atâta timp cât publicul râde cu gura până la urechi și bate din palme. [Calcă furios.] Ce râdeți? Râdeți de voi înșivă, asta faceți!”

Aceste replici au fost lovitura de grație a lui Gogol, cuvinte pe care primarul, în timpul reprezentației Revizorului, le aruncă direct către public, adresându-se râsului lor. A fost marea stratagemă a lui Gogol. Privind o poveste despre corupție și abuzuri în funcții publice, spectatorii se regăseau implicați în intrigă, devenind ținta glumelor, a satirei și a ridiculizării lui Gogol. Râzând de primar, râdeau de ei înșiși, iar aceasta, pentru Gogol, era esența teatrului său comic: șocul recunoașterii.

Finalul celebru al lui Gogol este așa-numita „scenă mută”. Un jandarm intră pe scenă exact când primarul ironizează publicul, anunțând: „Oficialul care tocmai a sosit din Sankt Petersburg, prin ordin imperial, solicită prezența dumneavoastră imediată la han. [Cuvintele lovesc ca un tunet. Toate doamnele sunt consternate. Întreg grupul își schimbă brusc poziția și rămâne ca împietrit.]” Toți actorii îngheață într-o postură mută, brațele întinse, capetele date pe spate; alții ghemuiți sau cu gurile căscate, ochii holbați, transformați în statui. „Grupul împietrit menține poziția aproximativ un minut și jumătate.” [Cortina.]

Râs și gândire

Când Gogol a scris notele despre Revizorul, „gândurile de după”, după ce fugise din Rusia în 1837, a corectat mai multe scene, adăugând și eliminând anumite părți. A rearanjat în special actul V, dezamăgit de modul în care fusese interpretat deznodământul în montările anterioare, indicând instrucțiuni clare pentru o interpretare corectă. Nu-i plăcea nici jocul prea exagerat, nici scenariul prea vodevilesc. Își dorea o comedie cu adevărat amuzantă, dar profundă, nu doar divertisment pentru o seară.

Gogol era clar, piesa nu trebuia jucată caricatural. „Feriți-vă să cădeți în derizoriu”, spune el. Era un mesaj pentru actori:

„Actorul trebuie să facă un efort special pentru a fi mai modest, nepretențios și demn decât personajul său. Cu cât actorul se gândește mai puțin la a fi amuzant sau să facă publicul să râdă, cu atât elementele comice se vor devoala mai clar. Ridicolul va apărea spontan prin seriozitatea cu care fiecare personaj își urmărește rolul… Doar publicul, din poziția sa detașată, percepe vanitatea preocupărilor lor. Ei înșiși nu glumesc deloc și nu își dau seama că cineva râde de ei.”

Personajul lui Hlestacov îl deranja cel mai mult pe Gogol. Deși un mediocru, frivol și mincinos, Hlestacov este și viclean și malițios. Pe scurt, există ceva sinistru în el. Să-l creezi doar un bufon înseamnă să ratezi sensul, amenințarea pe care o reprezintă un personaj ce nu este doar clovn. Este și asta, desigur. Și totuși, spune Gogol, Hlestacov „nu blufează. Uită că minte și crede ce spune. A devenit expansiv… oamenii îl ascultă… E sincer, complet deschis, iar minciunile îi arată caracterul… minte calculat, ca un fanfaron teatral; minte cu sentiment; ochii îi subliniază plăcerea minciunii.” Hlestacov este „un om care spune povești gogonate cu entuziasm, cu poftă, fără să fie conștient de ce-i ieși din gură, un om care, în chiar momentul în care minte, nu-și dă seama că minte. Nu face decât să relateze propriile lui fantezii, ceea ce ar vrea să realizeze, ca și cum aceste fantezii ar fi deja realitate.” Sună tulburător de similar cu cineva pe care-l știm, conducătorul unei mari țări, jurând să o facă din nou măreață.

Gogol spune că a ales un oraș anonim pentru piesă, un oraș imaginar, în mare parte pentru că necinstea și limbajul duplicitar există peste tot în societatea umană. Adevărata miză este tocmai extrema ușurință cu care sistemele politice pot fi deturnate și dezonorate, cu funcționari de de rang înalt și servanți care-și umplu buzunarele. Înșelătoria devine instituționalizată la toate nivelurile, iar logica funcționării sistemului este atât de răspândită încât ajunge imprimată în mintea tuturor. Cinstea nu te duce nicăieri. Singurul personaj onorabil, spune Gogol, este râsul. Râsul este singurul personaj pozitiv. Dar al cui râs? De ce râzi? Ei bine, de tine însuți, sau așa ar trebui. „Să izgonim corupția din sufletele noastre!” spune Gogol. „Există o armă, un bici, care o poate alunga. Râsul, compatrioți! Râsul, de care pasiunile noastre josnice se tem! Râsul, creat pentru ca noi să ridiculizăm tot ce denaturează adevărata frumusețe a omului.”

Mai poate exista râsul și șocul recunoașterii în teatru? Mai există vreun mod ca arta lui Gogol să fie jucată astfel încât să transforme felul în care oamenii gândesc politica și liderii politici, despre noi înșine? Există un moment în viețile noastre când ne spunem că ajunge, că această absurditate de pe scenă, din viața noastră politică, trebuie să înceteze, că am fost păcăliți destul de impostori, că e vremea să râdem de ei și de noi pentru că i-am crezut, pentru că le-am aplaudat mascarada? Poate că teatrul gogolian poate aduce nu doar recunoaștere, ci nerecunoaștere: minciunile nu-și mai ating ținta ideologică; ne putem apăra de ele refuzând să ne mai regăsim în ele.

