Etichetă / istoria marxismului

de VATRA

Henri Wald – Fenomenologia – filozofie a burgheziei muribunde

Născut în 1920, într-o familie de evrei bucureșteni, Henry Wald a absolvit imediat după Al Doilea Război Mondial Facultatea de filozofie a Universității din București, unde a și predat între 1948 și 1962. Ulterior, a lucrat ca cercetător la Institutul de Filozofie și la Institutul de Logică din București, publicând numeroase volume și studii pe teme dintre cele mai diverse: de la logică, la antropologie și filozofia culturii. Și-a păstrat până la moartea sa, în 2002, vederile socialiste, considerându-se un gânditor marxist original, un adept al „Marxism-Waldismului”, cum spunea într-un interviu, în contrast cu Marxism-Leninismul oficial. Fără să fi fost un dizident în sensul unei opoziții explicite la adresa politicii de stat sau a doctrinelor filozofice acceptate, vederile sale în răspăr cu linia oficială, îndeosebi după 1970 în contrast cu turnura națională a regimului comunist, i-au afectat în repetate rânduri cariera. În întinsa sa carieră publicistică, Wald a dedicat fenomenologiei trei texte în decursul anilor 1960: „Fenomenologia – filozofie a burgheziei muribunde” (în Cercetări filozofice 1960/4), reprodus în acest grupaj, „Creație și reflectare. Fenomenologie și empirism logic” (în Revista de filozofie 1967/12) și „Fenomenologia – o filozofie a ascezei” (în Revista de filozofie 1969/7). Scrise de pe pozițiile asumate ale materialismului dialectic, cele trei texte nu se mulțumesc cu o lichidare expeditivă și sumară a acestei forme a „idealismului burghez”, cum o fac multe texte în epocă, ci se angajează, pe de o parte, într-o lectură amănunțită a textelor husserliene, precum și a literaturii secundare, și caută, pe de altă parte, să situeze într-un mod destul de sofisticat fenomenologia într-un peisaj mai larg al filozofiei contemporane, definit de repere precum bergsonismul, existențialismul, pragmatismul și, mai ales, neopozitivismul. Fără îndoială, criticile sale la Husserl sunt relativ convenționale, chiar dacă sunt formulate spumos: „un Buddha fără nirvana, un Platon fără realism, un Descartes fără dualism, un Kant fără lucrul în sine, un Bergson fără alogism”. Relevante sunt, în schimb, două aspecte ale luărilor sale de poziție. Pe de o parte, felul în care, argumentând împotriva lui Husserl, Wald caută întâi de toate să ia pulsul filozofiei franceze a anilor ʼ50, în cuprinsul căreia fenomenologia înregistrează o resurgență, trecând în revistă critic poziții din cele mai diverse tabere: de la cea catolică, până la variantele unei fenomenologii marxizante precum cele practicate de Merleau-Ponty sau Tran Duc-Thao. Pe de altă parte, textele sunt remarcabile și pentru felul în care, spre deosebire de mare parte din literatura din epocă, ele caută într-adevăr, într-un pur spirit marxist, să derive elementele definitorii ale fenomenologiei pornind de la baza sa materială, ca o filozofie a „consumatorului rentier”. (CFF)

Citește în continuare →
de VATRA

Tudor Bugnariu – Cum au învățat marxismul tinerii din generația mea (1959)

Cei doi ani care despart textul lui Tertulian de cel al lui Tudor Bugnariu continuă să fie marcați de valul de represiune din rândul lumii intelectuale și studențești. În 1958, Bugnariu a fost numit profesor și decan al Facultății de Filozofie a Universității din București, găsind, așa cum avea să descrie mai târziu într-un memoriu despre abuzurile administrativ-politice ale acelei perioade, o facultate „curățită,” din care fuseseră exmatriculați numeroși studenți și înlăturate cadre didactice, culminând cu trimiterea unora dintre ei în judecată și cu o „demascare publică” printre studenți în primăvara anului 1959.i Conform lui Bugnariu, elementul declanșator în acest caz nu a fost atât revoluția din Ungaria – despre care știa, ca fost adjunct al Ministrului Învățământului între 1956-58, că nu avusese ecouri foarte puternice printre studenții din București comparat cu alte centre universitare din țară –, cât rezoluțiile Congresului al XX-lea al P.C.U.S. și discuțiile pe care acestea le inspiraseră printre studenți cu privire la libertatea vieții culturale și conducerea democratică.ii Textul lui Tudor Bugnariu din 1959, păstrat în manuscris ca parte din Nachlass-ul său la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj Napoca, este adresat studenților (cel mai probabil de la filozofie), însă însemnătatea lui merge dincolo de o simplă invectivă față de generația educată în socialism. Pe de o parte, Bugnariu, fost membru și organizator al opoziției studențești antifasciste din perioada interbelică în Cluj-Napoca și ulterior membru ilegalist al Partidului Comunist Român, reconstituie sursele intelectuale marxiste ale generației sale. Remarcabile pentru momentul respectiv sunt accentul pus pe scrierile lui Marx, Engels și Lenin, cu mențiuni trecătoare la Cursul scurt de istorie al PCUS, până nu cu mult timp înainte una din sursele principale ale predării marxismului în Facultățile de Filozofie;iii și prezentarea rolului modest al Partidului Comunist în punerea în circulație a literaturii marxiste în prima jumătate a perioadei interbelice. Pe de altă parte, Bugnariu încurajează în mod explicit studenții să studieze operele clasicilor marxismului în locul „declarațiilor de atașament” și al „lozincilor pe care le debitează la seminarii”, anticipând una din sursele importante ale revizionismului marxist al anilor ʼ60. Între 1963-1965, Bugnariu a elaborat, în colaborare cu Traian Herseni, proiectul unui Centru de Sociologie în cadrul Academiei R.P.R.,iv care spre deosebire de perspectiva lui Henri H. Stahl asupra sociologiei marxiste, detaliată în articolul inclus în acest grupaj, urma să fie dedicat „sociologiei concrete”. Deși Bugnariu a publicat sporadic, în textele sale din a doua jumătate a anilor ʼ60 a susținut necesitatea filozofiei marxiste de a se reînnoi dialectic, prin revizuirea propriilor conținuturi, pentru a rămâne o filozofie deschisă, antidogmatică.v (AH)

Citește în continuare →