În acest sens, nerecunoașterea devine vitală, refuzul spectatorului de a se identifica cu spectacolul. Nu există complicitate, nici milă sau sentimentalism, nici furie sau dezgust, ci doar un soi de distanță care contracarează empatia emoțională. Gogol nu lasă niciodată spațiu ca aceasta să se formeze. Scenele se succed prea rapid. Nu există eroi, nu există moralizare, nu există opoziție între buni și răi; rareori apare momentul în care rațiunea triumfă.

Gogol vrea ca râsul să declanșeze gândirea, un râs care generează nu izbucniri de emoție, ci o interpretare critică. Poate că această interpretare vine după ce publicul pleacă acasă. Gogol era un admirator al lui Aristofan, dar nu căuta idealul clasic, de catharsis al teatrului. Catharsisul îi amintea de zgomotul furiei demagogice. Gogol voia să evite orice triumf hiperbolic. Râzând de distribuție și de ei înșiși, spectatorii pot să nu se mai identifice cu ceea ce văd. Pot găsi o poziție critică în afară. Acea distanță trebuie dusă apoi în viața reală, unde poate hrăni valori mai reziliente.

Rescrierea lui Gogol

În 2025, nu poți să nu te gândești la o rescriere a Revizorului. Știrile zilnice sunt dezgustătoare și parcă ne imploră să readucem piesa lui Gogol la viață, cu știrile zilnice despre DOGE (Departamentul pentru Eficiență Guvernamentală) și șmecheriile sale, despre minciuni și escrocherii. Revizori guvernamentali „musk-ieni” taie și distrug bugete federale, concediază masiv, elimină agenții de securitate socială și organizații de dezvoltare, preiau controlul asupra tehnologiei în agențiile guvernamentale, demolează cadre de reglementare, închid linii de asistență și Biroul de Protecție Financiară, eliminând plasele de siguranță împotriva ruinării oamenilor simpli. Chiar și numele „Departamentul de Eficiență Guvernamentală” sună ca o relicvă gogoliană din secolul al XIX-lea! Să ne amintim cum începe Gogol Mantaua: „într-unul dintre departamentele guvernamentale, dar poate mai bine să nu spunem exact care. Pentru că nimeni nu e mai sensibil decât oamenii din departamentele guvernamentale, sau, pe scurt, orice corp oficial… Și așa, pentru a evita neplăceri, mai bine să numim departamentul în cauză un anumit departament.” (sublinierea lui Gogol)

Când spun „rescriere”, mă refer la schimbarea rolurilor. Ce-ar fi dacă logica piesei ar fi inversată? Dacă orășenii, publicul, ar fi cinstiți, își fac treaba, poate mai greșesc, trag chiulul uneori, dar în fond sunt corecți și conștiincioși? Iar revizorii guvernamentali ai unui anumit departament sunt cei corupți, cei care trag foloase pentru ei, impostorii reali. Nu au mandat real; e o farsă că tocmai ei exercită puterea. Toți cei pe care-i vânează sunt oamenii cinstiți, dar îngroziți, fugind în toate direcțiile încercând să arate n-au nimic de ascuns. Arbitrariul sistemului vine de sus, de la revizorii guvernamentali, de la „oficiali” fără acreditări, cei al căror decret e ideologic: să elimine opoziția. Risipa și eficiența sunt pretexte pentru a tăia costuri și a demonta sectorul public, în timp ce închid ochii la „asistența” acordată corporațiilor. (Imperiul lui Elon Musk, Tesla, SpaceX etc., a înghițit treizeci și opt de miliarde de dolari de la stat sub formă de contracte, împrumuturi, subvenții și credite fiscale.)

„Rescrierea” înseamnă redenumirea piesei lui Gogol, Cetățeanul Revizor. Un mesaj răsună pe coridoarele unui anumit departament: urmează un audit, un audit al poporului, un reprezentant al contribuabililor, „Cetățeanul Revizor”, va sosi curând pentru a investiga corupția și pentru a expune ineficiența „eficienței” DOGE. Va scotoci registrele acestei oficine îndepărtate, îngropate în măruntaiele unui departament din Washington. În numele poporului, Cetățeanul Revizor cere transparență absolută și cooperare.

Te-ai aștepta ca scenele comice să provină din idioțenia naturală a distribuției, de la modesta lor prostie, cu DOGE umblând bezmetic, neștiind ce face, sau știind foarte bine, tocmai asta fiind gluma anormală, poanta pe care Gogol ar fi spus-o magistral. Râsul ar veni din absurditatea serioasă pe care o proclamă. La final, vom râde de distribuție, dar și de noi înșine, pentru că ne-am lăsat păcăliți. (A fost cineva cu adevărat păcălit?) Vom muri de râs în fața unor asemenea arătări. În final, va exista o altă scenă mută. Un grup împietrit de „oficiali” rămâne nemișcat un minut și jumătate; un jandarm intră năvalnic anunțând ilegalitatea activităților lor: cu toți sunt chemați în fața Tribunalului Poporului pentru a fi judecați pentru crime împotriva umanității…

_________________

* Andy Merrifield este cercetător independent și autorul a numeroase cărți, printre care Dialectical Urbanism (Monthly Review Press, 2002), Magical Marxism (Pluto Press, 2011), The Amateur (Verso Books, 2018), Marx, Dead and Alive (Monthly Review Press, 2020), Roses for Gramsci (Monthly Review Press, 2025).

Traducere de Aurelian GIUGĂL

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 136-138]